978-606-751-268-7 Institutiile Uniunii Europene

Augustin Fuerea
Instituţiile Uniunii Europene

- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2016
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea şi
transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii
„Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau difuzarea
conţinutului sub orice formă.
Acest manual a fost analizat si aprobat in sedinta Departamentului de Drept Public din data de 9
februarie 2016.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Augustin Fuerea
Instituţiile Uniunii Europene
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-268-7
Curs pentru învăţământul la distanţă 1
Lucrarea de faţă reprezintă numai o punere în temă a studenţilor de la cursurile ID.

Pentru prezentarea la examen, este necesar studiul literaturii de specialitate precizată în
programa analitică.
OBIECTIVELE CURSULUI:
Cursul urmăreşte:
- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii sistemului instituţional al Uniunii
Europene;
- studiul şi aprofundarea normelor de drept, a istoricului a caracteristicilor şi a
mecanismelor specifice Uniunii Europene – existenţa, organizarea, funcţionarea şi
dezvoltarea acestora;
- studiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a al reformei în materie
instituţională la nivelul Uniunii Europene;
- orientarea profesională a studenţilor pentru ca, la absolvire, să poată contribui la
activităţile destinate procesului de integrare europeană, proces pe care, în prezent,
România îl parcurge, dar şi înţelegerea statutului de stat membru al UE.
Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

- cunoaşterea constituirii şi evoluţiei Comunităţilor Europene, a Uniunii Europene şi a
funcţionării principalelor instituţii ale acestora;
- înţelegerea izvoarelor dreptului Uniunii şi a procedurilor de adoptare a actelor
normative şi a actelor specifice relaţiilor externe ale UE;
- înţelegerea rolului jurisprudenţei în interpretarea şi dezvoltarea ordinii juridice a UE;
- înţelegerea raporturilor politice şi juridice stabilite între instituţiile Uniunii, între
acestea şi statele membre, precum şi a dinamicii acestor raporturi;
- înţelegerea şi interpretarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
- corelarea cunoştinţelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică
Însuşirea temeinică a Instituţiilor Uniunii Europene presupune, pe lângă activităţile

didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul
individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare.
De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii unui referat, care să aibă ca
obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai
puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă elemente de
originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu
exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta, odată cu lucrarea,
şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care
protejează dreptul de autor.
Suportul de curs trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii.
1
La realizarea prezentului suport de curs au fost folosite, ca surse bibliografice, materialele indicate atât in
notele de subsol, cât şi în bibliografia ataşată.
5
EVALUAREA
Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel:
1. Evaluarea parţială, prin intermediul unei lucrări de control programate conform

calendarului disciplinei (al doilea tutorial).
2. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul semestrului.
Studiul disciplinei Instituţiile Uniunii Europene se finalizează cu susţinerea unui

examen scris.
Sub conducerea tutorelui, în cadrul activităţilor tutoriale, studenţii au posibilitatea de
susţine, în cadrul grupei, referate şi de a participa activ la dezbaterile teoretico-aplicative.
Activitatea studentului din timpul semestrului (elaborarea de referate, susţinerea acestora,
răspunsurile date în cadrul dezbaterilor, notele obţinute la lucrarea de control) sunt notate de
către cadrul didactic cu note de la 10 la 1. Referatele sunt prezentate, în original, la examen
de către tutore.
Lucrarea de control şi referatele, desfăşurate conform planificării cuprinse în
calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală obţinută de student.
Studentul care a obţinut la examen cel puţin nota-limită de promovare (cinci), poate
primi, pe baza referatelor şi a notelor obţinute la seminar, până la 2 puncte.
Studentul care nu a obţinut notă de promovare la examen, nu poate promova pe baza
notelor primite în timpul anului de studiu.
Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului sistem de notare
existent în învăţământul universitar din România.
Suntem deschişi oricăror sugestii şi recomandări de îmbunătăţire şi actualizare a

materialului şi mulţumesc anticipat celor care se vor implica în acest sens. La realizarea
prezentului material au fost folosite, ca surse bibliografice, lucrările indicate atât in notele
de subsol, cât şi în bibliografia ataşată.
6
Abrevieri
AELS – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

Alin. – alineatul
Art. – articol
AUE – Actul Unic European
BCE – Banca Centrală Europeană
BEI – Banca Europeană de Investiţii
CE – Comunitatea Europeană
CECA/CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CEEA/Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
CES – Comitetul Economic şi Social
CIG – Conferinţă interguvernamentală
CJ – Curtea de Justiţie
CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
COREPER – Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
CSCE/OSCE – Conferinţa/Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa
CR – Comitetul Regiunilor
FED – Fondul European de Dezvoltare
FMI – Fondul Monetar Internaţional
GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
IME – Institutul Monetar European
JAI – Justiţie şi Afaceri Interne
JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
JOUE – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
NATO – Organizaţia Atlanticului de Nord
op. cit. – opera citată
p. – pagina
Par. – paragraful
PESC – Politica externă şi de securitate comună
PHARE – Polonia şi Ungaria – Ajutor pentru reconstrucţia economiilor lor
SBCE – Sistemul Băncilor Centrale Europene
SME – Sistemul Monetar European
TCE – Tratatul instituind Comunitatea Europeană
TFP – Tribunalul Funcţiei Publice a UE
TPI – Tribunalul de Primă Instanţă
TUE – Tratatul asupra Uniunii Europene
UE – Uniunea Europeană
UEO – Uniunea Europei Occidentale
UO – Uniunea Occidentală
7
Cuprins
Unitatea de învăţare nr. 1

Aspecte evolutive şi conceptuale cu privire la apariţia ideii de unitatea, la nivel
european
1.1. Premisele apariţiei Comunităţilor Europene
1.2. Înfiinţarea Comunităţilor Europene
1.3. Consideraţii generale cu privire la Uniunea Europeană
1.4. Profilul Uniunii Europene
1.5. Delimitări conceptuale
1.6. Sarcini de lucru
1.7. Test de autoevaluare
1.8. Bibliografie

Ordinea juridică a Uniunii Europene
2.1. Tratatele institutive şi modificatoare - izvoare primare ale dreptului Uniunii
Europene
2.2. Izvoarele derivate ale dreptului dreptului Uniunii Europene (dreptul derivat)
2.3. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii Europene
2.4. Izvoarele complementare ale dreptului dreptului Uniunii Europene
2.5. Izvoarele nescrise ale dreptului dreptului Uniunii Europene
2.6. Tratatul de aderare a României la UE. Scurtă prezentare
2.9. Bibliografie

Caracteristicile Uniunii Europene şi ale dreptului Uniunii Europene
3.1. Caracteristicile Uniunii Europene, ca entităţi de drept internaţional
3.2. Caracteristicile dreptului dreptului Uniunii Europene
3.3. Sarcini de autoevaluare
3.5. Bibliografie

Sistemul instituţional al Uniunii Europene
4.1. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor UE
4.2. Consiliul European
4.3. Comisia Europeană
4.4. Parlamentul European
4.5. Instituţiile jurisdicţionale
4.6. Curtea de Conturi
4.9. Bibliografie
Reforma instituţională a Uniunii Europene
5.1. Reforma instituţională realizată prin Tratatul de la Nisa
5.2. Reforma instituţională propusă prin Tratatul de la Lisabona
5.5. Bibliografie
9
Aspecte evolutive şi UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1
conceptuale cu
privire la apariţia
şi evoluţia ideii de
unitate, la nivel
european
Obiective:
La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi:
 să cunoască principalele momente ale evoluţiei comunitare;
 să identifice Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii
Europene;
 să descrie modul de constituire a Comunităţilor Europene şi al Uniunii Europene;
 să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului;
 să cunoască etapele şi caracteristicile dezvoltării construcţiei Uniunii Europene.
Cuprins:
1.4. Profilul Uniunii Europene
1.8. Bibliografie
Iniţial, aşa cum este, deja, bine cunoscut, în Vest, construcţia europeană a început la
sfârşitul anilor ’40, odată cu constituirea primelor organizaţiilor de cooperare, unele dintre
ele datorându-se iniţiativelor de inspiraţie americană. În acest sens, amintim:
- în domeniul militar au fost înfiinţate două organizaţii, şi anume: Uniunea Europei
Occidentale (Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23
octombrie 1954) şi Organizaţia Atlanticului de Nord (Tratatul de la Washington, din 4 aprilie
1949).
10
- în plan economic a fost înfiinţată, la 16 aprilie 1948, Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică (OECE). Aceasta a devenit, în anul 1960, Organizaţia pentru
Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED).
- în materie politică, regăsim Consiliul Europei (Tratatul de la Londra, din 5 mai
1949, intrat în vigoare la 3 august, acelaşi an).
Faţă de acest ansamblu organizaţional, democraţiile populare ale Europei Centrale şi de
Est, sub dominaţia evidentă a URSS-ului, au constituit un alt bloc, dispărut cu 20 de ani în
urmă.
Astfel, prin relaţii politice strânse, de lungă durată, au apărut, în materie economică,
ceea ce ştim că a fost Consiliul de ajutor economic reciproc 2 şi, în materie militară,
Tratatul de la Varşovia 3, reunind tot statele Europei Centrale şi de Est.
Acestor organizaţii de cooperare înfiinţate în Vest, li se adaugă, la începutul anilor
’50, alte organizaţii de tip nou, restrânse, acestea nefiind altele decât Comunităţile
Europene, care contribuie la realizarea unei noi viziuni de tip federal.
1.2.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA 4/CECO)
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, prima dintre cele trei Comunităţi, a

apărut având la origine iniţiativa Franţei.
În construcţia comunitară, un rol important îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită
căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta,
îndeplinind, la aceea vreme, funcţia de şef al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa,
a propus ca producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania să fie administrată de către
un organism supranaţional.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, lansa
declaraţia, inspirată de către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui
şi oţelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de
schemele tradiţionale ale relaţiilor dintre state. Realizarea acestei pieţe nu a fost considerată
un demers final, ci un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioare. Potrivit acestei concepţii,
este vorba de a da naştere solidarităţii sectoriale, în general şi în domeniul economic,
premergător unificării politice, în special.
„Planul Schuman”, elaborat de Robert Schuman şi conceput pentru a evita o nouă
conflagraţie mondială prin punerea ramurilor de bază ale industriei de armament sub control
internaţional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost acceptat de Germania, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Pentru ca iniţiativa franceză, devenită, între timp, o iniţiativă franco-germană, să îşi
păstreze toate şansele de a se transforma în realitate, trebuia ca acţiunea să fie rapidă. De
aceea, Franţa a convocat, la 20 iunie 1950, la Paris, o conferinţă interguvernamentală a cărei
preşedinţie era asigurată de Jean Monnet. Ţările Benelux-ului şi Italia au răspuns apelului şi
s-au reunit la masa negocierilor. Cu această ocazie, Jean Monnet preciza spiritul care trebuia
2
COMECOM, ianuarie 1949, organizaţie pusă în mod real în acţiune în anul 1959.
3
Încheiat la 14 mai 1955.
4
În franceză, La Communauté européenne du charbon et de l’acier.
11
să însoţească discuţiile: “Noi suntem aici pentru a realiza o operă comună, nu pentru a
negocia avantaje, ci pentru a căuta avantajele noastre în avantajul comun” 5.
Negocierile care au urmat au permis să se contureze edificiul internaţional avut în
vedere. Având în vedere faptul că punctul central al propunerii l-au constituit independenţa
şi atribuţiile Înaltei Autorităţi, aceste aspecte nu au mai fost repuse în discuţie. La cererea
Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniştri, care trebuia să dea, în anumite cazuri,
avizul său conform. Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie au completat dispozitivul
care stă, de altfel, la baza sistemului instituţional al actualelor Comunităţi.
Negocierile s-au încheiat prin semnarea şi ratificarea de către Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, la 18 aprilie 1951, a Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. La 23 iulie 1952 Tratatul instituind CECA intră în
vigoare; la aceeaşi dată, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, se instala la
Luxemburg, începându-şi activitatea, Jean Monnet fiind, de altfel, şi primul preşedinte al
executivului comunitar.
Încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatul instituind CECA a încetat să mai
producă efecte la data de 23 iulie 2002. Potrivit art. 1 par. 1 din Protocolul asupra
consecinţelor financiare ale expirării Tratatului instituind CECA şi a Fondului de cercetare
pentru cărbune şi oţel, anexat Tratatului de constituire a Comunităţii Europene 6, „toate
bunurile şi obligaţiile CECA, aşa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt
transferate Comunităţii Europene, începând cu data de 24 iulie 2002”.
1.2.2. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) şi

Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Situaţiei militară din acea vreme, în special, războiul din Coreea, a determinat
reînarmarea Germaniei, ceea ce a condus, destul de repede, la formularea unor noi propuneri
franceze. Reînarmarea Germaniei intervine pe baza acordurilor de la Paris, încheiate la 23
octombrie 1954, care prevedeau, între altele, şi aderarea Germaniei la NATO şi la UEO.
Depăşirea crizei s-a realizat la Conferinţa europeană de la Messina (1–2 iunie 1955),
unde a fost pusă în discuţie relansarea europeană. Negocierea a fost angajată pe baza
„Raportului Spaak” 7, din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală crearea a
două uniuni: pe de o parte, o uniune economică generală şi, pe de altă parte, o uniune în
domeniul utilizării paşnice a energiei atomice.
Principalul aspect asupra căruia s-au purtat negocierile se regăseşte în propunerea de
înfiinţare a două noi Comunităţi: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA/Euratom), ce urmărea o solidaritate sectorială şi Comunitatea Economică
Europeană (CEE), ce viza crearea unei pieţe comune generalizate. Tratatele instituind
CEEA şi CEE au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeaşi zi, a fost semnată şi Convenţia
cu privire la instituţiile comune (Adunarea Parlamentară Comună şi Curtea de Justiţie).
Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Noile Comunităţi s-au inspirat din
concepţiile instituţionale puse în practică, deja, de CECA. Ele se înscriau pe calea unei
“uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene”, evocată în preambulul
Tratatului CEE.
5
Jean Monnet, Mémoires, éd. Fayard, Paris, 1976, p. 378.
6
Adoptat la Nisa, în anul 2000 şi care a intrat în vigoare la data de 24 iulie 2002 – art. 4 din Protocol.
7
Paul Henry Spaak – politician de origine belgiană.
12
Astfel, cele trei Comunităţi Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECA/CECO), în 1951, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA/Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) – în 1957, au apărut pe
fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluţii pentru dezvoltarea
economică, dar şi pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite.
Deşi o perioadă au existat, în paralel, trei sisteme instituţionale internaţionale, încă de
la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut în vedere reunirea instituţiilor
celor trei Comunităţi în instituţii unice, ducând, însă, la îndeplinire atribuţii/competenţe
stabilite prin cele trei Tratate institutive. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965, prin
„Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie unică şi un Consiliu unic”.
În concluzie, putem spune că cele trei Comunităţi Europene au apărut prin încheierea
unor tratate internaţionale, care au dat naştere la mecanisme instituţionale fără precedent în
dreptul internaţional public 8.
Uniunea Europeană este forma actuală a construcţiei comunitare, care a început în

anul 1950.
Tratatul de la Maastricht (1992) este cel care a introdus, pentru prima oară, conceptul
de Uniune Europeană. Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht, UE era formată din
trei „piloni”: Comunităţile Europene, Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi
Justiţia şi afacerile interne (JAI) 9. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
pilonii s-au transformat în politici ale Uniunii Europene.
1.3.1. Personalitatea juridică a Uniunii Europene 10
Personalitatea juridică a Uniunii Europene nu a fost recunoscută în mod expres prin

Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Însă, absenţa unei asemenea prevederi nu
conduce, în mod implicit, la excluderea ideii potrivit căreia UE are personalitate juridică.
Până la 1 decembrie 2009, defineam Uniunea Europeană ca fiind o entitate sui
generis, având personalitate juridică emergentă, în existenţa sa sprijinindu-se pe cei trei
piloni, instituiţi prin Tratatul de la Maastricht, şi anume: Comunităţile Europene, politica
externă şi de securitate comună, justiţia şi afacerile interne 11.
Printre Declaraţiile anexate Actului final al Conferinţei Interguvernamentale care a
adoptat Tratatul de la Lisabona, se regăseşte şi cea prin intermediul căreia „Conferinţa
confirmă faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică”, însă acest fapt „nu o va
autoriza în nici un fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt
conferite de către statele membre prin tratate” 12.
8
Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura Actami,
Bucureşti, 2000, p. 14.
9
După intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, noua denumire a acestui pilon a fost „Cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală”.
10
A fost dezbătută cu prilejul sesiunii Parlamentului european din 25 – 26 aprilie 2002.
11
Denumirea acestui pilon a fost schimbată, prin Tratatul de la Amsterdam (1997/1999) în cea de „cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală”.
12
„24. Declaraţia cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene”.
13
1.4. Profilul Uniunii Europene 13
1.4.1. Scurtă prezentare cronologică a procesului de aderare
A. Prima etapă - constituirea CECA, CEE, CEEA:

- 18 aprilie 1951: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg semnează la
Paris tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA/CECO);
- 1952: Intră în vigoare tratatul de la Paris, instituind CECA;
- 25 martie 1957: Cele 6 ţări semnatare ale Tratatului de la Paris semnează, la Roma,
Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Euratom /CEEA
- 1958: Intră în vigoare Tratatele de la Roma, instituind CEE şi Euratom.
B. Calendarul primei etape de extinderi:
Ţara Datadepunerii Reînnoirea Semnarea Aderare

cererii cererii tratatelor
aderare aderare
Danemarca 10 august 1961 11 mai 1967 22 ian. 1972 1 ian. 1973
Irlanda 31 iulie 1961 11 mai 1967 22 ian. 1972 1 ian. 1973

Marea Britanie 9 august 1961 11 mai 1967 22 ian. 1972 1 ian. 1973
Norvegia 30 aprilie 1962 24 iulie 1967 22 ian. 1972 Refuză aderarea,

în urma refere
dumului
C. Aderarea Greciei la CE
-9 iulie 1961: Grecia încheie un Acord de asociere cu CE
-12 iunie 1975: Grecia depune cererea de aderare la Comunităţile Europene.
-27 iulie 1976: reprezintă data începerii negocierilor, în vederea aderării, cu Grecia.
-1981: Grecia devine a 10 membră a Comunităţilor Europene.
D. Extinderea Comunităţilor la 12 state membre
Ţara Anul depunerii Semnarea Aderarea

cererii de Tratatului de
aderare aderare
Portugalia 1977 12 iunie 1985 1 ianuarie 1986
Spania 28 iulie 1977 12 iunie 1985 1 ianuarie 1986
13
Comisia Europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea Europeană: vecinul tău”, 1995, Bruxelles-
Luxemburg.
14
E. Calendarul extinderii din anul 1995
Ţara Data depunerii Data finalizării Data începerii Data Aderare

cererii opiniei negocierilor finalizării
Comisiei negocie-rilor
Austria 17.07.1989 01.08.1991 01.02.1993 12.04.1994 01.01.1995
Finlanda 18.03.1992 04.11.1992 01.02.1993 12.04.1994 01.01.1995
Suedia 01.07.1991 31.07.1992 01.02.1993 12.04.1994 01.01.1995
F. Alte date
- 20 mai 1992: Elveţia depune cererea de aderare la Comunităţi.
- 6 decembrie 1992: Elveţia retrage cererea de aderare.
- 1992: încep negocierile de aderare cu Norvegia.
- 30 martie 1994: Se semnează tratatul de aderare a Norvegiei la CE
- 1995: Norvegia refuză, pentru a 2-a oară, intrarea în Comunităţi;
- 2004: Cipru, Republica Cehia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Polonia, Malta,
Letonia, Lituania, Estonia.
- 1 ianuarie 2007: România şi Bulgaria.
- 1 iulie 2013: Croaţia aderă la Uniunea Europeană.
1.4.2. Acordurile de Asociere şi Acordurile Europene
Acordurile Europene privesc problemele comerciale, dialogul politic, apropierea

legislaţiilor şi alte domenii de cooperare, în special industria, mediul, transporturile şi
vămile. Ele vizează să stabilească, în mod progresiv, într-o perioadă determinată, o zonă de
liber-schimb între UE şi ţările asociate.
Acordurile de Asociere cu Cipru, Malta şi Turcia acoperă domenii similare (cu
excepţia dialogului politic) şi vizează realizarea, în mod progresiv, a unei uniuni vamale.
Ţara Semnarea Acordului Intrarea în

european vigoare a
Acordului
Bulgaria Martie 1993 Februarie 1995
Cipru Decembrie 1972 Iunie 1973
Estonia Iunie 1995 Februarie 1998
Letonia Iunie 1995 Februarie 1998
Lituania Iunie 1995 Februarie 1999
Malta Decembrie 1970 Aprilie 1971
Polonia Decembrie 1991 Februarie 1994
Rep. Cehă Octombrie 1993 Februarie 1995
Rep. Slovacă Octombrie 1993 Februarie 1995
România Februarie 1993 Februarie 1995
Slovenia Iunie 1995 Februarie 1998
Turcia Septembrie 1963 Decembrie 1964
Ungaria Decembrie 1991 Februarie 1994
A. Acordurile Europene
Acordurile Europene vizează realizarea unui liber-schimb între UE şi ţările asociate
într-un termen de maxim zece ani pentru Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia,
15
România şi Slovacia, de şase ani pentru Lituania şi Slovenia şi de patru ani pentru Letonia.
Liberul-schimb a fost stabilit cu Estonia începând cu 1 ianuarie 1995. Odată cu intrarea în
vigoare a Acordului European, nu mai poate fi introdusă nici o restricţie cantitativă în
schimburile comerciale dintre Comunitatea Europeană şi ţările asociate. Pentru celelalte
domenii, asocierea cuprinde o perioadă maximă de tranziţie: pentru Bulgaria, Republica
Cehă, Ungaria, România şi Slovacia, această perioadă este limitată la zece ani; pentru
Letonia şi Lituania ea nu trebuie să depăşească data de 31 decembrie 1999; iar pentru
Slovenia la şase ani. Pentru Estonia nu a fost prevăzută nici o perioadă de tranziţie.
Pentru fiecare ţară cu care există un Acord European, începând cu 1994, s-a inaugurat
un ciclu de reuniuni anuale ale Consiliului de asociere (la nivel ministerial) şi al Comitetului
de asociere (eşalon superior funcţiei publice), ca şi frecvente reuniuni ale subcomitetelor
multidisciplinare (nivel tehnic). Aceste „instanţe” ale Acordurilor Europene joacă un rol
important în strategia de preaderare, în special în urmărirea progreselor înregistrate de ţările
asociate în adoptarea şi punerea în aplicare a acquis-ului, ca şi în punerea în aplicare a
parteneriatelor pentru aderare.
B. Acordurile de Asociere 14
Acordurile de Asociere, care datează din anii 1960 şi începutul anilor 1970, constituie
cadrul legal care a guvernat relaţiile dintre Comunitatea Europeană şi Cipru, Malta şi
Turcia. Aceste acorduri privesc problemele comerciale, ca şi alte domenii de cooperare. Ele
vizează să stabilească, în mod progresiv, o uniune vamală între Comunitatea Europeană şi
ţările vizate. În cazul Turciei, acest obiectiv a fost atins în 1995, odată cu intrarea în vigoare
a acordului unei uniuni vamale.
Contrar Acordurilor Europene mai recente, aceste prime Acorduri de Asociere nu
prevăd dialogul politic. Acesta se desfăşoară, în cazul Turciei, pe baza rezoluţiilor specifice
ale Consiliului de asociere şi a concluziilor Consiliului European de la Helsinki. În
decembrie 1997, Turcia a suspendat unilateral dialogul său politic cu UE, dar l-a reluat la
sfârşitul anului 1999.
1.4.3. Cererile de aderare
Acordurile Europene au recunoscut intenţia statelor asociate de a deveni membre ale

Uniunii Europene, obiectiv confirmat prin candidaturile individuale ale acestor ţări.
Ţara Data introducerii cererii Data aderării

de aderare
Cipru 03.07.1990 01.05.2004
Estonia 24.11. 1995 01.05.2004
Letonia 31.10. 1995 01.05.2004
Lituania 08.12. 1995 01.05.2004
Malta 16.07. 1990 01.05.2004
Polonia 05.04. 1994 01.05.2004
Rep. Cehă 17.01. 1996 01.05.2004
Slovacia 27.06. 1995 01.05.2004
Slovenia 10.06. 1996 01.05.2004
Ungaria 31.03. 1994 01.05.2004
14
Comisia Europeană, „Elargissment de l’Union européenne - Une chance historique”, pag. l7.
16
Ţara Data Anul Data aderării
introducerii finalizării
cererii de negocierilor de
aderare aderare
Bulgaria 14.12. 1995 2004 01.01.2007
România 22.06. 1995 2004 01.01.2007
Turcia 14.04. 1987 Nu a început -
negocierile
Condiţiile de bază pentru extinderea UE au fost prevăzute la art. 49 TCE (fostul art.
O): „Orice stat european poate cere să devină membru al Uniunii. Statul adresează cererea
sa Consiliului, care se pronunţă cu unanimitate, după consultarea Comisiei şi după avizul
conform al Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor
care-l compun”.
1.4.4 Criteriile de aderare
În 1993, după Consiliul European de la Copenhaga, statele membre au făcut un pas

decisiv către extinderea avută în vedere. Ele au convenit că „ţările asociate din Europa
Centrală şi de Est pot deveni membre ale Uniunii Europene, dacă o doresc”. Astfel,
problema extinderii nu mai era „dacă”, ci „când”. De asemenea, Consiliul European a dat
un răspuns clar: „Aderarea va avea loc atunci când ţările asociate vor fi în măsură să
îndeplinească obligaţiile care le revin, îndeplinind condiţiile economice şi politice cerute”.
În acelaşi timp, statele membre au prezentat criteriile de aderare, cunoscute sub denumirea
de „criteriile de la Copenhaga”. Potrivit acestor criterii, statele candidate trebuie:
• să aibă instituţii stabile, care să garanteze democraţia, primordialitatea dreptului,
drepturile omului, respectarea minorităţilor şi protecţia lor;
• să realizeze o economie de piaţă viabilă, care să aibă capacitatea de a face faţă
presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii;
• să aibă capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de aderare, în special subscrierea la
obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.
1.4.5. Agenda 2000
Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a invitat Comisia Europeană

să realizeze o evaluare a cererilor de aderare a ţărilor candidate cât mai curând posibil după
Conferinţa interguvernamentală privind reforma instituţiilor UE, care a avut loc la
Amsterdam în iunie 1997, şi care a pregătit o analiză detaliată a consecinţelor lărgirii UE.
De asemenea, s-a reamintit că deciziile necesare începerii negocierilor de aderare vor fi
luate într-un termen de 6 luni după încheierea Conferinţei interguvernamentale.
În iulie 1997, Comisia a prezentat Agenda 2000 - un cadru unic în care Comisia
prezintă evoluţia Uniunii Europene şi politicile sale după anul 2000, impactul lărgirii asupra
UE în ansamblu şi viitorul cadru financiar de după anul 2000, în perspectiva unei Uniuni
Europene extinse. De asemenea, cuprinde avizul Comisiei privind cererile de aderare ale
ţărilor candidate.
Fiecare aviz al Comisiei evaluează situaţia ţărilor prin raportare la criteriile de
aderare. Comisia ia în considerare informaţiile furnizate de ţările candidate, evaluările
prezentate de statele membre, raporturile şi rezoluţiile Parlamentului European, lucrările
altor organizaţii internaţionale şi instituţii financiare internaţionale, ca şi progresele realizate
în cadrul Acordurilor Europene. Avizele cuprind nu doar o evaluare a evoluţiei performanţei
17
din fiecare stat până în 1997, ci şi o analiză prospectivă a progreselor scontate. Astfel de
avize Comisia a mai emis în 1989 pentru Turcia şi în 1993 pentru Cipru şi Malta.
După ce a evaluat gradul respectării criteriilor de aderare atins la acea dată de către
ţările candidate, Comisia Europeană a recomandat, în avizele sale din 1997, ca negocierile
de aderare să se deschidă cu Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Cipru.
Urmare a acestor avize, Comisia supune rapoarte Consiliului. Rapoartele privesc
progresele îndeplinite de fiecare stat în parte. Pe baza acestora, Consiliul decide conduita
negocierilor sau extinderea lor către alte state candidate, în funcţie de criteriile de aderare. O
primă serie de rapoarte a fost prezentată în noiembrie 1998 şi o a doua în octombrie 1999.
Pe baza rapoartelor din 1999, Comisia a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu
Letonia, Lituania, Malta, Republica Slovacia şi, sub rezerva anumitor condiţii specifice, cu
Bulgaria şi România.
1.4.5. Procesul de extindere
Pe baza recomandărilor Comisiei Europene, Consiliul European de la Luxemburg, din

decembrie 1997 a decis lansarea „unui proces global de extindere” pentru toate statele care
doreau să intre în UE. Acest proces cuprindea 15:
- Conferinţa europeană, care grupa ţările ce doreau să devină membre ale UE, adică
cele 10 ţări candidate din Europa Centrală şi de Est, Cipru, Malta şi Turcia. Conferinţa era
un forum multilateral destinat să examineze probleme de interes general, precum: politica
externă şi de securitate comuna, justiţia, afacerile interne, domenii economice care relevă
cooperarea regională. Această Conferinţă s-a reunit pentru prima dată la Londra, la 12
martie 1998. Cea de-a 2-a reuniune s-a ţinut la Luxemburg, la 6 octombrie 1998, iar cea de-
a treia la Bruxelles, la 19 iulie 1999, la nivelul miniştrilor afacerilor externe. Turcia a
declinat invitaţia la aceste 3 prime conferinţe. În decembrie 1999, Consiliul European de la
Helsinki a anunţat că viitoarea Conferinţă europeană va fi reexaminată, după ce se va ţine
cont de evoluţia situaţiei;
- procesul de aderare, care a fost lansat la Bruxelles la 30 martie 1998, pentru toate
cele 10 candidate din Europa Centrală şi Cipru. Procesul de aderare, este un proces de
natură evolutivă şi inclusivă, în sensul că toate aceste ţări sunt chemate să adere la UE pe
baza unor criterii identice. El cuprinde:
» o strategie de pre-aderare;
» negocierile de aderare;
» un examen analitic („screening”) al legislaţiei comunitare;
» o procedură de urmat.
- procesul negocierilor de aderare, care determină condiţiile în care fiecare stat
candidat va intra în UE. Negocierile se concentrează, în special, pe condiţiile de adaptare, de
punere în practică şi de aplicare a acquis-ului UE de către statele candidate. În anumite
cazuri, pot fi luate dispoziţii tranzitorii, dar câmpul de aplicare şi durata lor trebuie să fie
limitate.
15
Comisia Europeană, „Élargissment de l’ Union européenne - Une chance historique”, pag. 12.
18
1.5.1. Instituţiile UE
Acestea sunt: Consiliul, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de

Justiţie şi Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul
(Tribunalul de Primă Instanţă), ca instituţie asociată Curţii de Justiţie şi, din anul 2004,
Tribunalul Funcţiei Publice a UE (TFP).
Instituţiile UE, având rol esenţial în cadrul construcţiei Uniunii, prezintă următoarele
caracteristici:
A) Fiecare instituţie ocupă un loc distinct în structura organizatorică a Uniunii,
răspunzând unor necesităţi fundamentale, şi anume:
a. Consiliul reprezintă interesele statelor membre;
b. Comisia Europeană apără interesul Uniunii, în ansamblul ei;
c. Parlamentul European reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
d. Curtea de Justiţie, Tribunalul şi TFP asigură respectarea regulilor de drept al
Uniunii Europene;
e. Curtea de Conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare, şi, prin urmare,
controlul în domeniu.
B) Fiecare instituţie reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic şi
sociologic distinct şi exprimă, fiecare, o legitimare proprie.
C) Funcţiile instituţiilor nu se suprapun schemei statice moştenite de la Montesquieu.
În cadrul Uniunii, similar puterii legislative de la nivel naţional, este Consiliul, puterea
bugetară este împărţită, Parlamentul European putând contesta Comisia, iar Comisia este
instituţie cu atribuţii executive; Consiliul cumulează funcţiile legislativă, executivă,
guvernamentală. 16
D) Instituţiile participă direct la luarea deciziei la nivelul Uniunii.
E) Instituţiile nu au personalitate juridică. Personalitate juridică are numai Uniunea,
instituţiile acţionând în numele Uniunii şi pentru aceasta.
F) Instituţiile exercită atribuţiile/competenţele pe baza Tratatelor constitutive şi
modificatoare, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din
cadrul Uniunii Europene.
1.5.2. Organele
Complexitatea materiilor care intră în competenţa instituţiilor UE, au determinat ca,

în activitatea pe care acestea o desfăşoară, să fie ajutate de diferite organe.
Unele dintre aceste organe sunt înfiinţate prin Tratate, iar altele sunt înfiinţate fie de
către instituţiile Uniunii Europene, fie nu sunt înscrise în nici un tratat sau alt document,
formând aşa-numita categorie a organelor paracomunitare.
Principala caracteristică a organelor este aceea că, spre deosebire de instituţiile,
acestea nu participă direct la luarea deciziei, ci ele numai pregătesc luarea deciziei, având un
caracter tehnic, auxiliar.
16
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 93
19
Răspundeţi la următoarele întrebări:
1) Care sunt elementele constitutive ale unei organizaţii internaţionale

interguvernamentale?
2) Ce tip de organizaţie internaţională a fost CECA?
3) Cine a fost primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului ?
4) Când se sărbătoreşte „Ziua Europei”. Argumentaţi răspunsul.
5) Care este structura instituţională a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului?
6) Care este diferenţa dintre „instituţie a Uniunii Europene” şi „organ tehnic auxiliar al
Uniunii Europene”?
7) Ce principii ale viitoarei colaborări se desprind din Planul Schuman?
8) Ce soluţii prevede Tratatul de la Nisa în Protocolul anexat cu privire la ieşirea din
vigoare a Tratatului instituind CECA?
Rezolvaţi următoarele teste-grilă 17:
1. Comunităţile Europene :
a) aveau personalitate juridică;
b) nu aveau personalitate juridică în anumite cazuri, special prevăzute de tratate;
c) nu aveau personalitate juridică.
2. Uniunea Europeană :
a) are personalitate juridică;
b) are personalitate juridică în anumite cazuri, special prevăzute de tratate;
c) nu are personalitate juridică.
3. Comunitatea Europeană reprezintă

a) denumirea generică dată celor trei Comunităţi Europene prin Tratatul de la
Maastricht (intrat în vigoare în anul 1993);
b) noua denumire a Comunităţii Economice Europene, potrivit Tratatului de la
Maastricht (intrat în vigoare în anul 1993);
c) primul pilon al UE.
4. Cei 3 piloni ai UE erau:

a) Comunităţile Europene; politica externă şi de securitate comună; justiţia şi
afacerile interne;
b) Uniunea Europeană; politica externă şi de securitate comună; cooperarea
17
Un singur răspuns corect.
20
judiciară în materie penală;
c) Comunităţile Europene; politica externă şi de securitate comună; cooperarea
judiciară în materie penală
1.8. Bibliografie
Bibliografie minimală obligatorie:

Doctrină:
- Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, revăzută şi adăugită după Tratatul
de la Lisabona, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
- Augustin Fuerea, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008.
Culegeri de jurisprudenţă:
- Sergiu Deleanu; G. Fabian; C.F. Costaş; B. Ioniţă, „Curtea de Justiţie Europeană.
Hotărâri comentate”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
Site-uri:
- www.europa.eu – Uniunea Europeană.
Bibliografie recomandată:
Doctrină:
- Roxana-Mariana Popescu, „Dreptul Uniunii Europene. Teste grilă şi sinteze legislative”,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
- Roxana-Mariana Popescu, Mihaela-Augustina Dumitraşcu, „Drept comunitar european.
Sinteze şi aplicaţii”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
- Viorel Marcu, “Drept instituţional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006;
- Roxana Munteanu, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1996;
- Ovidiu Ţinca, “Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1999;
- Rideau, Joël, „Droit institutionnel de I’Union et des Communautés européennes”, 3-e
édition, L.G.D.J. Paris, 1999;
Reviste de specialitate:
- Revista Română de Drept Comunitar/European.
Legislaţie:
- Constituția României, republicată (2003);
Site-uri:
- www.curia.europa.eu – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene;
- www.ena.lu – European Navigatore.
21
Ordinea juridică a UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2
Uniunii Europene
Obiective:
 să cunoască izvoarele dreptului Uniunii Europene;
 să identifice elementele constitutive ale actelor normative ale Uniunii Europene;
 să cunoască principalele prevederi ale Tratatului de aderare a României la UE;
 să identifice actele normative ale Uniunii Europene şi principalele caracteristici ale
acestora, în raport cu actele normative interne.
Cuprins:
2.1. Concept; definiţie
2.2. Tratatele institutive şi modificatoare - izvoare primare ale dreptului Uniunii
Europene
2.3. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii Europene (dreptul derivat)
2.4. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii Europene
2.5. Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii Europene
2.6. Izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene
2.9. Bibliografie
2.1. Concept; definiţie
Preponderenţa izvoarelor dreptului Uniunii Europene, din punct de vedere cantitativ,

este dată atât de tratatele institutive (ca izvoare primare, principale), cât şi de alte reguli
cuprinse în documentele (actele) adoptate de către instituţiile UE în aplicarea acestor tratate
(ca izvoare derivate, secundare).
În sens larg, însă, dreptul Uniunii Europene este dat de: ansamblul regulilor (de
drept) aplicabile în ordinea juridică a UE 18, unele dintre ele chiar nescrise; principiile
Sensul de „ordine juridică comunitară” este atribuit de Jean Boulouis în lucrarea „Droit institutionnel de
18
communautés européennes”, Ed. Dalloz, 1999

22
generale de drept sau jurisprudenţa Curţii de Justiţie; normele de drept a căror provenienţă
se află în afara ordinii juridice a UE, provenind din relaţiile externe ale Uniunii; dreptul
complementar provenit din actele convenţionale încheiate între statele membre pentru
aplicarea tratatelor. Asupra acestora ne vom opri, în sinteză, în continuare.
Cu privire la clasificarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene, în literatura de
specialitate nu există o opinie unitară 19.
După unii autori 20, aceste izvoare sunt:
• tratatele institutive ale Uniunii;
• dreptul derivat;
• dreptul internaţional;
• principiile generale de drept.
Pentru alţi autori 21, izvoarele dreptului Uniunii Europene ar fi:
- tratatele institutive;
- tratatele subsidiare;
- legislaţia secundară;
- deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de Curtea de Justiţie.
Potrivit altei opinii 22, izvoarele dreptului Uniunii Europene cuprind următoarele
categorii:
• tratatele institutive;
• principiile generale;
• actele unilaterale cu forţă obligatorie.
În sfârşit, o altă opinie 23, pe care o consemnează literatura de specialitate, este cea
potrivit căreia dreptul Uniunii Europene este dat de următoarele izvoare:
• tratate ce instituie Comunităţile, protocoale, convenţii, acte adiţionale, tratate
modificatoare, acorduri încheiate între statele membre sau între acestea şi state terţe;
• norme legislative şi decizii ale instituţiilor Uniunii Europene adoptate în temeiul
tratatelor, inclusiv decizii ale Curţii de Justiţie;
• jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
• principiile generale de drept care îşi au sorgintea în constituţiile şi legile statelor
membre, în acordurile internaţionale şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În continuare, vom trece în revistă problematica izvoarelor dreptului Uniunii
Europene, în următoarea clasificare:
- tratatele institutive şi modificatoare - izvoare primare ale dreptului Uniunii
Europene;
- izvoarele derivate sau dreptul derivat, secundar al Uniunii Europene (regulamentele,
directivele, deciziile, recomandările şi avizele);
- normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii (ex.: acordurile
încheiate de Comunităţi/Uniunii cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale; actele
unilaterale adoptate prin organele anumitor acorduri externe ale Uniunii; unele tratate
încheiate de statele membre cu statele terţe ş.a.);
19
Viorel Marcu, „Drept instituţional comunitar”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p. 88-89.
20
Jean Victor Louis, „L’ordre juridique communautaire”, Bruxelles, 1990, p. 71-104.
21
Penelope Kent, „European Conununity Law”, 1992, p. 23 - 26.
22
David A.O. Edward, Robert C. Lane, „European Community Law”, Edinburgh, 1991, p. 73 - 74.
23
P. Manin, „Les communautés européennes, L’Union européenne, Droit institutional”, Paris, Editura A.
Pedone, 1993, p. 9.
23
- izvoarele complementare (ex.: convenţia comunitară; deciziile şi acordurile
convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului;
declaraţiile; rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Uniunii);
- izvoarele nescrise (metodele de interpretare ale Curţii de Justiţie; principiile
generale de drept).
2.2. Tratatele institutive şi modificatoare - izvoare primare
Dreptul primar este constituit din tratatele institutive ale Comunităţilor/Uniunii,

tratate care au fost permanent modificate, completate şi adaptate noilor realităţi. Toate
acestea au condus la apariţia unui număr mare de instrumente convenţionale.
2.2.1. Enumerare şi prezentare
A) Tratatele originare.
Pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, principalul instrument este
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Pentru Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CECA sau Euratom) există cele 2 Tratate de la Roma, din 25 martie
1957, însoţite de numeroase anexe şi protocoale, între care cel mai important defineşte
Statutul Băncii Europene de Investiţii (BEI), la care se adaugă, în mod deosebit,
protocoalele, semnate la 17 aprilie 1957 la Bruxelles, asupra privilegiilor şi imunităţilor
privind Curtea de Justiţie. Toate acestea au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.
B) Tratatele şi actele modificatoare
Acestea sunt mai greu de prezentat exhaustiv deoarece modificările şi completările
aduse tratatelor originare rezultă nu numai din tratatele propriu-zise, ci şi dintr-o gamă
destul de numeroasă şi diversă de alte documente (acte normative) ale instituţiilor Uniunii
(în cadrul procedurilor simplificate de revizuire) sau din alte acte de natură particulară, cum
este cazul deciziilor pretinzând o ratificare a statelor membre.
Oprindu-ne numai la modificările cele mai importante, amintim:
• instrumentele care instituie instituţiile comune ale Comunităţilor (Convenţia privind
anumite instituţii comune, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la
Roma; Tratatele instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi Protocolul
unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, semnate la Bruxelles la 8 aprilie 1965, intrate în
vigoare în august 1967);
• tratatele referitoare la bugetul Comunităţilor, ce au urmărit ca scop pe acela al
sporirii puterii financiare a Parlamentului European (Tratatul de la Luxemburg, din 22
aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 şi Tratatul de la Bruxelles, din 22 iulie
1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977);
• Decizia din 21 aprilie 1970, privind înlocuirea contribuţiilor financiare prin resurse
proprii ale Comunităţilor, întemeiată pe art. 231 al Tratatului CEE şi art. 173 al Tratatului
CEEA, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, în prezent înlocuită prin Decizia din 24 iunie
1988;
• Decizia din 20 septembrie 1976, privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin
sufragiu universal direct, întemeiată, în special, pe art. 138 al Tratatului CEE, intrată în
24
vigoare la 1 iulie 1978 (această decizie, împreună cu altele, a făcut obiectul unor adaptări
operate de către statele membre, trebuind să fie asimilată cu tratatele propriu-zise);
• actele de aderare, multiple şi de natură diversă care adaptează şi completează
tratatele anterioare, sunt, de asemenea, izvoare primare ale dreptului UE. Aici avem în
vedere actele referitoare la aderarea la Comunităţile Europene a Danemarcei, Irlandei şi
Regatului Unit al Marii Britanii, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973;
• actele relative la aderarea Republici Elene la Comunităţile Europene, din 24 mai
1979, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981;
• actele privind aderarea Regatului Spaniei şi Republicii Portugheze, din 12 iunie
1985, precum şi cele care au urmat până în anul 1995 inclusiv (Austria, Finlanda, Suedia);
• tratatul de aderare a celor 10 state din Europa Centrală, din anul 2004;
• tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, din anul 2007;
• Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi la Haga, la 14 februarie 1986, de 9
din cele 12 state membre, şi la 28 februarie 1986 şi de către celelalte trei state membre
(Italia, Danemarca şi Grecia). A intrat în vigoare în iulie 1987, şi nu s-a limitat la a modifica
cele 3 tratate institutive şi la a completa Tratatul CEE, ci a dat şi o bază juridică Consiliului
European şi cooperări politice europene.
• Tratatul de la Maastricht, din anul 1993;
• Tratatul de la Amsterdam, din anul 1999;
• Tratatul de la Nisa, din anul 2003;
• Tratatul de la Lisabona, din anul 2007.
2.2.2. Aplicarea tratatelor
În ceea ce priveşte aplicarea tratatelor, reţine atenţia faptul că Tratatul de la

Bruxelles, din 1965, numit şi „Tratatul de fuziune a executivelor”, a unificat doar instituţiile
celor 3 Comunităţi, nu şi Comunităţile, astfel încât tratatele constitutive continuau să
producă efecte juridice, motiv pentru care, instituţiile îşi exercitau, fiecare, puterea în cadrul
Comunităţii căreia îi aparţine, conform dispoziţiilor fiecărui tratat. Deci, funcţionează
principiul „autonomiei tratatelor Uniunii” 24. Astfel, tratatele constitutive constituie grupe de
angajamente independente unele faţă de celelalte.
Independenţa şi autonomia aplicării tratatelor este, în prezent, considerabil limitată
tocmai din dorinţa Curţii de Justiţie de a face să prevaleze o mai mare şi cuprinzătoare
armonie în interpretarea dispoziţiilor tratatelor constitutive, unele în spiritul altora. Folosind
analogiile evidente, Curtea de Justiţie, nu de puţine ori (în interpretările date), s-a sprijinit pe
dispoziţiile unui tratat pentru a interpreta dispoziţiile mai puţin clare ale altuia.
2.2.3. Structura tratatelor
Dacă avem în vedere structura tratatelor constitutive, observăm că aceasta este

aproape identică şi ţine cont de patru categorii de clauze, şi anume:
a) preambulul şi dispoziţiile preliminarii (scopurile politice şi etice ce îi animă pe
şefii statelor fondatoare; scopurile socio-economice; ansamblul dispoziţiilor ce conţin
obiective şi principii cu caracter general care nu se pot aplica direct, dar nu pot fi
considerate nici simple declaraţii de intenţie);
b) clauzele instituţionale, fiind cele care pun în aplicare „sistemul instituţional” al
Uniunii, în sens larg (organizare, funcţionare, competenţa instituţiilor şi altele);
24
Guy Isaac, „Droit communautaire general”, Ed. Armand Colin, Paris 1999, p. 163.
25
c) clauzele materiale, adică acele clauze care, din punct de vedere cantitativ,
constituie cea mai mare parte a tratatelor, fiind vorba despre acele dispoziţii care definesc
regimul economic şi social (economic şi tehnic pentru Euratom) instituit prin acestea;
d) clauzele finale, privesc modalităţile de angajare a părţilor, intrarea în vigoare a
tratatelor şi revizuirea lor.
2.3. Izvoarele derivate (dreptul derivat)
Această a doua categorie de izvoare este formată din ansamblul actelor unilaterale ale
instituţiilor, nemaifiind, deci, în prezenţa unui drept convenţional, ci în prezenţa unui drept
„legiferat”, adică a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către Uniune, în şi
pentru aplicarea tratatelor).
Caracteristica principală a Uniunii Europene este aceea potrivit căreia capacitatea de
a crea reguli de drept este instituţionalizată, adică este conferită anumitor organe (instituţii)
ce o exercită după o procedură prealabil stabilită. Suntem în prezenţa unei puteri normative
comparabilă cu cea legislativă. În acest sens, deşi redactorii tratatelor au fost reţinuţi în
folosirea termenului „lege” sau „legislaţie”.
2.3.1. Regulamentul
Este principalul izvor al dreptului Uniunii Europene. Prin acesta se exprimă,

îndeosebi, puterea legislativă a Uniunii. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
(TFUE) oferă efectelor sale juridice o definiţie completă şi fără ambiguitate, care îi conferă
o natură şi o eficacitate absolut comparabile cu cele ale legii în sistemele naţionale.
Regulamentul, ca şi legea, are o influenţă generală. El conţine prevederi generale şi
impersonale, statuând prin abstracţie. Este, de fapt, condiţia funcţionării normative care i se
cere în sistemul tratatului. Nu se confundă cu decizia.
Obligativitatea, o altă caracteristică a regulamentului, face ca acesta să se
deosebească de recomandări şi avize. Regulamentul, fiind obligatoriu în toate dispoziţiile
sale, interzice orice aplicare incompletă. Se deosebeşte şi de directivă, care nu leagă decât în
privinţa rezultatului. Prin regulament, autoritatea UE dispune de o putere normativă
completă. Puterea Uniunii poate nu numai să prescrie un rezultat, ci să impună şi
modalităţile de aplicare şi execuţie considerate oportune.
Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru, adresându-se direct
subiectelor de drept intern din statele membre, deoarece conţine drepturi şi obligaţii pentru
acestea.
2.3.2. Directiva
Reprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de aplicare. Se aseamănă tehnicii legii-

cadru completată prin decretele de aplicare. Se circumscrie voinţei redactorilor tratatelor de
a oferi instituţiilor, pe lângă regulament, un instrument de uniformizare juridică, o formulă
fondată pe împărţirea de sarcini şi colaborarea între nivelul unional şi nivelul naţional. Este
mai flexibilă şi mai fidelă particularităţilor naţionale, special adoptată pentru a asigura
funcţia de apropiere a legislaţiei UE de legislaţiile naţionale.
În termenii TFUE, directiva leagă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de
atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa în ce priveşte formele şi mijloacele. Fiecare
dintre termenii definiţiei scot în evidenţă deosebirile esenţiale dintre directivă şi regulament.
26
În principiu, directiva nu are o influenţă generală, adresându-se, de regulă, numai
anumitor state membre. Când, totuşi, şi aceasta se adresează tuturor statelor membre
(situaţie frecvent întâlnită) ea se prezintă ca un procedeu de legislaţie indirectă, Curtea
calificând-o atunci ca „act având o influenţă generală”.
Directiva nu este direct aplicabilă, deşi la prima vedere acest lucru nu este evident.
Tocmai de aceea, Curtea de Justiţie a admis că, în unele condiţii particulare, anumite
directive nu sunt lipsite de efectul aplicabilităţii directe in statele membre, fapt care mai
estompează din diferenţa dintre regulament şi aceste directive.
2.3.3. Decizia
Este un act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi. Decizia
nu are întotdeauna aceleaşi efecte, dar îndeplineşte funcţii multiple în sistemul tratatelor.
Spre deosebire de regulament, decizia nu are o influenţă generală. Ea vizează
îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare. In acest caz este asimilată
actelor naţionale şi constituie, în mâinile autorităţilor Uniunii, un instrument de execuţie
administrativă a dreptului UE. O decizie poate stabili, unuia sau mai multor state, un
obiectiv a cărui realizare trece prin edictarea de măsuri naţionale cu influenţă internaţională
(exemplu: decizia de accelerare a suprimării unor impozite vamale). Se prezintă ca un
instrument de legislaţie indirectă care nu există fără directivă.
Contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai în ce
priveşte rezultatul de atins. Ea poate fi, deci, legitim foarte detaliată şi poate să prevadă
chiar mijloacele cu care se poate îndeplini rezultatul impus. Statele au posibilitatea să aleagă
numai forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naţionale.
Decizia nu presupune respectarea principiului unităţii în materia aplicabilităţii
directe, spre deosebire de regulament care-l cere (principiul) aplicat cu prisosinţă. Fiind
obligatorie expres pentru destinatarii săi, decizia are, evident, un efect direct când
destinatarul este un particular sau o acţiune, adică modifică prin ea însăşi situaţia juridică.
2.3.4. Recomandarea şi avizul
Se disting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din nomenclatorul dreptului

derivat prin aceea că „nu leagă”, adică nu au forţă de constrângere şi, deci, nu sunt izvoare
de drept în adevăratul înţeles al cuvântului. Se constituie, totuşi, în instrumente foarte utile
de orientare a comportamentelor şi legislaţiilor. Dacă avizele adresate de Comisie acţiunilor
sau statelor nu exprimă, de fapt, decât o opinie, recomandările Comisiei şi Consiliului invită
să se adopte o regulă sau alta de conduită, aparţinând unor tipuri de directive neobligatorii şi
jucând concret, un rol nenegociabil de “sursă indirectă de apropiere a legislaţiilor
naţionale”.
2.4. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii
Europene
2.4.1. Acordurile încheiate de Comunităţi/Uniunea cu statele terţe sau cu

organizaţiile internaţionale.
Acestea, în afară de faptul că obligă Comunităţile/Uniunea în plan internaţional, se

integrează în ordinea juridică a UE şi devin izvoare de legalitate.
27
2.4.2. Actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile externe ale
Comunităţilor/Uniunii.
Sunt destul de numeroase acordurile sau convenţiile încheiate de către

Comunităţi/Uniunea cu state terţe, acorduri prin care se constituie organe de gestiune, cărora
le conferă puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, adică acte care nu au nevoie de o
ratificare sau aprobare pentru a lega părţile (exemplu: Consiliile acordurilor de asociere sau
cooperare cu ţările Mediteranei; Consiliul de miniştri al Convenţiei de la Lomé Consiliul
Internaţional al cafelei, din 1975; Consiliul internaţional pentru cacao, din 1976 ş.a.).
Aceste acte, provenind de la organele internaţionale, nu se aplică automat, prin ele
înseşi, în ordinea juridică a UE. Sunt sistematic reluate în regulamentele Consiliului şi
publicate în anexele acestora (exemplu: Regulamentul din 19.02.1976 relativ la aplicarea
regulamentului economic şi a regulilor de control adoptate la 26.07.1976 prin Consiliul
internaţional pentru cacao).
2.4.3. Unele tratate încheiate de statele membre ale Comunităţilor / Uniunii cu

state terţe
Acordurile externe şi actele unilaterale, luate în esenţa lor, nu sunt singurele

angajamente internaţionale care produc efecte în ordinea juridică a UE. Curtea de Justiţie nu
exclude, în plus, legarea Comunităţilor/Uniunii prin acorduri la care ele nu sunt părţi, dar
care au fost încheiate de statele membre.
Această posibilitate a rămas, totuşi, limitată la anumite ipoteze în care
Comunităţile/Uniunea sunt/este considerate/ă ca fiind „substituite/ă” cu statele membre,
pentru angajamentele asumate de ele prin anumite tratate încheiate anterior anului 1958.
Argumentul determinant este transferarea, către statele membre ale Uniunii, a competenţelor
exercitate înainte de ele în domeniul cuprins în aceste tratate. Cazul GATT, asupra căruia
Curtea avea să se pronunţe, prezenta, într-adevăr, un fel de ipoteză favorabilă. În momentul
încheierii Tratatului CEE statele membre erau, de fapt, legate prin angajamentele Acordului.
Departe de a se despărţii de obligaţiile existând faţă de ţările terţe, ele, dimpotrivă, şi-au
exprimat dorinţa de a le respecta atât în dispoziţiile tratatului, cât şi în practică. Transferând
Uniunii competenţele lor în domeniul tarifar şi comercial, marcau implicit, dar necesar,
voinţa lor de a se lega prin obligaţii contractuale în virtutea Acordului. După 1958,
Comunitatea s-a conformat regulilor GATT ca o parte contractantă şi a fost considerată aşa
prin partenerii săi.
Ca problemă, a fortiori, rămâne deschisă chestiunea cunoaşterii dacă,
Comunitatea/Uniunea este legată prin acorduri încheiate de statele membre, ulterior intrării
în vigoare a Tratatului CEE, în domeniile ce rezultă din competenţa lor internaţională
reziduală sau tranzitorie. Se referă, în special, la anumite convenţii internaţionale de lucru
sau acorduri încheiate în cadrul Consiliului Europei.
În ce priveşte nivelul pe care îl ocupă angajamentele externe în ordinea juridică a
Uniunii Europene observăm că acesta este inferior dreptului primar, dar superior dreptului
derivat.
2.5. Izvoarele complementare
Spre deosebire de izvoarele derivate şi de cele care sunt constituite din angajamentele
28
externe ale Comunităţilor/Uniunii, care rezultă (ambele) din exercitarea de către instituţiile
Uniunii a competenţelor ce le-au fost atribuite prin tratate, în acest caz avem de-a face cu
izvoare care rezultă din acordurile încheiate între statele membre în domeniile de
competenţă naţională. În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul şi în prelungirea
obiectivelor definite de tratate, poartă denumirea de „drept (izvoare) complementar(e)” şi
pot fi considerate norme de drept unional, în sens larg. Acestea sunt:
2.5.1. Convenţia comunitară
Uneori, tratatele prevăd intervenţia expresă a convenţiilor internaţionale formale,

pentru a le completa.
În baza art. 293 al Tratatului CE s-a pregătit şi Convenţia pentru fuziunea
internaţională a societăţilor anonime ca şi Convenţia relativă la faliment. Exemple de
Convenţii încheiate, fără a prejudicia lucrări în curs sau abandonate sunt: Convenţia de la
Neapole, din 7 septembrie 1967, pentru asistenţă mutuală între administraţiile vamale;
Convenţia de la Luxemburg, din 15 decembrie 1975, relativă la brevetul comunitar pentru
Piaţa comună şi Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă pentru
semnare la Roma în 19 iunie 1980 25.
Aceste convenţii seamănă foarte mult cu dreptul internaţional prin recurgerea la
procedeele clasice de angajament, care sunt „semnarea” şi „ratificarea”. Specificitatea lor, de
convenţii comunitare, se manifestă, în special, prin nivelul elaborării lor: iniţiativa este, în
general, luată de comun acord cu Consiliul şi Comisia; negocierea este condusă de experţi
guvernamentali şi se realizează cu asistenţa Comisiei; proiectul elaborat, de către experţi este
transmis Consiliului şi Comisiei, care indică public opinia lor într-un aviz formal şi, la limită,
obiecţiile pe care le au.
2.5.2. Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor

membre reunite în cadrul Consiliului.
Cu mult timp în urmă, reprezentanţii guvernelor statelor membre au luat obiceiul de a

se reuni în cadrul Consiliului, în Conferinţă diplomatică, pentru a lua anumite măsuri în
domenii, cum ar fi:
- în domeniile pe care însuşi tratatul le-a rezervat statelor (deciziile de accelerare din
12.05.1960 şi din 15.05.1962);
- în problemele care nu sunt guvernate de tratate (exemplu: decizia din 18. 12.1978,
relativă la suprimarea anumitor taxe poştale de prezentare la vamă);
- asupra problemelor ce nu sunt guvernate, decât parţial, prin tratat, cazul tipic fiind
acela al acordurilor interne care intervin cu ocazia încheierii acordurilor externe mixte
(exemplu: acordul intern relativ la măsurile de luat şi la procedurile de urmat pentru
aplicarea celei de-a doua Convenţii de la Lomé).
Aceste decizii şi acorduri sunt, adesea, adoptate ca acte instituţionale, la propunerea
Comisiei şi, după consultarea Adunării, sunt hotărâte cu ocazia unei sesiuni a Consiliului şi
în prezenţa Comisiei. Sunt, de obicei, publicate în Jurnalul Oficial (JO) al Uniunii Europene
şi trimise, uneori, instituţiilor UE pentru a fi puse în aplicare. Nu sunt, totuşi, acte
instituţionale deoarece sunt adoptate după modalităţi diferite, cum ar fi: unanimitate şi nu
25
JOCE nr. L.266 din 09.10.1980; conform H. Gaudement-Tallon, „Noul drept internaţional privat european
de contracte”, R.T.D.E., 1981, p. 215.
29
majoritate, fiind semnate de toţi miniştrii şi nu numai de către Preşedinte (chiar dacă, foarte
des, singura semnătură care apare în JO este cea a Preşedintelui).
Natura lor juridică este dată de faptul că sunt acte convenţionale interstatale.
2.5.3. Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Comunităţilor/

Uniunii Europene, care sunt adoptate de comun acord de statele membre
Acestea se deosebesc de precedentele prin faptul că nu comportă nici o procedură de

angajament juridic şi traduc doar voinţa politică a actelor care le conferă numai valoare de
orientare pentru a programa acţiunile lor. Este vorba de dispoziţiile adoptate în cadrul
Consiliului sub forma actelor mixte, adică emanând simultan de la Consiliu şi de la
reprezentanţii guvernelor statelor membre şi vizând să programeze global o activitate
relevantă pentru competenţa statelor şi a instituţiilor (exemplu: rezoluţia Consiliului şi a
reprezentanţilor guvernelor statelor membre din 23.03.1971, privind realizarea, pe etape, a
unei uniuni economice şi monetare).
Asemenea acte pot să mai fie adoptate în afara Consiliului şi de către şefii de stat şi
guvern ai celor „28” în cadrul Consiliului European.
2.6. Izvoarele nescrise
Jurisprudenţa ocupă un loc considerabil între izvoarele dreptului UE. Este la

latitudinea ordinii juridice a UE de a primi dreptul jurisprudenţial între celelalte izvoare
(caracterul imprecis, general şi incomplet al regulilor conţinute în tratate; rigiditatea
dreptului primar, datorată procedurii greoaie de revizuire; inerţia dreptului derivat rezultând
din blocajele din cadrul Consiliului).
2.6.1. Metodele de interpretare ale Curţii de Justiţie
a) Predilecţia pentru metodele sistemice şi teleologice. Dacă instanţa de la

Luxemburg a adoptat modalităţile de interpretare pe care le preconizează art. 3 din
Convenţia de la Viena, asupra dreptului tratatelor şi după care interpretarea trebuie să se
facă după „sensul ordinar atribuit termenilor tratatului, în contextul şi în lumina obiectului
şi scopului său”, a arătat rapid că pentru ea „contextul general” (metoda sistemică) ca şi
„obiectul şi scopul” (metoda teleologică) aveau un avans faţă de interpretarea literală.
Interpretarea sistemică este interpretarea normelor în cadrul raportului lor sistemic cu
alte norme şi cu ansamblul reglementărilor, ţinând cont de locul şi funcţiile lor în ansamblul
organizat (exemplu: Hotărârea Manghera 26, în care Curtea afirmă că paragraful 1 al art. 37
din Tratatul CEE trebuie să fie considerat în contextul său, în relaţie cu tratatul. în această
situaţie conexiunea anumitor dispoziţii contează mai puţin decât raporturile lor structurale).
Interpretarea teleologică este întrebuinţată în privinţa dreptului derivat.
b) Depăşirea metodelor de interpretare ale arbitrajului internaţional. Atunci când
arbitrajul internaţional se abţine, din respect pentru principiul suveranităţii, să interpreteze
strict angajamentele statelor, Curtea de Justiţie estimează, dimpotrivă, că finalităţile
integrării tratatelor Uniunii autorizează interpretări care vin să se opună suveranităţii
statelor.
26
Hotărârea Curții din data de 3 februarie 1976, Pubblico Ministero împotriva Flavia Manghera și alții, Cauza
59-75, culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 1976 pagină 00091
30
Când arbitrajul internaţional se limitează la folosirea „regulii efectului util” pentru a
prevala două interpretări ale unei norme, ceea ce i-ar da mai de grabă o anume semnificaţie
decât cea golită de sens, Curtea de Justiţie nu se limitează să îngrădească interpretările unei
dispoziţii care ar face-o să piardă orice efect util.
În situaţia în care arbitrajul internaţional se mulţumeşte cu o cercetare inductivă a
gândirii autorilor tratatului, Curtea nu ezită, în ceea ce o priveşte, ca, plecând de aici şi
raţionând sub forma deductivă, precum un arbitru intern, să deducă din noţiunea de
„Comunitate/Uniune” consecinţele care sunt inevitabile şi dreptul incontestabil unional,
adică să deducă din stadiul de avansare a construcţiei Uniunii implicaţiile necesare.
2.6.2. Principiile generale de drept
a) Drepturile fundamentale ale persoanelor constituie o superegalitate a UE,

superegalitate a cărei respectare îi impune astăzi Curtea de Justiţie instituţiilor şi care
posedă, deci, o autoritate superioară celei din dreptul derivat.
b) Principiile cu caracter fundamental prin care Curtea de Justiţie impune respect
instituţiilor:
- principiul securităţii juridice sub cele mai diverse expresii: prescrierea şi decăderea
din drepturi; inopozabilitatea unui act care nu a făcut obiectul unei publicaţii adecvate;
neretroactivitatea; încrederea legitimă;
- principiul dreptului la apărare impune respectarea caracterului contradictoriu al
procedurii, nu numai în faţa organelor jurisdicţionale, ci şi în faţa organelor administrative,
chiar pur consultative şi când este vorba de sancţiuni disciplinare sau administrative ori
chiar simple decizii „care afectează de o manieră sensibilă” interesele persoanelor vizate;
- principiul egalităţii - pentru care interzicerea discriminării după naţionalitate sau sex
nu este decât expresia specifică, aplicându-se reglementări economice edictate de instituţiile
UE;
- principiul proporţionalităţii - pretinde că orice obligaţie impusă destinatarului de
către regulile UE trebuie să fie limitată la strictul necesar pentru atingerea obiectivului
cercetat şi impune numai sacrificiul suportabil de către operatorii pe care îi grevează.
c) Principiile cu caracter tehnic, care nu au decât o valoare supletivă, în cazul lacunar
în care ar putea, la limită, să fie îngrădită voinţa prin dispoziţii exprese ale dreptului derivat.
Exemple:
- principiul responsabilităţii extracontractuale a Uniunii;
- principiul retragerii retroactive a actelor ilegale;
- principiul neplăţii zilelor de greva;
- principiul distincţiei impozitelor, a taxelor şi a redevenţelor.
2.7.1. Prezentare generală
La data de 25 aprilie 2005, a fost semnat Tratatul de aderare a ţării noastre la UE

după ce, la data 13 aprilie, a aceluiaşi an, Parlamentul European a dat avizul conform asupra
acestuia pentru a intra în vigoare la 1 ianuarie 2007 27 (procedura premergătoare, consacrată
27
Art. 4 pct. 2 din Tratat: „Prezentul tratat intră în vigoare la 1 ianuarie 2007 sub condiţia ca toate
instrumentele de ratificare să fi fost depuse înaintea acestei date”.
31
la nivelul Uniunii în vederea declanşării ratificării de către toate statele membre, inclusiv
cele care fac obiectul aderării, România şi Bulgaria).
Încercând să realizăm o scurtă prezentare a Tratatului, încă din primele pagini reţine
atenţia faptul că acesta este comun României şi Bulgariei, deoarece Tratatul reglementează
aderarea împreună, nu condiţionat, la UE. La o analiză atentă, putem observa faptul că
Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la UE este similar Tratatului de aderare a celor
10 state 28 din Europa Centrală şi de Est, de la 1 mai 2004. Cu toate acestea, particularitatea
Tratatului de aderare a României şi Bulgariei se regăseşte în faptul că, la etapa elaborării 29,
trebuia să se ţină cont de posibilitatea ca, la data aderării, Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa să fie în vigoare, în sensul că intrarea în vigoare a acestuia din
urmă condiţiona aderarea ţării noastre la o entitate (UE) sau alta (Comunităţile Europene).
Dacă Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa ar fi fost în vigoare la data
aderării, România urma să devină stat membru al Uniunii Europene 30; potrivit art. 2 (1) din
Tratat, „în cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa nu este în
vigoare la data aderării, Republica Bulgaria şi România devin părţi la tratatele pe care se
întemeiază Uniunea, astfel cum sunt acestea modificate sau completate”, cu alte cuvinte
România s-a alăturat celor 25 de state membre ale Comunităţilor Europene, aşa cum s-a
întâmplat cu toate statele care au aderat din anul 1973 şi până în prezent. Acest aspect a
condus la realizarea unui Tratat cu o structură originală, nemaiîntâlnită până acum în cazul
altor Tratate de aderare.
Astfel, Tratatul cuprinde 3 elemente de structură, şi anume:
- Părţile principale: Tratatul de aderare propriu-zis şi Actul, respectiv,
Protocolul de aderare;
- Anexele şi
- Declaraţiile.
Originalitatea, particularitatea Tratatului nostru de aderare constă în existenţa unui
Act de aderare şi a unui Protocol de aderare. Potrivit dispoziţiilor Tratatului, în funcţie de
intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Actul şi
Protocolul intră în vigoare alternativ. Astfel, în cazul în care Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa ar fi intrat în vigoare anterior aderării României şi Bulgariei
(adică, aşa cum se prevedea, la 1 noiembrie 2006), Protocolul de aderare urma să producă
efecte de la 1 ianuarie 2007. Dar, după cum se ştie, Tratatul constituţional nu era în vigoare
la această dată şi, prin urmare, Actul de aderare este cel care se aplică în prezent, iar odată
cu intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional (când şi dacă va mai fi cazul, date fiind
28
Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia:
29
Odată finalizate negocierile de aderare, începând cu luna decembrie a anului 2004, România a declanşat
formalităţile pentru redactarea Tratatului de aderare. Varianta în limba engleză a Tratatului de aderare a fost finalizată la
sfârşitul lunii ianuarie, astfel încât la 4 februarie 2005, aceasta a fost agreată de statele membre ale UE, la Bruxelles, în
cadrul COREPER (COREPER, acronimul francez sub care este cunoscut Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, este
format din reprezentanţii – ambasadorii – permanenţi ai statelor membre şi, într-o etapă care presupune negocieri
preliminare, acordă asistenţă Consiliului Uniunii Europene în tratarea problemelor aflate pe ordinea de zi a acestuia.
Comitetul ocupă o poziţie esenţială în sistemul comunitar de luare a deciziilor; în acelaşi timp, COREPER este un for
de dialog – între reprezentanţii permanenţi, precum şi între aceştia şi capitalele statelor pe care le reprezintă – şi un
organ de exercitare a controlului politic). Tratatul de aderare a fost ratificat de Parlamentul ţării noastre prin Legea nr.
157 din 24.05.2005, promulgată de Preşedintele României prin Decretul nr. 465 din 24.25.2005, adică chiar în aceeaşi
zi.
30
Art. 1 (2) din Tratat: „Republica Bulgaria şi România devin părţi la Tratatul de instituire a unei Constituţii
pentru Europa şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, astfel cum sunt acestea
modificate sau completate”.
32
evoluţiile înregistrate recent la reuniunea de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007), Actul de
aderare va fi abrogat şi Protocolul va începe să producă efecte juridice 31.
Tratatul de aderare propriu-zis 32 conţine 6 articole şi consacră dobândirea statutului
de stat membru de către România şi Bulgaria la Uniunea Europeană, precum şi faptul că
prin aderare cele două state devin părţi la Tratatul de instituire a Constituţiei pentru Europa,
în condiţiile reglementate prin Protocolul anexat la acest Tratat. Totodată, Tratatul conţine şi
o clauză privind intrarea în vigoare alternativă a Actului de aderare şi a Protocolului de
aderare 33.
Protocolul, respectiv Actul de aderare au o structură identică, şi anume 34: Partea
întâi: Principii; Partea a doua: Adaptări ale Constituţiei 35/Tratatelor; Partea a treia:
Dispoziţii permanente; Partea a patra: Dispoziţii temporare; Partea a cincea: Dispoziţii
privind punerea în aplicare a protocolului/actului 36.
Totodată, Tratatului de aderare îi sunt anexate 4 Declaraţii 37 politice (care nu produc
efecte juridice), precum şi 9 Anexe.
În prezentarea efectelor Tratatului de aderare a României la UE în ordinea juridică
internă, două sunt problemele principale pe care le vom dezvolta în continuare, şi anume:
mai întâi, ne vom referi la Tratatul de aderare, în sine, ca izvor principal (primar) de drept
unional, dar şi ca izvor de drept internaţional (din punctul de vedere al accepţiunii date de
Constituţia revizuită a României, din anul 2003); în cel de-al doilea rând, vom prezenta
libertăţile de circulaţie, aşa cum sunt ele reglementate prin Tratatul de aderare a României la
UE, cu privire specială asupra mărfurilor (în etapa actuală, libertatea de circulaţie a
mărfurilor determinând conduite şi efecte juridice, dar nu numai, dintre cele mai diverse).
2.7.2. Tratatul de aderare a României la UE – izvor primar al dreptului Uniunii

Europene
Cu titlu de argumente pentru includerea Tratatului de aderare a României la UE în

categoria izvoarelor primare ale dreptului UE, vin, între altele, şi dispoziţiile cuprinse în
Partea a patra a Tratatului: Dispoziţii temporare, dispoziţii care modifică prevederile iniţiale
ale tratatelor constitutive. Astfel, aici întâlnim măsurile tranzitorii instituţionale şi financiare
convenite în cadrul negocierilor şi clauzele de salvgardare. Astfel, România, potrivit
Tratatului, deţine 35 38 de locuri în Parlamentul European în perioada cuprinsă între 1
ianuarie 2007 – data aderării efective la UE şi data la care se vor desfăşura noi alegeri
31
Art. 2 (3) din Tratat: „În cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa intră în vigoare
după aderare, protocolul prevăzut la articolul 1 alineatul (3) înlocuieşte actul prevăzut la articolul 2 alineatul (2) de la
data intrării în vigoare a tratatului menţionat. În acest caz, dispoziţiile protocolului menţionat anterior nu sunt
considerate ca producând efecte juridice noi, ci ca menţinând, în condiţiile stabilite în Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa, în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi în respectivul
protocol, efectele juridice deja create de dispoziţiile actului prevăzut la articolul 2 alineatul (2)”.
32
www.mae.ro; www.mie.ro; www.infoeuropa.ro . Sinteza realizată de Ştefan Deaconu „Tratatul de aderare a
României la UE – prezentare generală”, Facultatea de Drept, Centrul de Drept Constituţional şi Instituţii Politice.
33
Art. 2.
34
35
Este vorba despre Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
36
37
38
Art. 21 (1).
33
pentru Parlamentul European 39. Potrivit art. 21 (2) din Tratatul de aderare, România are
obligaţia de a organiza alegeri pentru Parlamentul European nu mai târziu de 31 decembrie
2007 40.
Privitor la dispoziţiile financiare, tot potrivit Actului de aderare, România va
contribui cu 42,3 milioane Euro la capitalul subscris al Băncii Europene de Investiţii, cu
29,8 milioane Euro la Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi Oţel şi va primi din partea UE
unele alocări financiare pentru acţiuni structurale şi facilitarea Sistemului Schengen în
vederea implementării acquis-ului Schengen. Suma totală alocată României de către UE
pentru acţiuni structurale în perioada 2007-2009 va fi de 1399 milioane Euro în 2007, 1972
milioane Euro în 2008 şi 2603 milioane Euro în 2009, iar pentru facilitarea Sistemului
Schengen sumele sunt de 297,2 milioane Euro în 2007, 131,8 milioane Euro în 2008 şi
130,8 milioane Euro în 2009 41. Ulterior, observăm, că acestea au fost completate.
Clauzele generale de salvgardare sunt incluse în Tratat în mod similar celor stabilite
pentru cele 10 state care au aderat la 1 mai 2004, şi anume:
- clauza de salvgardare generală 42. Potrivit acesteia, dacă, până la sfârşitul a trei ani
de la aderare, vor apărea dificultăţi grave şi persistente într-un anumit sector economic sau
care ar putea deteriora situaţia economică într-un anumit domeniu, România sau Bulgaria
pot solicita Comisiei autorizaţia de a lua măsuri de protecţie pentru a ameliora situaţia creată
şi a ajusta respectivul sector economic al Pieţei Comune. În aceleaşi circumstanţe, orice stat
membru actual poate solicita autorizaţia de a lua măsuri protecţioniste cu privire la unul sau
ambele noi state membre.
- clauza de salvgardare privind Piaţa Internă (relevantă pentru libertatea de circulaţie
a mărfurilor, la care ne vom referi în partea a doua). La art. 37 se prevede faptul că, dacă în
primii trei ani de la aderare, România şi Bulgaria nu îşi îndeplinesc angajamentele asumate
în cadrul negocierilor periclitând astfel funcţionarea Pieţei Interne, Comisia Europeană, din
proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate să ia măsurile necesare pentru
remedierea acestei situaţii 43.
- clauza de salvgardare în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. În conformitate
cu dispoziţiile art. 38, dacă în România şi Bulgaria există întârzieri cu privire la
transpunerea sau implementarea prevederilor unionale referitoare la recunoaşterea reciprocă
în domeniul civil şi penal, Comisia, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat
membru, poate, până la sfârşitul a trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, să ia
măsurile necesare şi să specifice condiţiile de aplicare a acestora. Aceste măsuri trebuie să
fie justificate şi menţinute nu mai mult decât este strict necesar pentru remedierea situaţiei.
Se adaugă acestor trei clauze de salvgardare, în Tratatul de aderare a României şi
Bulgariei la UE şi două clauze specifice celor două state, şi anume:
- clauza de amânare a aderării (în prezent a rămas fără efecte, fiind golită de conţinut
juridic). Spre deosebire de Tratatul celor zece state care au aderat în anul 2004, Tratatul de
aderare a României şi Bulgariei conţine, la art. 39, o dispoziţie potrivit căreia Consiliul, prin
vot în unanimitate, la recomandarea Comisiei, putea lua decizia de a amâna data aderării cu
un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă în urma monitorizării Comisiei se constata că stadiul
39
2009.
40
„Înainte de 31 decembrie 2007, Bulgaria şi România sunt obligate să organizeze fiecare alegeri pentru
Parlamentul European, prin votul universal direct al cetăţenilor lor, pentru desemnarea numărului de membri prevăzut
la alineatul (1), în conformitate cu dispoziţiile Actului privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot
universal direct”.
41
Articolele 25 – 35.
42
Art. 36.
43
Această clauză putea fi invocată şi înainte de data aderării.
34
pregătirii şi implementării acquis-ului de către cele două state demonstrează pregătirea
insuficientă a acestora pentru a deveni state membre ale Uniunii.
Mai mult, cu privire la România, Consiliul ar fi putut decide, prin vot cu majoritate
calificată, amânarea aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă se constata o pregătire
insuficientă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi în cel al concurenţei 44 (regula, aici,
fiind unanimitatea, nu majoritatea).
Răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre izvoarele derivate obligatorii ale

dreptului UE?
2. Care este structura tehnico-legislativă a tratatelor?
3. Care sunt prevederile Constituţiei României, republicată, în legătură cu aplicarea
dreptului Uniunii Europene.
4. Ce reprezintă acquis-ul UE?

1) Dreptul primar al UE este constituit din:
a) cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene;
b) cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, precum şi din actele
primare ale instituţiilor comunitare;
cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, precum şi din actele care
le modifică, completează şi adaptează.
2) Deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor/Uniunii Europene sunt:

a) izvoare primare ale dreptului UE;
b) izvoare secundare ale dreptului UE;
c) izvoare complementare ale dreptului UE.
3) Decizia şi Actul privind alegerile directe în Parlamentul European fac parte din:
a) legislaţia primară a dreptului UE;
b) legislaţia secundară a dreptului UE;
c) legislaţia complementară a dreptului UE.
44
Există 11 obligaţii menţionate în Anexa IX punctul I şi II (7 la Capitolul „Justiţie şi Afaceri Interne” şi 4 la
Capitolul „Concurenţă”).
45
35
4) Termenul de „act comunitar/unional” reprezintă:
a) orice act legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative;
b) orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative;
c) orice hotărâre legislativă sau administrativă adoptată de autorităţile administrative.
5) Regulamentele:
a) sunt obligatorii pentru toţi destinatarii lor şi sunt direct aplicabile în toate statele
membre;
b) sunt obligatorii în ceea ce priveşte scopul de atins pentru destinatarii lor şi sunt direct
aplicabile în toate statele membre;
c) sunt obligatorii în toate elementele lor şi sunt direct aplicabile în toate statele
membre;
d) sunt obligatorii în toate elementele lor şi sunt direct aplicabile în statele membre
destinatare.
6) Directivele:
a) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse integral în
legislaţia internă;
b) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse integral în
termenele prevăzute;
c) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse în termenele
prevăzute.
2.10. Bibliografie

Doctrină:
- - Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, revăzută şi adăugită după Tratatul de
la Lisabona, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
- Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura AllBeck, 2003;
Site-uri:
Doctrină:
Caiet de seminar”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ediţia a IV-a, 2009;
Bucureşti, 1999;
36
- Constantinesco, Vlad; Jaques, Jean-PauI; Kovar Robert; Simon, Denys, „Traité instituant
la C.E.E.; Commentaire article par article”, Paris, 1992.
Culegeri de acte normative:
- Theodor Tudoroiu, “Tratatul Uniunii Europene”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997;
- Theodor Tudoroiu, “Tratatul de la Amsterdam”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999;
- “Documente de bază ale Comunităţii europene”, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi,
2002.
- Revista Română de Drept Comunitar
Legislaţie:
- Tratatul de a Nisa (2001);
- Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005);
- Tratatul de la Lisabona (2007).
Site-uri:
37
Caracteristicile UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3
Uniunii Europene
şi ale dreptului UE
Obiective:
 să cunoască principalele caracteristicile ale Uniunii Europene, ca entităţi de drept
internaţional;
 să identifice elementele constitutive ale Uniunii Europene, ca organizaţii
internaţionale;
 să descrie caracteristicile dreptului Uniunii Europene;
 să cunoască particularităţile Comunităţilor Europene şi ale UE, ca subiecte speciale
de drept internaţional.
Cuprins:
3.2. Caracteristicile dreptului Uniunii Europene
3.5. Bibliografie
Din faptul că suntem în prezenţa unui subiect de drept internaţional rezultă şi

caracteristicile Uniunii. Acestea, în sinteză prezentate, sunt următoarele:
- asocieţie economică integrată;
- organizaţie internaţionala;
- structură instituţională proprie, originală.
3.1.1. Asociaţie economică integrată.
Deşi, prin scopul urmărit se îndreaptă către domeniul politic, primordial rămâne
totuşi scopul economic (Piaţa Comună).
38
Piaţa Comună, ca reflex al unei situaţii economice, din punct de vedere juridic, este o
arie geografică unică, ce se substituie ariilor geografice naţionale, care fuzionează între ele
pentru a funcţiona ca un tot unitar, aplicându-se, la aria comună, regulile convenţiei, reguli
ce decurg în mod implicit din cele ale economiei de piaţă (acesta fiind şi mecanismul
aplicat).
Punctul de plecare l-a constituit fiecare arie geografică în parte (spaţiul geografic al
fiecărei ţări membre). La început Beneluxul, Franţa, Italia, Germania au format o Piaţă
Comună, apoi s-au alăturat ariile naţionale ale celorlalte state până au fost cuprinse toate 15
(în anul 1995), 25 (la 1 mai 2004) şi, ulterior, 27 (1 ianuarie 2007).
Măsurile de ordin juridic, ce au însoţit formarea unei asemenea arii unice, au fost în
principal:
• suprimarea barierelor vamale naţionale şi a tarifelor adiacente şi înlocuirea lor cu
tariful vamal comun (TVC/TDC), permiţând libera circulaţie a produselor în interiorul ariei
comune;
• interzicerea oricăror măsuri de protecţie directă sau indirectă a producătorilor
proprii prin taxări, contigentări, ajutoare din partea statului sub forma subvenţiilor ş.a.;
• s-a impus, prin reglementări juridice, înlăturarea tuturor discriminărilor de natură
publică sau privată care s-ar fonda pe naţionalitate sau pe cetăţenie, interzicându-se orice
măsuri de limitare a concurenţei sau de limitare a Pieţei Comune.
De la 01.01.1993, operează existenţa Pieţei Comune a serviciilor, a muncii şi a
capitalurilor, care a avut ca punct de plecare Piaţa Comună a produselor.
Din punct de vedere politic, statele au realizat trecerea de la o politică naţională
proprie la cooperarea economică prin coordonarea politicilor economice în interesul
Comunităţilor/Uniunii pentru realizarea obiectivelor Uniunii (subordonarea intereselor
naţionale celor unionale).
Implicaţiile, însă, nu au fost numai de natură politică, ci şi juridică. Cele de natură
politică se concretizează în faptul că au fost concepute modalităţi care să asigure unificarea
reglementărilor necesare organizării şi funcţionării Pieţei Comune. După elaborarea acestei
reglementări a fost necesară, şi chiar s-a realizat, interpretarea lor de către Curtea de Justiţie
de la Luxemburg, soluţionând chestiuni de natură juridică.
3.1.2. Organizaţie internaţională.
Cauzele care generează această a doua trăsătură caracteristică de esenţă a Uniunii se

regăsesc, îndeosebi, în următoarele aspecte:
A. reprezintă rezultatul încheierii unor tratate între state naţionale suverane
(negocierile s-au purtat între reprezentanţii autorizaţi ai statelor);
B. este organizaţie internaţională regională deschisă, orice stat european având
posibilitatea să adere la ele.
Condiţiile de fond, de natură politică, sunt:
- existenţa şi funcţionarea unei democraţii de tip pluralist în statul aderant;
- respectarea drepturilor omului (inclusiv instituţionalizarea copiilor străzii şi
respectarea drepturilor minorităţilor naţionale).
Condiţiile de ordin juridic cerute statelor pentru aderare sunt:
• acceptarea fără rezerve a tratatelor şi a finalităţii lor politice (această acceptare se
concretizează în recunoaşterea priorităţii dreptului UE în raport cu dreptul naţional);
39
• recunoaşterea principiului aplicabilităţii directe a dreptului UE (nemaifiind necesară
ratificarea de către legislativele statelor a normelor dreptului UE în vederea aplicării);
• recunoaşterea caracterului obligatoriu al ordinii juridice a UE.
Condiţiile de natură economică, presupun asumarea răspunderii şi îndeplinirea
obiectivelor Uniunii Europene (ex.: nivelul deficitului bugetar).
C. ca organizaţie specializată are vocaţie economică (cel puţin în faza incipientă),
deşi ulterior se tinde către o vocaţie politică (cum este cazul Tratatului de la Maastricht).
D. este organizaţie internaţională care are calitatea de persoană juridică, fiind subiect
de drept internaţional public.
3.1.3. Are o structură instituţională proprie, originală.
Uniunea Europeană are o structură proprie, originală care constă în existenţa şi

funcţionarea: Consiliului, a Comisiei, a Parlamentului, a Curţii de Conturi şi a Curţii de
Justiţie. Aceasta dispune şi de o ordine juridică proprie, care constă dintr-un sistem de
norme cuprinse în tratate, în actele instituţiilor UE, precum şi în jurisprudenţa ce formează
un ansamblu coerent integrat direct ordinilor juridice naţionale. Structura juridică este
exprimată chiar prin ordinea juridică a UE.
3.2. Caracteristicile dreptului Uniunii Europene 46
Fiind instrument de interes comun, pentru toate popoarele şi statele UE, dreptul
emanat din surse unionale nu este un drept străin, nici un drept extern. El este dreptul
propriu al fiecăruia dintre statele membre, ca şi dreptul naţional al acestora, cu singura
calitate suplimentară că el reprezintă ierarhia textelor normative ale fiecărui stat. Într-
adevăr, prin însăşi natura sa, dreptul UE deţine o forţă specifică de penetrare în ordinea
juridică internă a statelor membre, astfel:
• norma de drept unional dobândeşte automat statut de drept pozitiv în ordinea
juridică internă a statelor: „aplicabilitatea imediată”;
• norma unională este susceptibilă de a crea, prin ea însăşi, drepturi şi obligaţii
pentru persoanele particulare: „aplicabilitatea directă”;
• norma UE are prioritate faţă de orice normă naţională: “prioritatea”.
3.2.1. Aplicabilitatea imediată
A. Relaţiile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor

Principiile dreptului internaţional (art. 28 din Convenţia de la Viena - 1969) obligă
statele să respecte Tratatele pe care le-au încheiat şi, mai ales, să determine aplicarea
acestora de către propriile organe legislative, executive şi judiciare, a căror responsabilitate
poate fi, eventual, angajată în faţa judecătorului internaţional, referitor la statele faţă de care
acestea şi-au asumat obligaţii. Dreptul internaţional nu reglementează şi condiţiile în care
normele cuprinse în tratate să fie integrate în ordinea juridică a statelor pentru a fi aplicate
de organele şi jurisdicţia acestora. Această chestiune este lăsată la latitudinea fiecărui stat,
care o reglementează. în mod suveran, în funcţie de concepţia pe care o adoptă asupra
46
Guy Isaac, op.cit., pag. 226-283.
40
relaţiilor dintre dreptul internaţional şi cel intern. Se cunoaşte faptul că soluţiile pozitiviste
sunt inspirate de două concepţii doctrinare înscrise în constituţii sau practicate.
B. Concepţii doctrinare
a. Concepţia dualistă, ai căror principali teoreticieni sunt italienii 47 şi germanii 48 şi
care a prevalat mult timp, consideră că ordinea juridică internaţională şi ordinea naţională
reprezintă sisteme independente şi separate, care coexistă în paralel ca nişte compartimente
etanşe. Ca atare, un tratat internaţional perfect, adică ratificat cu regularitate, n-ar avea efect
decât în ordinea internaţională. Pentru ca el să se poată aplica în ordinea internă a unui stat
contractant este necesar ca acest stat să-i preia dispoziţiile într-o normă naţională (cel mai
adesea o lege) sau să-l introducă în ordinea naţională printr-o formulă juridică care
realizează admiterea. Şi într-un caz şi în celălalt se produce o naţionalizare a Tratatului,
adică norma internaţională suferă o transformare a naturii sale şi nu va fi aplicată decât în
noua sa calitate de reglementare de drept intern şi nu în cea de reglementare de drept
internaţional.
b. Concepţia monistă 49 se bazează pe unitatea ordonanţării juridice, ceea ce exclude
orice continuitate între ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională a statelor
respective. Norma internaţională este imediat aplicată, fără a fi admisă sau transformată în
ordinea internă a statelor-părţi. Tratatul internaţional perfect se integrează, pe deplin, în
sistemul reglementărilor ce se cer a fi aplicate de către instanţele naţionale, iar prevederile
acestuia sunt aplicabile în calitatea lor iniţială, de reglementări internaţionale.
3.2.2. Raporturile dintre dreptul UE şi dreptul intern al statelor membre
Spre deosebire de dreptul internaţional, dreptului UE nu-i este indiferentă natura
relaţiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul UE şi dreptul naţional. El postulează
monismul şi impune respectarea acestuia de către statele membre.
Monismul decurge şi din însăşi natura Uniunii, deci „din ansamblul sistemului
Tratatului”, aşa cum a subliniat Curtea de Justiţie. Sistemul UE, mai cu seamă în măsura în
care el comportă atribuţii de putere normativă pentru instituţii, nu poate funcţiona decât în
monism, singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare: „prin instituirea
unei Comunităţi cu durată nedeterminată, învestită cu atribuţii proprii, cu personalitate, cu
capacitate juridică… şi mai ales cu puteri reale rezultate dintr-o limitare a competenţei sau
dintr-un transfer de atribuţii de la statele membre spre comunitate, acestea şi-au limitat,
chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane, creând astfel un drept aplicabil
resortisanţilor lor şi lor însele”. Afirmaţia este cât se poate de clară: „diferit de Tratatele
internaţionale obişnuite, Tratatul instituind CEE a instituit o ordine juridică proprie,
integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului şi care
se impune jurisdicţiilor acestora”.
Se deduce deci, că, dacă în ceea ce priveşte dreptul internaţional, statele membre îşi
pot păstra concepţia dualistă, în relaţiile Uniune - statele membre, dualismul este înlăturat,
iar dreptul UE fie originar, fie derivat este imediat aplicabil în ordinea juridică internă a
statelor membre sau, într-o formulare mai adecvată Curţii, el face parte integrantă din
ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre, fapt care are 3
consecinţe:
47
D. Anzilotti, “Curs de drept internaţional”, traducere Gidel, 1929.
48
H. Triepel, “Raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional” , R.C.A.D.I., 1923.
49
H. Kelsen, „Raporturile de sistem între dreptul internaţional şi dreptul intern”, R.C.A.D.I., 1926, IV, pag.
231.
41
- dreptul UE este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a statelor, fără a fi
necesară vreo formulare specială de introducere;
- normele UE îşi ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept unional;
- judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul UE.
3.3. Aplicabilitatea directă a dreptului UE. Principiul efectului direct al

dreptului Uniunii Europene
3.3.1. Aplicabilitatea directă şi dreptul UE
În hotărârea sa Van Gend şi Loos 50, Curtea a fost solicitată să se pronunţe asupra
aplicabilităţii directe a art. 12 TCEE (actualul art. 25 TCE), conform căruia „statele membre
se reţin de la a introduce între ele noi taxe vamale... şi de la a le spori pe cele aplicate în
relaţiile lor comerciale reciproce” şi care astfel nu face deci nici o referire la persoanele
particulare. Bazându-se pe concepţia internaţionalistă, mai multe guverne, care prezentaseră
observaţii, evocau faptul că însăşi redactarea art. 12 TCEE, care subliniază că destinatarii
obligaţiilor pe care le creează sunt statele şi care nu precizează nimic despre persoanele
particulare, are un efect direct. În ciuda faptului că această teză a fost adoptată şi de avocatul
său general, Curtea s-a detaşat deliberat de interpretarea textuală şi subiectivă care i s-a
propus şi a decis, din contră, ţinând seama de scopurile şi de sistemul Tratatului (metoda
teleologică şi sistemică).
Faptul că soluţia consacrată de Curte este diferită de cea impusă în cadrul unui tratat
internaţional obişnuit se datorează însăşi naturii speciale a Tratatului de constituire a CEE
Aplicabilitatea imediată constituie însuşi specificul ordinii juridice a UE. Pentru a
demonstra aceasta, Curtea ia mai întâi în consideraţie obiectivul Tratatului şi, apoi,
înlocuieşte, din această perspectivă, cadrul instituţional şi, cu deosebire, cel juridic prevăzut:
„obiectivul Tratatului instituind CEE îl constituie realizarea unei Pieţe Comune de a cărei
funcţionare sunt direct răspunzători justiţiabilii Comunităţii”; prin urmare, tratatul „este
mai mult decât un acord care ar crea doar obligaţii reciproce între statele contractante…
(iar) Comunitatea reprezintă o nouă ordine juridică… ai cărei subiecţi sunt nu numai
statele membre, ci şi resortisanţii acestora”. În afară de aceasta, ca particularităţi ale
„Tratatelor de la Roma”, Curtea atrage atenţia asupra faptului că preambulul său se
adresează popoarelor, mai mult decât guvernelor naţionale, că „cetăţenii… ca şi statele
membre” sunt afectaţi de funcţionarea mecanismelor unionale şi, în fine, că, înainte de toate,
indivizii contribuie la adoptarea deciziilor, participând la activitatea unor organisme ale
Uniunii, cum sunt Parlamentul sau Comitetul economic şi social. Curtea mai invocă un
argument juridic, conform căruia această dispoziţie „confirmă faptul că statele au
recunoscut că dreptul comunitar are o autoritate susceptibilă de a fi invocată” în faţa
jurisdicţiilor naţionale. Se deduce de aici un adevărat principiu general: „independent de
legislaţiile statelor membre, dreptul comunitar, aşa cum creează îndatoriri pentru
persoanele particulare, tot aşa el este destinat şi creării de drepturi care îmbogăţesc
patrimoniul juridic al acestora”.
Înainte de orice, însă, şi acesta este punctul în care se produce distanţa cea mai
evidentă de sistemul internaţionalist, aceste drepturi „se nasc nu numai atunci când se
precizează o atribuţie în mod explicit în tratat, ci şi ca urmare a obligaţiilor impuse clar de
50
Hotărârea Van Gend şi Loos din 5.02.1963, art. 26/62, Réc. 1.
42
tratat atât persoanelor particulare, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare”. Deci,
criteriul determinant al efectelor unei dispoziţii a UE nu este destinatarul. Persoanele
particulare pot deveni titulari de drepturi, chiar dacă ele nu sunt în mod expres desemnate ca
destinatari ai unei dispoziţii a Uniunii. Desemnarea „statelor ca subiecte ale obligaţiei de a
se reţine nu presupune ca resortisanţii acestor state să nu poată fi, la rândul lor,
beneficiarii acestei obligaţii”. Deci, în contrast cu tratatele internaţionale de tip clasic,
Tratatele UE conferă persoanelor particulare drepturi pe care jurisdicţiile naţionale trebuie
să le protejeze, nu numai atunci când dispoziţiile în cauză vizează aceste persoane ca
subiecţi de drepturi, ci şi atunci când respectivele dispoziţii impun statelor membre o
obligaţie bine definită.
3.3.2. Concluzii asupra efectelor aplicabilităţii directe
a. Aplicabilitatea directă comportă, mai întâi, un efect pozitiv, în favoarea

justiţiabililor, cu posibilitatea de a apăra drepturile acestora în faţa judecătorilor din statele
membre. În plan concret, aplicabilitatea directă permite, deci, popoarelor să solicite
judecătorilor naţionali asigurarea respectării drepturilor conferite de către norma Uniunii ce
deţine această calitate. După adoptarea hotărârii sale Van Gend şi Loos, Curtea de Justiţie
declară cu regularitate că dreptul UE „creează drepturi pe care jurisdicţiile interne sunt
obligate să le protejeze”. Cât priveşte modalităţile concrete de protejare a drepturilor,
acestea nu decurg din dreptul UE, ci ţin de sistemele juridice şi, mai cu seamă, de
procedurile juridice ale statelor membre.
b. În plus, aplicabilitatea directă comportă un efect de sancţionare faţă de statele
membre care nu au luat măsurile de executare necesare aplicării dreptului Uniunii. Efectul
direct permite persoanelor particulare să se situeze, în ciuda inerţiei statului, pe aceeaşi
poziţie ca şi cum acesta şi-ar fi îndeplinit efectiv obligaţiile unionale. Mai mult, în timp ce
tratatul părea să fi rezervat Comisiei şi statelor membre puterea de a declanşa sancţionarea
neregulilor comise de state, aplicabilitatea directă a făcut din persoanele particulare (prin
sesizarea jurisdicţiilor naţionale) un instrument, de fapt, instrumentul principal de respectare
de către statele membre a obligaţiilor ce le revin. „Vigilenţa persoanelor particulare
interesate de protejarea propriilor drepturi antrenează un control eficace, care se adaugă
celui pe care art. 169 şi art. 170 îl rezervă Comisiei şi statelor membre” ceea ce duce la o
sporire decisivă a eficacităţii dreptului UE.
c. Se cere precizat cu claritate faptul că noţiunea de aplicabilitate directă, ca atare,
permite dreptului UE să dezvolte efectele amintite numai în absenţa oricărei dispoziţii
contrare de drept naţional, şi nimic mai mult. Numai datorită consolidării priorităţii,
aplicabilitatea directă îşi produce efectele chiar şi în prezenţa - şi în pofida - oricărei norme
naţionale contrare, fapt ce asigură dreptului Uniunii o forţă de penetraţie irezistibilă în
ordinea juridică a statelor membre.
3.4. Prioritatea dreptului UE
Fiind aplicabil în mod direct şi imediat în ordinea juridică internă a statelor membre,
dreptul UE se întâlneşte, la acest nivel, în mod firesc, cu dreptul naţional. Impactul va fi
diferit după cum inevitabilele conflicte vor fi rezolvate în favoarea unuia sau a celuilalt.
În ciuda „principiului fundamental al priorităţii ordinii juridice comunitare”,
modalităţile de soluţionare a divergenţelor dintre dreptul UE şi dreptul statelor membre,
43
reţinute de diversele sisteme juridice ale ţărilor membre, lasă încă de dorit şi sunt departe de
a fi uniforme.
Prioritatea reprezintă „o condiţie esenţială” 51 a dreptului UE, care n-ar putea exista
ca drept decât cu condiţia de a nu putea fi zădărnicit de dreptul statelor membre. Urmărirea
îndeplinirii obiectivelor Uniunii, realizarea unei Pieţe Comune impun aplicarea uniformă a
dreptului UE, fără de care nu se produce integrarea. Deci, prioritatea dreptului UE nu
decurge din cine ştie ce ierarhie între autorităţile naţionale şi cele unionale, care ar fi, de
altfel, contrară bazei construcţiei europene, ci ea se fondează pe faptul că această
reglementare trebuie să prevaleze, altminteri încetează să mai fie comună şi, încetând să mai
fie comună, ea încetează să existe, iar Uniunea nu mai are sens.
Dreptul UE îşi afirmă superioritatea în virtutea propriei sale naturi („…datorită
naturii sale specifice originale”); aceasta nu rezultă din vreo concesie din partea dreptului
constituţional al statelor membre. Fundamentată pe natura intrinsecă a tratatelor şi a
Uniunii, prioritatea se sustrage situaţiilor care ar determina-o să se supună, dacă ar depinde
de acestea, reglementărilor divergente care, în fiecare stat şi pentru fiecare stat, pretind că
soluţionează conflictele de drept internaţional şi de drept intern.
Ordinea juridică a UE aduce prioritatea, în integralitatea sa, în ordinea juridică
naţională. Aceasta înseamnă, în primul rând, că prioritatea este în folosul tuturor normelor
UE („…dreptul născut din tratat”), primare sau derivate, aplicabile direct sau nu. În acelaşi
timp, aceasta înseamnă că prioritatea se exercită împotriva tuturor normelor naţionale
(“…un text intern, oricare ar fi acela”), administrative, legislative, juridice şi chiar de nivel
constituţional. Pentru început, Curtea a afirmat că dispoziţiile constituţionale interne nu pot
fi utilizate pentru a zădărnici dreptul UE şi că o astfel de acţiune ar fi „contrară ordinii
publice comunitare”; ulterior ea a adăugat într-un mod şi mai clar că „…drepturile
fundamentale, aşa cum sunt ele formulate în constituţia unui stat membru sau principiile
unei structuri constituţionale naţionale, nu vor afecta valabilitatea unui act al
Comunităţilor şi efectul acestuia pe teritoriul unui stat membru”. Pe scurt, dreptul
constituţional al unui stat membru nu va constitui un obstacol pentru prioritate.
Prioritatea dreptului UE nu funcţionează numai în ordinea juridică a Uniunii, adică în
relaţiile dintre state şi instituţii, mai cu seamă, în faţa Curţii de Justiţie, ci şi - acesta este
aportul fundamental al hotărârii - în ordinile juridice naţionale („prioritate internă”), unde
ea se impune jurisdicţiilor naţionale („…nu poate fi infirmată juridic”). Modalităţile de
sancţionare a acestei priorităţi de către judecătorii naţionali nu sunt, însă, specificate în
hotărârea Costa.
1. Argumentaţi următoarea afirmaţie: „Uniunea Europeană este o asociaţie economică

integrată”.
2. În ce constă originalitatea sistemului instituţional al UE? Argumentaţi răspunsul.
1. Evidenţiaţi relaţiile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor.
2. Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, criteriile de aplicabilitate directă.
3. Care sunt concluziile asupra efectelor aplicabilităţii directe.
4. Menţionaţi care sunt raporturile dintre dreptul UE şi dreptul intern al statelor.
51
P. Pescatore.
44
1) Uniunea europeană este:

a) organizaţie internaţională (OI);
b) OI deschisă;
c) OI închisă;
d) OI regională.
2) Ca organizaţie internaţională, Uniunea Europeană:

a) este o asociaţie economică integrată; este organizaţie internaţională; are o structură
instituţională proprie, originală;
b) este organizaţie internaţională; este o asociaţie de cooperare; este organizaţie de sine
stătătoare;
c) este organizaţie internaţională; este organizaţie de cooperare politică; este organizaţie
liberală.
3.5. Bibliografie

Doctrină:
- - Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, revăzută şi adăugită după Tratatul de
la Lisabona, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
Site-uri:
Doctrină:
- Ion P. Filipescu, A. Fuerea, “Drept instituţional comunitar european”, ediţia a V-a,
Editura Actami, Bucureşti, 2000;
52
45
Bucureşti, 1999;
- Constantinesco, Vlad; Jaques, Jean-PauI; Kovar Robert; Simon, Denys, „Traité instituant
la C.E.E.; Commentaire article par article”, Paris, 1992.
2002.
Legislaţie:
- Tratatul de a Nisa (2001);
- Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005);
- Tratatul de la Lisabona (2007).
Site-uri:
46
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4
Sistemul
instituţional al
Uniunii Europene
Obiective:
 să cunoască atribuţiile diferitelor instituţii ale UE;
 să cunoască principalele elemente ale modului de organizare şi funcţionare a
sistemului instituţional al UE;
 să identifice stările de fapt, respectiv să estimeze problemele viitoare referitoare la
participarea ţării noastre, în calitate de stat membru cu drepturi şi obligaţii depline al
UE, în cadrul instituţiilor şi organelor UE.
Cuprins:
4.1. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor UE
4.2. Consiliul European; Consiliul
4.8. Bibliografie
4.1. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor UE 53
Activitatea instituţiilor UE este guvernată de următoarele trei principii:

1. Principiul autonomiei de voinţă;
2. Principiul atribuirii de competenţe;
3. Principiul echilibrului instituţional.
53
Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p.
58 – 59.
111
4.1.1.. Principiului autonomiei de voinţă
Principiului autonomiei de voinţă conferă instituţiilor UE posibilitatea de a-şi elabora

regulamente proprii de organizare şi funcţionare. Totodată, acestea îşi pot numi proprii
funcţionari.
Deşi instituţiile UE au autonomie, ele nu au personalitate juridică, deoarece acestea
nu acţionează în nume propriu, ci în numele Uniunii Europene, pe care le reprezintă în
raporturile la care participă. Pe cale de consecinţă, personalitatea juridică este atribuită
Uniunii Europene, ca entităţi de drept internaţional. Reprezentarea Uniunii de către instituţii
se face în temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tratatelor
institutive şi al celor modificatoare (articolele consacrate atribuţiilor/competenţelor).
4.1.2. Principiul atribuirii de competenţe
În baza principiului atribuirii de competenţe, instituţiile UE duc la îndeplinire numai

acele atribuţii care le sunt stabilite în mod expres. La acest nivel nu este permisă
îndeplinirea atribuţiilor implicite, deduse.
Raţiunea acestui principiu îşi are originea tocmai în chestiunile care ţin de rigoarea
manifestată în planul acţiunii, dar şi al răspunderii instituţiilor pentru îndeplinirea sau
neîndeplinirea atribuţiilor/competenţelor.
4.1.3. Principiul echilibrului instituţional
Principiul echilibrului instituţional reuneşte două componente esenţiale, şi anume:

A. separarea puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor UE;
B. colaborarea, cooperarea între instituţiile Uniunii Europene.
Separarea puterilor/competenţelor instituţiilor UE presupune imposibilitatea
delegării, a transferului ori a acceptării de competenţe, atribuţii de la o instituţie la alta.
Această separare presupune obligaţia fiecărei instituţii de a nu bloca îndeplinirea atribuţiilor
de către celelalte instituţii UE. Pe cale de consecinţă, nici o instituţie a UE nu trebuie
blocată în a-şi îndeplini propriile atribuţii. În acest sens, îşi găseşte reflectarea principiul
reciprocităţii conduitei avantajoase.
Cu toate acestea, principiul nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune colaborarea între
instituţiile Uniunii pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu, colaborarea
instituţiilor UE în materie normativă; în mod concret se poate observa că adoptarea
bugetului UE este o reflectare fidelă a cooperării instituţiilor UE.
4.2. Consiliul European
4.2.1. Etapele constituirii Consiliului European
Iniţial, Consiliul European nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind

rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a
întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa sa a fost reglementată,
ulterior, prin Actul Unic European (art. 2) şi, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit.
D).
În evoluţia sa, Consiliul European cunoaşte următoarele etape:
- Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961 – 1974)
48
Reuniunile au fost considerate ca o formaţiune specială a Consiliului, care, în locul
întâlnirilor miniştrilor, regrupau şefii de stat sau de guvern. La aceste întâlniri erau aduse în
discuţie mai multe domenii, de la afacerile propriu-zise ale Comunităţilor, până la
cooperarea în domeniul politicii externe, care a fost lăsată să se dezvolte în afara
Tratatelor 54.
- A doua etapă: Consiliul European (1975 – 1987)
Consiliile Europene reunite în perioada 1975-1987 au putut oferi orientările esenţiale
pentru evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor Europene. Cu titlu de exemplu, se pot cita
deciziile de principiu, care vizează:
- compromisul cu privire la contribuţia britanică la bugetul Comunităţilor;
- alegerea deputaţilor europeni prin sufragiu universal direct;
- crearea Sistemului monetar european;
- relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul Unic
European;
- aderarea Greciei, a Spaniei şi a Portugaliei la Comunităţi;
- cooperarea politică externă împotriva apartheidul.
În acest stadiu al instituţionalizării Consiliului European se pot face două remarci, şi
anume:
- în primul rând, crearea Consiliului European demonstrează că, în ceea ce priveşte
construcţia comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a justifica necesitatea
reuniunilor periodice ale celor mai înalte autorităţi politice statele;
- în al doilea rând, permiţând luarea în discuţie a problemelor comunitare şi a
cooperării politice, se deschide calea unităţii instituţionale organizate prin Tratatul asupra
Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru unic, atât pentru acţiunile comunitare, cât şi
pentru cooperarea în materia politicii externe.
- Oficializarea Consiliului European prin Actul Unic European
Prima mare revizuire a Tratatelor institutive a fost realizată prin Actul Unic
European, din anul 1987. Prin modificările propuse s-au avut în vedere, în primul rând,
dreptul comunitar, şi, în al doilea rând, competenţele comunitare. De altfel, primul titlu al
Actului nu cuprinde nici o modificare a Tratatelor de bază, ci are în vedere, în special,
cooperarea politică.
În acest cadru, dispoziţiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât în
ceea ce priveşte Consiliul European. Astfel, se prevede că, de acum înainte, Consiliul
European:
a. va beneficia de un suport juridic convenţional;
b. va fi compus din şefii de stat şi/sau de guvern ai statelor membre ale Comunităţilor
europene, asistaţi de miniştrii afacerilor externe, precum şi de preşedintele Comisiei;
c. se va reuni de două ori pe an.
În ceea ce priveşte rolul şi atribuţiile Consiliului European, Actul Unic European nu
conţine nici o prevedere.
Deşi a fost reglementat prin AUE, pentru prima dată în istoria sa, Consiliul European
nu devine o instituţie comunitară, cu toate că la reuniunile acestuia participă şi preşedintele
Comisiei Europene.
54
Natacha Vigne, “Les institutiones européennes”, Elippses, Paris,1997, p. 120.
49
După aşa numita oficializare a sa prin AUE, Consiliul European a adoptat o serie de
orientări marcante pentru evoluţie comunitară, precum: reforma finanţării Comunităţilor
Europene, care intra în vigoare în anul 1988; moderarea dezbaterile cu privire la ceea ce va
deveni, în anul 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht.
- Instituţionalizarea Consiliului European prin Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în art. 5 (fostul art. D),
Consiliul European. Astfel:
„Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi oferă
orientările politice generale.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca şi
preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe ai
statelor membre şi de către un membru al Comisiei. Consiliul European se reuneşte de cel
puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului membru care
exercită preşedinţia Consiliului.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport la sfârşitul fiecărei
reuniuni a sa, precum şi un raport scris anual care vizează progresele realizate de Uniune”.
Textul acestui articol evidenţiază următoarele aspecte:
a) rolul instituţiei: aceasta dă Uniunii “impulsurile necesare” şi „defineşte orientările
politice generale” ale Uniunii. Atribuţii mai concrete sunt menţionate prin alte dispoziţii ale
Tratatului, în special cele cu privire la Uniunea Economică şi Monetară sau cele cu privire
la cooperarea în materie de politică externă;
b) instituirea unor relaţii mai strânse cu Parlamentul European: după fiecare reuniune
Parlamentului European îi este trimis un raport; de asemenea, Parlamentul primeşte şi un
raport anual care vizează progresele realizate de Uniune;
c) preşedinţia instituţiei: este asigurată de şeful de stat sau/şi de guvern al statului
care deţine preşedinţia Consiliului, prin rotaţie, timp de şase luni.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Consiliul European devine
o instituţie a Uniunii Europene care simbolizează însăşi unitatea instituţională.
4.2.2. Componenţă, organizare, funcţionare şi atribuţii
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii
Europene şi pe preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de către miniştrii
Afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.
Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht, Consiliul se reuneşte de două ori pe
an, la finele fiecărui semestru. În caz de urgenţă poate fi convocată şi o a treia întâlnire,
chiar şi a patra. Însă, Consiliul European de la Sevillia, desfăşurat în perioada 21 – 22 iunie
2002, aduce unele modificări cu privire la organizarea activităţilor instituţiei. Astfel,
Consiliul European se reuneşte de patru ori pe an, de două ori pe semestru. Numai în cazuri
excepţionale este prevăzută posibilitatea reunirii Consiliului în cadrul unor şedinţe
extraordinare.
Rolul Consiliul European se concretizează în direcţionarea politică a construcţiei
Uniunii Europene. Astfel, Consiliul European:
A. orientează construcţia Uniunii, prin stabilirea liniilor directoare ale politicii UE;
B. impulsionează politicile generale ale Uniunii;
C. coordonează politicile UE;
D. defineşte noile sectoare de activitate ale Uniunii.
50
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Consiliul European înfiinţează comisii ad-hoc şi
comitete de direcţie, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire la problema
analizată; pe baza acestor rapoarte se adoptă deciziile.
Potrivit modificărilor aduse de Consiliul European de la Sevillia, reuniunile acestuia
vor fi pregătite de către „Consiliul Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”, care va
coordona întreaga activitate de pregătire a lucrărilor, stabilind, totodată, şi ordinea de zi.
Propunerile altor organe tehnice auxiliare vor fi transmise „Consiliului afacerilor generale
şi al relaţiilor externe”, cu cel puţin două săptămâni înainte de reuniunea Consiliului.
Activitatea Consiliului European se concretizează în adoptarea următoarelor
documente:
a. decizii, pentru problemele cele mai importante;
b. decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de competenţă în
favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituţii ale UE;
c. orientări şi directive;
d. declaraţii.
4.3. Consiliul
4.3.1. Componenţa Consiliului
De la 1 iulie 2013, Consiliul este compus din 28 membri.

„Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel
ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru”. Consecinţele de natură
juridică ce decurg din această prevedere sunt următoarele:
A. numai persoanele având calitatea de membrii ai guvernelor statelor membre pot
face parte din Consiliu;
B. nici un alt funcţionar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;
C. fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliu.
Componenţa Consiliului este variabilă, în funcţie de ordinea de zi 55. Cele mai
frecvente sunt consiliile destinate afacerilor generale, agriculturii, economiei şi finanţelor.
Dacă afacerile generale sau cele relative la relaţiile externe necesită ca instituţia
Consiliului să aibă în componenţa sa miniştrii afacerilor externe, purtând denumirea de
Consiliu general sau al afacerilor generale, afacerile tehnice fac obiectul Consiliilor, având
în componenţă, în funcţie de ordinea de zi, diferiţi miniştri, membri ai guvernelor statelor
membre. În cazul în care Consiliul reuneşte, în mod conjunct, miniştrii afacerilor externe şi
miniştrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte; reunirea acestor Consilii a
devenit mai puţin frecventă în prezent.
4.3.2. Organizarea şi funcţionarea Consiliului
În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Consiliului, trebuie menţionat faptul

că, în urma Consiliului European de la Sevillia, din 21 – 22 iunie 2002, Regulamentul intern
al Consiliului Uniunii Europene a fost modificat, noul Regulament intrând în vigoare
începând cu data de 1 august 2002.
55
În anul 1997 cele 83 de sesiuni ale Consiliului s-au ţinut în 21 de formaţii diferite.
51
a. Organizarea Consiliului
Principalul rol al Consiliului Uniunii Europene, ca instituţie, este acela de a

reprezenta toate statele membre ale Uniunii Europene, exprimând, de altfel, legitimitatea
statală a Uniunii.
Potrivit TFUE, „fiecare guvern delegă pe unul dintre membrii săi”, chiar dacă,
uneori, în mod excepţional, unele guverne sunt reprezentate printr-un înalt funcţionar, astfel
încât se poate spune că instituţia cu atribuţii decizionale a Uniunii Europene are un caracter
colegial.
Deşi ministrul Afacerilor Externe este considerat ca fiind principalul reprezentant al
ţării sale în Consiliu, practica a consacrat participarea la reuniuni şi a altor miniştri, cum ar
fi: ministrul agriculturii, cel al transporturilor, al finanţelor, al industriei ş.a., în funcţie de
problematica analizată pe ordinea de zi. Aceştia din urmă participă fie alături de miniştrii
Afacerilor Externe, fie, de cele mai multe ori, singuri. Generalizarea Consiliilor Sectoriale -
denumite „Consilii Specializate” - care au, firesc, tendinţa de a elabora o politică proprie, se
străduieşte să-şi păstreze o autonomie maximă, provocând o lipsă de unitate şi coerenţă cu
grave prejudicii (contradicţiile se manifestă între politica agrară comună şi politica
afacerilor externe sau politica bugetară, în special).
Trebuie făcute precizări şi cu privire la restaurarea rolului de coordonator al
„Consiliului general” (al Afacerilor externe). Astfel, în urma modificărilor adoptate la
Consiliului European de la Sevillia (21 – 22 iunie 2002), începând cu 1 august 2002 acesta
se numeşte „Consiliul Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”. Consiliul îşi desfăşoară
lucrările în cadrul a două sesiuni (cu agende de lucru distincte şi, eventual, la date diferite).
Cele două sesiuni sunt consacrate, după cum urmează:
- una – pregătirii lucrărilor Consiliului European; problemelor instituţionale şi
administrative; aşa-numitelor „dosare orizontale”, care privesc mai multe politici ale
Uniunii; oricărui dosar transmis de către Consiliul European, cu respectarea regulilor
de funcţionare a UEM.;
- cealaltă – coordonării întregii acţiuni externe a Uniunii, adică: politicii externe şi de
securitate comună; politicii europene de securitate şi de apărare; comerţului exterior;
cooperării în domeniile dezvoltării şi al ajutorului umanitar.
b. Funcţionarea Consiliului
Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele institutive şi Regulamentul interior
elaborat chiar de către de Consiliu 56 sunt cele care stabilesc condiţiile în care funcţionează
Consiliul.
Modalităţile de organizare şi de funcţionare 57 a Consiliului sunt prevăzute în
Regulamentului interior adoptat de către Consiliu.
Funcţionarea Consiliului ridică, în principal, problema preşedinţiei, a modului de
deliberare şi a organelor auxiliare.
Preşedinţia Consiliului
Preşedinţia Consiliului este exercitată, prin rotaţie, de către fiecare stat membru,
pentru o perioadă de 6 luni. Consiliul European de la Bruxelles din 10 – 11 decembrie 1993
56
C.J.C.E,23 februarie 1988, Regatul Unit/Consiliu, off. 68/86, Rec. p. 855.
57
A se vedea, pentru puterea Consiliului de a adopta măsuri pentru organizarea sa internă, o decizie care
vizează accesul publicului la documentele sale, CJCE, 30 aprilie 1996, Ţările de Jos/Consiliu, off. C-58/94, Rec. p. I-
2169.
52
a prevăzut o modificare a art. 146, datorată Tratatului de aderare a noilor state membre, care
autorizează Consiliul să stabilească ordinea de exercitare a votului unanim.
Pregătirea şi conducerea lucrărilor Consiliului este asigurată de către ministrul al
cărui stat asigură preşedinţia. Practica a ţinut să accentueze rolul jucat de preşedintele
Consiliului şi, în special al preşedintelui Consiliului Afacerilor generale. Preşedintele are
rolul de a stabili priorităţile, respectiv calendarul preşedinţiei, de a convoca reuniunile
Consiliul şi de a stabili ordinea de zi provizorie (Regulamentul interior), facilitând
consensul în cadrul Consiliului, fiind un veritabil mediator în relaţiile dintre acesta şi
celelalte instituţii, în special cu Parlamentul European, şi, în ceea ce-l priveşte pe
preşedintele Consiliului afacerilor generale, acesta este prezent în relaţiile externe ale
Comunităţilor şi, implicit, în reprezentarea externă a Uniunii. Conform modificărilor
intervenite în urma Consiliului European de la Sevillia, atunci când se stabileşte că un dosar
va fi discutat în cursul semestrului următor, reprezentantul statului membru care va exercita
preşedinţia în viitoarelor 6 luni, poate să asigure, în timpul semestrului în curs, preşedinţia
reuniunilor comitetelor (altele decât COREPER), precum şi a grupurilor de lucru care se
ocupă de acel dosar.
Iniţial, reuniunile Consiliului se desfăşurau cu uşile închise. Numai membrii
Comisiei aveau acces şi dreptul la cuvânt. Potrivit noilor reglementări, adoptate la Summit-
ul de la Sevillia (21 – 22 iunie 2002), dezbaterile Consiliului care au ca obiect actele
adoptate în co-decizie cu Parlamentul European vor fi deschise publicului, în următoarele
condiţii:
- în faza iniţială a procedurii: Comisia va prezenta publicului principalele sale
propuneri legislative (cele în co-decizie); de asemenea, publicului vor fi deschise şi
dezbaterile care vor urma propunerii legislative în co-decizie;
- în faza finală a procedurii: publicul va primi informaţii cu privire la votul Consiliului.
În cadrul Consiliului, deciziile nu pot fi luate decât de miniştrii înşişi. Totodată,
atunci când este vorba de chestiuni mai puţin importante şi când intervine un acord unanim
între reprezentanţii permanenţi şi reprezentantul Comisiei, decizia este luată de Consiliu fără
a mai avea loc discuţii (partea A a ordinii de zi).
Tratatul asupra Uniunii Europene prevede reprezentarea preşedinţiei, fără vot
deliberativ, în Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar şi dreptul de a supune
o moţiune spre deliberare acestui Consiliu.
Tratatul asupra Uniunii Europene prevede rolul preşedinţiei în cadrul PESC, şi
anume:
⇒ reprezintă Uniunea în materiile care relevă politica externă şi de securitate comună;
⇒ are responsabilitatea punerii în aplicare a deciziilor luate în cadrul Politicii externe
şi de securitate comună şi exprimă, în principiu, poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor
internaţionale şi în cadrul conferinţelor internaţionale;
⇒ este asistată de Secretarul general al Consiliului, Înaltul reprezentant pentru PESC;
⇒ Comisia este asociată acestor sarcini, iar preşedintele este asistat, după caz, de
statul care va exercita următoarea preşedinţie;
⇒ statul care a exercitat preşedinţia precedentă, care intervenea anterior în sistemul
troika, nu mai este menţinută;
Reguli şi metode de exercitare a dreptului de vot

Tratatele institutive consacră 3 modalităţi de exercitare a dreptului de vot, şi anume:
53
 Majoritatea simplă
Votul majorităţii simple (50% + 1) este prezentat ca modalitatea de drept. Acest tip de
vot nu este solicitat decât în cazurile-limită.
 Majoritatea calificată
Modalitatea cea mai frecventă prevăzută pentru adoptarea deciziilor la nivelul
Consiliului Uniunii Europene este majoritatea calificată (2/3).
Începând cu 1 mai 2004, data la care UE s-a extins cu 10 state, Tratatul de la Nisa,
precum şi Tratatul de aderare, semnat la Atena, la 16 aprilie 2003, au modificat organizarea
şi funcţionarea Consiliului. Astfel, în perioada 1 mai – 31 octombrie 2004, numărul total de
voturi existent în cadrul Consiliului era de 124, majoritatea calificată fiind de 88 de voturi.
Dacă cele 15 vechi state membre ale UE, la data de 1 mai 2004, îşi păstrau numărul de
voturi, celor 10 noi state membre le reveneau următoarele voturi:
- Polonia – 8 voturi;
- Republica Cehă şi Ungaria – câte 5 voturi;
- Slovacia, Lituania, Letonia, Slovenia şi Estonia – 3 voturi fiecare;
- Cipru şi Malta – câte 2 voturi.
În perioada 1 noiembrie 2004 – 31 decembrie 2006, numărul total de voturi era de
321, iar majoritatea calificată reprezenta 232 voturi.
Tot de la această dată, statele membre care constituie majoritatea trebuie să reprezinte
cel puţin 62% din populaţia Uniunii Europene.
Într-o Uniune cu 27 de membri, Tratatul de la Nisa şi tratatul de aderare a României
şi Bulgariei la UE prevedeau un număr total de voturi de 345, cu o majoritate calificată de
255 voturi. Repartizarea voturilor este următoarea:
- Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit – câte 29 de voturi;
- Spania şi Polonia – câte 27 de voturi;
- România – 14 voturi;
- Olanda – 13 voturi;
- Grecia, Republica Cehă, Belgia, Ungaria şi Portugalia – 12 voturi fiecare;
- Suedia, Austria, Bulgaria – câte 10 voturi;
- Slovacia, Danemarca, Filanda, Irlanda şi Lituania – 7 voturi fiecare;
- Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru şi Luxembourg – 4 voturi fiecare;
- Malta – 3 voturi.
Până la 1 noiembrie 2014, într-o Uniune cu 28 de state membre, numărul total de
voturi era de 352 (cele anterioare, la care se adaugă 7 voturi ale Croaţiei), iar numărul
minim necesar de voturi pentru adoptarea unui act juridic al UE, era de 260 de voturi.
De la 1 noiembrie 2014, „în Consiliu se aplică o nouă procedură pentru votul cu
majoritate calificată. În cadrul acestei proceduri, atunci când Consiliul votează cu privire la
o propunere a Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate, se întrunește o majoritate calificată dacă sunt îndeplinite două condiții:
- 55% dintre statele membre votează pentru - în practică, aceasta înseamnă 16 din 28;
- propunerea este sprijinită de un număr de state membre care reprezintă cel puțin
65% din totalul populației UE.
Această procedură nouă este cunoscută și sub denumirea de regula majorității
58
duble .
58
Potrivit http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/voting-system/qualified-majority/.
54
Astfel organizat, votul majoritar a înlocuit, treptat, adoptarea deciziilor cu
unanimitate de voturi, devenind, astfel, principal la sfârşitul perioadei de tranziţie.
Recurgerea la votul cu majoritate calificată reprezintă marea inovaţie a tratatelor UE prin
care s-a dorit să se vadă principalul simbol al „supranaţionalităţii”. Dar, punerea sa în
aplicare a fost contestată de către Franţa, chiar în momentul în care urma să se generalizeze
(la finalul perioadei de tranziţie, la sfârşitul celei de-a doua etape).
Importanţa votului majoritar nu constă, îndeosebi, în faptul că privează statele mici
de posibilitatea blocării deciziilor importante, atât timp cât membrii mai puternici pot, de
regulă, să fie aduşi la opţiunea dorită prin procedee care ţin de presiunea politică.
 Unanimitatea
Prin votul unanim fiecare stat beneficiază de drept de veto; „abţinerea membrilor
prezenţi sau reprezentaţi nu constituie un obstacol în adoptarea deliberărilor Consiliului
care cere unanimitatea”. Unanimitatea este rezervată pentru cazuri limitate, al căror număr
trebuia să se reducă pe parcursul perioadei de tranziţie, trecerea la majoritatea calificată
trebuind să devină mai frecventă odată cu creşterea acestei perioade şi trecerea la aşa-numita
perioadă definitivă (1 ianuarie 1970). Evoluţia a antrenat reducerea progresivă a cerinţei
unanimităţii, fără a face să dispară, însă, în întregime.
 Deliberarea
Ordinea de zi provizorie este stabilită chiar de preşedintele Consiliului, ordine de zi
care se aprobă, prin adoptare, de către Consiliu.
În continuare, se fac precizările necesare cu privire la punctele asupra cărora se cere
votul, deoarece în structura ordinii de zi se regăsesc două părţi (capitole):
- partea A: cuprinde punctele ordinii de zi asupra cărora nu se cer dezbateri, nefiind
necesar nici votul participanţilor. Pentru punctele înscrise în această parte s-a obţinut
acordul înaintea dezbaterilor, la nivelul organismelor Consiliului. Sunt, totuşi, înscrise în
ordinea de zi pentru că, formal, ele trebuie adoptate de către Consiliu;
- partea B: are în cuprinsul său problemele (punctele existente pe ordinea de zi) care
impun deliberări, dezbateri şi, implicit, aprobarea (adoptarea) lor prin votul participanţilor.
Ca procedură, reţinem faptul că, după desfăşurarea deliberărilor, dezbaterilor, de regulă, se
ajunge la un punct de vedere comun, punct de vedere care este supus la vot, adoptându-se
sau, problemele care fac obiectul punctului respectiv, se retrimit spre rediscutare în
organismele Consiliului.
Organele auxiliare
⇒ Consiliul este asistat de către un Secretariat general. Organizarea Secretariatului
este decisă de Consiliu cu unanimitate de voturi.
Secretarul general are rolul de a asigura buna funcţionare a Secretariatului, sub
autoritatea Consiliului, de a supune Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli ale
Consiliului şi de a gestiona fondurile puse la dispoziţia Consiliului. Secretarul general
participă la sesiunile Consiliului, iar în activitatea pe care o desfăşoară este ajutat de către
un cabinet.
Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care reuneşte
mai mulţi funcţionari şi, în general, constituie un cabinet colectiv de conducere asigurând
permanenţa şi garantând stabilitatea.
55
⇒ Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui
personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane oficiale din ministerele naţionale. Şefii
acestor delegaţii se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanţilor
permanenţi ai statelor membre (COREPER).
Existenţa COREPER, ca organism, este relativ recentă, fiind reglementat numai prin
Regulamentul interior al Consiliului.
Comitetul este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialogul reprezentanţilor
permanenţi între ei şi dialogul fiecăruia dintre ei cu capitala de unde provin.
Reprezentantul permanent este, totodată, avocatul guvernului său, însărcinat să-şi
convingă partenerii de buna intenţie a poziţiei pe care o apără şi de cea a Consiliului pe
lângă propria sa capitală. COREPER este, în acest fel, sub dubla sa formă, creuzetul în care
o anumită opinie unională a ajuns să se formeze prin confruntarea, respectiv depăşirea
opiniilor statelor membre şi ale Consiliului.
Propunerile şi materialele supuse spre dezbatere ori deciziile Consiliului sunt
pregătite de către COREPER, cu ajutorul unor comitete. Aceste comitete sunt formate din
echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort 59.
Instanţă de control politic, COREPER orientează şi supervizează lucrările multiplelor
grupuri de experţi care funcţionează în permanenţă în Consiliu pe temele cele mai diverse.
Aceste grupuri sunt compuse când din colaboratori ai ambasadorilor, rezidenţi la Bruxelles,
când din experţi veniţi din capitale. COREPER se străduieşte să uşureze activitatea
miniştrilor rezolvând la propriul său nivel chestiunile pe care experţii nu le-au tranşat; în
plus, joacă rolul de a filtra problemele din diferite dosare.
⇒ Alte organe auxiliare: grupurile de experţi; Comitetul special pentru agricultură;
Comitetul pentru vize; Comitetul monetar; Comitetul politic; Comitetul pentru vize.
În afara acestor comitete, Consiliul mai este asistat şi de alte organe auxiliare, precum:
Comitetul permanent pentru forţe de muncă; Comitetul pentru energie; Comitetul pentru
cercetare ştiinţifică şi tehnică; Comitetul pentru educaţie; Comitetul pentru acordurile de
cooperare cu ţările Lumii a treia.
4.3.2. Atribuţii
Tratatele institutive definesc, de o manieră generală atribuţiile Consiliului.

Consiliuli asigură coordonarea politicilor generale ale statelor membre şi dispune de
puterea de decizie în vederea asigurării condiţiilor necesare realizării obiectivelor stabilite
prin Tratat şi în condiţiile prevăzute de acesta. Consiliul îşi poate rezerva, în situaţii
speciale, posibilitatea de a exercita direct unele competenţe în materie executivă.
Consiliul este cel care apare ca legiuitor de drept comun.
Consiliul deţine puterea de decizie.
Uniunea monetară impune Consiliului o intervenţie importantă în coordonarea
politicilor economice şi sociale ale statelor membre în interiorul zonei Euro.
Rolul Consiliului este esenţial şi în cadrul PESC.
59
Instituţiile Uniunii Europene, broşură editată de către Delegaţia Comisiei europene în România, Bucureşti,
1999, p. 4.
56
Comisia Europeană, denumită în sistemul Tratatului CECA „Înalta Autoritate”, are

drept scop principal pe acela de a asigura Uniunii Europene identitatea sa proprie, punând în
valoare interesele UE, mai presus de interesele statelor membre.
Denumirea de „Comisie” o găsim menţionată, de asemenea, şi în economia Tratatului
de la Maastricht.
4.4.1. Componenţa şi statutul membrilor Comisiei
Comisia Europeană reprezintă elementul executiv al Uniunii.

Membrii Comisiei trebuie să aibă cetăţenia statelor membre. În prezent, Comisia
Europeană are în componenţa sa 28 de membri, însă numărul membrilor, la fel ca şi în cazul
celorlalte instituţii şi organe, este variabil, modificându-se în funcţie de numărul statelor
membre. Consiliul este instituţia care poate modifica numărul comisarilor, statuând cu
unanimitate de voturi.
Membrii Comisiei sunt aleşi în funcţie de competenţele lor generale şi trebuie să
ofere toate garanţiile de independenţă. „Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină
independenţă, în interesul general al Uniunii”. În îndeplinirea atribuţiilor lor, ei (membrii
Comisiei) nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea nici unui guvern sau alt organism
unional ori extraunional. Ei se abţin de la orice act care este incompatibil cu natura
atribuţiilor îndeplinite. Fiecare stat membru se angajează să respecte această prevedere şi să
nu încerce să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.
Pe timpul mandatului lor, membrii Comisiei nu pot să exercite nici o altă activitate
profesională, remunerată sau nu. Încă de la instalarea lor, aceştia se angajează, în mod
solemn, să respecte, pe timpul exercitării mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile
ce decurg din activitatea lor, în special sarcinile de onestitate în ceea ce priveşte acceptarea,
după încetarea mandatului, de anumite funcţii sau anumite avantaje.
Membrii Comisiei se bucură de o serie de privilegii şi imunităţi consacrate expres de
Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene. Între privilegiile şi
imunităţile Uniunii reţin atenţia, îndeosebi, cele ce urmează:
- imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin
ca oficiali ai Uniunii Europene, imunitate care îşi menţine efectele şi după încetarea
activităţii în cadrul Comisiei‚ însă, în raport cu răspunderea pe care o păstrează în
continuare;
- scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate, în exercitarea
atribuţiilor lor, de către organele UE. De fapt, la învestirea în calitatea de reprezentant al
statului, fiecare comisar se angajează, printr-o procedură solemnă, să respecte pe întreaga
perioadă a învestiturii, precum şi după aceea, obligaţiile ce îi revin.
În acest sens, membrii Comisiei depun un jurământ în faţa Curţii de Justiţie.
Totodată, este obligatorie asigurarea aceleiaşi atitudini, de independenţă, şi din partea
statelor membre care, încă de la început, s-au angajat să o respecte, excluzând orice încercare
de a influenţa, într-un sens sau altul, pe oricare dintre membrii Comisiei. Din aceste
considerente, delegaţilor le sunt interzise toate activităţile care sunt incompatibile cu
demnitatea primită. Le este interzis, spre exemplu, să fie membri ai Parlamentelor naţionale
sau ai Parlamentului European. Nu pot ocupa nici alte funcţii care le-ar aduce avantaje la
încetarea mandatului. Încălcarea acestor obligaţii se sancţionează de către Curtea de Justiţie,
la cererea Consiliului sau a Comisiei. Un alt aspect este şi cel potrivit căruia independenţa
57
acestei instituţii se manifestă şi în responsabilitatea sa politică în faţa Parlamentului
European 60.
Durata mandatului comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în una dintre
următoarele situaţii:
- împlinirea termenului;
- demisie voluntară;
- demitere din oficiu;
- moţiune de cenzură a Parlamentului;
- deces.
În cazul decesului, al demisiei voluntare şi al demiterii din oficiu, statele membre în
cauză îşi pot desemna noii reprezentanţi în Comisia Europeană.
Demiterea din oficiu intervine ca sancţiune şi nu poate fi propusă de statele membre,
chiar dacă i-ar privi pe reprezentanţii proprii. Poate fi cerută numai de către Comisie în
ansamblul ei ori de către Consiliu. În oricare dintre cele două situaţii pronunţarea revine în
competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Iniţial, comisarii erau numiţi pentru un mandat de 4 ani. De la 23 ianuarie 1995 acest
mandat a fost prelungit la 5 ani (cu posibilitatea reînnoirii) pentru a face să coincidă
activitatea fiecărei Comisii cu cea a Parlamentului European, care, sub aspectul mandatului
parlamentarilor, durează tot 5 ani 61. Acest fapt permite Parlamentului European să acorde un
vot de învestitură Comisiei, înainte de a-şi începe activitatea, consolidându-i, astfel,
legitimitatea democratică 62.
Similar miniştrilor din cadrul unui guvern, fiecare comisar este responsabil, în cadrul
Comisiei, de un anumit portofoliu sau domeniu politic şi de Directoratul general din
domeniul respectiv.
Numărul Directoratelor Generale, precum şi împărţirea lor pe domenii de activitate nu
sunt fixe, ci se pot modifica de la o etapă la alta.
4.4.2. Organizare şi funcţionare
Tratatele institutive şi Regulamentul interior sunt acela care reglementează modul de

organizare şi funcţionare a Comisiei Europene.
Funcţionarea Comisiei este guvernată de principiul colegialităţii. „Deliberările
Comisiei au loc cu majoritatea numărului membrilor prevăzut la art. 157.
Comisia nu poate delibera valabil decât dacă numărul de membri stabilit prin
Regulamentul său interior este prezent”.
Fiecărui membru al Comisiei îi este încredinţată responsabilitatea portofoliilor care
cuprinde sectoare ce nu corespund în mod exact armonizării serviciilor administrative şi a
căror repartizare se schimbă la fiecare reînnoire cu membri, în funcţie de evoluţia
problemelor şi de echilibrul necesar de menţinut. În cadrul acestor sectoare, membrii
Comisiei sunt responsabili de pregătirea lucrărilor Comisiei şi de executarea deciziilor sale.
Preşedintele instituţiei este cel care convoacă Comisia; aceasta îşi desfăşoară
reuniunile cel puţin o dată pe săptămână (în principiu, miercurea); reuniuni suplimentare pot
fi decise în funcţie de problemele nou apărute. Comisia adoptă în fiecare an programul său
de lucru pentru anul respectiv şi stabileşte inclusiv programele de lucru trimestriale.
Preşedintele este cel care propune ordinea de zi. Fiecare membru al Comisiei poate să
60
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 105.
61
Comisia Europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea europeană: vecinul tău”, Luxemburg, 1995, p. 13.
62
Idem.
58
propună şi o problemă care nu este în programul trimestrial pe ordinea de zi sau are
posibilitatea să ceară amânarea dezbaterii unei probleme înscrise pe ordinea de zi.
Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale.
În cadrul Comisiei, deciziile se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, numite
„colegii”, chiar dacă fiecare dintre comisari are răspundere directă numai pentru anumite
domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare sau mai mic de
comisari, în funcţie de materia în care urmează a se adopta decizia respectivă. Aici operează
principiul „răspunderii colective” pentru deciziile adoptate.
Şedinţele desfăşurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai
importante probleme. Pentru problemele mai puţin importante reuniunea şefilor de cabinet
este suficientă.
În ceea ce priveşte desfăşurarea şedinţelor Comisiei, există două proceduri speciale,
şi anume 63:
a) procedura scrisă şi b) procedura delegării.
a) procedura scrisă - constă în faptul că fiecare comisar face propunerile pe care le
consideră necesare domeniului pe care îl coordonează şi le comunică în scris, celorlalţi
comisari. Aceştia, la rândul lor, pot formula observaţii şi pot să propună amendamente.
Dacă nu formulează observaţii ori amenda-mente, propunerile se consideră adoptate,
devenind decizii ale Comisiei, fără a mai urma şi o altă procedură. Dacă, însă, se formulează
amendamente, propunerile urmează să fie discutate în plenul Comisiei şi numai după aceea
devin decizii.
b) procedura delegării - este cea în cadrul căreia un comisar poate acţiona în numele
altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, precis definite, folosindu-se sistemul
mandatării.
În cazul în care o propunere necesită avizul mai multor Directorate Generale pentru a
putea fi înscrisă pe ordinea de zi a colegiului Comisiei, direcţia generală „chef de file”
distribuie, în prealabil, proiectul şi celorlalte servicii interesate, precum şi cabinetelor
comisarilor corespondenţi.
Principalele limbi de lucru ale Comisiei sunt:
- engleza;
- franceza;
- germana.
Documentele oficiale, în totalitatea lor, sunt traduse şi tipărite, însă, în toate cele 24
limbi oficiale (practic, toate limbile statelor membre ale Uniunii Europene sunt limbi
oficiale).
De asemenea, reuniunile oficiale ale Comisiei cu guvernele statelor membre, precum
şi şedinţele desfăşurate împreună cu Parlamentul European beneficiază de traduceri în şi din
toate cele 24 limbi oficiale ale UE.
Dintre membrii săi, Comisia poate constitui şi grupuri de lucru.
În exercitarea atribuţiilor sale, fiecare comisar este asistat de câte un cabinet condus
de un şef de cabinet şi având în componenţa sa consilieri. Aceştia servesc ca o punte de
legătură între comisar şi directoratele generale din subordine. Dar ei au, pe de altă parte, şi
atribuţiile unor „ochi şi urechi” ai comisarului în problemele de care acesta se interesează.
În pregătirea lucrărilor şi la reuniunile Comisiei, Preşedintele Comisiei este asistat de
către un Secretar general. Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale şi
veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia măsurile necesare
63
Ion P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 111.
59
pentru a asigura notificarea şi publicarea actelor, precum şi transmiterea de documente către
alte instituţii. De asemenea, asigură legătura cu celelalte instituţii, urmărind lucrările altor
instituţii şi informând Comisia, prin intermediul departamentelor care se găsesc în
subordinea Secretariatului general şi care se ocupă cu:
- relaţiile cu Consiliul;
- registrul;
- relaţiile cu Parlamentul European, Avocatul Poporului (Ombudsman) European,
Comitetul Economic şi Social, precum şi Comitetul Regiunilor;
- simplificarea metodelor de lucru şi a procedurilor;
- coordonarea programelor şi politicilor;
- resurse şi probleme generale.
4.4.3. Atribuţiile Comisiei Europene
În vederea funcţionării şi dezvoltării Pieţei Comune, Comisia este cea care „veghează
la aplicarea dispoziţiilor prezentului Tratat, ca şi a dispoziţiilor date de instituţii, în temeiul
acestuia”, astfel:
- formulează recomandări şi/sau avize privind materiile care fac obiectul prezentului
Tratat, dacă acesta prevede în mod expres sau dacă ea consideră că sunt necesare;
- dispune de putere de decizie proprie şi participă la elaborarea propunerilor de acte
ale Consiliului şi Parlamentului European în condiţiile prevăzute în prezentul Tratat
(iniţiativă legislativă);
- exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe
care el le stabileşte.
Tratatele atribuie Comisiei, ca rol principal, pe acela de a exprima interesul unional şi
de a asigura realizarea acestui interes.
Totodată, Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din. acest
punct de vedere, în faţa Parlamentului European. Acest rol, foarte generic exprimat, se
traduce prin existenţa a două categorii de instrumente pe care Comisia le are la dispoziţie, şi
anume:
• norme de drept unional elaborate de Comisie, în domenii proprii ori în altele
stabilite şi transmise de Comisie;
• directivele, recomandările şi avizele formulate de Comisie pentru statele membre,
care nu sunt norme direct aplicabile, ci sunt norme de recomandare, statele trebuind să li se
conformeze în timp.
Valorificându-şi rolul său de „paznic al Tratatelor”, Comisia poate să declanşeze
anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori statele membre
îndeplinesc obligaţiile ce le revin din Tratate.
De asemenea, Comisia dispune de o procedură cu ajutorul căreia poate să
„urmărească” un stat membru al UE care nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin din Tratate.
Există şi posibilitatea abilitării Comisiei în vederea aplicării amenzilor pentru operatorii
economici. Aceasta, deoarece sunt situaţii în care operatorii economici trebuie să se
conformeze dispoziţiilor Comisiei. Dacă nu o fac, atunci Comisia le aplică amenzi.
Concluzia care se impune este aceea conform căreia Comisia elaborează norme de drept
unional, dar dispune şi de mijloace juridice care o transformă într-un adevărat paznic al
tratatelor UE.
Atunci când este cazul, Comisia are posibilitatea de a urmări încălcările tratatului.
Cu excepţia anumitor proceduri speciale, Comisia dispune de procedura generală în
60
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, ce îi permite, în termenii unei instanţe prestigioase, să
sesizeze Curtea de Justiţie care să constate „lipsurile” reproşate.
Potrivit dispoziţiilor legale, Comisia poate chema la respectarea tratatelor fie pe cale
de recurs în contencios, fie pe calea competenţei consultative a Curţii.
Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din acest punct de
vedere, în faţa Parlamentului European.
Ca instituţie executivă, Comisia are responsabilitatea implementării bugetului
Uniunii, dar şi administrarea clauzelor protectoare în tratate şi în legislaţia secundară.
Comisia administrează diversele fonduri şi programe ale Uniunii, incluzându-le şi pe cele
care se ocupă de sprijinirea ţărilor din afara UE.
Tot în calitate de executiv al Tratatelor şi actelor Consiliului, Comisia este cea mai
îndreptăţită să facă faţă sarcinilor de execuţie şi gestiune. Este chemată, în primul rând, să
adopte măsuri de execuţie cu deschidere generală. De asemenea, Comisia are sarcina de a
lua decizii cu caracter particular, privind guvernele sau acţiunile. Este gestionara
ansamblului de Fonduri unionale (Fondul Social European, Fondul European pentru
Dezvoltare Regională ş.a.), chiar şi a celor ce nu sunt încă bugetare.
Mai extinse decât puterile executive primare sunt puterile derivate, transferate
Comisiei de către Consiliu.
Sub aspectul activităţilor pe care le desfăşoară, Comisia nu dispune de libertate
deplină, deoarece, potrivit statutului propriu, este obligată să acţioneze numai dacă
interesele Uniunii o cer.
În cadrul Comisiei se găseşte punctul de plecare pentru fiecare acţiune unională.
Având dreptul de iniţiativă, Comisia este cea care trebuie să prezinte Consiliului propunerile
şi proiectele pentru legislaţia Uniunii. La nevoie, Consiliul poate să ceară Comisiei, în
temeiul prerogativelor sale, să redacteze propuneri.
Referitor la rolul Comisiei, în sensul iniţiativei, reţine atenţia faptul că, încă din anii
1970, s-a putut constata erodarea acestei laturi a acţiunii ei şi modificarea puterii de
negociere 64. Comisia, cu scopul de a fi acceptate, a introdus în elaborarea propunerilor sale
un element de „pre-negociere” (utilizarea instrumentului de comunicare, care serveşte la
efectuarea unui sondaj politic al Consiliului sau a documentului de lucru al serviciilor care
sunt discutate pe grupuri sau în COREPER) care, pe de o parte, a întârziat punerea la punct
a anumitor texte (la sfârşitul lui 1982, cartea verde „Perspective ale finanţelor bugetului
comunitar”, din noiembrie 1979, nu fusese urmată de nici o propunere formală de creare de
noi resurse proprii), pe de altă parte, a condus la neacceptarea textelor decât pe baza celui
mai mic numitor comun. A rezultat că viziunea şi perspectiva unională, căreia Comisia ar
trebui să-i fie garantă, sunt foarte des reconsiderate. În plus, din diverse raţiuni ce ţin,
înainte de toate, să generalizeze recursul în unanimitate, chiar pentru chestiuni mai puţin
„importante”, capacitatea sa de a face să se accepte compromisuri s-a diminuat, „puterea de
negociere” a Comisiei fiind în căutarea punctelor de sprijin în special în Parlamentul ales.
În domeniul extern, Comisia conduce negocierile acordurilor cu ţările terţe, iar în
executarea mandatelor Consiliului reprezintă Uniunea.
64
J. L. Dewost, „Relaţiile dintre Comisie şi Consiliu în procesul de decizie comunitară”, R.M.C., 1980, p. 289.
61
Parlamentul European a apărut prin Tratatele institutive, fiind denumit, iniţial, fie
Adunarea comună (în Tratatul instituind CECA), fie Adunare (în Tratatele instituind CEE,
Euratom); prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei instituţii similare au fost reunite în
Adunarea Parlamentară Europeană, numire ce şi-a produs efectele începând cu anul 1960.
Ulterior, prin rezoluţia Adunării Parlamentare Europene din 30 martie 1962, s-a
stabilit denumirea de Parlamentul European, denumire pe care o poartă şi în prezent.
4.5.1. Componenţa Parlamentului European
În ceea ce priveşte componenţa Parlamentului European şi modul de desemnare a

membrilor acestuia, trebuie subliniat faptul că, încă din anul 1951, autorii Tratatelor au
susţinut clar principiul conform căruia membrii Adunării să fie aleşi cu „sufragiu universal
direct, după o procedură uniformă în toate statele membre” şi, de asemenea, să se
reglementeze punerea sa în aplicare. S-a avut în vedere ca, în perspectivă, Adunarea să fie
formată din delegaţi desemnaţi de Parlamentele naţionale, după procedura stabilită de
fiecare stat membru. Principiul a fost preluat de Tratatele CEE şi Euratom. Art. 21 din
Tratatul CECA a fost armonizat prin art. 2 din Convenţia din 1957 cu privire la instituţiile
UE. Aceste texte, identice în cele trei Tratate, prevăd posibilitatea elaborării de proiecte de
către Adunare, în vederea alegerii membrilor Parlamentului European prin sufragiu
universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre.
În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea
reprezentanţilor parlamentari prin sufragiu universal direct. La momentul respectiv, statele
membre nu au agreat ideea adoptării unei proceduri electorale uniforme, astfel încât, oricât
de bune ar fi obiectivele prevăzute în art. 190 al Tratatului CE, „Actul” nu reuşeşte să se
ridice la acelaşi nivel, prevăzând că procedura electorală este condusă în fiecare stat
membru prin dispoziţii naţionale. Fiecare stat era liber să adopte un anume tip de scrutin,
conform tradiţiilor electorale naţionale. Toate statele au procedat astfel, mai puţin Franţa,
care a încălcat tradiţia celei de a V-a Republici, alegând scrutinul proporţional, adică
împărţirea restului la cea mai puternică jumătate, în liste blocate şi pragul de 5 % voturi.
Franţa a invocat istoria electorală pe care o are, folosind cadrul naţional, adică o
circumscripţie electorală unică 65.
În realitate, Actul din 1976, care prevedea alegerea reprezentanţilor în Adunare prin
sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli minimale, cum ar
fi:
- principiul votului unic;
- alegerea să se desfăşoare în cursul aceleiaşi perioade în toate statele membre,
perioadă care începe joi dimineaţă şi se termină în duminica imediat următoare, prima
perioadă fiind determinată de către Consiliu, care statuează cu unanimitate de voturi, după
consultarea Parlamentului European;
-vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Fiecare stat stabileşte regulile cu privire la electorat (singura condiţie stabilită de o
manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate şi la modurile de desfăşurare
a scrutinului (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporţională, cu liste
naţionale sau locale).
65
Legea din 07.07.1977; Decretul din 28.02.1979; J.O.R.F. din 01.03.1979.
62
În ceea ce priveşte statutul membrilor Parlamentului European, acesta este
reglementat atât de dispoziţiile Uniunii, cât şi de cele naţionale. Dispoziţiile aplicabile la
alegerile europene, care sunt înscrise în „Act”, sunt foarte sumare. Ele trimit, în special, fie
la tratatele originare, fie la măsurile de aplicare sau, cel mai des, la legislaţiile naţionale,
legislaţii care dispun că se fac aplicabile şi parlamentarilor europeni.
Parlamentul poate stabili şi unele reguli de conduită pentru membrii săi.
Membrii Parlamentului European sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul
lor este reprezentativ. Verificarea puterilor lor este o prerogativă care incumbă
Parlamentului European.
Cumulul mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe plan european,
dar el este interzis pe plan naţional. Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării
stabileşte, în art. 6, paragraful 1, incompatibilităţile cărora trebuie să li supună membrii
Parlamentului European. Astfel, un membru al Parlamentului European, pe timpul
mandatului, nu poate îndeplini şi calitatea de:
- membru al guvernului unui stat;
- membru al Comisiei;
- membru al Curţii de Justiţie sau grefier;
- membru al Curţii de Conturi;
- membru al Comitetului Economic şi Social;
- membru al comitetelor sau organismelor create în temeiul sau în aplicarea Tratatelor
institutive în vederea administrării fondurilor Uniunii sau a unei sarcini permanente şi
directe de gestiune administrativă;
- membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului director al BEI 66;
- funcţionar sau agent în activitate în cadrul Uniunii Europene.
Aşa cum este firesc, reglementările adoptate la nivel naţional pot completa aceste
incompatibilităţi.
Privilegiile şi imunităţile prevăzute de art. 8-10 din Protocolul privind privilegiile şi
imunităţile, din 1965, au fost menţinute şi de Actul din 1976.
Art. 8, alin. 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie pe timpul deplasării
membrilor Parlamentului spre locul reuniunii Adunării sau cu prilejul întoarcerii. Alineatul
2 prevede facilităţi în materie de taxe sau control.
Membrii Parlamentului European beneficiază, potrivit art. 10 din Protocol, de
imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este, practic,
permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt cele recunoscute membrilor
Parlamentului din ţara lor, nefiind uniformizată legislaţia în această materie. Pe teritoriul
oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de la orice măsură de detenţie ori de la orice
măsură de urmărire judiciară.
Sub presiunea guvernelor, în special a celui francez şi a celui britanic, Parlamentul
European, renunţând la exercitarea suveranităţii în materie legislativă, arată că dispoziţiile
naţionale sunt cele care guvernează problema indemnizaţiilor parlamentare şi regimul
impunerii lor. Acest fapt generează inegalităţi materiale, dificil de admis între aleşii
europeni provenind din ţări diferite, în detrimentul, considerabil, al britanicilor şi al
italienilor, lucru pe care Adunarea încearcă să-l corijeze printr-un regim generos de avantaje
şi indemnizaţii pentru persoana mandatată la acest nivel. Astfel, indemnizaţia parlamentară
şi regimul său de impozitare sunt stabilite prin dispoziţii naţionale.
66
Banca Europeană pentru Investiţii.
63
4.5.2. Organizare şi funcţionare
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele

institutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de voturi de către însuşi Parlamentul
European. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.
a. Organizare
Sub aspect organizatoric, Parlamentul European cuprinde:
- un Birou;
- Conferinţa preşedinţilor;
- comisii;
- grupuri politice parlamentare.
Preşedintele, vicepreşedinţii (14) şi cei 5 chestori sunt aleşi de către Parlament prin
scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate. Ei formează Biroul, în cadrul căruia
chestorii au un drept de vot consultativ, în chestiunile administrative şi financiare legate de
membri şi de statutul acestora. Preşedintele reprezintă Parlamentul în situaţii oficiale şi în
relaţiile internaţionale, prezidează şedinţele plenare şi întâlnirile Biroului şi Conferinţei
Preşedinţilor.
Biroul este responsabil cu bugetul Parlamentului şi răspunde de chestiuni
administrative, de organizare şi de personal.
Conferinţa preşedinţilor are în componenţa sa preşedintele Parlamentului şi
preşedinţii grupurilor politice parlamentare.
Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii
organismelor parlamentare, termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor
parlamentare.
Parlamentul, în vederea organizării şi desfăşurării activităţii sale, înfiinţează comisii
permanente.
Comisiile sunt cele care pregătesc lucrările Parlamentului, redactează rapoarte şi ţin
legătura cu instituţiile Comisiei şi Consiliului în intervalul dintre sesiuni.
De asemenea, Parlamentul poate înfiinţa comisii temporare, pentru o perioadă de 12
luni, cu posibilitatea prelungirii existenţei lor printr-o decizie a Parlamentului.
Începând cu anul 1981, Regulamentul Parlamentului a prevăzut posibilitatea
înfiinţării unor delegaţii interparlamentare; aceste delegaţii sunt chemate să joace un rol
important în relaţiile externe ale Parlamentului şi în cooperarea interparlamentară.
Totodată, Parlamentul European poate înfiinţa şi comisii parlamentare mixte, cu
participarea parlamentarilor din statele asociate la Uniune sau din statele cu care, deja, sunt
angajate negocieri de aderare.
d. Membrii Parlamentului au posibilitatea să se organizeze în grupuri politice, dar
există şi deputaţi neînscrişi.
Grupurile politice parlamentare (GPP) sunt formaţiuni organizatorice ale
parlamentarilor, constituindu-se în temeiul criteriilor politice care îi separă sau îi unesc pe
parlamentari.
b. Funcţionare
La nivelul Uniunii EUropene, o legislatură se întinde pe o durată de 5 ani.
Parlamentul se reuneşte într-o sesiune anuală de plin drept în a 2-a zi de marţi din luna
martie (cu excepţia lunii august) şi organizează, uneori, şi sesiuni suplimentare mai scurte.
Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepţie, în sesiuni extraordinare, la cererea
64
majorităţii membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei şi din iniţiativa unei
treimi din membri săi.
Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Până la intrarea în vigoare a modificărilor
propuse la reuniunea Consiliului European de la Sevillia, Parlamentul European era singura
instituţie a Uniunii care îşi ţinea dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile
Parlamentului se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găseşte în fruntea Secretariatului
general. În cadrul Secretariatului îşi desfăşoară activitatea aproximativ 3500 de persoane, pe
lângă care mai funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor. Cele 23
limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul Secretariatului să
lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi interpretare). Cu toate acestea, în ciuda
constrângerilor impuse de multilingvism şi de cele trei puncte de lucru, bugetul operaţional
al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Uniunii, adică un Euro şi jumătate pe an
de la fiecare persoană care trăieşte în Uniunea Europeană.
Lucrările Parlamentului se desfăşoară în 3 oraşe diferite. Secretariatul se găseşte la
Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au
loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.
4.5.3. Atribuţiile Parlamentului European
În mod tradiţional, Parlamentul European exercita un rol consultativ în elaborarea

actelor unionale şi nu avea, deci, putere legislativă în sistemul unional. De-a lungul
timpului, Parlamentul de la Strasbourg, însă, dobândeşte puterea bugetară, el fiind din ce în
ce mai mult antrenat în materie co-decizională 67.
Obligaţia de a consulta Parlamentul European s-a intensificat după Actul Unic
European prin procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.
De asemenea, Parlamentul exercită un control politic asupra Comisiei; controlul se
poate finaliza prin adoptarea unei moţiuni de cenzură împotriva Comisiei.
Tratatul asupra Uniunii Europene a instituţionalizat intervenţia Parlamentului
European în procedura de numire a membrilor Comisiei.
Dreptul de iniţiativă al Parlamentului a fost recunoscut parţial. Tratatul asupra
Uniunii Europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei să elaboreze
propuneri.
De asemenea, Parlamentul European beneficiază de o putere de co-decizie
legislativă.
Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului European
de noile texte care rezultă din Tratatul asupra UE
Parlamentul numeşte mediatorul şi îl poate destitui.
67
Tratatele din anii 1970 şi 1975.
65
4.6.1. Curtea de Justiţie
A. Structura şi statutul membrilor

Curtea este compusă din judecători şi avocaţi generali. Aceştia din urmă sunt chemaţi
să se pronunţe, în totală independenţă, în cauzele supuse Curţii, prin concluzii care
constituie stadiul final al procedurii orale.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord pentru o perioadă de 6 ani
de către guvernele statelor membre.
În prezent, Curtea este compusă din 28 judecători şi 8 avocaţi generali. Numărul
judecătorilor şi al avocaţilor generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată
cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curţii.
⇒ Judecătorii
În ceea ce priveşte judecătorii, interesant este faptul că nici o dispoziţie a Tratatelor
nu prevede ca aceştia să aibă cetăţenia statelor membre. În practică însă, s-a urmărit ca,
întotdeauna, Curtea să cuprindă cel puţin câte un judecător din fiecare dintre statele
membre. Acest lucru a fost şi este de dorit deoarece, atunci când deliberează în plen, Curtea
să poată avea un judecător familiarizat cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.
Preocuparea de ordin politic a fost şi ea precumpănitoare pentru un echilibru global pe
naţionalităţi, care se sprijină atât pe efectivul judecătorilor, cât şi pe cel al avocaţilor
generali. După aderarea Greciei 68 respectarea echilibrului a devenit ceva mai dificilă,
deoarece Curtea nu poate delibera valabil decât cu un număr impar.
Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul cu
caracter de continuitate şi în deplină independenţă. Ei sunt numiţi, de comun acord de
guvernele statelor membre, dintre „personalităţile care oferă toate garanţiile de
independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea în ţările lor a celor mai
înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurişti având competenţe notorii” 69.
La cererea Curţii, Consiliul de miniştri, statuând cu unanimitate de voturi, poate mări
numărul de judecători, urmărindu-se permanent reprezentarea tuturor sistemelor de drept din
ţările membre.
Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit
fără limită. Practica arată că ei rămân în funcţie, în medie, timp de două mandate. Pentru a
se asigura o anumită permanenţă şi continuitate în structura Curţii, reînnoirile se fac în
proporţie de 50% o dată la 3 ani. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.
Durata scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, în perioada negocierilor,
discuţii critice în care se susţineau puncte de vedere din care rezultă că magistraţii Curţii,
nefiind numiţi pe viaţă, ar aduce atingere principiului inamovibilităţii, garanţie
fundamentală a independenţei judecătorilor în accepţiunea doctrinei juridice occidentale 70.
În opinia majorităţii specialiştilor de drept unional, criticile aduse nu sunt concludente.
Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curţii în timpul exercitării
mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra activităţii şi
disciplinei membrilor ei. Tot ea este cea care poate revoca un judecător, cu unanimitate de
68
În anul 1981, Grecia devine al 10-lea stat membru al Comunităţilor europene.
69
Art. 167 din Tratatul CEE şi art. 139 din Tratatul CEEA
70
Nicolo Catalano, „Manuel de droit des Communautés européennes”, Paris, 1962, p. 56 şi urm.
66
voturi, decizia luându-se în absenţa acestuia şi numai atunci când judecătorul respectiv a
încetat să răspundă condiţiilor cerute pentru exercitarea funcţiilor sale.
Independenţa judecătorilor Curţii este garantată, mai ales, de caracterul strict secret al
deliberărilor în Camera de consiliu. Procedura „opiniei separate”, întâlnită la Curtea
Internaţională de Justiţie, nu este admisă. Hotărârile Curţii sunt decizii colective care
angajează instanţa în întregul ei. De asemenea, independenţa judecătorilor mai este
garantată şi de statutul acestora, de drepturile şi incompatibilităţile pe care le prevăd
tratatele în acest scop.
⇒ Preşedintele
Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe preşedintele Curţii de Justiţie,
pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorul francez Robert Decourt a
exercitat, astfel, 3 mandate succesive, în perioada cuprinsă între anii 1967-1976.
Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează audierile acesteia, precum şi deliberările în
Camera de Consiliu. Competenţele sale jurisdicţionale, pe care şi le exercită prin ordonanţe,
sunt limitate.
⇒ Avocaţii generali
Avocaţii generali sunt numiţi cu acordul guvernelor statelor membre pentru o
perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Condiţiile pe care trebuie să
le îndeplinească sunt aceleaşi ca şi în cazul judecătorilor. O înlocuire parţială a avocaţilor
are loc la fiecare 3 ani.
În concordanţă cu prevederile Tratatelor, avocaţii generali „au sarcina de a prezenta
public, cu toată imparţialitatea şi în deplină independenţă, concluzii motivate asupra
cauzelor supuse Curţii de Justiţie pentru a o sprijini în îndeplinirea misiunii sale”. Rolul
esenţial al avocaţilor generali se materializează în momentul punerii concluziilor. În fiecare
cauză sunt ascultaţi, în principiu, avocaţii generali afectaţi Camerei căreia îi aparţine şi
judecătorul raportor.
⇒ Grefierul
Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaţilor, pentru o perioadă de 6
ani. Curtea este cea care îi stabileşte şi statutul, iar atunci când constată că acesta nu mai
corespunde condiţiilor cerute sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin, îl poate revoca.
Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie.
Ca şi judecătorii şi avocaţii generali, grefierul este obligat să depună jurământul în
faţa Curţii, în sensul că îşi va exercita atribuţiile cu toată imparţialitatea şi nu va divulga
secretul dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte, atribuţii de ordin
procedural, iar pe de altă parte, atribuţii administrative. Sub controlul preşedintelui, grefierul
are misiunea de a primi, transmite şi conserva toate documentele şi, de asemenea, să
realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea
Regulamentului de procedură 71. Totodată, asistă şi la şedinţele de audiere ale Curţii şi ale
Camerelor. Are în grija sa arhivele şi se ocupă de publicaţiile Curţii.
Ca atribuţii administrative, grefierul le are pe cele de gestiune şi contabilizare a Curţii
cu ajutorul unui administrator.
71
Joseph Gand, „La composition, l’organisation, le fonctionement et le rol de la Cour”, în „Droit des
Communautés Européennes”, Larcier, Bruxelles, 1990, p. 300.
67
Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al preşedintelui 72, funcţionarii şi
agenţii Curţii, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice modificare de
organizare a serviciilor Curţii 73.
⇒ Raportorii adjuncţi
Protocoalele adiţionale reglementează o instituţie asemănătoare auditoriatului din
Consiliul de Stat belgian sau francez, respectiv instituţia raportorilor adjuncţi, care, în
practică, nu a fost folosită până în prezent. Ei au sarcina să ajute preşedintele în procedura
de urgenţă şi pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor. Nu au dreptul să
participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.
⇒ Referenţii
Fiecare judecător şi avocat general primeşte, pe lângă altele, asistenţa personală a doi
referenţi, jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept. Referentul ataşat persoanei fiecărui
membru al Curţii şi depinzând numai de el constituie cabinetul acestuia şi are un rol
deosebit de important în funcţionarea Curţii.
B. Statutul membrilor Curţii de Justiţie
Având în vedere faptul că mandatul de 6 ani poate fi reînnoit, Curtea se bucură de

stabilitate, deşi la o perioadă de 3 ani are loc o reînnoire parţială a judecătorilor şi a
avocaţilor generali.
Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul cu
caracter de continuitate şi în deplină independenţă.
Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curţii şi de Regulamentul de procedură
care, printre altele, dispun următoarele:
- la intrarea în funcţie, atât judecătorii, cât şi avocaţii generali depun un jurământ prin
care se angajează să-şi exercite funcţiile imparţial şi să nu divulge secretul deliberărilor;
- funcţiile de judecător şi de avocat general sunt incompatibile cu orice funcţie
politică sau administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu;
- la încetarea mandatului, judecătorii şi avocaţii generali au obligaţia de „onestitate şi
delicateţe” în privinţa acceptării unor funcţii sau avantaje;
- judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de imunitate de jurisdicţie, chiar şi după
încetarea funcţiei lor, pentru actele pe care le-au săvârşit în exerciţiul acesteia;
- atât judecătorii, cât şi avocaţii generali au obligaţia de a-şi stabili reşedinţa în oraşul
în care Curtea de Justiţie îşi are sediul.
C. Organizare şi funcţionare
Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători.
Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să
participe la deliberări.
Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei „Camere de
Consiliu”, desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi în faza
72
Art. 11 al Protocolului CEE
73
Printre serviciile Curţii o mare importanţă o are cel lingvistic, al traducătorilor.
68
procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi grefierul nu
sunt admişi.
Preşedintele nu are un vot dominant. Sistemul UE nu reproduce instituţia
„judecătorului naţional” ori a „judecătorului ad-hoc” în vigoare în faţa Curţilor
internaţionale 74.
În lipsa consensului, din cadrul deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar,
începând cu judecătorul cel mai nou. Deliberările sunt strict secrete şi procedeul „opiniei
separate” nu este admis. Deciziile Curţii sunt colective şi o angajează în ansamblul ei.
Când deliberările Curţii au ca obiect probleme de ordin administrativ ale funcţionării
acesteia, la ele participă şi avocaţii generali cu vot deliberativ, iar grefierul asistă.
Curtea de Justiţie este o instituţie care funcţionează permanent, vacanţele judiciare,
fixate de ea, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În caz de urgenţă,
preşedintele Curţii poate convoca şedinţele chiar în această perioadă 75. Lucrările Curţii se
desfăşoară în fapt în limba franceză, ca limbă de lucru, deşi se prevede că pot fi folosite
toate limbile vorbite în Uniune.
Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai puţin
cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.
D. Competenţa Curţii de Justiţie

Curtea este singura instituţie de jurisdicţie a Uniunii care are o funcţionare
permanentă şi emite hotărâri ce nu pot fi recurate în faţa unei alte instanţe.
⇒ Competenţa „ratione materiae”

Rolul Curţii de Justiţie este acela de a asigura respectarea dreptului Uniunii Europene,
interpretarea şi aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarele
competenţe:
- efectuează un control al legalităţii actelor juridice ale Uniunii; acest control se
realizează, îndeosebi, pe calea acţiunii în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a acţiunii în
carenţă;
- interpretează unitar Tratatele şi actele juridice ale UE pe calea acţiunii în
interpretare;
- controlează legalitatea acţiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu
dispoziţiile tratatelor, tranşând litigiile dintre acestea;
- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Uniunii
sau de agenţii acestora;
- se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluţionând litigiile
privind raporturile funcţionarilor Uniunii cu organele de care depind;
- devine instanţă arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într-un
contract încheiat de Uniune;
- acţionează ca instanţă de recurs de ultim grad;
- este o instanţă internaţională, putând tranşa litigii între statele membre, dacă acestea
sunt în legătură cu obiectul tratatelor şi dacă între statele litigante a intervenit un
compromis;
- dispune de o competenţă consultativă.
74
75
Art. 28 din Regulamentul de procedură.
69
Raportată la aceste competenţe, Curtea apare ca jurisdicţie permanentă şi obligatorie a
ordinii juridice a Uniunii, ordine juridică de drept internaţional ale cărei subiecte sunt nu
numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.
⇒ Competenţa „ratione personae”

Curtea de Justiţie este abilitată să soluţioneze litigii între statele membre, între
acestea şi instituţiile Uniunii - Comisia, Consiliul‚ precum şi între instituţiile UE, respectiv
Comisie, Consiliu, Parlament.
Curtea, spre deosebire de orice alt organ de jurisdicţie internaţională, este obligată -
în anumite situaţii, cu îndeplinirea anumitor condiţii - să tranşeze litigii şi între particulari,
persoane fizice sau juridice, resortisanţi ai statelor membre şi aceste state membre sau între
particulari şi organele/instituţiile UE.
4.6.2. Tribunalul
Tribunalul (fostul Tribunal de Primă Instanţă) a luat fiinţă pe baza prevederilor

introduse de Actul Unic European în cele 2 Tratate constitutive. Astfel, la cererea Curţii şi
după consultarea Comisiei şi a Parlamentului, Consiliul a hotărât, cu unanimitatea voturilor,
crearea unei jurisdicţii de primă instanţă, pe lângă Curtea de Justiţie. Tribunalul de primă
instanţă a intrat în funcţie la 1 septembrie 1989, pe baza hotărârii Consiliului din 24
octombrie 1988.
A. Componenţă, organizare şi funcţionare
Tribunalul este format din 28 judecători, aleşi pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului lor. Ca şi membrii Curţii de Justiţie, ei sunt numiţi, de comun acord,
de către guvernele statelor membre. Pe perioada îndeplinirii mandatului, membrii
Tribunalului se supun aceloraşi obligaţii şi beneficiază de aceleaşi garanţii, privilegii şi
imunităţi ca şi membrii Curţii. Pentru a putea fi aleşi, lor nu li se cere să fi avut capacitatea
„exercitării celor mai înalte funcţii jurisdicţionale”, fiind suficientă capacitatea „exercitării
funcţiilor jurisdicţionale”.
Având locul lângă Curte, independenţa funcţională a Tribunalului este garantată prin
existenţa unei grefe distincte, „la conducerea căreia este numit un grefier, căruia i se
stabileşte statutul”. Fiind o instituţie asociată Curţii (Tribunalul), preşedintele în exerciţiu,
împreună cu preşedintele Curţii, stabilesc, de comun acord, modalităţile în care funcţionarii
şi alţi agenţi ataşaţi Curţii îşi îndeplinesc serviciul în tribunal pentru a permite asigurarea
funcţionării sale (bibliotecă, cercetare, traduceri, interpretare). În virtutea independenţei
funcţionale a Tribunalului, anumiţi agenţi sau funcţionari (îndeosebi colaboratorii personali
ai membrilor Tribunalului şi agenţii de grefă) îndeplinesc misiunile stabilite de grefierul
Tribunalului sub autoritatea preşedintelui.
Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componenţă avocaţi generali, dar
membrii săi, cu excepţia preşedintelui, pot fi chemaţi să exercite funcţiile avocatului general
în anumite cauze. Criteriile de selectare a cauzelor în care va ti utilizată această posibilitate
şi modalităţile de desemnare a avocaţilor generali sunt fixate de Regulamentul de procedură
al Tribunalului.
Preşedintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de către membrii
Tribunalului, potrivit aceloraşi modalităţi ca la preşedintele Curţii.
Regula funcţionării Tribunalului o reprezintă acţiunea în cadrul Camerelor compuse
din 3 la 5 judecători. Excepţia este dată de acţiunea în plen. Regulamentul de procedură este
70
cel care determină alcătuirea Camerelor şi atribuirea proceselor. Tot prin intermediul
Regulamentului se stabileşte ca aceste Camere să fie sau nu specializate şi, de asemenea,
dacă o Cameră poate avea sarcina să se ocupe cu probleme de personal.
B. Competenţa
Tribunalul are competenţa să audieze şi să decidă în primă instanţă în acţiunile în
anulare, în carenţă, privind orice litigiu dintre Uniune şi agenţii săi, şi în temeiul unei clauze
compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de
Uniune sau în numele acesteia, cu excepţia celor care sunt atribuite unei camere
jurisdicţionale şi a celor rezervate prin statut Curţii de Justiţie.
Deciziile pronunţate de Tribunal pot face obiectul unui recurs introdus la Curtea de
Justiţie, limitat la chestiuni de drept, în condiţiile şi limitele prevăzute de statut.
4.6.3. Tribunalul Funcţiei Publice

Tratatul de la Nisa a prevăzut înfiinţarea de Camere jurisdicţionale în anumite
domenii. La 4 noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat, pe această bază, o decizie 76 care
instituie Tribunalul funcţiei publice a Uniunii Europene.
Această nouă jurisdicţie specializată are competenţa de a statua cu privire la
recursurile legate de contenciosul funcţiei publice. Tribunalul funcţiei publice exercită în
primă instanţă competenţele pentru a statua cu privire la litigiile între Uniune şi agenţii săi,
înţelegând aici litigiile între orice organ sau organism şi personalul său.
Deciziile sale pot face obiectul unor acţiuni introduse în faţa Tribunalului şi, în mod
excepţional, în faţa Curţii de Justiţie.
Tribunalul are în componenţă 7 judecători, aleşi pentru o perioadă de 6 ani cu
posibilitatea reînnoirii mandatului. Dacă Curtea de Justiţie solicită, Consiliul, statuând cu
majoritate calificată, poate mări numărul judecătorilor. Judecătorii sunt numiţi de către
Consiliul UE. La numirea judecătorilor, Consiliul UE are sarcina de a asigura o componenţă
echilibrată a Tribunalului, pe o bază geografică cât mai largă. Orice persoană care are
cetăţenia unională şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de tratat poate să-şi prezinte
candidatura. Consiliul, statuând cu majoritate calificată, pe baza recomandărilor Curţii,
fixează condiţiile şi modalităţile cu privire la prezentarea şi tratarea candidaturilor.
În cadrul Tribunalului funcţionează un Comitet compus din 7 personalităţi dintre
foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului de Primă Instanţă şi din jurişti care au
competenţe notorii. Desemnarea membrilor Comitetului, precum şi regulile sale de
funcţionare sunt decise de către Consiliul UE, statuând cu majoritate calificată, pe baza
recomandării Curţii de Justiţie.
Comitetul îşi dă avizul cu privire la candidaţii la exercitarea funcţiei de judecător al
Tribunalului. Comitetul oferă, alături de aviz, lista cu candidaţii care au o competenţă foarte
ridicată.
Judecătorii desemnează dintre ei, pentru o perioadă de 3 ani, un preşedinte. Mandatul
acestuia poate fi, de asemenea, reînnoit.
Tribunalul Funcţiei Publice lucrează în Camere compuse din 3 judecători. Cu titlu
excepţional, Tribunalul poate lucra şi în şedinţă plenară sau în Camera de 5 judecători sau 1
judecător.
Preşedintele Tribunalului prezidează Camerele de 3 sau 5 judecători.
76
Decizia Consiliului 2004/752/CE, Euratom, din 2 noiembrie 2004.
71
Tribunalul Funcţiei Publice îşi numeşte un grefier, căruia îi fixează statutul.
Dispoziţiile cu privire la regimul lingvistic al Tribunalului sunt aplicabile şi
Tribunalului Funcţiei Publice.
4.7. Curtea de Conturi
Înfiinţarea Curţii de Conturi se înscrie în contextul aplicării şi consolidării finanţării

Uniunii prin resurse proprii şi în cel al atribuirii Parlamentului European a responsabilităţii
de a descărca Comisia pentru execuţia bugetului. Curtea de Conturi a fost prevăzută de
Tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura bugetară.
Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituţiilor UE prin Tratatul de la
Maastricht, din anul 1993 alături de Consiliu, de Comisie, de Parlament şi de Curtea de
Justiţie. Până atunci o regăseam între organele complementare având caracter tehnic.
A fost creată la iniţiativa Parlamentului European prin Tratatul de revizuire a
dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles, din 22 iulie 1975. A înlocuit, în acest fel, Comisia de
control, înfiinţată prin Tratatele CEE şi Euratom şi Comisarii (delegaţii) pentru conturi
prevăzuţi în Tratatul CECA.
Este o instituţie care, prin activitatea pe care o desfăşoară, urmăreşte scopuri financiare
realizând controlul financiar.
Curtea, în ciuda numelui său, folosit înainte de toate pentru motive de prestigiu, nu
este o jurisdicţie.
Curtea de Conturi numără, în prezent, 28 de membri. Ei trebuie să fie aleşi dintre
personalităţile care aparţin sau au aparţinut, în ţările lor, instituţiilor de control extern sau
care posedă o calificare specială pentru această funcţie şi trebuie să prezinte toate garanţiile
de independenţă. Ei sunt numiţi de către Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de 6
ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor.
Membrii Curţii de Conturi trebuie să-şi exercite funcţiile în deplină independenţă, în
interesul general al Uniunii; ei nu trebuie să solicite sau să accepte instrucţiuni de la nici un
guvern sau alt organism; ei trebuie să se abţină de la orice act incompatibil cu natura
funcţiei lor. Dispoziţiile privind interdicţia exercitării altor activităţi profesionale 77, datoria
de probitate şi discreţie, acceptarea de funcţii sau avantaje după încetarea funcţiilor, cazurile
de încetare a funcţiilor, privilegiile şi imunităţile sunt în general identice cu cele prevăzute
pentru judecătorii Curţii de Justiţie 78. La preluarea funcţiei, ei se angajează solemn ca, pe
durata exercitării funcţiilor şi după încetarea ei, să îndeplinească obligaţiile care rezultă din
funcţia respectivă, mai ales datoria de a manifesta onestitate şi circumspecţie în acceptarea
anumitor poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor.
Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu
posibilitatea prelungirii mandatului. Preşedintele este cel care asigură buna funcţionare a
serviciilor şi a activităţilor Curţii; tot el reprezintă Curtea pe plan extern, în special atunci
când instituţia pe care o conduce trebuie să prezinte rapoarte altor instituţii ale UE.
Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea membrilor care o compun.
77
Pe durata mandatului, funcţia de membru al Curţii este incompatibilă cu orice altă activitate profesională,
remunerată sau nu.
78
Privilegiile şi imunităţiile fiind conforme cu Protocolul de la Bruxelles relativ la Curtea de Justiţie.
72
4.7.1. Atribuţii
Curtea de Conturi nu îndeplineşte o veritabilă funcţie jurisdicţională, în ciuda

denumirii sale. Ea examinează „legalitatea şi regularitatea cheltuielilor şi a încasărilor” şi
“asigură buna gestiune financiară” în cadrul Uniunii.
Competenţele Curţii de Conturi sunt foarte largi. Se ocupă cu examinarea aspectelor
de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Uniunii, indiferent că sunt
bugetare sau nu. Controlul nu se extinde şi asupra bunei gestiuni financiare a
operaţiunilor 79.
Totodată, Curtea îşi exercită controlul pe domenii şi asupra instituţiilor şi statelor
membre, în măsura în care acestea au beneficiat şi au folosit fonduri ale Uniunii, cum ar fi:
ajutor, servicii de vamă, organisme de intervenţie agricolă ş.a. Şi din acest motiv se
apreciază că atribuţiile (puterile) Curţii au fost considerabil consolidate, în raport cu cele ale
precedentei Comisii de control.
Pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Curtea de Conturi colaborează cu alte
instituţii internaţionale similare şi cu organismele naţionale de control.
Curtea de Conturi este chemată să joace un dublu rol. Astfel, ea exercită o funcţie de
asistenţă a autorităţilor bugetare (Consiliul şi Parlamentul) şi, în special, a Parlamentului
pentru materializarea propriului său drept de control politic în domeniul executării
bugetului, colaborând îndeaproape cu Comisia de control bugetar a Adunării.
De asemenea, Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al
conturilor. Această responsabilitate o realizează în mod autonom, fapt care o deosebeşte de
simplele organe auxiliare, cum este cazul Comitetului economic şi social. Este aspectul
esenţial care o apropie de instituţiile Uniunii. Astfel, Curtea de Conturi examinează
conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor UE. De asemenea, examinează conturile tuturor
veniturilor şi cheltuielilor oricărui organism creat de Uniune, în măsura în care actul
fondator nu exclude acest control.
Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de
asigurare privind fiabilitatea conturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor
subiacente.
Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate, cât şi a
vărsămintelor către Uniune.
Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor asumate, precum şi a
plăţilor efectuate. Aceste controale pot fi efectuate înainte de închiderea conturilor
exerciţiului financiar în cauză.
Controlul are loc pe baza documentelor şi, dacă este necesar, se desfăşoară la faţa
locului, în celelalte instituţii ale Uniunii şi în statele membre. Controlul în statele membre se
realizează în colaborare cu instituţiile de control naţionale sau, dacă acestea nu dispun de
competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente. Aceste instituţii sau servicii aduc
la cunoştinţa Curţii de Conturi dacă intenţionează să participe la control.
Orice document sau orice informaţie, necesare pentru îndeplinirea misiunii Curţii de
Conturi, îi sunt comunicate, la cerere, de celelalte instituţii ale Uniunii şi de instituţiile de
control naţionale sau, dacă acestea nu dispun de competenţele necesare, de serviciile
naţionale competente.
Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu
financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituţii ale Uniunii şi este publicat în
79
73
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, alături de răspunsurile formulate de aceste instituţii la
observaţiile Curţii.
Totodată, Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales
sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice şi poate emite avize la
cererea uneia din celelalte instituţii ale Uniunii Europene.
Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea membrilor
Curţii de Conturi.
Diferitele instituţii interesate pot lua poziţie cu privire la observaţiile şi criticile înscrise
în rapoarte 80.
Ea asistă Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control
privind executarea bugetului.
Prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, Curtea de Conturi dobândeşte prerogativa
de a introduce acţiuni în faţa Curţii Europene de Justiţie în vederea asigurării respectării
exercitării atribuţiilor sale. Tot prin dispoziţiile acestui Tratat Curtea de Conturi poate
efectua controale în localurile oricărui organism care gestionează venituri sau cheltuieli în
numele Uniunii, chiar şi în statele membre. De asemenea, ea poate efectua asemenea
controale în localurile persoanelor fizice sau morale, care beneficiază de vărsăminte care
provin din bugetul Uniunii 81.
La fel ca şi Curtea Europeană de Justiţie, ca şi Tribunalul, Curtea de Conturi îşi
desfăşoară activitatea la Luxemburg 82.
1. Menţionaţi care este instituţia Uniunii Europene ce conferă originalitate

sistemului instituţional unional. Argumentaţi răspunsul.
2. Care este diferenţa dintre Consiliul Europei şi Consiliul European?
3. Care este rolul Consiliului European?
4. Menţionaţi diferenţa dintre Consiliu şi Consiliul European.
5. Menţionaţi de ce COREPER mai este denumit şi „avocat cu două feţe”.
6. Menţionaţi motivele pentru care ordinea la exercitarea preşedinţiei Consiliului
se modifică.
7. Ce reprezintă procedura delegării?
8. Care sunt regulile unice prevăzute în Actul din anul 1976, cu privire la alegerea
reprezentanţilor în Parlamentul European?
9. În ce constă „dreptul la petiţie” al cetăţenilor europeni?
80
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, „Drept instituţional european”, Editura Olimp, Bucureşti,
1999, p. 126.
81
Ovidiu Ţinca, „Drept coumunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, p. 95.
82
Corina Leicu, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 117.
74
1. Distribuirea responsabilităţilor celor 4 instituţii ale Uniunii Europene:

a) se suprapune schemei statice moştenită de la Montesquieu;
b) nu se suprapune schemei statice moştenită de la Montesquieu;
c) se suprapune parţial schemei statice moştenită de la Montesquieu.
2. Consiliul se referă la:

a) Consiliul European;
b) Consiliul de Miniştri;
c) Consiliul Europei.
3. Consiliul European este alcătuit din:

a) şefii statelor membre ale Uniunii Europene;
b) şefii guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene;
c) miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale Uniunii Europene.
4. COREPER este un organism:

a) de control economic;
b) de control politic;
c) de control economic şi politic.
5. Membrii Comisiei Europene sunt numiţi pentru o perioadă de:

a) 4 ani;
b) 5 ani;
c) 6 ani.
6. Regula generală privind funcţionarea Comisiei Europene este cea potrivit căreia
aceasta se reuneşte:
a) o dată pe săptămână;
b) ori de câte ori este necesar;
c) o dată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar.
7. Şedinţele Comisiei Europene:

a) sunt publice;
b) nu sunt publice.
8. Pentru desfăşurarea şedinţelor Comisiei Europene sunt prevăzute 2 proceduri

speciale, şi anume:
a) procedura scrisă şi procedura orală;
b) procedura scrisă şi procedura delegării;
c) procedura orală şi procedura delegării.
83
75
9. Principale limbi de lucru ale Comisiei Europene sunt:
a) engleza, franceza, germana;
b) engleza, franceza, germana, italiana;
c) engleza, franceza, italiana.
10. Statutul parlamentarilor este stabilit prin:

a) Actul din 1976;
b) Actul din 1976 şi Regulamentul interior al Parlamentului European;
c) Actul Unic European, din 1987;
d) Actul Unic European, din 1987 şi Regulamentul interior al Parlamentului
European.
4.10. Bibliografie

Doctrină:
- Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, revăzută şi adăugită după Tratatul
de la Lisabona, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
- Augustin Fuerea, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008.
Site-uri:
Doctrină:
- Ion P. Filipescu, A. Fuerea, “Drept instituţional comunitar european”, ediţia a V-a,
Editura Actami, Bucureşti, 2000;
Bucureşti, 1999;
- Brânduşa Ştefănescu, “Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene”, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979 ;
76
2002.
Legislaţie:
Site-uri:
- www.ena.lu – European Navigatore
77
Reforma
instituţională a
Uniunii Europene
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6
Obiective:
 să cunoască principalele momente ale evoluţiei sistemului instituţional al Uniunii;
 să identifice principalele tratate şi acte modificatoare;
 să cunoască elementele de reformă instituţională.
Cuprins:
6.1. Reforma instituţională realizată prin Tratatul de la Nisa
6.2. Reforma instituţională realizată prin Tratatul de la Lisabona
6.5. Bibliografie
6.1. Tratatul de la Nisa cu privire la reforma în materia instituţiilor Uniunii

Europene
Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluţia construcţiei europene,

tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia.
Perspectiva aderării unor noi state a generat necesitatea apariţiei unor schimbări în
sensul perfecţionării şi adaptării instituţiilor Uniunii la noile realităţi.
În relaţie cu tendinţa extinderii ariei geografice europene a Uniunii, prin aderarea a
noi state, se manifestă cerinţa ca UE să aibă o structură instituţională eficientă care să
contribuie la afirmarea organizaţiei pe plan mondial. S-a urmărit, astfel, o adaptare a
structurii create pentru o Uniune ce avea în componenţa sa numai 6 state membre la
realităţile impuse de o Europă unită, care va număra, probabil, 30 de state.
6.1.1. Parlamentul European
Tratatul de la Nisa accentuează rolul de co-legislator al Parlamentului, creând, în

acelaşi timp, o nouă bază legală ce permite Consiliului să adopte reguli pentru partidele
politice de la nivelul european, în special în privinţa fondurilor acestora.
O problemă avută în vedere de Tratat este aceea a numărului de eurodeputaţi,
încercându-se o corelaţie cu numărul membrilor noi care vor exista. Astfel, Tratatul a limitat
numărul membrilor Parlamentului la 732. Analizând repartizarea locurilor, se observă o
uşoară discriminare a ţărilor foste şi actuale candidate est-europene. Astfel, Ungaria şi
Cehia, cu o populaţie de 10 milioane, au planificate numai 20 de locuri, în comparaţie cu
Portugalia şi Belgia, având o populaţie mai redusă, care au repartizate 22 de locuri.
O altă modificare importantă este creşterea ponderii Germaniei, care păstrează
numărul actual de 99 de parlamentari, în timp ce toate celelalte state membre şi-l
diminuează.
Structura locurilor în Parlament, pe state membre şi candidate, potrivit Tratatului de
la Nisa este următoarea:
Statele membre Ţările candidate 84
Belgia 22 Bulgaria 17
Danemarca 13 Cipru 6
Germania 99 Cehia 20
Grecia 22 Estonia 6
Spania 50 Ungaria 20
Franţa 72 Letonia 8
Irlanda 12 Lituania 12
Italia 72 Malta 5
Luxemburg 6 Polonia 50
Olanda 25 România 33
Austria 17 Slovacia 13
Portugalia 22 Slovenia 7
Finlanda 13
Suedia 18
Marea Britanie 72
6.1.2. Consiliul Uniunii Europene
A. Extinderea votului cu majoritate calificată

În ceea ce priveşte Consiliul, s-a ajuns la concluzia că va fi foarte dificil să se obţină
votul unanim, în situaţia în care vor fi aproape 30 de state membre, existând pericolul
„paralizării” activităţii în adoptarea deciziilor. Aşadar, sarcina reformei este aceea de a
reduce numărul cazurilor în care statele membre pot folosi dreptul lor de veto.
Astfel, ratificarea Tratatului de la Nisa a permis ca în legătură cu 30 de articole din
Tratat să se ia decizii cu majoritate calificată (anterior a fost necesară unanimitatea şi pentru
acestea).
Demersul a fost destul de dificil pentru a ajunge la o înţelegere în această privinţă din
cauza intereselor statelor membre “mari”, care, fiecare, deţinea un domeniu sensibil în care
şi-ar fi dorit să păstreze controlul. De aceea, există domenii de importanţă majoră supuse
încă votului cu unanimitate (ex.: apărarea, politica comercială, de imigrare şi azil care
interesează, mai ales, Germania, la care se adaugă politica fiscală şi socială, în atenţia Marii
Britanii).
84
Dintre acestea, 10 au devenit, deja, membre ale UE, începând cu 1 mai 2004.
79
B. Reponderea voturilor
Scopul urmărit a fost acela de a fi reflectate cât mai fidel puterea economică şi
ponderea demografică în numărul de voturi alocate.
Astfel, un acord nu va putea fi încheiat fără acceptul a 14 dintre cele 27 de state
preconizate a fi membre ale UE.
Statele „mari”(Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia) s-au plasat pe acelaşi nivel.
Prin urmare, o decizie poate fi luată numai dacă cel puţin 14 state au votat în favoarea
ei sau reprezintă cel puţin 62% din populaţia europeană.
Ponderea voturilor, în acest fel convenită, este următoarea:
Statele membre Ţările candidate 85
Belgia 12 Bulgaria 10
Danemarca 7 Cipru 4
Germania 29 Cehia 12
Grecia 12 Estonia 4
Spania 27 Ungaria 12
Franţa 29 Letonia 4
Irlanda 7 Lituania 7
Italia 29 Malta 3
Luxemburg 4 Polonia 27
Olanda 13 România 14
Austria 10 Slovacia 7
Portugalia 12 Slovenia 4
Finlanda 7
Suedia 10
Marea Britanie 29
TOTAL: 345 de
voturi
6.1.3. Comisia Europeană
În privinţa Comisiei au fost corelate 2 aspecte:

- noile aderări care presupun o sporire a numărului comisarilor şi
- buna funcţionare a Comisiei, posibilă cu un număr restrâns sau cel puţin fără o
creştere proporţională cu numărul noilor state membre.
Prin Tratatul de la Nisa a fost aleasă varianta limitării numărului comisarilor la 27.
Cetăţenia comisarilor va fi determinată potrivit principiului rotaţiei.
Un pas important în accentuarea caracterului supranaţional al Comisiei este acela al
schimbării de numire a preşedintelui şi a membrilor Comisiei: de la unanimitate s-a trecut la
majoritate calificată, în acelaşi timp acordându-se atribuţii sporite preşedintelui, în sensul că
acesta va decide distribuirea sarcinilor şi responsabilităţilor. De asemenea, Preşedintele va
numi (după aprobarea colegiului) vice-preşedinţii Comisiei şi va putea cere demisia unui
membru (tot cu aprobarea colegiului).
85
Aceeaşi menţiune, 10 state au devenit, deja, membre ale UE.
80
6.1.4. Curtea de Justiţie
Cu acelaşi prilej, s-a apreciat faptul că extinderea UE va afecta capacitatea Curţii de a

soluţiona viitoarele cazuri, considerându-se că, deja, Curtea este supraaglomerată.
Astfel, Tratatul de la Nisa caută să împartă sarcinile între Curte şi Tribunalul de
primă instanţă într-o manieră mult mai eficientă. De asemenea, Tratatul permite crearea
unor Camere specializate pentru anumite domenii.
Curtea va continua să fie alcătuită dintr-un judecător din fiecare stat membru, însă ea
se va putea întruni şi într-o Mare Cameră de 13 judecători (în loc să se întrunească într-o
sesiune plenară, alcătuită din toţi judecătorii).
În acelaşi timp, se va institui o procedură de urgenţă în cazul recursurilor prejudiciale
mai sensibile, iar recursurile prejudiciale având caracter “tehnic” vor fi transferate
Tribunalului de Primă Instanţă.
6.1.5. Curtea de Conturi
Aceasta va fi constituită, conform Tratatului de la Nisa, din reprezentanţi ai fiecărui

stat membru, îndeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani. Membrii vor fi numiţi de
către Consiliu, care va decide cu majoritate calificată (şi nu cu unanimitate).
Curtea de Conturi se va putea constitui în Camere pentru a adopta anumite tipuri de
rapoarte sau avize.
Dispoziţiile Tratatului prevăd îmbunătăţirea colaborării cu instituţiile naţionale
similare. Unul dintre mijloacele utilizate în acest sens poate fi constituirea de către
preşedintele Curţii de Conturi a unui comitet de legătură cu cei care sunt conducători ai
instituţiilor naţionale corespunzătoare.
6.2. Reforma instituțională propusă prin Tratatul de la Lisabona
Titlul al III-lea („Dispoziţii instituţionale”) din Tratat precizează că „modificările

(…) convenite în cadrul CIG/2004 vor fi integrate parţial în TUE şi, parţial, în Tratatul
privind funcţionarea Uniunii. Noul titlu III va oferi o imagine de ansamblu a sistemului
instituţional şi va prevedea (…) modificări instituţionale ale actualului sistem” 86. În sinteză,
acestea sunt:
- Parlamentul European 87 – noua componenţă;
- Consiliul European 88 dobândeşte statut de instituţie, stabilindu-se, inclusiv,
86
Punctul 12 din Mandat.
87
Potrivit Articolul I-20: „Parlamentul European” din Tratatul constituţional, „1. Parlamentul European
exercită, împreună cu Consiliul , funcţiile legislativă şi bugetară. El exercită şi funcţiile de control politic şi
consultativă, conform condiţiilor stabilite prin Constituţie. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei
Europene.
2. Parlamentul European este format din reprezentanţi ai cetăţenelor şi cetăţenilor Uniunii. Numărul lor nu va
depăşi şapte sute cincizeci. Reprezentarea cetăţenelor şi cetăţenilor se face în mod proporţional degresiv, stabilindu-se
un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici un stat membru nu poate deţine mai mult de nouăzeci şi
şase de locuri.
Consiliul European va adopta cu unanimitate de voturi, la propunerea Parlamentului şi cu aprobarea
acestuia, o decizie europeană stabilind componenţa Parlamentului, cu respectarea principiilor enunţate la teza I.
2bis. Membrii Parlamentului European vor fi aleşi pentru un mandat de cinci ani, prin sufragiu universal,
liber şi secret.
3. Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi”.
81
modalităţile de vot şi înfiinţându-se cabinetul Preşedintelui;
- Consiliul 89 – introduce sistemul de vot cu dublă majoritate (nu rădăcină pătrată, aşa
cum propunea Polonia), iar cu privire la preşedinţia rotativă de 6 luni se lasă posibilitatea
unor modificări ulterioare;
- Comisia Europeană 90 – vizează noua componenţă şi consolidarea rolului
preşedintelui;
- Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii (propus prin Tratatul Constituţional) – îşi
schimbă denumirea în „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate”, dobândind un nou cabinet;
- Curtea de Justiţie a UE va cunoaşte unele modificări în acord cu unificarea
anumitor reglementări;
- sistemul de vot 91, „cu dublă majoritate, astfel cum s-a convenit în cadrul CIG 2004,
va intra în vigoare de la 1 noiembrie 2014, dată până la care sistemul actual de vot cu
majoritate calificată articolul 205 alineatul (2) TCE) va continua să se aplice. După aceea,
pe durata unei perioade tranzitorii până la 31 martie 2017, când o decizie trebuie adoptată
cu majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita ca respectiva decizie să fie
luată în conformitate cu sistemul de vot cu majoritate calificată astfel cum este prevăzut la
articolul 205 alineatul (2) al actualului TCE. În plus, până la data de 31 martie 2017, dacă
membrii Consiliului reprezentând cel puţin 75% din populaţie sau cel puţin 75% din
numărul statelor membre necesar constituirii unei minorităţi de blocaj astfel cum este
88
Articolul I-21: „Consiliul European” din Tratatul constituţional menţionează următoarele: „1. Consiliul
European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile de politică
generală. Nu exercită funcţii legislative.
2. Consiliul European este format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedinte
său şi preşedintele Comisiei. Ministrul afacerilor externe al Uniunii participă la lucrări.
3. Consiliul European se întruneşte în fiecare trimestru la convocarea preşedintelui său. Atunci când ordinea
de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistaţi de către un ministru şi, în cazul preşedintelui
Comisiei, de către un comisar european. Preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European
atunci când această situaţie se impune.
4. Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care în Constituţie se prevede altfel”.
89
Articolul I-23: „Consiliul ” – „1. Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă
şi bugetară. Exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, conform condiţiilor stabilite prin Constituţie.
2. Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru la nivel ministerial, acesta fiind
competent să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot în numele acestuia.
3. Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care în Constituţie se prevede altfel”.
90
Articolul I-26: „Comisia Europeană” – „1. Comisia Europeană promovează interesul european general şi
adoptă iniţiativele necesare în acest scop. (…). Supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de
Justiţie. Execută bugetul şi gestionează programele. Exercită funcţii de coordonare, execuţie şi gestionare, în condiţiile
stabilite prin Constituţie. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în Constituţie,
asigură reprezentarea externă a Uniunii. Are iniţiativa programării anuale şi multianuale în vederea încheierii de
acorduri inter-instituţionale. (…)
3. Mandatul Comisiei este de cinci ani.
4. Membrii Comisiei sunt aleşi în funcţie de competenţa lor generală şi de angajamentul lor european, iar
independenţa lor trebuie să fie mai presus de îndoială (…)”.
91
Potrivit Tratatului constituţional, „1. Majoritatea calificată este definită ca fiind cel puţin 55% din membri
Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre ei şi reprezentând state membre reunind cel puţin 65% din populaţia
Uniunii.
O minoritate de blocaj trebuie să includă cel puţin patru membri ai Consiliului, fără de care majoritatea
calificată nu este considerată întrunită.
2. Prin excepţie de la alin. 1, când Consiliul nu acţionează la propunerea Comisiei sau a Ministrului
Afacerilor Externe al Uniunii, majoritatea calificată este definită ca fiind cel puţin 72% din membri Consiliului,
reprezentând state membre reunind cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
3. Alin. 1 şi 2 se aplică Consiliului European când acesta hotărăşte cu majoritate calificată.
4. În cadrul Consiliului European, preşedintele acestuia şi preşedintele Comisiei nu participă la vot”
(Articolul I-25: „Definiţia majorităţii calificate în cadrul Consiliului European şi al Consiliului”
82
prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)] îşi manifestă opoziţia faţă de adoptarea de către
Consiliu a unui act prin vot cu majoritate calificată, mecanismul prevăzut în proiectul de
decizie inclus în Declaraţia nr. 5 anexată actului final al CIG din 2004 se aplică. Începând
cu 1 aprilie 2017, se aplică acelaşi mecanism, procentele relevante fiind de cel puţin 65%
din populaţie sau cel puţin 55% din numărul de state membre necesar constituirii unei
minorităţi de blocaj, astfel cum este prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)]”92.
1. Prezentaţi elementele de reformă înregistrate la nivelul Parlamentului European.

2. Menţionaţi principalele elemente de reformă înregistrate la nivelul instituţiei
interguvernamentale a UE.
1. Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Nisa, România are în Consiliul UE:

d) 7 voturi;
e) 10 voturi;
f) 14 voturi.
2. Având în vedere numărul de locuri şi de voturi de care România beneficiază din

momentul aderării la UE în sistemul instituţional al UE, ţara noastră se află pe
locul:
a. 5;
b. 6;
c. 7;
într-o Uniune cu 28 de state membre.
92
Punctul 13 din Mandat.
93
83
Bibliografie
I. Cursuri, tratate, monografii
1. Catalano, Nicolo, „Manuel de droit des Communautés européennes”, Paris, 1962;

2. Charpentier, Jean, „Institutions internationales”, ed.13, Ed. Dalloz, 1997;
3. Chevallier, Roger Michel, „La procedure devant la Cour de joustice”, în Droit des
Communautés européennes, 1989;
4. Edward, David A.O.; Lane, C. Robert, „European Community Law”, Edinburgh,
1991;
5. Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar european”,
ediţia I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura ACTAMI,
Bucureşti;
6. Fuerea, Augustin, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura AllBeck,
Bucureşti, 2003;
7. Fuerea, Augustin, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2002;
8. Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revizuită şi adăugită
după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2011;
9. Gand, Joseph, „La composition, l’organisation, le fonctionement et le rol de la
Cour”, în „Droit des Communautés Européennes”, Larcier, Bruxelles, 1990;
10. Isaac, Guy, „Droit communautaire general”, Ed. Armand Colin, Paris 1999;
11. Jacqué, Jean-Paul, „Droit institutionnel de l’UE”, Ed. Dalloz, 2001;
12. Jinga, Ion; Popescu, Andrei, „Integrarea Europeană - Dicţionar de termeni
comunitari”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
13. Kovar, R., „Note sur les critères du droit communautaire non directement
aplicables”, Melange Debousse, Nathan, Paris, Labor, Bruxelles, 1979;
14. Lecourt,R., „L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976;
15. Lefter, Cornelia, „Drept comunitar instituţional”, Ed. Economica, Bucureşti, 2001;
16. Leicu, Corina, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
17. Louis, Jean Victor, „L’ordre juridique communautaire”, Bruxelles, 1990;
18. Manin, Philippe, „Les communautés européennes, L’Union européenne, Droit
institutional”, Paris, Editura A. Pedone, 1993;
19. Marcu, Viorel; Diaconu, Nicoleta, „Drept comunitar general. Tratat”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
20. Marcu,Viorel, „Drept instituţional comunitar”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
21. Monnet, Jean, „Mémoires”, éd. Fayard, Paris, 1976;
22. Moroianu Zlătescu, Irina; Demetrescu, Radu C., „Drept instituţional european”,
Editura Olimp, Bucureşti, 1999;
23. Munteanu, Roxana, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996;
24. Pepy, A., „Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome în
„Cahiers de droit européen”, Louvain, 1965;
25. Popescu, Andrei; Jinga, Ion, „Organizaţii europene şi euroatlantice”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
26. Sauron, Jean-Luc, „Cours d’institutions européenne”s, Gualino Editeur, 2000;
27. Ştefănescu, Brînduşa, „Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979;
28. Ţinca, Ovidiu, „Drept coumunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1999;
29. Usher, J.A., „EC institutions and legislation”, 1998 (European Law), Ed. Addison
Wesley Longroun Ltd.;
30. Vigne, Natacha, “Les institutiones européennes”, Elippses, Paris,1997.
II. Reviste de specialitate
1. Comisia Europeană, „Elargissment de l’Union européenne - Une chance

historique”;
2. Comisia Europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea Europeană: vecinul tău”,
1995, Bruxelles-Luxemburg;
3. Delegaţia Comisiei europene în România, „Instituţiile Uniunii Europene”,
Bucureşti, 1999;
4. Dewost,J. L., „Relaţiile dintre Comisie şi Consiliu în procesul de decizie
comunitară”, R.M.C., 1980;
5. Gaudement-Tallon, H., „Noul drept internaţional privat european de contracte”,
R.T.D.E., 1981;
6. Kelsen, H., „Raporturile de sistem între dreptul internaţional şi dreptul intern”,
R.C.A.D.I., 1926;
7. Lecourt, R., „L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976;
8. Triepel, H., “Raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional” , R.C.A.D.I.,
1923;
9. Verhoeven, J., „Noţiunea de aplicabilitate directă a dreptului internaţional”,
R.T.D.E., 1980.
III. Legislaţie
1. Statutul Consiliului Europei, 1949;

2. Tratatul de la Washington institund N.A.T.O. – 1949;
3. Tratatul de la Paris, instituind CECA - 1951 (intrat în vigoare în 1952);
4. Acordurile de la Paris cu privire la Uniunea Europei Occidentale – 1954;
5. Tratatele de la Roma, instituind CEE şi Euratom 1957 (intrate în vigoare în 1958);
6. Convenţia cu privire la Asociaţia europeană a liberului schimb – 1960;
7. Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică - 1965 (intrat
în vigoare în 1967);
8. Actul final de la Helsinki – 1975;
9. Actul unic european - 1986 (intrat în vigoare în 1987);
10. Carta de la Paris pentru o nouă Europă – 1990;
11. Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană - 1992 (intrat în vigoare în
1993);
12. Tratatul Spaţiului economic european, - 1992 (intrat în vigoare în 1994);
13. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană - 1997 (intrat în vigoare în
1999);
85
14. Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001, intrat în vigoare în anul 2003;
15. Tratatul de la Lisabona, semnat în anul 2007;
16. Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, intrat în vigoare în anul
2000;
17. Constituţia României, republicată.
86

978-606-751-268-7 Institutiile Uniunii Europene

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978-606-751-268-7 Institutiile Uniunii Europene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Augustin Fuerea

Instituţiile Uniunii Europene

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Lucrarea de faţă reprezintă numai o punere în temă a studenţilor de la cursurile ID.

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

Însuşirea temeinică a Instituţiilor Uniunii Europene presupune, pe lângă activităţile

Suportul de curs trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii.

Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel:

1. Evaluarea parţială, prin intermediul unei lucrări de control programate conform

2. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul semestrului.

Studiul disciplinei Instituţiile Uniunii Europene se finalizează cu susţinerea unui

Suntem deschişi oricăror sugestii şi recomandări de îmbunătăţire şi actualizare a

AELS – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

Unitatea de învăţare nr. 1

Unitatea de învăţare nr. 2

Unitatea de învăţare nr. 3

Unitatea de învăţare nr. 4

1.1. Premisele apariţiei Comunităţilor Europene

1.2. Înfiinţarea Comunităţilor Europene

1.2.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA 4/CECO)

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, prima dintre cele trei Comunităţi, a

1.2.2. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) şi

1.3. Consideraţii generale cu privire la Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este forma actuală a construcţiei comunitare, care a început în

1.3.1. Personalitatea juridică a Uniunii Europene 10

Personalitatea juridică a Uniunii Europene nu a fost recunoscută în mod expres prin

1.4.1. Scurtă prezentare cronologică a procesului de aderare

A. Prima etapă - constituirea CECA, CEE, CEEA:

B. Calendarul primei etape de extinderi:

Ţara Datadepunerii Reînnoirea Semnarea Aderare

Danemarca 10 august 1961 11 mai 1967 22 ian. 1972 1 ian. 1973

Irlanda 31 iulie 1961 11 mai 1967 22 ian. 1972 1 ian. 1973

Norvegia 30 aprilie 1962 24 iulie 1967 22 ian. 1972 Refuză aderarea,

D. Extinderea Comunităţilor la 12 state membre

Ţara Anul depunerii Semnarea Aderarea

Ţara Data depunerii Data finalizării Data începerii Data Aderare

1.4.2. Acordurile de Asociere şi Acordurile Europene

Acordurile Europene privesc problemele comerciale, dialogul politic, apropierea

Ţara Semnarea Acordului Intrarea în

1.4.3. Cererile de aderare

Acordurile Europene au recunoscut intenţia statelor asociate de a deveni membre ale

Ţara Data introducerii cererii Data aderării

1.4.4 Criteriile de aderare

În 1993, după Consiliul European de la Copenhaga, statele membre au făcut un pas

1.4.5. Agenda 2000

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a invitat Comisia Europeană

1.4.5. Procesul de extindere

Pe baza recomandărilor Comisiei Europene, Consiliul European de la Luxemburg, din

Acestea sunt: Consiliul, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de

Complexitatea materiilor care intră în competenţa instituţiilor UE, au determinat ca,

Răspundeţi la următoarele întrebări:

1) Care sunt elementele constitutive ale unei organizaţii internaţionale

1.7. Test de autoevaluare

Rezolvaţi următoarele teste-grilă 17:

3. Comunitatea Europeană reprezintă

4. Cei 3 piloni ai UE erau:

Bibliografie minimală obligatorie:

2.1. Concept; definiţie

Preponderenţa izvoarelor dreptului Uniunii Europene, din punct de vedere cantitativ,

communautés européennes”, Ed. Dalloz, 1999

2.2. Tratatele institutive şi modificatoare - izvoare primare

Dreptul primar este constituit din tratatele institutive ale Comunităţilor/Uniunii,

2.2.1. Enumerare şi prezentare