Motivaţia este o dimensiune fundamentală a personalităţii, o variabilă internă cu rol de

suport în elaborarea diferitelor procese şi capacităţi psihice. Este un ansamblu de factori care determină
comportamentul subiectului, pune în mişcare conduita omului, furnizând energia necesară funcţionării şi
menţinerii în stare activă a diferitelor procese psihice.
Motivaţia este ansamblul de mobiluri interne – trebuinţe, motive, tendinţe, montaje,
interese, atracţii, intenţii, convingeri, năzuinţe, aspiraţii, vise, scopuri, idealuri – care susţin din interior
subiectul în realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini (P.Golu).
Prin motivaţie, după Al. Roşca, se înţelege totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie
că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau nu, fiziologice (individuale) şi abstracte (sociale),
care interacţionează între ele şi pun în mişcare organismul; persistând până la reducerea tensiunii sau
până la satisfacerea ei.
Caracterul intern al motivaţiei înseamnă că factorul extern în sine, care declanşează
(stopează) un proces psihologic oarecare, nu poate fi considerat motiv al fenomenului declanşat, fără
raportarea sa la o necesitate, o intenţie sau o aspiraţie a subiectului. Este binecunoscută aprecierea lui
S.L. Rubinstein că orice cauză externă acţionează prin intermediul condiţiilor interne. Însă, pentru ca un
factor extern să aibă efect declanşator, spune K. Lewin, trebuie să aibă o semnificaţie în raport cu
factorul intern, , adică să aibă o valenţă pozitivă sau negativă pentru subiect. Trebuie subliniat faptul că
factorul intern, privit genetic, este tot de origine externă, este produsul interacţiunii dintre organism şi
mediu, rezultatul unei asimilări şi modificări acomodative de adaptare a organismului, la mediul
înconjurător. Factorul intern este deci determinat de antecedente filogenetice, istorico-sociale şi
individuale. Dar în momentul manifestării sale, ca urmare a interiorizării prealabile pe plan fiziologic şi
psihologic a anumitor relaţii funcţionale, acesta acţionează ca factor interior (P. Golu). Fără un obiect
real ori potenţial de natură materială sau spirituală nu există trebuinţă. Reiese că motivaţia, ca factor
intern, este condiţionată de existenţa obiectului său, iar interioritatea motivaţiei are doar un caracter
relativ.
Motivaţia constituie un ansamblu, de impulsuri, pulsiuni interne, energizări sau activări,
stări tensionale sau mobiluri ale acţiunilor şi conduitei umane (Paul Popescu – Neveanu). Pentru ca
activitatea omului să se desfăşoare normal, eficient şi performant, subiectul trebuie să dispună
concomitent de:
a) posibilităţi intelectuale (aptitudini, noţiuni, priceperi, deprinderi);
b) capacitate de precizare limpede a scopului;
c) voinţă, efort voluntar, intenţionat
d) motivaţie (stimulare, activare, mobilizare energetică);

1
 Motivaţia reprezintă ansamblul stărilor interne, a mobilurilor, care instigă, determină,
mobilizează, împing individul la acţiunea de satisfacere a lor. Motivaţia reprezintă stimulii interiori,
cauzele interne care energizează şi orientează acţiunile omului (de învăţare, cunoaştere, apropiere,
respingere etc.). Motivaţia este forţa motrice a autoreglării comportamentului, a dezvoltării psihice a
omului, ca urmare a condiţiilor interne şi externe.
Motivaţia are o structură complexă formată din: interese, motive, trebuinţe, dorinţe,
aspiraţii, convingeri, idealuri, concepţii despre lume, despre sine, activitate.

Ea îndeplineşte funcţii diverse:

a) de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru
fiziologic/psihologic (trebuinţe, etc.);
b) de declanşator (mobil) al acţiunii efective (motivele etc);
c) de autoreglare psiho-comportamentală (prin conexiune inversă la acţiune la baza
ei motivaţională).
P. Golu consideră că motivaţia „ar putea fi definită ca model subiectiv al cauzalităţii
obiective, cauzalitate reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată şi transferată prin educaţie şi
învăţare în achiziţie internă a persoanei”. Există mai multe moduri de a înţelege motivaţia. Primul,
propriu psihologiei americane, include în motivaţie toate impulsurile interne, fie că acestea reuşesc sau
nu să instige actele efective. Se includ în motivaţie astfel şi trebuinţele pasive slab integrate. În altă
accepţiune, mai realistă, pentru care optăm (Popescu – Neveanu), motivaţia este un factor declanşator al
acţiunii şi numai prezenţa actului efectiv este probantă pentru motiv ca imbold instigator. Pentru ca
trebuinţa să se transforma în motiv, după H. Pieron, ea trebuie să fie integrată unei imagini sau, după A.
Leontiev, să fie conştientizată.
Trebuinţa constituie izvorul activismului şi exprimă starea de necesitate a individului,
generată de lipsa unui obiect-stimul, care prezintă importanţă pentru viaţa şi activitatea sa şi a cărui lipsă
provoacă în organism o stare de tensiune, de încordare. Există trebuinţe primare, biologice (de apărare,
hrană, sexuale etc.) şi trebuinţe secundare (sociale), apărute sub influenţa culturii şi a mediului social
(trebuinţe de apartenenţă, de stimă, de realizare de sine, de cunoaştere, etc.). La om trebuinţele se
formează în procesul educaţiei, al asimilării culturii şi modelelor sociale. Trebuinţele au un caracter
personal şi social în sensul că menţinerea trebuinţelor exprimă atât nevoile persoanei, cât şi pe cele ale
societăţii, grupului, colectivităţii, iar pentru satisfacerea lor se folosesc bunurile (rezultatele) muncii
sociale, procedeele şi mijloacele elaborate de societate.

2
 În timp ce motivul este factorul ce activează dinăuntru în afară, motivaţia este înţeleasă fie
ca un ansamblu de motive, fie ca un proces al motivării, care împinge subiectul spre acţiune care
mobilizează şi autodetermină conduita individului. Deşi majoritatea motivelor sunt dobândite, ele sunt
definite de Michotte drept „cauze interne” ale conduitei.
J. Nuttin arată că motivul dispune de două segmente: a) unul energizor-dinamogen şi b)
altul orientativ-direcţional prin care motivul îşi defineşte sensul obiectual sau acţional. Dacă, după
ultimele cercetări psihologice, motivul nu este reductibil la trebuinţă, întrucât nu toate trebuinţele ajung
să fie motivate, întotdeauna motivaţia (motivul) are la bază trebuinţe (necesităţi interne) (Bojovici). La
nivelul personalităţii umane, motivele nu acţionează singular, ci ca o constelaţie motivaţională, ca o
trăsătură dinamică a acesteia, ca o organizare ierarhică de motive şi trebuinţe, atât pozitive, cât şi
negative, aflate în interacţiune, ce nu exclud echilibrările şi conflictele, contradicţiile.
În structura motivaţiei umane acţionează trei categorii de factori: 1)trebuinţele prin latura
lor de energizare, imbold, impuls, tendinţe, 2) relaţiile afective şi atitudinile faţă de diverse aspecte ale
mediului şi faţă de propria persoană; 3) obiectele şi împrejurările imediate, reale sau imaginare care
dobândesc funcţii de scopuri; specific pentru om este scopul conştient, care apare ca răspuns pragmatic
la trebuinţă şi prin recurenţă ca un factor de generare şi modificare a motivelor. B. Zorgo enumeră cinci
factori componenţi ai motivaţiei:
a) trebuinţele exprimă starea de necesitate internă a organismului;
b) impulsurile traduc excitabilitatea accentuată a trebuinţei;
c) intenţiile (impulsul este corelat cu scopul trebuinţei, proiectează o acţiune
conştientă, viitoare, pregăteşte o acţiune în mod deliberat);
d) valenţele (orientarea afectivă spre anumite rezultate pozitive sau negative, este o
„utilitate expectată”, exprimă o trăire semnificativă, pe baza unui proces de
cunoaştere obiectivă şi de evaluare a corespondenţei dintre proprietăţile
obiectului şi conţinutul trebuinţelor);
e) tendinţele (sunt forţe direcţionate, orientate, mai mult sau mai puţin precis, spre
anumite ţinte sau scopuri ale persoanei).
Trebuinţele exprimă starea de necesitate a omului, în condiţiile solicitărilor mediului extern
şi intern, pentru restabilirea echilibrului său bio-psiho-social. Trebuinţele primare (înnăscute), asigură
integritatea fizică a individului, iar cele secundare (dobândite) au rol de asigurare a integrităţii psihice şi
sociale a omului.
Motivele reprezintă transpunerea în plan subiectiv a stărilor de necesitate ale omului,
constituie mobilul care declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea. Are doi vectori: unul care

3
energizează (pune în mişcare) şi altul care orientează (direcţionează). Motivele acţionează în constelaţii
(reţele) şi nu în mod izolat, în conştiinţa şi conduita umană.
Interesele sunt orientări selective, relativ stabile, ale subiectului spre anumite domenii de
activitate, ce exprimă „tendinţa de a ne place anumite activităţi”.
Convingerile sunt idei de forţă, de valoare, adânc sădite în structurile cognitiv – afective
ale personalităţii, care împing subiectul spre acţiune cu certitudine şi necesitate.
Idealurile sunt proiecţii, anticipări imaginative şi ideatice, care ghidează, orientează
existenţa individului în lume. Idealul are ca structură : sensul şi semnificaţia vieţii (direcţia şi rostul
orientării subiectului în existenţa socială); scopul vieţii (ca valoare supremă, ţelul final al existenţei
individului); modul de viaţă (Eul ideal care călăuzeşte viaţa, opţiunea axiologică a omului).
Concepţia despre lume şi viaţă este o structură motivaţional-valorică de maximă
generalizate, cuprinzând opiniile, părerile, ideile despre om, natură şi societate.
Sistemul motivaţiei umane apare ca un rezultat al conjugării acestor factori variaţi, care
se organizează multidimensional şi ierarhic. Motivaţia are la bază o complexitate neuro-fiziologică
(subcortico-talamico-reticulo-corticală), psihologică (sistemul psihic uman, informaţional-valorică)şi
socială (cultură, activităţi, relaţii cu semenii). Fiind produse ale învăţării, motivele se redefinesc de
fiecare dată în raport cu factorii sus menţionaţi. Asupra motivaţiei, scopurile acţionează prin feedback-
uri pozitive sau negative. Sunt nenumărate obiectele, relaţiile, modelele, metodele din mediul socio-
cultural, care pot fi definite sau asimilate ca scopuri, generând motivaţia corespunzătoare.
În consecinţă, va trebui să admitem că motivaţia se construieşte atât ascendent, cât şi
descendent. Pornind atât de la trebuinţele fiziologice, care după Gilmer, se transformă la om în motive
numai în urma comportamentelor apte să le satisfacă, cât şi prin activarea unui substrat pulsional adecvat
pentru modelele-scop de factură culturală, imprimată de mediu (Paul Popescu-Neveanu). Nu toate
motivele de factură culturală trec prin conştiinţă sau sunt clar conştientizate. În genere, ceea ce
caracterizează motivaţia umană este varietatea şi ierarhia. Este firesc ca să identificăm, atât la nivel
individual, cât şi la nivel grupal, sisteme motivaţionale tot atât de diversificate şi variabil organizate, pe
cât de diverse sunt acţiunile, relaţiile, modelele şi valorile organizate în sistemul social. Cum nu putem
accepta, arată Paul Popescu- Neveanu, modelul naiv punctiform al motivului sursă şi trebuie să ţinem
seama de pluridimensionalitatea oricărei motivări, unica modalitate de abordare integrativă a motivaţiei
umane devine cea a clasificării, a tentativei de cuprindere a motivaţiei prin matrici clasificatoare. O
astfel de matrice va implica, desigur o multitudine de intrări şi ieşiri, mai multe criterii, ce ar trebui să fie
considerate concomitent. Pe lângă cele două criterii furnizate de Nuttin, cel al intensităţii, energizării şi
direcţiei sau sensului, va trebui să avem în vedere relaţiile: motiv-acţiune; motiv-personalitate;
individual-social şi criteriul valoric. Primele dintre clasificările motivelor reproduc clasificările
4
trebuinţelor. Astfel, motivele se împart în primare şi secundare, substanţiale şi funcţionale, organice şi
materiale, sociale spirituale. Dacă trebuinţele pot fi primare sau native, motivele ce se definesc prin
acţiune şi nu prin stare, necesită un minimum de învăţare pentru dezvoltarea comportamentului care să
satisfacă trebuinţa.