CAPITOLUL I.

PRINCIPII ALE RADIAȚIILOR ROENTGEN

În anul1895, fizicianul de naționalitate germană, Wilhelm Conrad Roentgen, descoperea

razele X, cu implicare și funcționalitate atât în fizică, cât și în domeniul medical. Descoperirea sa
avea să îi fie pe deplin recunoscută prin atribuirea medaliei Rumford a Societății Regale din Londra
(1896) și a primului premiu Nobel în fizică (1901). Au urmat distincții acordate în domeniul razelor
X, precum și al radioactivității, prin acordarea premiilor Nobel, lui Pierre și Marie Curie și Henri
Becquerel pentru performanțele din domeniul radioactivității (1903), lui Godfrey Hounsfield, care
împreună cu Allan Cormack, au pus bazele computer-tomografiei (1979), lui Paul Christian
Lauterbur, care împreună cu Peter Mansfield au făcut posibilă dezvoltarea imagisticii prin
rezonanță magnetică (2003) [1].
Toate aceste descoperiri permit astăzi ca imagistica, ca și disciplină medicală, să descrie
organismul anatomic și funcțional, prin utilizarea principalelor metode imagistice (radiologia
convențională și digitală, ultrasonografia, fluoroscopia, computer tomografia - CT, imagistica prin
rezonanță magnetică - IRM).
Totodată, aceste metode permit formularea unui diagnostic complet și complex, metabolic
și molecular, prin asocierea cu medicina nucleară (PET-positron emission tomography, SPECT-
single photon emission computed tomography), precum și asigurarea unui tratament minim invaziv
în diverse patologii (radiologia intervențională).
Radiațiile X (Roentgen - radiații ionizante) sunt radiații electromagnetice care se
caracterizează printr-o lungime mică de undă (cuprinsă între 0,01 și 10 nm), ce le permite o foarte
bună penetrare a corpului uman. Energia radiațiilor electromagnetice este cuprinsă între 100 eV și
100keV.
Radiațiile prezintă câteva caracteristici esențiale [1,2]:
1. Propagarea – radiațiile se propagă sferic din punctul de origine, în linie dreaptă.
2. Viteza de propagare – radiațiile se propagă cu o viteză comparabilă cu viteza luminii.
3. Intensitatea radiației – este definită prin totalul energiei radiante care revine în unitatea
de timp, pe unitatea de suprafață. În aer, intensitatea radiațiilor scade cu pătratul distanței față de
sursă (legea divergenței).
4. Penetrabilitatea – penetrabilitatea radiațiilor atinge valoarea maximă la cele mai mici
lungimi de undă, rezultând astfel o relație de invers proporționalitate între penetrabilitate și
lungimea de undă.
5. Legea atenuării radiației Roentgen – atenuarea radiațiilor apare în urma interacțiunii
dintre fotoni și materie. Traversând diverse structuri, se schimbă duritatea radiațiilor (calitatea)
precum și intensitatea lor (cantitatea).
6. Absorbția – radiațiile sunt absorbite de către structurile pe care le străbat, în funcție de
numărul atomic al corpului traversat de radiațiile X, lungimea de undă a radiațiilor, densitatea
structurii străbătute de radiații, grosimea structurii străbătute cât și timpul de acțiune al radiațiilor.
Radiațiile nu au masă, nu au sarcină, nu sunt deviate de câmpurile electrice sau magnetice
și generează efecte multiple: fotoelectric, fotochimic, biologic și de ionizare.
Efectul fotoelectric se definește prin transferul energiei fotonului către electronul țintă, cu
obținerea luminii.
Efectul fotochimic (în radiografia analogică) constă în ruperea legăturii din molecula de
bromură de argint, efectul fiind folosit în obținerea filmului radiologic. Energia radiației Roentgen
este transformată într-o formă de energie pe care retina umană o percepe, utilizată în radiografie.
Alt efect al radiației X este reprezentat de efectul chimic ce definește radioliza apei prin
producerea de radicali liber.
 Efectul de ionizare – radiațiile X determină ionizarea aerului și a gazelor, transformându-
le în buni conducători de electricitate.
Efectele biologice pot fi celulare, tisulare, somatice, cancerigene, genetice, feto-
embrionare. În urma interacțiunii energiei radiante cu atomii materiei, iau naștere ionizări ce vor
determina modificări structurale la nivelul substanței vii. Aceste modificări variază în funcție de
fazele de mitoză ale structurilor vizate.
1. Efectele feto-embrionare variază direct proportional cu vârsta produsului de concepție:
- stadiul de ou – legea tot sau nimic (oul rezistă sau moare);
- stadiul de organogeneză – în primele 3 luni apar malformații grave;
- după 3 luni fătul este mai puțin sensibil.
2. Efectele cancerigene - sunt discutabile.
3. Efectele genetice – mutațiile pot să apară indiferent de doză.
4. Efectele somatice (asupra individului) pot să apară de la câteva ore până la câțiva ani
după expunerea la radiații. În cazul expunerii la doze mici, unice, restaurarea funcțională este
automată. În schimb, dozele mari, repetate pot genera afectări celulare până la perturbări
funcționale. Cu cât un țesut este mai tânăr, cu atât el este mai vulnerabil, aspect dovedit de afinitatea
specială a radiațiilor pentru ADN.
Calitatea radiațiilor X poate fi apreciată prin capacitatea acestora de a pătrunde prin
materie. Gradul de penetrabilitate este dependent de lungimea de undă (pentru a determina calitatea
unei radiații generate de un tub radiogen, se va măsura tensiunea aplicată la bornele tubului).
Cantitatea radiațiilor X sau doza radiației reprezintă efectul rezultat în urma acțiunii
radiațiilor X. Doza este definită prin mărimea energiei absorbite în unitatea de masă a structurii
iradiate. Debitul dozei (doza raportată la unitatea de timp) este reprezentat de cantitatea de energie
absorbită în unitatea de masă a structurii iradiate, în unitatea de timp.
Aparatele cu ajutorul cărora se măsoară cantitatea de doze, bazate pe principiul ionizării
aerului, se numesc dozimetre. Dozimetrele măsoară sarcina ionilor formați și pot fi momentane
(măsoară doza momentană), totale (cele care măsoară doza integrală în timpul unei iradieri) și
universale (măsoară doza momentană și doza totală).
În formarea imaginii radiologice contribuie proiecția conică, legea incidențelor
tangențiale și efectul de sumație și de substracție.
1. Proiecția conică este implicată în tehnica radiodiagnosticului. Fasciculul conic ia naștere
în urma propagării rectilinii a radiațiilor Roentgen, proiectând astfel structurile investigate, în
dimensiuni mărite, pe un ecran, astfel:
- o distanță obiect-ecran crescută generează formarea unei imagini de dimensiuni mai mari;
- o proiecție conică realizată oblic va genera o imagine mărită și deformată;
- formarea unei imagini egale cu cea a obiectului investigat este realizată în situația în care
obiectul este așezat pe ecran și tubul radiogen este dispus la o distanță mare de ecran;
Claritatea imaginii este garantată de un focar mic.
Aspectul imaginii obținute variază în funcție de unghiul format de axul longitudinal al
corpului cu axul fasciculului radiant. Un unghi de 180 grade va genera cea mai mică imagine a
obiectului (proiecție ortogradă), în timp ce un unghi cuprins între 180 și 90 grade (când axul
longitudinal al obiectului se apropie de poziția perpendiculară) va genera o imagine din ce în ce
mai mare.
2. Legea incidențelor tangențiale explică apariția sau dispariția unor structuri opace în
funcție de incidențe și poziții. O rază incidentă tangentă la suprafața unei structuri opace de
investigat sau a două structuri de opacități diferite va genera o imagine întărită (cu contur precis).
 3. Efectul de sumație și de substracție – radiografiile sunt imagini complexe de sumație
și substracție.
Conform legilor de absorbție, structurile radioopace, aflate în calea fasciculului radiant,
absorb în grade variabile radiațiile X. Opacitatea imaginii proiectate de ele va fi egală cu totalul
proiecțiilor individuale (efectul de sumație) ca în cazul opacității mediastinale. Dezavantajul
efectului de sumație este reprezentat de imposibilitatea punerii în evidență a unor procese
patologice suprapuse.
În calea radiațiilor, pot exista atât structuri radioopace, cât și radiotransparente. Astfel
structurile radiotransparente, aflate în calea radiațiilor, vor reduce intensitatea umbrei cauzate de
corpurile radioopace - efectul de substracție (spre exemplu – traheea apare ca bandă transparentă
proiectată pe coloana vertebrală – structură opacă) [2, 3].
Radiațiile X sunt eliberate de către o sursă (generator) de radiații urmând să străbată diverse
structuri ale organismului până ajung la caseta ce are în interior filmul fotografic.
Gradul de absorbție al structurilor este direct proportional cu densitatea acestora – o
densitate mare asigură o absorbție mai bună a radiațiilor (spre exemplu, oasele/metalul fiind dense,
absorb considerabil mai multă radiație, fiind reprezentate pe radiografie ca structuri albe și opace),
în timp ce țesuturile caracterizate printr-o densitate scăzută, vor fi reprezentate de imagini mai
întunecate, în funcție de cantitatea de radiații X pe care o vor absorbi. În radioscopie însă, aspectul
structurilor examinate este inversat față de radiografie.
Elementele componente ale unui aparat de raze X (sistem radiologic) necesare pentru
obținerea imaginii, sunt reprezentate de:
1. Sursa de radiație este reprezentată de tubul Roentgen cu 2 electrozi – anod (+) și catod
(-) închiși într-o incintă vidată. Tubul vidat este închis într-o cupolă radioopacă (plumb), ce prezintă
o fereastră prin care radiația este orientată spre o țintă, împiedicând astfel radiațiile X să se
împrăștie în alte direcții. Fereastra prezintă anterior un sistem de filtre metalice (format din
materiale de grosimi diferite), ce are ca rol împiedicarea pătrunderii radiațiilor ce nu sunt necesare
pentru examinare. Tubul Roentgen este dotat cu sisteme de răcire pe bază de apă/ulei, care
determină scăderea căldurii generate în timpul funcționării acestuia.
2. Vectorul reprezintă radiația ”X” propriu-zisă care va forma imaginea radiologică.
Radiația ”X” cuprinde:
- radiația incidentă (este emisă de tub și merge până la țintă);
- radiația absorbită (nu va trece de ținta examinată, ci va fi absorbită/deviată prin refracție,
reflexie de structurile interne ale țintei);
- radiația reziduală (trece dincolo de țintă și se îndreaptă către receptor), are intensități
diferite în funcție de densitatea structurilor traversate.
3. Modulatorul/ținta este reprezentat de către piesa anatomică ce urmează a fi examinată.
În urma trecerii radiației ”X” prin țintă, se produc efecte direct și indirect ionizante, toate
fiind nocive pentru pacient. Efectele direct ionizante se produc prin coliziune și frânare, în timp ce
efectele indirect ionizante se produc prin efect Compton, efect fotoelectric, producere de perechi.
Imaginea finală este produsă de către radiația care a trecut prin modulator.
4. Receptorul
Radiațiile ”X” care au reușit să străbată corpul uman (modulatorul) sunt colectate și
formează imaginea radiologică.
Radiația ”X” poate fi captată pe:
- Film radiologic (radiografie);
- Plăci de scintigrafie (radioscopie);
- Pe receptori cu gaze rare – Xenon (Computer Tomografie).
 5. Decodorul are rolul de a transforma radiația ”X” invizibilă fie în radiație luminoasă care
poate impresiona filmul, fie în impuls electric (în computer tomografie), care poate fi ulterior
reconstruit în imagine.
6. Imaginea finală este reprezentată de un film radiologic în cazul radiografiei
convenționale.
In sistemul digital însă, imaginea radiologică va fi reprezentată de un fișier medical ce se
prelucrează pe calculator. Avantajele suplimentare ale radiografiei digitale sunt exemplificate și de
posibilitățile de a transmite mai departe (digital) informațiile obținute, precum și de a le stoca
electronic (rețea informatică).
Totodată, radiografia digitală permite măsurarea anumitor leziuni, precum și modificarea
contrastului sau a luminozității imagini atunci când este necesar. Prin aceste ajustări, o imagine
radiologică devine ideală, permițând examinatorului să identifice cât mai multe detalii.
Pentru ca imaginea radiologică să fie de cea mai bună calitate, ea trebuie să se apropie ca
și dimensiuni de imaginea reală. Acest lucru este posibil dacă există un paralelism net între planul
corpului ce urmează a fi investigat și filmul radiologic. Totodată, un focar de radiații X cât mai
mic, precum și o distanță cât mai mare între tub și obiect contribuie la obținerea unui rezultat
eficient. Fasciculul de radiații implicat va avea raza centrală dispusă perpendicular atât pe structura
investigată, cât și pe filmul radiologic.
Un alt factor esențial în obținerea unei imagini corespunzătoare este reprezentat de
colaborarea pacientului. Pacientul trebuie să rămână nemișcat în timpul efectuării radiografiei și să
își controleze mișcările respiratorii conform indicațiilor tehnicianului. În caz contrar, pe imaginea
radiografică, organele nu vor avea contururi net delimitate, fiind astfel create secvențe neclare ce
pot împiedica o interpretare corespunzătoare a radiografiei.
1. Radiografia ca metoda de explorare imagistică poate explora diverse regiuni precum
craniul, extremitățile, toracele, abdomenul și pelvisul. În funcție de zona examinată, precum și de
patologia ce necesită examinarea, este necesar să fie adaptați diverși parametri: distanța dintre
pacient și tub/film, parametrii de achiziție (kV, mAs).
Radiografia poate fi realizată în diverse poziții și incidențe în funcție de patologie. Astfel,
putem descrie radiografia efectuată în ortostatism – atunci când pacientul este așezat în picioare,
radiografia efectuată în decubit dorsal sau ventral – atunci când pacientul este așezat în poziție
culcată, cu fața în sus sau în jos și radiografia efectuată în poziție oblică.
Aceste poziționări se pot obține și prin mișcarea de înclinare a tubului de radiații X, în
funcție de regiunea ce urmează a fi examinată.
Radiografia în poziție de față – pacientul este poziționat cu fața sau cu spatele la placă -
prezintă două incidențe:
1. Incidența antero-posterioară: atunci când raza incidentă intră pe fața anterioară și iese
pe cea posterioară a câmpului de examinat, ajungând apoi la film;
2. Incidența postero-anterioară: atunci când raza incidentă intră pe fața posterioară și iese
pe cea anterioară a câmpului de examinat, ajungând apoi la film.
Radiografia în poziție de profil – pacientul este poziționat perpendicular în raport cu placa.
În cazul radiografiei convenționale, filmele radiologice sunt dispuse în casete și sunt
developate într-o anticameră, la întuneric – orice sursă de lumină în timpul developării, va distruge
filmul radiologic.
Interpretarea imaginii se face pe un negatoscop (aparat ce dispune de o sursă luminoasă pe
care se așează filmul radiologic) sau pe un ecran, într-un mediu cu lumină redusă.
2. Fluoroscopia este o metodă imagistică al cărei principiu de funcționare se bazează tot
pe utilizarea razelor X cu scopul de a obține o imagine în timp real a structurilor investigate.
 Fluoroscopia, ca și tehnică imagistică, are utilitate atât în scop diagnostic, cât și în scop
terapeutic (radiologia intervențională). Permite vizualizarea pasajului substanței de contrast
administrate oral (bariu) la nivelul tractului gastrointestinal (identificând, spre exemplu, procese
patologice ce împiedică un pasaj normal al substanței de contrast) sau vizualizarea structurilor
vasculare prin injectarea la acest nivel a substanțelor de contrast iodate (inserția cateterului sau
montarea stentului). O altă indicație a fluoroscopiei este reprezentată de intervențiile ortopedice
(reducerea fracturilor și controlul poziționării adecvate a materialelor ortopedice).
Tehnica impune menținerea pacientului sub un flux continuu de radiații X, ceea ce
constituie dezavantajul acestei investigații imagistice, fiind astfel necesar un timp de examinare cât
mai scurt, pentru ca expunerea pacientului la radiații să fie minimă (beneficiul trebuie să depășească
riscul) [4].
3. Mamografia
Țesutul mamar se caracterizează prin densități scăzute, fiind astfel necesară în examinarea
sa o tehnică de mare rezoluție precum mamografia. Mamografia este o metodă imagistică ce
presupune utilizarea radiațiilor ”X” de energie scăzută deoarece țesutul mamar este preponderent
lipidic. Fiind o examinare de mare rezoluție, permite identificarea elementelor patologice variate
(calcificări punctiforme, spiculații fine periferice, mase tumorale).
Mamografia are implicații atât în diagnostic, cât și în screening și se realizează cu ajutorul
unui aparat special numit mamograf (Fig. 1).
Principalul element constructiv al mamografului este reprezentat de un compresor cu
ajutorul căruia sânul este aplatizat (compresiunea exercitată pe țesutul mamar permite o evidențiere
mai bună a patologiei) și imobilizat (împiedicând astfel generarea artefactelor de mișcare ce ar duce
la scăderea calității imaginilor).

Figura 1. Aspectul unui mamograf.

 Mamografia analogă sau digitală (mamografia 2D) cuprinde cele două incidențe
standard (cranio-caudal – CC și medio-lateral-oblic MLO), precum și incidențe suplimentare
(latero-lateral – LL, latero-medial-oblic – LMO). Tomosinteza (mamografia 3D) constă în
obținerea unor secțiuni multiple cu o singură compresiune a sânului (în aceeași incidență). Acest
lucru este posibil prin baleierea în arc de cerc a tubului, generând astfel multiple secțiuni la unghiuri
diferite (30-50 unghiuri) [5].
La pacientele cu țesut mamar foarte dens se poate indica tomosinteza, suplimentar
mamografiei 2D. Rezultatul final va fi reprezentat de o imagine de mare rezoluție, cu caractere 3D,
cu o capacitate de detecție a patologiei mamare net superioară mamografiei convenționale.
În cazul mamografelor moderne, există posibilitatea efectuării unei puncții biopsii sau a
introducerii firelor de ghidaj (ancoraj), prin ghidaj stereotactic. Un alt avantaj oferit de
mamografele moderne este reprezentat de realizarea unor expuneri cu constante optime [6].
Mamografia este o tehnică imagistică ce se poate realiza și prin injectarea substanței de
contrast iodat. Mamografia cu contrast este indicată pacientelor ce nu pot efectua examen IRM și
necesită efectuarea a două expuneri:
- o primă expunere, cu energie joasă (mamografia obișnuită), pentru vizualizarea
parenchimului mamar, precum și a țesutului adipos;
- o a doua expunere, cu energie înaltă pentru vizualizarea parenchimului mamar, a
țesutului adipos, precum și a iodului ce a fost captat la nivel mamar.
În final, se realizează substracția celor două imagini obținute, fiind astfel vizualizată priza
de contrast de la nivelul maselor tumorale.
Examenul mamografic poate fi utilizat ca și metodă de screening a cancerului mamar la
femeile cu vârstă peste 40 ani.
Ca și examinare de primă intenție, mamografia este folosită în scop diagnostic, în asociere
cu ultrasonografia bilaterală, precum și Doppler, la femeile peste 35 de ani cu semne clinice
asociate (dureri mamare dificil de corelat, adenopatii axilare, scurgeri seroase sau sanghinolente de
la nivelul mamelonului, retracția mamelonului, retracția tegumentului de la nivelul glandei
mamare, creșterea în volum a sânului).
O altă utilizare a mamografiei este aceea în follow-up-ul pacientelor tratate complex pentru
neoplasmul mamar, fiind esențială o colaborare interdisciplinară, precum și o comparație cu
examinările anterioare [7].
În cazul pacientelor ce prezintă implant mamar sau o predominanță a țesutului glandular,
mamografia prezintă o sensibilitate redusă.
4. Computer tomografia (CT) reprezintă o metodă imagistică ce permite obținerea de
secțiuni virtuale multiplanare, de grosimi variabile, prin utilizarea unei surse de radiații X și a unui
sistem de detecție a radiațiilor X (detectori) dispus opus de sursă, ce exercită o mișcare de rotație
în jurul pacientului (Fig. 2).
În timpul unei examinări CT , pacientul este așezat pe o masă mobilă, iar tubul de raze X și
detectorii exercită o mișcare de rotație de 360 de grade în jurul pacientului. În timpul examinării,
emisia și recepția radiațiilor este simultană și continuă. Odată emisă, radiația va străbate corpul
pacientului și va fi absorbită de către detectorii dispuși diametral opus de sursa de radiații. Astfel,
informația obținută este transformată inițial în semnale luminoase, apoi în semnale electrice,
urmând a fi prelucrată de un computer ce va genera în final imagini de grosimi diferite ale regiunilor
examinate.
 Figura 2. Aspectul unui dispozitiv modern CT.

Procesul de obținere al imaginilor CT cuprinde: achiziția datelor, reconstrucția și

postprocesarea. Pixel-ul se definește ca fiind cea mai mică unitate dintr-o imagine 2D. Cea mai
mică unitate de volum care construiește imaginea este reprezentată de Voxel.
Valorile specifice CT sunt reprezentate de cele densitometrice. Pentru acestea se utilizează
o scară convențională (scara Hounsfield - HU). Scara Hounsfield permite identificarea diferențelor
de densitate ale mediilor ce absorb radiații (apa, aerul, grăsimea, osul compact), împărțind astfel
structurile absorbante în diferite categorii de țesuturi:
- aer/gaze = -1000 UH;
- grăsime = -40 HU până la -100 UH;
- fluid = 0-10 UH;
- țesuturi moi = 20 UH până la 40 UH;
- sânge = 60 UH până la 100 UH;
- os = 400 UH până la 1000 UH.
Inițial, imaginile CT sunt obținute în plan axial, însă pot fi reconstruite în plan
coronal/sagital, precum și în planuri 3D.
Substanțele de contrast utilizate în CT se pot administra pe cale orală sau intravenos. Pentru
examinarea lumenului digestiv, se vor folosi substanțe de contrast cu administrare orală (sulfatul
de bariu – diferit de cel utilizat în radioscopie sau Gastrografinul – la pacienții la care sulfatul de
bariu este contraindicat), în timp ce pentru examinarea vaselor sau a organelor parenchimatoase,
se vor folosi substanțe de contrast cu administrare intravenoasă (substanțe de contrast iodate).
5. Positron Emission Tomography (PET-imaging/PET-scan) este tehnica imagistică
nucleară care folosește materiale radioactive cu scopul de a diagnostica (chiar și în fazele
incipiente) și de a verifica răspunsul la terapie în diverse patologii.
PET-CT și PET-IRM reprezintă mijloace imagistice moderne ce implică utilizarea unui
radiotrasor radioactiv cu dublă achiziție de imagini PET si CT/IRM. Cel mai frecvent, se folosește
ca radiotrasor 18F-fluorodeoxiglucoza (18F-FDG). Metodele imagistice descrise anterior pot detecta
leziuni ce prezintă captare intensă a radiotrasorului datorită unei activități metabolice intense.
Principalele indicații ale utilizării PET-CT și PET-RM sunt reprezentate de identificarea proceselor
tumorale și a determinărilor secundare, verificarea eficienței terapeutice, evaluarea circulației
cardiace etc [8].
6. Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM) este o tehnică imagistică folosită pentru
vizualizarea multiplanară a structurilor anatomice. Obținerea imaginilor este posibilă prin folosirea
unor câmpuri magnetice și a undelor de radiofrecvență (RF). Deosebirea dintre IRM și CT/PET-
CT constă în faptul că această metodă imagistică nu utilizează radiații X.
IRM folosește protonii atomului de hidrogen, fiind elementul cu cea mai mare proporție în
organism. Totodată, protonul reprezintă singura particulă ce prezintă atât masă, cât și sarcină
(electronul are masă neglijabilă, iar neutronul este neutru din punct de vedere electric). Protonii se
rotesc în jurul propriei axe, generând o mișcare definită ca mișcare de spin. Astfel, fiind în mișcare,
protonul încărcat electric va genera în jurul său un câmp magnetic (principiul motorului electric).
Pacientul este plasat într-un dispozitiv care generează un câmp magnetic foarte puternic
(Fig. 3). Puterea magnetului este variabilă în funcție de aparat (1,5/3 sau 7 Tesla). Acest câmp
magnetic va alinia toți protonii atomilor de hidrogen urmând ca, în final, întreaga structură
examinată să fie magnetizată.

Figura 3. Aspectul unui dispozitiv modern IRM de 3 Tesla.

După încetarea aplicării impulsurilor de radiofrecvență, protonii excitați vor reveni la starea
inițială și astfel va lua naștere fenomenul de relaxare. Fenomenul de relaxare poate fi T1 (relaxare
spin-rețea/longitudinală) sau T2 (relaxare spin-spin/transversală). Relaxarea T1 apare în urma
energiei transferate de către protoni (spini) mediului înconjurător (rețea). Relaxarea T2 apare în
urma pierderii coerenței de fază a fiecărui proton (spin), ce determină variații ale câmpului
magnetic [9].
 În cazul IRM, se folosește termenul de semnal. Astfel, structurile identificate IRM pot
apărea în hiposemnal, izosemnal sau hipersemnal.

T1
Hipersemnal Hiposemnal
 aerul;
 tendoanele/țesutul muscular;
 grăsimea;
 calcificările;
 melanina;
 LCR;
 sânge.
 fluidul pur.

T2
Hipersemnal Hiposemnal
 LCR;  aerul;
 grăsimea;  tendoanele;
 hemangioamele;  calcificările;
 inflamația/edemul;  corticala osoasă;
 fluidul;  hemosiderina.
 unele mase tumorale.

Secvența de difuzie (DWI – Diffusion Weighted Imaging) este o secvență caracterizată

printr-o sensibilitate crescută la mișcarea moleculelor de apă din țesuturi. Protonii staționari vor
genera un semnal puternic (restricția de difuzie), iar cei care difuzează se caracterizează prin
pierderea semnalului. Astfel, cu cât un țesut este mai hipercelular, cu atât semnalul este mai crescut.
Examinarea IRM poate fi făcută nativ (fără substanță de contrast) sau cu substanță de
contrast pe bază de gadoliniu.
În cazul IRM există mai multe tipuri de substanțe de contrast (extracelulare, cu specific
hepatocitar etc). Cele extracelulare se comportă similar celor de la CT și oferă posibilitatea
obținerii imaginilor în cele trei faze (arterial, venos și tardiv). Inițial, substanțele de contrast cu
specific hepatocitar se comportă similar celor extracelulare, cu obținerea imaginilor în cele trei faze
(arterial, portal și parenchimatos). Ulterior, o parte din contrast pătrunde în hepatocitele
funcționale și se elimină în căile biliare. Astfel, se pot caracteriza cu mai multă precizie leziunile
hepatice prin intermediul unei noi faze hepato-biliare, ce se realizează la aproximativ 20-30 minute
de la momentul injectării.
Printre avantajele utilizării IRM se numără caracterul neiradiant și posibilitatea de stocare
a imaginilor într-o bază de date online. Ca și dezavantaje, tehnica IRM presupune un timp crescut
de achiziție a imaginilor (motiv pentru care nu se folosește în regim de urgență precum examinarea
CT) și costuri semnificativ mai ridicate.
Sarcina în primul trimestru, alergia la substanța de contrast, implantul cohlear, tijele sau
protezele metalice (care nu prezintă documentație MRI safe), protezele valvulare cardiace și
claustrofobia constituite contraindicații la examinarea IRM [10].
Este obligatoriu ca înaintea efectuării unui IRM să se stabilească anamnestic prezența unor
dispozitive implantate în corpul pacientului incompatibile cu examinarea sau a patologiei
coexistente ce interzice administrarea substanței de contrast. De asemenea, se va nota existența
sarcinii sau prezența stărilor de claustrofobie.
Fiind o investigație de lungă durată, staționarea pacientului timp îndelungat în câmpul
magnetic poate genera stări confuzionale, cefalee, oboseală. Pentru reducerea disconfortului
acustic, pacienții vor fi protejați auditiv prin intermediul unor căști.
Administrarea substanței de contrast la examenul IRM este contraindicată în cazul unei
afectări renale severe și în cazul reacțiilor alergice.

Explicarea secvențelor de bază folosite în IRM

Secvența T1
În secvența T1, grăsimea și sângele apar în hipersemnal, iar fluidul (LCR, chisturile,
edemul) apare în hiposemnal (Fig. 4).

Figura 4. Examinare IRM de coloană lombară, secvența T1; se observă aspectul în hipersemnal al
țesutului adipos și aspectul în hiposemnal al lichidului cefalo-rahidian.

Secvența T2
În secvența T2, grăsimea, hemangioamele și fluidul (LCR, chisturile, edemul) apar în
hipersemnal (Fig. 5).
Figura 5. Examinare IRM de coloană lombară, secvența T2; se observă aspectul în hipersemnal al
țesutului adipos și al lichidului cefalo-rahidian.

Secvențele cu supresie de grăsime (STIR, SPIR, SPAIR)

În secvențele cu supresie de grăsime, se remarcă supresia semnalului dat de țesutul adipos
care, de această dată, apare în hiposemnal. Însă, hemangioamele și fluidul (LCR, chisturile,
edemul) apar în hipersemnal (Fig. 6).

Figura 6. Examinare IRM de coloană lombară, secvența STIR; țesutul adipos apare în hiposemnal,
în timp ce lichidul cefalo-rahidian apare în hipersemnal.
 Secvența FLAIR
Secvența FLAIR prezintă o utilitate crescută în evaluarea IRM a craniului. În această
secvență, lichidul cefalo-rahidian apare în hiposemnal. Utilitatea secvenței FLAIR se remarcă în
evaluarea leziunilor demielinizante dezvoltate în parenchimul cerebral. De asemenea, în
comparație cu secvența T2 în care LCR apare în hipersemnal, secvența FLAIR poate identifica și
delimita cu mai multă ușurință edemul cerebral (în hipersemnal) împreună cu efectul de masă
generat de acesta asupra sistemului ventricular. Secvența FLAIR poate depista și prezența gliozei
(în hipersemnal) ce însoțește leziunile sechelare cerebrale și se deosebește de edemul cerebral prin
tracționarea sistemului ventricular, într-o manieră similară țesuturilor cicatriciale (Fig. 7).

Figura 7. Examinare IRM de craniu la un pacient cu scleroză multiplă, secvența FLAIR; LCR de
la nivelul ventriculilor laterali apare în hiposemnal, iar leziunile demielinizante apar în hipersemnal
și prezintă dispoziție perpendiculară pe sistemul ventricular.

Secvențele de difuzie (DWI) și harta ADC

Prin intermediul secvențelor de difuzie se poate decela restricția de difuzie. În mod normal,
moleculele de apă se deplasează liber la nivelul spațiului extracelular. Restricția de difuzie
presupune stoparea acestei mișcări a moleculelor de apă și poate fi determinată, în principal, de
două mari cauze:
- celularitate crescută (cum se întâmplă în cazul formațiunilor tumorale) – crește numărul de celule
la nivelul unui țesut, iar volumul spațiului extracelular scade;
- volum crescut al celulelor (cum se întâmplă în cazul edemului cerebral citotoxic ce însoțește
accidentul vascular ischemic) – celulele apar edemațiate, mărite de volum, iar volumul spațiului
extracelular scade.
„Adevărata” restricție de difuzie apare în aceste două cazuri și se vizualizează în
hipersemnal în secvența DWI și hiposemnal în harta ADC (Fig. 8A, B). Există unele leziuni (de
exemplu, chisturile sau hemangioamele) care apar în hipersemnal în secvența DWI, dar în harta
ADC apar tot în hipersemnal – aceasta nu semnifică restricție de difuzie.

Figura 8 (A, B). Examinare IRM craniu, secvența DWI (A) și harta ADC (B). Pacientul a prezentat
un accident vascular ischemic acut vizualizat în hipersemnal în secvența DWI și hiposemnal în
harta ADC datorită edemului citotoxic cerebral dezvoltat la acest nivel.

Secvențele T1 in-phase (IP) și T1 out-of-phase (OP)

Conținutul adipos și cel hemoragic intralezional apar în hipersemnal T1 IP. Dacă semnalul
crescut din T1 IP se menține și în secvența T1 OP atunci leziunea prezintă conținut hemoragic.
Dacă nu se menține hipersemnalul în secvența T1 OP, conținutul este adipos (Fig. 9A, B).
Figura 9 (A, B). Comparație între secvențele T1 IP (A) și T1 OP (B). De exemplu, conținutul
adipos este indicat prin săgeata continuă, în timp ce hemoragia intralezională este indicată prin
săgeata discontinuă.

7. Ultrasonografia reprezintă tehnica de examinare imagistică ce folosește ultrasunetele

(US) reflectate în organismul uman. Ultrasunetele sunt generate intermitent de un transductor de-
a lungul structurilor examinate, pe care le străbat linear. Se comportă asemănător fasciculelor
luminoase și suferă fenomene de reflexie, refracție, difracție, precum și fenomene specifice US –
atenuarea, absorbția, difuzia.
Țesuturile cu impedanțe acustice diferite sunt separate prin intermediul unor interfețe.
Odată ce ajung la aceste interfețe, o parte din undele emise de transductor vor fi reflectate înapoi
către mediul generator, în timp ce restul undelor vor continua traseul către următoarele structuri.
Astfel, transductorul funcționează alternativ ca emițător și ca receptor de US. Undele ajunse înapoi
în mediul de proveniență constituie unde US reflectate și sunt cele care formează ecoul care stă la
baza diagnosticului ecografic. Undele care au continuat traseul ajung la următoarea interfață unde
vor suferi aceleași fenomene de reflexie și transmisie (Fig. 10).

Figura 10. Fenomene de transmisie și reflexie a US.

 Aerul și osul împiedică transmiterea US, făcând astfel imposibilă o examinare ecografică,
deoarece la nivelul interfeței dintre orice țesut moale și os/aer, US se reflectă în totalitate [11].
Apectele întâlnite în structurile examinate prin ultrasonografie se caracterizează printr-o
terminologie specifică ecografiei:
- Ecostructura – termenul definește ecourile produse de un țesut parenchimatos, cu
scopul identificării și caracterizării adecvate a organului examinat;
- Ecogen – termenul definește structurile care reflectă puternic US și apare pe imaginea
obținută ca fiind albă (os, calcificari, calculi, aer, metal etc.);
- Transsonic/anecogen – termenul definește structurile ce nu prezintă ecouri și apar pe
imaginea obținută ca fiind negre (lichidul) (Fig. 11);

Figura 11. Aspect ecografic de chist renal – conținut transsonic.

- “Lichid impur” – termenul definește o structură aproape transsonică care prezintă la

interior fine ecouri;
- Hiper-/hipoecogen – termenii se folosesc pentru stabilirea intensității ecourilor produse
de structura examinată comparativ cu o structură de referință (Fig. 12, Fig. 13);

Figura 12. Aspect ecografic de hemangioame hepatice – leziuni hiperecogene.

 Figura 13. Aspect ecografic de fibrom uterin – leziune hipoecogenă.

- Atenuarea acustică – termenul definește scăderea ecourilor în profunzime, pe măsură

ce fasciculul incident se distanțează de transductor;
- Amplificarea acustică – termenul definește o creștere selectivă a intensității ecourilor
posterior de o structură transsonică;
- Umbra acustică/“conul de umbră” – termenul definește atenuarea marcată a US
dincolo de o interfață puternic ecogenă care va contrasta cu atenuarea redusă a ecourilor din
vecinătate (Fig. 14) [12].

Figura 14. Aspect ecografic de calcul la nivelul veziculei biliare – imagine hiperecogenă cu „con
de umbră posterior”.

În organismul uman, efectul Doppler este utilizat pentru studiul fluxului sangvin din cord
și vase. Tehnicile principale de examinare Doppler sunt:
- examinarea Doppler cu emisie continuă – necesită prezența unui transductor diferit,
cu două piese piezoelectrice alăturate. Una din piesele transductorului va emite continuu unde, în
timp ce a doua piesă va recepționa continuu ecourile.
- examinarea Doppler cu emisie pulsatorie – folosește un singur transductor atât
pentru emiterea, cât și pentru recepționarea US alternativ (emisia US se face pulsat). Medicul
examinator poate selecta în profunzime zona ce urmează a fi examinată (eșantionul Doppler), lucru
ce îi permite să examineze fluxul sangvin dintr-o anumită zonă a corpului.
- examinarea Doppler codificată color – transductorul oferă simultan o imagine
bidimensională, precum și informații Doppler extinse. Examinatorul va delimita o zonă de interes
în cadrul imaginii bidimensionale generate de transductor. Informațiile Doppler vor fi codificate
color, astfel fluxul sangvin se va colora, sensul său fiind evidențiat astfel: fluxul cel mai apropiat
de transductor va fi colorat în roșu, iar cel mai distanțat de transductor va fi colorat în albastru
(culorile alese nu sugerează caracterul arterial/venos al sângelui, ci sensul de curgere în raport cu
transductorul).
- examinarea power Doppler (cu codificarea color a puterii semnalului Doppler) –
furnizează imagini similare celor obținute prin angiografia clasică sau prin angiografia prin
rezonanță magnetică, analizând doar puterea semnalului Doppler (mai multe hematii generează un
ecou mai puternic [13].
Ecografia este o tehnică imagistică ce implică utilizarea de ultrasunete cu frecvență mai
mare decât a celor audibile de către urechea umană (>20.000 Hz) și permite investigarea
structurilor organismului fără a utiliza radiații X. Poate investiga părțile moi (muschi, tendoane),
vase de sânge (Doppler) și diverse organe. Avantajele ultrasonografiei, comparativ cu alte tehnici
de imagistică medicală, sunt reprezentate de posibilitatea obținerii imaginilor în timp real, precum
și de efectuarea investigației la patul bolnavului (ecograf portabil). Actual, ecografia se poate
efectua și cu substanță de contrast pe bază de microbule cu conținut gazos.
Bibliografie
1. Assmus A – Early History of X Rays – Beamline, summer 1995, 10 – 24,
http://www.slac.stanford.edu/pubs/beamline/25/2/25-2-assmus.pdf
2. Mihai Popescu, Curs de Radiologie si Imagistică Medicală, Curs pentru studenți, Craiova 2006,
16-24
3. Georgescu SA – Radiologie și Imagistică medicală – manual pentru începători, Editura
Universitară «Carol Davila», București 2009, 10-15
4. Vinod K Panchbhavi, MD – Fluoroscopy, https://emedicine.medscape.com/article/1890603-
overview#a2
5. Heywang-Köbrunner SH, Schreer I, Dershaw DD.Diagnostic Breast Imaging: Mammography,
Sonography, Magnetic Resonance Imaging, and Interventional Procedures. Thieme, Stuttgart,
2001
6. Dudea SM, Îndrumător de studiu pentru pregătirea în specialitate, Vol I, Ed. Medicală, 2015, 7-
9
7. Berg WA, Wang WT – Diagnostic Imaging: Breast, Amirsys, Salt Lake City, 2013
8. Positron Emission Tomography - Computed Tomography (PET/CT),
https://www.radiologyinfo.org/en/info.cfm?PG=pet#overview
9. Liney, G., MRI in Clinical Practice, Springer London, 2006
10. Dudea SM, Îndrumător de studiu pentru pregătirea în specialitate, Vol I, Ed. Medicală, 2015,
23-33
11. Rumack CM, Wilson SR, Charboneau JW, Johnson JAM – Diagnostic Ultrasound, 3rd. Ed,
Elsevier-Mosby, 2005
12. Radiologie -Volumul I, Sorin M. Dudea, 2017, 40-41
13. Dudea SM, Badea RI – Ultrasonografie vasculară – Ed. Medicală, București, 2009