Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2016
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea şi
transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii
„Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau difuzarea
conţinutului sub orice formă.
Acest manual a fost analizat si aprobat in sedinta Departamentului de Drept Public din data de 9
februarie 2016.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Augustin Fuerea
Instituţiile Uniunii Europene
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
ISBN: 978-606-751-268-7
Curs pentru învăţământul la distanţă 1
OBIECTIVELE CURSULUI:
Cursul urmăreşte:
- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii sistemului instituţional al Uniunii
Europene;
- studiul şi aprofundarea normelor de drept, a istoricului a caracteristicilor şi a
mecanismelor specifice Uniunii Europene – existenţa, organizarea, funcţionarea şi
dezvoltarea acestora;
- studiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a al reformei în materie
instituţională la nivelul Uniunii Europene;
- orientarea profesională a studenţilor pentru ca, la absolvire, să poată contribui la
activităţile destinate procesului de integrare europeană, proces pe care, în prezent,
România îl parcurge, dar şi înţelegerea statutului de stat membru al UE.
De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii unui referat, care să aibă ca
obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai
puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă elemente de
originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu
exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta, odată cu lucrarea,
şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care
protejează dreptul de autor.
1
La realizarea prezentului suport de curs au fost folosite, ca surse bibliografice, materialele indicate atât in
notele de subsol, cât şi în bibliografia ataşată.
5
EVALUAREA
6
Abrevieri
7
Cuprins
9
Aspecte evolutive şi UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1
conceptuale cu
privire la apariţia
şi evoluţia ideii de
unitate, la nivel
european
Obiective:
La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi:
să cunoască principalele momente ale evoluţiei comunitare;
să identifice Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii
Europene;
să descrie modul de constituire a Comunităţilor Europene şi al Uniunii Europene;
să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului;
să cunoască etapele şi caracteristicile dezvoltării construcţiei Uniunii Europene.
Cuprins:
1.1. Premisele apariţiei Comunităţilor Europene
1.2. Înfiinţarea Comunităţilor Europene
1.3. Consideraţii generale cu privire la Uniunea Europeană
1.4. Profilul Uniunii Europene
1.5. Delimitări conceptuale
1.6. Sarcini de lucru
1.7. Test de autoevaluare
1.8. Bibliografie
Iniţial, aşa cum este, deja, bine cunoscut, în Vest, construcţia europeană a început la
sfârşitul anilor ’40, odată cu constituirea primelor organizaţiilor de cooperare, unele dintre
ele datorându-se iniţiativelor de inspiraţie americană. În acest sens, amintim:
- în domeniul militar au fost înfiinţate două organizaţii, şi anume: Uniunea Europei
Occidentale (Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23
octombrie 1954) şi Organizaţia Atlanticului de Nord (Tratatul de la Washington, din 4 aprilie
1949).
10
- în plan economic a fost înfiinţată, la 16 aprilie 1948, Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică (OECE). Aceasta a devenit, în anul 1960, Organizaţia pentru
Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED).
- în materie politică, regăsim Consiliul Europei (Tratatul de la Londra, din 5 mai
1949, intrat în vigoare la 3 august, acelaşi an).
Faţă de acest ansamblu organizaţional, democraţiile populare ale Europei Centrale şi de
Est, sub dominaţia evidentă a URSS-ului, au constituit un alt bloc, dispărut cu 20 de ani în
urmă.
Astfel, prin relaţii politice strânse, de lungă durată, au apărut, în materie economică,
ceea ce ştim că a fost Consiliul de ajutor economic reciproc 2 şi, în materie militară,
Tratatul de la Varşovia 3, reunind tot statele Europei Centrale şi de Est.
Acestor organizaţii de cooperare înfiinţate în Vest, li se adaugă, la începutul anilor
’50, alte organizaţii de tip nou, restrânse, acestea nefiind altele decât Comunităţile
Europene, care contribuie la realizarea unei noi viziuni de tip federal.
2
COMECOM, ianuarie 1949, organizaţie pusă în mod real în acţiune în anul 1959.
3
Încheiat la 14 mai 1955.
4
În franceză, La Communauté européenne du charbon et de l’acier.
11
să însoţească discuţiile: “Noi suntem aici pentru a realiza o operă comună, nu pentru a
negocia avantaje, ci pentru a căuta avantajele noastre în avantajul comun” 5.
Negocierile care au urmat au permis să se contureze edificiul internaţional avut în
vedere. Având în vedere faptul că punctul central al propunerii l-au constituit independenţa
şi atribuţiile Înaltei Autorităţi, aceste aspecte nu au mai fost repuse în discuţie. La cererea
Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniştri, care trebuia să dea, în anumite cazuri,
avizul său conform. Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie au completat dispozitivul
care stă, de altfel, la baza sistemului instituţional al actualelor Comunităţi.
Negocierile s-au încheiat prin semnarea şi ratificarea de către Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, la 18 aprilie 1951, a Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. La 23 iulie 1952 Tratatul instituind CECA intră în
vigoare; la aceeaşi dată, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, se instala la
Luxemburg, începându-şi activitatea, Jean Monnet fiind, de altfel, şi primul preşedinte al
executivului comunitar.
Încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatul instituind CECA a încetat să mai
producă efecte la data de 23 iulie 2002. Potrivit art. 1 par. 1 din Protocolul asupra
consecinţelor financiare ale expirării Tratatului instituind CECA şi a Fondului de cercetare
pentru cărbune şi oţel, anexat Tratatului de constituire a Comunităţii Europene 6, „toate
bunurile şi obligaţiile CECA, aşa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt
transferate Comunităţii Europene, începând cu data de 24 iulie 2002”.
Situaţiei militară din acea vreme, în special, războiul din Coreea, a determinat
reînarmarea Germaniei, ceea ce a condus, destul de repede, la formularea unor noi propuneri
franceze. Reînarmarea Germaniei intervine pe baza acordurilor de la Paris, încheiate la 23
octombrie 1954, care prevedeau, între altele, şi aderarea Germaniei la NATO şi la UEO.
Depăşirea crizei s-a realizat la Conferinţa europeană de la Messina (1–2 iunie 1955),
unde a fost pusă în discuţie relansarea europeană. Negocierea a fost angajată pe baza
„Raportului Spaak” 7, din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală crearea a
două uniuni: pe de o parte, o uniune economică generală şi, pe de altă parte, o uniune în
domeniul utilizării paşnice a energiei atomice.
Principalul aspect asupra căruia s-au purtat negocierile se regăseşte în propunerea de
înfiinţare a două noi Comunităţi: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA/Euratom), ce urmărea o solidaritate sectorială şi Comunitatea Economică
Europeană (CEE), ce viza crearea unei pieţe comune generalizate. Tratatele instituind
CEEA şi CEE au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeaşi zi, a fost semnată şi Convenţia
cu privire la instituţiile comune (Adunarea Parlamentară Comună şi Curtea de Justiţie).
Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Noile Comunităţi s-au inspirat din
concepţiile instituţionale puse în practică, deja, de CECA. Ele se înscriau pe calea unei
“uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene”, evocată în preambulul
Tratatului CEE.
5
Jean Monnet, Mémoires, éd. Fayard, Paris, 1976, p. 378.
6
Adoptat la Nisa, în anul 2000 şi care a intrat în vigoare la data de 24 iulie 2002 – art. 4 din Protocol.
7
Paul Henry Spaak – politician de origine belgiană.
12
Astfel, cele trei Comunităţi Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECA/CECO), în 1951, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA/Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) – în 1957, au apărut pe
fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluţii pentru dezvoltarea
economică, dar şi pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite.
Deşi o perioadă au existat, în paralel, trei sisteme instituţionale internaţionale, încă de
la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut în vedere reunirea instituţiilor
celor trei Comunităţi în instituţii unice, ducând, însă, la îndeplinire atribuţii/competenţe
stabilite prin cele trei Tratate institutive. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965, prin
„Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie unică şi un Consiliu unic”.
În concluzie, putem spune că cele trei Comunităţi Europene au apărut prin încheierea
unor tratate internaţionale, care au dat naştere la mecanisme instituţionale fără precedent în
dreptul internaţional public 8.
8
Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura Actami,
Bucureşti, 2000, p. 14.
9
După intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, noua denumire a acestui pilon a fost „Cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală”.
10
A fost dezbătută cu prilejul sesiunii Parlamentului european din 25 – 26 aprilie 2002.
11
Denumirea acestui pilon a fost schimbată, prin Tratatul de la Amsterdam (1997/1999) în cea de „cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală”.
12
„24. Declaraţia cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene”.
13
1.4. Profilul Uniunii Europene 13
C. Aderarea Greciei la CE
-9 iulie 1961: Grecia încheie un Acord de asociere cu CE
-12 iunie 1975: Grecia depune cererea de aderare la Comunităţile Europene.
-27 iulie 1976: reprezintă data începerii negocierilor, în vederea aderării, cu Grecia.
-1981: Grecia devine a 10 membră a Comunităţilor Europene.
13
Comisia Europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea Europeană: vecinul tău”, 1995, Bruxelles-
Luxemburg.
14
E. Calendarul extinderii din anul 1995
F. Alte date
- 20 mai 1992: Elveţia depune cererea de aderare la Comunităţi.
- 6 decembrie 1992: Elveţia retrage cererea de aderare.
- 1992: încep negocierile de aderare cu Norvegia.
- 30 martie 1994: Se semnează tratatul de aderare a Norvegiei la CE
- 1995: Norvegia refuză, pentru a 2-a oară, intrarea în Comunităţi;
- 2004: Cipru, Republica Cehia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Polonia, Malta,
Letonia, Lituania, Estonia.
- 1 ianuarie 2007: România şi Bulgaria.
- 1 iulie 2013: Croaţia aderă la Uniunea Europeană.
A. Acordurile Europene
Acordurile Europene vizează realizarea unui liber-schimb între UE şi ţările asociate
într-un termen de maxim zece ani pentru Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia,
15
România şi Slovacia, de şase ani pentru Lituania şi Slovenia şi de patru ani pentru Letonia.
Liberul-schimb a fost stabilit cu Estonia începând cu 1 ianuarie 1995. Odată cu intrarea în
vigoare a Acordului European, nu mai poate fi introdusă nici o restricţie cantitativă în
schimburile comerciale dintre Comunitatea Europeană şi ţările asociate. Pentru celelalte
domenii, asocierea cuprinde o perioadă maximă de tranziţie: pentru Bulgaria, Republica
Cehă, Ungaria, România şi Slovacia, această perioadă este limitată la zece ani; pentru
Letonia şi Lituania ea nu trebuie să depăşească data de 31 decembrie 1999; iar pentru
Slovenia la şase ani. Pentru Estonia nu a fost prevăzută nici o perioadă de tranziţie.
Pentru fiecare ţară cu care există un Acord European, începând cu 1994, s-a inaugurat
un ciclu de reuniuni anuale ale Consiliului de asociere (la nivel ministerial) şi al Comitetului
de asociere (eşalon superior funcţiei publice), ca şi frecvente reuniuni ale subcomitetelor
multidisciplinare (nivel tehnic). Aceste „instanţe” ale Acordurilor Europene joacă un rol
important în strategia de preaderare, în special în urmărirea progreselor înregistrate de ţările
asociate în adoptarea şi punerea în aplicare a acquis-ului, ca şi în punerea în aplicare a
parteneriatelor pentru aderare.
B. Acordurile de Asociere 14
Acordurile de Asociere, care datează din anii 1960 şi începutul anilor 1970, constituie
cadrul legal care a guvernat relaţiile dintre Comunitatea Europeană şi Cipru, Malta şi
Turcia. Aceste acorduri privesc problemele comerciale, ca şi alte domenii de cooperare. Ele
vizează să stabilească, în mod progresiv, o uniune vamală între Comunitatea Europeană şi
ţările vizate. În cazul Turciei, acest obiectiv a fost atins în 1995, odată cu intrarea în vigoare
a acordului unei uniuni vamale.
Contrar Acordurilor Europene mai recente, aceste prime Acorduri de Asociere nu
prevăd dialogul politic. Acesta se desfăşoară, în cazul Turciei, pe baza rezoluţiilor specifice
ale Consiliului de asociere şi a concluziilor Consiliului European de la Helsinki. În
decembrie 1997, Turcia a suspendat unilateral dialogul său politic cu UE, dar l-a reluat la
sfârşitul anului 1999.
14
Comisia Europeană, „Elargissment de l’Union européenne - Une chance historique”, pag. l7.
16
Ţara Data Anul Data aderării
introducerii finalizării
cererii de negocierilor de
aderare aderare
Bulgaria 14.12. 1995 2004 01.01.2007
România 22.06. 1995 2004 01.01.2007
Turcia 14.04. 1987 Nu a început -
negocierile
Condiţiile de bază pentru extinderea UE au fost prevăzute la art. 49 TCE (fostul art.
O): „Orice stat european poate cere să devină membru al Uniunii. Statul adresează cererea
sa Consiliului, care se pronunţă cu unanimitate, după consultarea Comisiei şi după avizul
conform al Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor
care-l compun”.
15
Comisia Europeană, „Élargissment de l’ Union européenne - Une chance historique”, pag. 12.
18
1.5. Delimitări conceptuale
1.5.1. Instituţiile UE
1.5.2. Organele
16
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 93
19
1.6. Sarcini de lucru
1. Comunităţile Europene :
a) aveau personalitate juridică;
b) nu aveau personalitate juridică în anumite cazuri, special prevăzute de tratate;
c) nu aveau personalitate juridică.
2. Uniunea Europeană :
a) are personalitate juridică;
b) are personalitate juridică în anumite cazuri, special prevăzute de tratate;
c) nu are personalitate juridică.
17
Un singur răspuns corect.
20
judiciară în materie penală;
c) Comunităţile Europene; politica externă şi de securitate comună; cooperarea
judiciară în materie penală
1.8. Bibliografie
Bibliografie recomandată:
Doctrină:
- Roxana-Mariana Popescu, „Dreptul Uniunii Europene. Teste grilă şi sinteze legislative”,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
- Roxana-Mariana Popescu, Mihaela-Augustina Dumitraşcu, „Drept comunitar european.
Sinteze şi aplicaţii”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
- Viorel Marcu, “Drept instituţional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006;
- Roxana Munteanu, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1996;
- Ovidiu Ţinca, “Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1999;
- Rideau, Joël, „Droit institutionnel de I’Union et des Communautés européennes”, 3-e
édition, L.G.D.J. Paris, 1999;
Reviste de specialitate:
- Revista Română de Drept Comunitar/European.
Legislaţie:
- Constituția României, republicată (2003);
Site-uri:
- www.curia.europa.eu – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene;
- www.ena.lu – European Navigatore.
21
Ordinea juridică a UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2
Uniunii Europene
Obiective:
La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi:
să cunoască izvoarele dreptului Uniunii Europene;
să identifice elementele constitutive ale actelor normative ale Uniunii Europene;
să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului;
să cunoască principalele prevederi ale Tratatului de aderare a României la UE;
să identifice actele normative ale Uniunii Europene şi principalele caracteristici ale
acestora, în raport cu actele normative interne.
Cuprins:
2.1. Concept; definiţie
2.2. Tratatele institutive şi modificatoare - izvoare primare ale dreptului Uniunii
Europene
2.3. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii Europene (dreptul derivat)
2.4. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii Europene
2.5. Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii Europene
2.6. Izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene
2.7. Tratatul de aderare a României la UE. Scurtă prezentare
2.8. Test de autoevaluare
2.9. Bibliografie
Sensul de „ordine juridică comunitară” este atribuit de Jean Boulouis în lucrarea „Droit institutionnel de
18
19
Viorel Marcu, „Drept instituţional comunitar”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p. 88-89.
20
Jean Victor Louis, „L’ordre juridique communautaire”, Bruxelles, 1990, p. 71-104.
21
Penelope Kent, „European Conununity Law”, 1992, p. 23 - 26.
22
David A.O. Edward, Robert C. Lane, „European Community Law”, Edinburgh, 1991, p. 73 - 74.
23
P. Manin, „Les communautés européennes, L’Union européenne, Droit institutional”, Paris, Editura A.
Pedone, 1993, p. 9.
23
- izvoarele complementare (ex.: convenţia comunitară; deciziile şi acordurile
convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului;
declaraţiile; rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Uniunii);
- izvoarele nescrise (metodele de interpretare ale Curţii de Justiţie; principiile
generale de drept).
A) Tratatele originare.
Pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, principalul instrument este
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Pentru Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CECA sau Euratom) există cele 2 Tratate de la Roma, din 25 martie
1957, însoţite de numeroase anexe şi protocoale, între care cel mai important defineşte
Statutul Băncii Europene de Investiţii (BEI), la care se adaugă, în mod deosebit,
protocoalele, semnate la 17 aprilie 1957 la Bruxelles, asupra privilegiilor şi imunităţilor
privind Curtea de Justiţie. Toate acestea au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.
B) Tratatele şi actele modificatoare
Acestea sunt mai greu de prezentat exhaustiv deoarece modificările şi completările
aduse tratatelor originare rezultă nu numai din tratatele propriu-zise, ci şi dintr-o gamă
destul de numeroasă şi diversă de alte documente (acte normative) ale instituţiilor Uniunii
(în cadrul procedurilor simplificate de revizuire) sau din alte acte de natură particulară, cum
este cazul deciziilor pretinzând o ratificare a statelor membre.
Oprindu-ne numai la modificările cele mai importante, amintim:
• instrumentele care instituie instituţiile comune ale Comunităţilor (Convenţia privind
anumite instituţii comune, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la
Roma; Tratatele instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi Protocolul
unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, semnate la Bruxelles la 8 aprilie 1965, intrate în
vigoare în august 1967);
• tratatele referitoare la bugetul Comunităţilor, ce au urmărit ca scop pe acela al
sporirii puterii financiare a Parlamentului European (Tratatul de la Luxemburg, din 22
aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 şi Tratatul de la Bruxelles, din 22 iulie
1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977);
• Decizia din 21 aprilie 1970, privind înlocuirea contribuţiilor financiare prin resurse
proprii ale Comunităţilor, întemeiată pe art. 231 al Tratatului CEE şi art. 173 al Tratatului
CEEA, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, în prezent înlocuită prin Decizia din 24 iunie
1988;
• Decizia din 20 septembrie 1976, privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin
sufragiu universal direct, întemeiată, în special, pe art. 138 al Tratatului CEE, intrată în
24
vigoare la 1 iulie 1978 (această decizie, împreună cu altele, a făcut obiectul unor adaptări
operate de către statele membre, trebuind să fie asimilată cu tratatele propriu-zise);
• actele de aderare, multiple şi de natură diversă care adaptează şi completează
tratatele anterioare, sunt, de asemenea, izvoare primare ale dreptului UE. Aici avem în
vedere actele referitoare la aderarea la Comunităţile Europene a Danemarcei, Irlandei şi
Regatului Unit al Marii Britanii, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973;
• actele relative la aderarea Republici Elene la Comunităţile Europene, din 24 mai
1979, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981;
• actele privind aderarea Regatului Spaniei şi Republicii Portugheze, din 12 iunie
1985, precum şi cele care au urmat până în anul 1995 inclusiv (Austria, Finlanda, Suedia);
• tratatul de aderare a celor 10 state din Europa Centrală, din anul 2004;
• tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, din anul 2007;
• Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi la Haga, la 14 februarie 1986, de 9
din cele 12 state membre, şi la 28 februarie 1986 şi de către celelalte trei state membre
(Italia, Danemarca şi Grecia). A intrat în vigoare în iulie 1987, şi nu s-a limitat la a modifica
cele 3 tratate institutive şi la a completa Tratatul CEE, ci a dat şi o bază juridică Consiliului
European şi cooperări politice europene.
• Tratatul de la Maastricht, din anul 1993;
• Tratatul de la Amsterdam, din anul 1999;
• Tratatul de la Nisa, din anul 2003;
• Tratatul de la Lisabona, din anul 2007.
Această a doua categorie de izvoare este formată din ansamblul actelor unilaterale ale
instituţiilor, nemaifiind, deci, în prezenţa unui drept convenţional, ci în prezenţa unui drept
„legiferat”, adică a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către Uniune, în şi
pentru aplicarea tratatelor).
Caracteristica principală a Uniunii Europene este aceea potrivit căreia capacitatea de
a crea reguli de drept este instituţionalizată, adică este conferită anumitor organe (instituţii)
ce o exercită după o procedură prealabil stabilită. Suntem în prezenţa unei puteri normative
comparabilă cu cea legislativă. În acest sens, deşi redactorii tratatelor au fost reţinuţi în
folosirea termenului „lege” sau „legislaţie”.
2.3.1. Regulamentul
2.3.2. Directiva
2.3.3. Decizia
Este un act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi. Decizia
nu are întotdeauna aceleaşi efecte, dar îndeplineşte funcţii multiple în sistemul tratatelor.
Spre deosebire de regulament, decizia nu are o influenţă generală. Ea vizează
îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare. In acest caz este asimilată
actelor naţionale şi constituie, în mâinile autorităţilor Uniunii, un instrument de execuţie
administrativă a dreptului UE. O decizie poate stabili, unuia sau mai multor state, un
obiectiv a cărui realizare trece prin edictarea de măsuri naţionale cu influenţă internaţională
(exemplu: decizia de accelerare a suprimării unor impozite vamale). Se prezintă ca un
instrument de legislaţie indirectă care nu există fără directivă.
Contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai în ce
priveşte rezultatul de atins. Ea poate fi, deci, legitim foarte detaliată şi poate să prevadă
chiar mijloacele cu care se poate îndeplini rezultatul impus. Statele au posibilitatea să aleagă
numai forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naţionale.
Decizia nu presupune respectarea principiului unităţii în materia aplicabilităţii
directe, spre deosebire de regulament care-l cere (principiul) aplicat cu prisosinţă. Fiind
obligatorie expres pentru destinatarii săi, decizia are, evident, un efect direct când
destinatarul este un particular sau o acţiune, adică modifică prin ea însăşi situaţia juridică.
2.4. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii
Europene
Spre deosebire de izvoarele derivate şi de cele care sunt constituite din angajamentele
28
externe ale Comunităţilor/Uniunii, care rezultă (ambele) din exercitarea de către instituţiile
Uniunii a competenţelor ce le-au fost atribuite prin tratate, în acest caz avem de-a face cu
izvoare care rezultă din acordurile încheiate între statele membre în domeniile de
competenţă naţională. În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul şi în prelungirea
obiectivelor definite de tratate, poartă denumirea de „drept (izvoare) complementar(e)” şi
pot fi considerate norme de drept unional, în sens larg. Acestea sunt:
25
JOCE nr. L.266 din 09.10.1980; conform H. Gaudement-Tallon, „Noul drept internaţional privat european
de contracte”, R.T.D.E., 1981, p. 215.
29
majoritate, fiind semnate de toţi miniştrii şi nu numai de către Preşedinte (chiar dacă, foarte
des, singura semnătură care apare în JO este cea a Preşedintelui).
Natura lor juridică este dată de faptul că sunt acte convenţionale interstatale.
26
Hotărârea Curții din data de 3 februarie 1976, Pubblico Ministero împotriva Flavia Manghera și alții, Cauza
59-75, culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 1976 pagină 00091
30
Când arbitrajul internaţional se limitează la folosirea „regulii efectului util” pentru a
prevala două interpretări ale unei norme, ceea ce i-ar da mai de grabă o anume semnificaţie
decât cea golită de sens, Curtea de Justiţie nu se limitează să îngrădească interpretările unei
dispoziţii care ar face-o să piardă orice efect util.
În situaţia în care arbitrajul internaţional se mulţumeşte cu o cercetare inductivă a
gândirii autorilor tratatului, Curtea nu ezită, în ceea ce o priveşte, ca, plecând de aici şi
raţionând sub forma deductivă, precum un arbitru intern, să deducă din noţiunea de
„Comunitate/Uniune” consecinţele care sunt inevitabile şi dreptul incontestabil unional,
adică să deducă din stadiul de avansare a construcţiei Uniunii implicaţiile necesare.
27
Art. 4 pct. 2 din Tratat: „Prezentul tratat intră în vigoare la 1 ianuarie 2007 sub condiţia ca toate
instrumentele de ratificare să fi fost depuse înaintea acestei date”.
31
la nivelul Uniunii în vederea declanşării ratificării de către toate statele membre, inclusiv
cele care fac obiectul aderării, România şi Bulgaria).
Încercând să realizăm o scurtă prezentare a Tratatului, încă din primele pagini reţine
atenţia faptul că acesta este comun României şi Bulgariei, deoarece Tratatul reglementează
aderarea împreună, nu condiţionat, la UE. La o analiză atentă, putem observa faptul că
Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la UE este similar Tratatului de aderare a celor
10 state 28 din Europa Centrală şi de Est, de la 1 mai 2004. Cu toate acestea, particularitatea
Tratatului de aderare a României şi Bulgariei se regăseşte în faptul că, la etapa elaborării 29,
trebuia să se ţină cont de posibilitatea ca, la data aderării, Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa să fie în vigoare, în sensul că intrarea în vigoare a acestuia din
urmă condiţiona aderarea ţării noastre la o entitate (UE) sau alta (Comunităţile Europene).
Dacă Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa ar fi fost în vigoare la data
aderării, România urma să devină stat membru al Uniunii Europene 30; potrivit art. 2 (1) din
Tratat, „în cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa nu este în
vigoare la data aderării, Republica Bulgaria şi România devin părţi la tratatele pe care se
întemeiază Uniunea, astfel cum sunt acestea modificate sau completate”, cu alte cuvinte
România s-a alăturat celor 25 de state membre ale Comunităţilor Europene, aşa cum s-a
întâmplat cu toate statele care au aderat din anul 1973 şi până în prezent. Acest aspect a
condus la realizarea unui Tratat cu o structură originală, nemaiîntâlnită până acum în cazul
altor Tratate de aderare.
Astfel, Tratatul cuprinde 3 elemente de structură, şi anume:
- Părţile principale: Tratatul de aderare propriu-zis şi Actul, respectiv,
Protocolul de aderare;
- Anexele şi
- Declaraţiile.
Originalitatea, particularitatea Tratatului nostru de aderare constă în existenţa unui
Act de aderare şi a unui Protocol de aderare. Potrivit dispoziţiilor Tratatului, în funcţie de
intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Actul şi
Protocolul intră în vigoare alternativ. Astfel, în cazul în care Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa ar fi intrat în vigoare anterior aderării României şi Bulgariei
(adică, aşa cum se prevedea, la 1 noiembrie 2006), Protocolul de aderare urma să producă
efecte de la 1 ianuarie 2007. Dar, după cum se ştie, Tratatul constituţional nu era în vigoare
la această dată şi, prin urmare, Actul de aderare este cel care se aplică în prezent, iar odată
cu intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional (când şi dacă va mai fi cazul, date fiind
28
Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia:
29
Odată finalizate negocierile de aderare, începând cu luna decembrie a anului 2004, România a declanşat
formalităţile pentru redactarea Tratatului de aderare. Varianta în limba engleză a Tratatului de aderare a fost finalizată la
sfârşitul lunii ianuarie, astfel încât la 4 februarie 2005, aceasta a fost agreată de statele membre ale UE, la Bruxelles, în
cadrul COREPER (COREPER, acronimul francez sub care este cunoscut Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, este
format din reprezentanţii – ambasadorii – permanenţi ai statelor membre şi, într-o etapă care presupune negocieri
preliminare, acordă asistenţă Consiliului Uniunii Europene în tratarea problemelor aflate pe ordinea de zi a acestuia.
Comitetul ocupă o poziţie esenţială în sistemul comunitar de luare a deciziilor; în acelaşi timp, COREPER este un for
de dialog – între reprezentanţii permanenţi, precum şi între aceştia şi capitalele statelor pe care le reprezintă – şi un
organ de exercitare a controlului politic). Tratatul de aderare a fost ratificat de Parlamentul ţării noastre prin Legea nr.
157 din 24.05.2005, promulgată de Preşedintele României prin Decretul nr. 465 din 24.25.2005, adică chiar în aceeaşi
zi.
30
Art. 1 (2) din Tratat: „Republica Bulgaria şi România devin părţi la Tratatul de instituire a unei Constituţii
pentru Europa şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, astfel cum sunt acestea
modificate sau completate”.
32
evoluţiile înregistrate recent la reuniunea de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007), Actul de
aderare va fi abrogat şi Protocolul va începe să producă efecte juridice 31.
Tratatul de aderare propriu-zis 32 conţine 6 articole şi consacră dobândirea statutului
de stat membru de către România şi Bulgaria la Uniunea Europeană, precum şi faptul că
prin aderare cele două state devin părţi la Tratatul de instituire a Constituţiei pentru Europa,
în condiţiile reglementate prin Protocolul anexat la acest Tratat. Totodată, Tratatul conţine şi
o clauză privind intrarea în vigoare alternativă a Actului de aderare şi a Protocolului de
aderare 33.
Protocolul, respectiv Actul de aderare au o structură identică, şi anume 34: Partea
întâi: Principii; Partea a doua: Adaptări ale Constituţiei 35/Tratatelor; Partea a treia:
Dispoziţii permanente; Partea a patra: Dispoziţii temporare; Partea a cincea: Dispoziţii
privind punerea în aplicare a protocolului/actului 36.
Totodată, Tratatului de aderare îi sunt anexate 4 Declaraţii 37 politice (care nu produc
efecte juridice), precum şi 9 Anexe.
În prezentarea efectelor Tratatului de aderare a României la UE în ordinea juridică
internă, două sunt problemele principale pe care le vom dezvolta în continuare, şi anume:
mai întâi, ne vom referi la Tratatul de aderare, în sine, ca izvor principal (primar) de drept
unional, dar şi ca izvor de drept internaţional (din punctul de vedere al accepţiunii date de
Constituţia revizuită a României, din anul 2003); în cel de-al doilea rând, vom prezenta
libertăţile de circulaţie, aşa cum sunt ele reglementate prin Tratatul de aderare a României la
UE, cu privire specială asupra mărfurilor (în etapa actuală, libertatea de circulaţie a
mărfurilor determinând conduite şi efecte juridice, dar nu numai, dintre cele mai diverse).
31
Art. 2 (3) din Tratat: „În cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa intră în vigoare
după aderare, protocolul prevăzut la articolul 1 alineatul (3) înlocuieşte actul prevăzut la articolul 2 alineatul (2) de la
data intrării în vigoare a tratatului menţionat. În acest caz, dispoziţiile protocolului menţionat anterior nu sunt
considerate ca producând efecte juridice noi, ci ca menţinând, în condiţiile stabilite în Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa, în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi în respectivul
protocol, efectele juridice deja create de dispoziţiile actului prevăzut la articolul 2 alineatul (2)”.
32
www.mae.ro; www.mie.ro; www.infoeuropa.ro . Sinteza realizată de Ştefan Deaconu „Tratatul de aderare a
României la UE – prezentare generală”, Facultatea de Drept, Centrul de Drept Constituţional şi Instituţii Politice.
33
Art. 2.
34
www.mae.ro; www.mie.ro; www.infoeuropa.ro . Sinteza realizată de Ştefan Deaconu „Tratatul de aderare a
României la UE – prezentare generală”, Facultatea de Drept, Centrul de Drept Constituţional şi Instituţii Politice.
35
Este vorba despre Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
36
www.mae.ro; www.mie.ro; www.infoeuropa.ro . Sinteza realizată de Ştefan Deaconu „Tratatul de aderare a
României la UE – prezentare generală”, Facultatea de Drept, Centrul de Drept Constituţional şi Instituţii Politice.
37
www.mae.ro; www.mie.ro; www.infoeuropa.ro . Sinteza realizată de Ştefan Deaconu „Tratatul de aderare a
României la UE – prezentare generală”, Facultatea de Drept, Centrul de Drept Constituţional şi Instituţii Politice.
38
Art. 21 (1).
33
pentru Parlamentul European 39. Potrivit art. 21 (2) din Tratatul de aderare, România are
obligaţia de a organiza alegeri pentru Parlamentul European nu mai târziu de 31 decembrie
2007 40.
Privitor la dispoziţiile financiare, tot potrivit Actului de aderare, România va
contribui cu 42,3 milioane Euro la capitalul subscris al Băncii Europene de Investiţii, cu
29,8 milioane Euro la Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi Oţel şi va primi din partea UE
unele alocări financiare pentru acţiuni structurale şi facilitarea Sistemului Schengen în
vederea implementării acquis-ului Schengen. Suma totală alocată României de către UE
pentru acţiuni structurale în perioada 2007-2009 va fi de 1399 milioane Euro în 2007, 1972
milioane Euro în 2008 şi 2603 milioane Euro în 2009, iar pentru facilitarea Sistemului
Schengen sumele sunt de 297,2 milioane Euro în 2007, 131,8 milioane Euro în 2008 şi
130,8 milioane Euro în 2009 41. Ulterior, observăm, că acestea au fost completate.
Clauzele generale de salvgardare sunt incluse în Tratat în mod similar celor stabilite
pentru cele 10 state care au aderat la 1 mai 2004, şi anume:
- clauza de salvgardare generală 42. Potrivit acesteia, dacă, până la sfârşitul a trei ani
de la aderare, vor apărea dificultăţi grave şi persistente într-un anumit sector economic sau
care ar putea deteriora situaţia economică într-un anumit domeniu, România sau Bulgaria
pot solicita Comisiei autorizaţia de a lua măsuri de protecţie pentru a ameliora situaţia creată
şi a ajusta respectivul sector economic al Pieţei Comune. În aceleaşi circumstanţe, orice stat
membru actual poate solicita autorizaţia de a lua măsuri protecţioniste cu privire la unul sau
ambele noi state membre.
- clauza de salvgardare privind Piaţa Internă (relevantă pentru libertatea de circulaţie
a mărfurilor, la care ne vom referi în partea a doua). La art. 37 se prevede faptul că, dacă în
primii trei ani de la aderare, România şi Bulgaria nu îşi îndeplinesc angajamentele asumate
în cadrul negocierilor periclitând astfel funcţionarea Pieţei Interne, Comisia Europeană, din
proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate să ia măsurile necesare pentru
remedierea acestei situaţii 43.
- clauza de salvgardare în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. În conformitate
cu dispoziţiile art. 38, dacă în România şi Bulgaria există întârzieri cu privire la
transpunerea sau implementarea prevederilor unionale referitoare la recunoaşterea reciprocă
în domeniul civil şi penal, Comisia, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat
membru, poate, până la sfârşitul a trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, să ia
măsurile necesare şi să specifice condiţiile de aplicare a acestora. Aceste măsuri trebuie să
fie justificate şi menţinute nu mai mult decât este strict necesar pentru remedierea situaţiei.
Se adaugă acestor trei clauze de salvgardare, în Tratatul de aderare a României şi
Bulgariei la UE şi două clauze specifice celor două state, şi anume:
- clauza de amânare a aderării (în prezent a rămas fără efecte, fiind golită de conţinut
juridic). Spre deosebire de Tratatul celor zece state care au aderat în anul 2004, Tratatul de
aderare a României şi Bulgariei conţine, la art. 39, o dispoziţie potrivit căreia Consiliul, prin
vot în unanimitate, la recomandarea Comisiei, putea lua decizia de a amâna data aderării cu
un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă în urma monitorizării Comisiei se constata că stadiul
39
2009.
40
„Înainte de 31 decembrie 2007, Bulgaria şi România sunt obligate să organizeze fiecare alegeri pentru
Parlamentul European, prin votul universal direct al cetăţenilor lor, pentru desemnarea numărului de membri prevăzut
la alineatul (1), în conformitate cu dispoziţiile Actului privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot
universal direct”.
41
Articolele 25 – 35.
42
Art. 36.
43
Această clauză putea fi invocată şi înainte de data aderării.
34
pregătirii şi implementării acquis-ului de către cele două state demonstrează pregătirea
insuficientă a acestora pentru a deveni state membre ale Uniunii.
Mai mult, cu privire la România, Consiliul ar fi putut decide, prin vot cu majoritate
calificată, amânarea aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă se constata o pregătire
insuficientă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi în cel al concurenţei 44 (regula, aici,
fiind unanimitatea, nu majoritatea).
3) Decizia şi Actul privind alegerile directe în Parlamentul European fac parte din:
a) legislaţia primară a dreptului UE;
b) legislaţia secundară a dreptului UE;
c) legislaţia complementară a dreptului UE.
44
Există 11 obligaţii menţionate în Anexa IX punctul I şi II (7 la Capitolul „Justiţie şi Afaceri Interne” şi 4 la
Capitolul „Concurenţă”).
45
Un singur răspuns corect.
35
4) Termenul de „act comunitar/unional” reprezintă:
a) orice act legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative;
b) orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative;
c) orice hotărâre legislativă sau administrativă adoptată de autorităţile administrative.
5) Regulamentele:
a) sunt obligatorii pentru toţi destinatarii lor şi sunt direct aplicabile în toate statele
membre;
b) sunt obligatorii în ceea ce priveşte scopul de atins pentru destinatarii lor şi sunt direct
aplicabile în toate statele membre;
c) sunt obligatorii în toate elementele lor şi sunt direct aplicabile în toate statele
membre;
d) sunt obligatorii în toate elementele lor şi sunt direct aplicabile în statele membre
destinatare.
6) Directivele:
a) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse integral în
legislaţia internă;
b) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse integral în
termenele prevăzute;
c) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse în termenele
prevăzute.
2.10. Bibliografie
Bibliografie recomandată:
Doctrină:
- Roxana-Mariana Popescu, „Dreptul Uniunii Europene. Teste grilă şi sinteze legislative”,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
- Roxana-Mariana Popescu, Mihaela-Augustina Dumitraşcu, „Drept comunitar european.
Caiet de seminar”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ediţia a IV-a, 2009;
- Viorel Marcu, “Drept instituţional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006;
- Roxana Munteanu, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1996;
- Ovidiu Ţinca, “Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1999;
- Rideau, Joël, „Droit institutionnel de I’Union et des Communautés européennes”, 3-e
édition, L.G.D.J. Paris, 1999;
36
- Constantinesco, Vlad; Jaques, Jean-PauI; Kovar Robert; Simon, Denys, „Traité instituant
la C.E.E.; Commentaire article par article”, Paris, 1992.
Culegeri de acte normative:
- Theodor Tudoroiu, “Tratatul Uniunii Europene”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997;
- Theodor Tudoroiu, “Tratatul de la Amsterdam”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999;
- “Documente de bază ale Comunităţii europene”, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi,
2002.
Reviste de specialitate:
- Revista Română de Drept Comunitar
Legislaţie:
- Constituția României, republicată (2003);
- Tratatul de a Nisa (2001);
- Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005);
- Tratatul de la Lisabona (2007).
Site-uri:
- www.curia.europa.eu – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene;
- www.ena.lu – European Navigatore.
37
Caracteristicile UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3
Uniunii Europene
şi ale dreptului UE
Obiective:
La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi:
să cunoască principalele caracteristicile ale Uniunii Europene, ca entităţi de drept
internaţional;
să identifice elementele constitutive ale Uniunii Europene, ca organizaţii
internaţionale;
să descrie caracteristicile dreptului Uniunii Europene;
să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului;
să cunoască particularităţile Comunităţilor Europene şi ale UE, ca subiecte speciale
de drept internaţional.
Cuprins:
3.1. Caracteristicile Uniunii Europene, ca entităţi de drept internaţional
3.2. Caracteristicile dreptului Uniunii Europene
3.3. Sarcini de lucru
3.4. Test de autoevaluare
3.5. Bibliografie
Deşi, prin scopul urmărit se îndreaptă către domeniul politic, primordial rămâne
totuşi scopul economic (Piaţa Comună).
38
Piaţa Comună, ca reflex al unei situaţii economice, din punct de vedere juridic, este o
arie geografică unică, ce se substituie ariilor geografice naţionale, care fuzionează între ele
pentru a funcţiona ca un tot unitar, aplicându-se, la aria comună, regulile convenţiei, reguli
ce decurg în mod implicit din cele ale economiei de piaţă (acesta fiind şi mecanismul
aplicat).
Punctul de plecare l-a constituit fiecare arie geografică în parte (spaţiul geografic al
fiecărei ţări membre). La început Beneluxul, Franţa, Italia, Germania au format o Piaţă
Comună, apoi s-au alăturat ariile naţionale ale celorlalte state până au fost cuprinse toate 15
(în anul 1995), 25 (la 1 mai 2004) şi, ulterior, 27 (1 ianuarie 2007).
Măsurile de ordin juridic, ce au însoţit formarea unei asemenea arii unice, au fost în
principal:
• suprimarea barierelor vamale naţionale şi a tarifelor adiacente şi înlocuirea lor cu
tariful vamal comun (TVC/TDC), permiţând libera circulaţie a produselor în interiorul ariei
comune;
• interzicerea oricăror măsuri de protecţie directă sau indirectă a producătorilor
proprii prin taxări, contigentări, ajutoare din partea statului sub forma subvenţiilor ş.a.;
• s-a impus, prin reglementări juridice, înlăturarea tuturor discriminărilor de natură
publică sau privată care s-ar fonda pe naţionalitate sau pe cetăţenie, interzicându-se orice
măsuri de limitare a concurenţei sau de limitare a Pieţei Comune.
De la 01.01.1993, operează existenţa Pieţei Comune a serviciilor, a muncii şi a
capitalurilor, care a avut ca punct de plecare Piaţa Comună a produselor.
Din punct de vedere politic, statele au realizat trecerea de la o politică naţională
proprie la cooperarea economică prin coordonarea politicilor economice în interesul
Comunităţilor/Uniunii pentru realizarea obiectivelor Uniunii (subordonarea intereselor
naţionale celor unionale).
Implicaţiile, însă, nu au fost numai de natură politică, ci şi juridică. Cele de natură
politică se concretizează în faptul că au fost concepute modalităţi care să asigure unificarea
reglementărilor necesare organizării şi funcţionării Pieţei Comune. După elaborarea acestei
reglementări a fost necesară, şi chiar s-a realizat, interpretarea lor de către Curtea de Justiţie
de la Luxemburg, soluţionând chestiuni de natură juridică.
39
• recunoaşterea principiului aplicabilităţii directe a dreptului UE (nemaifiind necesară
ratificarea de către legislativele statelor a normelor dreptului UE în vederea aplicării);
• recunoaşterea caracterului obligatoriu al ordinii juridice a UE.
Condiţiile de natură economică, presupun asumarea răspunderii şi îndeplinirea
obiectivelor Uniunii Europene (ex.: nivelul deficitului bugetar).
C. ca organizaţie specializată are vocaţie economică (cel puţin în faza incipientă),
deşi ulterior se tinde către o vocaţie politică (cum este cazul Tratatului de la Maastricht).
D. este organizaţie internaţională care are calitatea de persoană juridică, fiind subiect
de drept internaţional public.
Fiind instrument de interes comun, pentru toate popoarele şi statele UE, dreptul
emanat din surse unionale nu este un drept străin, nici un drept extern. El este dreptul
propriu al fiecăruia dintre statele membre, ca şi dreptul naţional al acestora, cu singura
calitate suplimentară că el reprezintă ierarhia textelor normative ale fiecărui stat. Într-
adevăr, prin însăşi natura sa, dreptul UE deţine o forţă specifică de penetrare în ordinea
juridică internă a statelor membre, astfel:
• norma de drept unional dobândeşte automat statut de drept pozitiv în ordinea
juridică internă a statelor: „aplicabilitatea imediată”;
• norma unională este susceptibilă de a crea, prin ea însăşi, drepturi şi obligaţii
pentru persoanele particulare: „aplicabilitatea directă”;
• norma UE are prioritate faţă de orice normă naţională: “prioritatea”.
46
Guy Isaac, op.cit., pag. 226-283.
40
relaţiilor dintre dreptul internaţional şi cel intern. Se cunoaşte faptul că soluţiile pozitiviste
sunt inspirate de două concepţii doctrinare înscrise în constituţii sau practicate.
B. Concepţii doctrinare
a. Concepţia dualistă, ai căror principali teoreticieni sunt italienii 47 şi germanii 48 şi
care a prevalat mult timp, consideră că ordinea juridică internaţională şi ordinea naţională
reprezintă sisteme independente şi separate, care coexistă în paralel ca nişte compartimente
etanşe. Ca atare, un tratat internaţional perfect, adică ratificat cu regularitate, n-ar avea efect
decât în ordinea internaţională. Pentru ca el să se poată aplica în ordinea internă a unui stat
contractant este necesar ca acest stat să-i preia dispoziţiile într-o normă naţională (cel mai
adesea o lege) sau să-l introducă în ordinea naţională printr-o formulă juridică care
realizează admiterea. Şi într-un caz şi în celălalt se produce o naţionalizare a Tratatului,
adică norma internaţională suferă o transformare a naturii sale şi nu va fi aplicată decât în
noua sa calitate de reglementare de drept intern şi nu în cea de reglementare de drept
internaţional.
b. Concepţia monistă 49 se bazează pe unitatea ordonanţării juridice, ceea ce exclude
orice continuitate între ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională a statelor
respective. Norma internaţională este imediat aplicată, fără a fi admisă sau transformată în
ordinea internă a statelor-părţi. Tratatul internaţional perfect se integrează, pe deplin, în
sistemul reglementărilor ce se cer a fi aplicate de către instanţele naţionale, iar prevederile
acestuia sunt aplicabile în calitatea lor iniţială, de reglementări internaţionale.
3.2.2. Raporturile dintre dreptul UE şi dreptul intern al statelor membre
Spre deosebire de dreptul internaţional, dreptului UE nu-i este indiferentă natura
relaţiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul UE şi dreptul naţional. El postulează
monismul şi impune respectarea acestuia de către statele membre.
Monismul decurge şi din însăşi natura Uniunii, deci „din ansamblul sistemului
Tratatului”, aşa cum a subliniat Curtea de Justiţie. Sistemul UE, mai cu seamă în măsura în
care el comportă atribuţii de putere normativă pentru instituţii, nu poate funcţiona decât în
monism, singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare: „prin instituirea
unei Comunităţi cu durată nedeterminată, învestită cu atribuţii proprii, cu personalitate, cu
capacitate juridică… şi mai ales cu puteri reale rezultate dintr-o limitare a competenţei sau
dintr-un transfer de atribuţii de la statele membre spre comunitate, acestea şi-au limitat,
chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane, creând astfel un drept aplicabil
resortisanţilor lor şi lor însele”. Afirmaţia este cât se poate de clară: „diferit de Tratatele
internaţionale obişnuite, Tratatul instituind CEE a instituit o ordine juridică proprie,
integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului şi care
se impune jurisdicţiilor acestora”.
Se deduce deci, că, dacă în ceea ce priveşte dreptul internaţional, statele membre îşi
pot păstra concepţia dualistă, în relaţiile Uniune - statele membre, dualismul este înlăturat,
iar dreptul UE fie originar, fie derivat este imediat aplicabil în ordinea juridică internă a
statelor membre sau, într-o formulare mai adecvată Curţii, el face parte integrantă din
ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre, fapt care are 3
consecinţe:
47
D. Anzilotti, “Curs de drept internaţional”, traducere Gidel, 1929.
48
H. Triepel, “Raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional” , R.C.A.D.I., 1923.
49
H. Kelsen, „Raporturile de sistem între dreptul internaţional şi dreptul intern”, R.C.A.D.I., 1926, IV, pag.
231.
41
- dreptul UE este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a statelor, fără a fi
necesară vreo formulare specială de introducere;
- normele UE îşi ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept unional;
- judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul UE.
În hotărârea sa Van Gend şi Loos 50, Curtea a fost solicitată să se pronunţe asupra
aplicabilităţii directe a art. 12 TCEE (actualul art. 25 TCE), conform căruia „statele membre
se reţin de la a introduce între ele noi taxe vamale... şi de la a le spori pe cele aplicate în
relaţiile lor comerciale reciproce” şi care astfel nu face deci nici o referire la persoanele
particulare. Bazându-se pe concepţia internaţionalistă, mai multe guverne, care prezentaseră
observaţii, evocau faptul că însăşi redactarea art. 12 TCEE, care subliniază că destinatarii
obligaţiilor pe care le creează sunt statele şi care nu precizează nimic despre persoanele
particulare, are un efect direct. În ciuda faptului că această teză a fost adoptată şi de avocatul
său general, Curtea s-a detaşat deliberat de interpretarea textuală şi subiectivă care i s-a
propus şi a decis, din contră, ţinând seama de scopurile şi de sistemul Tratatului (metoda
teleologică şi sistemică).
Faptul că soluţia consacrată de Curte este diferită de cea impusă în cadrul unui tratat
internaţional obişnuit se datorează însăşi naturii speciale a Tratatului de constituire a CEE
Aplicabilitatea imediată constituie însuşi specificul ordinii juridice a UE. Pentru a
demonstra aceasta, Curtea ia mai întâi în consideraţie obiectivul Tratatului şi, apoi,
înlocuieşte, din această perspectivă, cadrul instituţional şi, cu deosebire, cel juridic prevăzut:
„obiectivul Tratatului instituind CEE îl constituie realizarea unei Pieţe Comune de a cărei
funcţionare sunt direct răspunzători justiţiabilii Comunităţii”; prin urmare, tratatul „este
mai mult decât un acord care ar crea doar obligaţii reciproce între statele contractante…
(iar) Comunitatea reprezintă o nouă ordine juridică… ai cărei subiecţi sunt nu numai
statele membre, ci şi resortisanţii acestora”. În afară de aceasta, ca particularităţi ale
„Tratatelor de la Roma”, Curtea atrage atenţia asupra faptului că preambulul său se
adresează popoarelor, mai mult decât guvernelor naţionale, că „cetăţenii… ca şi statele
membre” sunt afectaţi de funcţionarea mecanismelor unionale şi, în fine, că, înainte de toate,
indivizii contribuie la adoptarea deciziilor, participând la activitatea unor organisme ale
Uniunii, cum sunt Parlamentul sau Comitetul economic şi social. Curtea mai invocă un
argument juridic, conform căruia această dispoziţie „confirmă faptul că statele au
recunoscut că dreptul comunitar are o autoritate susceptibilă de a fi invocată” în faţa
jurisdicţiilor naţionale. Se deduce de aici un adevărat principiu general: „independent de
legislaţiile statelor membre, dreptul comunitar, aşa cum creează îndatoriri pentru
persoanele particulare, tot aşa el este destinat şi creării de drepturi care îmbogăţesc
patrimoniul juridic al acestora”.
Înainte de orice, însă, şi acesta este punctul în care se produce distanţa cea mai
evidentă de sistemul internaţionalist, aceste drepturi „se nasc nu numai atunci când se
precizează o atribuţie în mod explicit în tratat, ci şi ca urmare a obligaţiilor impuse clar de
50
Hotărârea Van Gend şi Loos din 5.02.1963, art. 26/62, Réc. 1.
42
tratat atât persoanelor particulare, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare”. Deci,
criteriul determinant al efectelor unei dispoziţii a UE nu este destinatarul. Persoanele
particulare pot deveni titulari de drepturi, chiar dacă ele nu sunt în mod expres desemnate ca
destinatari ai unei dispoziţii a Uniunii. Desemnarea „statelor ca subiecte ale obligaţiei de a
se reţine nu presupune ca resortisanţii acestor state să nu poată fi, la rândul lor,
beneficiarii acestei obligaţii”. Deci, în contrast cu tratatele internaţionale de tip clasic,
Tratatele UE conferă persoanelor particulare drepturi pe care jurisdicţiile naţionale trebuie
să le protejeze, nu numai atunci când dispoziţiile în cauză vizează aceste persoane ca
subiecţi de drepturi, ci şi atunci când respectivele dispoziţii impun statelor membre o
obligaţie bine definită.
Fiind aplicabil în mod direct şi imediat în ordinea juridică internă a statelor membre,
dreptul UE se întâlneşte, la acest nivel, în mod firesc, cu dreptul naţional. Impactul va fi
diferit după cum inevitabilele conflicte vor fi rezolvate în favoarea unuia sau a celuilalt.
În ciuda „principiului fundamental al priorităţii ordinii juridice comunitare”,
modalităţile de soluţionare a divergenţelor dintre dreptul UE şi dreptul statelor membre,
43
reţinute de diversele sisteme juridice ale ţărilor membre, lasă încă de dorit şi sunt departe de
a fi uniforme.
Prioritatea reprezintă „o condiţie esenţială” 51 a dreptului UE, care n-ar putea exista
ca drept decât cu condiţia de a nu putea fi zădărnicit de dreptul statelor membre. Urmărirea
îndeplinirii obiectivelor Uniunii, realizarea unei Pieţe Comune impun aplicarea uniformă a
dreptului UE, fără de care nu se produce integrarea. Deci, prioritatea dreptului UE nu
decurge din cine ştie ce ierarhie între autorităţile naţionale şi cele unionale, care ar fi, de
altfel, contrară bazei construcţiei europene, ci ea se fondează pe faptul că această
reglementare trebuie să prevaleze, altminteri încetează să mai fie comună şi, încetând să mai
fie comună, ea încetează să existe, iar Uniunea nu mai are sens.
Dreptul UE îşi afirmă superioritatea în virtutea propriei sale naturi („…datorită
naturii sale specifice originale”); aceasta nu rezultă din vreo concesie din partea dreptului
constituţional al statelor membre. Fundamentată pe natura intrinsecă a tratatelor şi a
Uniunii, prioritatea se sustrage situaţiilor care ar determina-o să se supună, dacă ar depinde
de acestea, reglementărilor divergente care, în fiecare stat şi pentru fiecare stat, pretind că
soluţionează conflictele de drept internaţional şi de drept intern.
Ordinea juridică a UE aduce prioritatea, în integralitatea sa, în ordinea juridică
naţională. Aceasta înseamnă, în primul rând, că prioritatea este în folosul tuturor normelor
UE („…dreptul născut din tratat”), primare sau derivate, aplicabile direct sau nu. În acelaşi
timp, aceasta înseamnă că prioritatea se exercită împotriva tuturor normelor naţionale
(“…un text intern, oricare ar fi acela”), administrative, legislative, juridice şi chiar de nivel
constituţional. Pentru început, Curtea a afirmat că dispoziţiile constituţionale interne nu pot
fi utilizate pentru a zădărnici dreptul UE şi că o astfel de acţiune ar fi „contrară ordinii
publice comunitare”; ulterior ea a adăugat într-un mod şi mai clar că „…drepturile
fundamentale, aşa cum sunt ele formulate în constituţia unui stat membru sau principiile
unei structuri constituţionale naţionale, nu vor afecta valabilitatea unui act al
Comunităţilor şi efectul acestuia pe teritoriul unui stat membru”. Pe scurt, dreptul
constituţional al unui stat membru nu va constitui un obstacol pentru prioritate.
Prioritatea dreptului UE nu funcţionează numai în ordinea juridică a Uniunii, adică în
relaţiile dintre state şi instituţii, mai cu seamă, în faţa Curţii de Justiţie, ci şi - acesta este
aportul fundamental al hotărârii - în ordinile juridice naţionale („prioritate internă”), unde
ea se impune jurisdicţiilor naţionale („…nu poate fi infirmată juridic”). Modalităţile de
sancţionare a acestei priorităţi de către judecătorii naţionali nu sunt, însă, specificate în
hotărârea Costa.
51
P. Pescatore.
44
3.4. Test de autoevaluare
3.5. Bibliografie
Bibliografie recomandată:
Doctrină:
- Roxana-Mariana Popescu, „Dreptul Uniunii Europene. Teste grilă şi sinteze legislative”,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
- Ion P. Filipescu, A. Fuerea, “Drept instituţional comunitar european”, ediţia a V-a,
Editura Actami, Bucureşti, 2000;
- Roxana-Mariana Popescu, Mihaela-Augustina Dumitraşcu, „Drept comunitar european.
Caiet de seminar”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ediţia a IV-a, 2009;
- Viorel Marcu, “Drept instituţional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006;
- Roxana Munteanu, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”, Editura
52
Un singur răspuns corect.
45
Oscar Print, Bucureşti, 1996;
- Ovidiu Ţinca, “Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1999;
- Constantinesco, Vlad; Jaques, Jean-PauI; Kovar Robert; Simon, Denys, „Traité instituant
la C.E.E.; Commentaire article par article”, Paris, 1992.
Culegeri de acte normative:
- Theodor Tudoroiu, “Tratatul Uniunii Europene”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997;
- Theodor Tudoroiu, “Tratatul de la Amsterdam”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999;
- “Documente de bază ale Comunităţii europene”, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi,
2002.
Reviste de specialitate:
- Revista Română de Drept Comunitar
Legislaţie:
- Constituția României, republicată (2003);
- Tratatul de a Nisa (2001);
- Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005);
- Tratatul de la Lisabona (2007).
Site-uri:
- www.curia.europa.eu – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene;
- www.ena.lu – European Navigatore.
46
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4
Sistemul
instituţional al
Uniunii Europene
Obiective:
La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi:
să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului;
să cunoască atribuţiile diferitelor instituţii ale UE;
să cunoască principalele elemente ale modului de organizare şi funcţionare a
sistemului instituţional al UE;
să identifice stările de fapt, respectiv să estimeze problemele viitoare referitoare la
participarea ţării noastre, în calitate de stat membru cu drepturi şi obligaţii depline al
UE, în cadrul instituţiilor şi organelor UE.
Cuprins:
4.1. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor UE
4.2. Consiliul European; Consiliul
4.3. Comisia Europeană
4.4. Parlamentul European
4.5. Instituţiile jurisdicţionale
4.6. Sarcini de lucru
4.7. Test de autoevaluare
4.8. Bibliografie
53
Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p.
58 – 59.
111
4.1.1.. Principiului autonomiei de voinţă
54
Natacha Vigne, “Les institutiones européennes”, Elippses, Paris,1997, p. 120.
49
După aşa numita oficializare a sa prin AUE, Consiliul European a adoptat o serie de
orientări marcante pentru evoluţie comunitară, precum: reforma finanţării Comunităţilor
Europene, care intra în vigoare în anul 1988; moderarea dezbaterile cu privire la ceea ce va
deveni, în anul 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht.
- Instituţionalizarea Consiliului European prin Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în art. 5 (fostul art. D),
Consiliul European. Astfel:
„Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi oferă
orientările politice generale.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca şi
preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe ai
statelor membre şi de către un membru al Comisiei. Consiliul European se reuneşte de cel
puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului membru care
exercită preşedinţia Consiliului.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport la sfârşitul fiecărei
reuniuni a sa, precum şi un raport scris anual care vizează progresele realizate de Uniune”.
Textul acestui articol evidenţiază următoarele aspecte:
a) rolul instituţiei: aceasta dă Uniunii “impulsurile necesare” şi „defineşte orientările
politice generale” ale Uniunii. Atribuţii mai concrete sunt menţionate prin alte dispoziţii ale
Tratatului, în special cele cu privire la Uniunea Economică şi Monetară sau cele cu privire
la cooperarea în materie de politică externă;
b) instituirea unor relaţii mai strânse cu Parlamentul European: după fiecare reuniune
Parlamentului European îi este trimis un raport; de asemenea, Parlamentul primeşte şi un
raport anual care vizează progresele realizate de Uniune;
c) preşedinţia instituţiei: este asigurată de şeful de stat sau/şi de guvern al statului
care deţine preşedinţia Consiliului, prin rotaţie, timp de şase luni.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Consiliul European devine
o instituţie a Uniunii Europene care simbolizează însăşi unitatea instituţională.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii
Europene şi pe preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de către miniştrii
Afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.
Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht, Consiliul se reuneşte de două ori pe
an, la finele fiecărui semestru. În caz de urgenţă poate fi convocată şi o a treia întâlnire,
chiar şi a patra. Însă, Consiliul European de la Sevillia, desfăşurat în perioada 21 – 22 iunie
2002, aduce unele modificări cu privire la organizarea activităţilor instituţiei. Astfel,
Consiliul European se reuneşte de patru ori pe an, de două ori pe semestru. Numai în cazuri
excepţionale este prevăzută posibilitatea reunirii Consiliului în cadrul unor şedinţe
extraordinare.
Rolul Consiliul European se concretizează în direcţionarea politică a construcţiei
Uniunii Europene. Astfel, Consiliul European:
A. orientează construcţia Uniunii, prin stabilirea liniilor directoare ale politicii UE;
B. impulsionează politicile generale ale Uniunii;
C. coordonează politicile UE;
D. defineşte noile sectoare de activitate ale Uniunii.
50
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Consiliul European înfiinţează comisii ad-hoc şi
comitete de direcţie, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire la problema
analizată; pe baza acestor rapoarte se adoptă deciziile.
Potrivit modificărilor aduse de Consiliul European de la Sevillia, reuniunile acestuia
vor fi pregătite de către „Consiliul Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”, care va
coordona întreaga activitate de pregătire a lucrărilor, stabilind, totodată, şi ordinea de zi.
Propunerile altor organe tehnice auxiliare vor fi transmise „Consiliului afacerilor generale
şi al relaţiilor externe”, cu cel puţin două săptămâni înainte de reuniunea Consiliului.
Activitatea Consiliului European se concretizează în adoptarea următoarelor
documente:
a. decizii, pentru problemele cele mai importante;
b. decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de competenţă în
favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituţii ale UE;
c. orientări şi directive;
d. declaraţii.
4.3. Consiliul
55
În anul 1997 cele 83 de sesiuni ale Consiliului s-au ţinut în 21 de formaţii diferite.
51
a. Organizarea Consiliului
Preşedinţia Consiliului
Preşedinţia Consiliului este exercitată, prin rotaţie, de către fiecare stat membru,
pentru o perioadă de 6 luni. Consiliul European de la Bruxelles din 10 – 11 decembrie 1993
56
C.J.C.E,23 februarie 1988, Regatul Unit/Consiliu, off. 68/86, Rec. p. 855.
57
A se vedea, pentru puterea Consiliului de a adopta măsuri pentru organizarea sa internă, o decizie care
vizează accesul publicului la documentele sale, CJCE, 30 aprilie 1996, Ţările de Jos/Consiliu, off. C-58/94, Rec. p. I-
2169.
52
a prevăzut o modificare a art. 146, datorată Tratatului de aderare a noilor state membre, care
autorizează Consiliul să stabilească ordinea de exercitare a votului unanim.
Pregătirea şi conducerea lucrărilor Consiliului este asigurată de către ministrul al
cărui stat asigură preşedinţia. Practica a ţinut să accentueze rolul jucat de preşedintele
Consiliului şi, în special al preşedintelui Consiliului Afacerilor generale. Preşedintele are
rolul de a stabili priorităţile, respectiv calendarul preşedinţiei, de a convoca reuniunile
Consiliul şi de a stabili ordinea de zi provizorie (Regulamentul interior), facilitând
consensul în cadrul Consiliului, fiind un veritabil mediator în relaţiile dintre acesta şi
celelalte instituţii, în special cu Parlamentul European, şi, în ceea ce-l priveşte pe
preşedintele Consiliului afacerilor generale, acesta este prezent în relaţiile externe ale
Comunităţilor şi, implicit, în reprezentarea externă a Uniunii. Conform modificărilor
intervenite în urma Consiliului European de la Sevillia, atunci când se stabileşte că un dosar
va fi discutat în cursul semestrului următor, reprezentantul statului membru care va exercita
preşedinţia în viitoarelor 6 luni, poate să asigure, în timpul semestrului în curs, preşedinţia
reuniunilor comitetelor (altele decât COREPER), precum şi a grupurilor de lucru care se
ocupă de acel dosar.
Iniţial, reuniunile Consiliului se desfăşurau cu uşile închise. Numai membrii
Comisiei aveau acces şi dreptul la cuvânt. Potrivit noilor reglementări, adoptate la Summit-
ul de la Sevillia (21 – 22 iunie 2002), dezbaterile Consiliului care au ca obiect actele
adoptate în co-decizie cu Parlamentul European vor fi deschise publicului, în următoarele
condiţii:
- în faza iniţială a procedurii: Comisia va prezenta publicului principalele sale
propuneri legislative (cele în co-decizie); de asemenea, publicului vor fi deschise şi
dezbaterile care vor urma propunerii legislative în co-decizie;
- în faza finală a procedurii: publicul va primi informaţii cu privire la votul Consiliului.
În cadrul Consiliului, deciziile nu pot fi luate decât de miniştrii înşişi. Totodată,
atunci când este vorba de chestiuni mai puţin importante şi când intervine un acord unanim
între reprezentanţii permanenţi şi reprezentantul Comisiei, decizia este luată de Consiliu fără
a mai avea loc discuţii (partea A a ordinii de zi).
Tratatul asupra Uniunii Europene prevede reprezentarea preşedinţiei, fără vot
deliberativ, în Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar şi dreptul de a supune
o moţiune spre deliberare acestui Consiliu.
Tratatul asupra Uniunii Europene prevede rolul preşedinţiei în cadrul PESC, şi
anume:
⇒ reprezintă Uniunea în materiile care relevă politica externă şi de securitate comună;
⇒ are responsabilitatea punerii în aplicare a deciziilor luate în cadrul Politicii externe
şi de securitate comună şi exprimă, în principiu, poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor
internaţionale şi în cadrul conferinţelor internaţionale;
⇒ este asistată de Secretarul general al Consiliului, Înaltul reprezentant pentru PESC;
⇒ Comisia este asociată acestor sarcini, iar preşedintele este asistat, după caz, de
statul care va exercita următoarea preşedinţie;
⇒ statul care a exercitat preşedinţia precedentă, care intervenea anterior în sistemul
troika, nu mai este menţinută;
53
Majoritatea simplă
Votul majorităţii simple (50% + 1) este prezentat ca modalitatea de drept. Acest tip de
vot nu este solicitat decât în cazurile-limită.
Majoritatea calificată
Modalitatea cea mai frecventă prevăzută pentru adoptarea deciziilor la nivelul
Consiliului Uniunii Europene este majoritatea calificată (2/3).
Începând cu 1 mai 2004, data la care UE s-a extins cu 10 state, Tratatul de la Nisa,
precum şi Tratatul de aderare, semnat la Atena, la 16 aprilie 2003, au modificat organizarea
şi funcţionarea Consiliului. Astfel, în perioada 1 mai – 31 octombrie 2004, numărul total de
voturi existent în cadrul Consiliului era de 124, majoritatea calificată fiind de 88 de voturi.
Dacă cele 15 vechi state membre ale UE, la data de 1 mai 2004, îşi păstrau numărul de
voturi, celor 10 noi state membre le reveneau următoarele voturi:
- Polonia – 8 voturi;
- Republica Cehă şi Ungaria – câte 5 voturi;
- Slovacia, Lituania, Letonia, Slovenia şi Estonia – 3 voturi fiecare;
- Cipru şi Malta – câte 2 voturi.
În perioada 1 noiembrie 2004 – 31 decembrie 2006, numărul total de voturi era de
321, iar majoritatea calificată reprezenta 232 voturi.
Tot de la această dată, statele membre care constituie majoritatea trebuie să reprezinte
cel puţin 62% din populaţia Uniunii Europene.
Într-o Uniune cu 27 de membri, Tratatul de la Nisa şi tratatul de aderare a României
şi Bulgariei la UE prevedeau un număr total de voturi de 345, cu o majoritate calificată de
255 voturi. Repartizarea voturilor este următoarea:
- Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit – câte 29 de voturi;
- Spania şi Polonia – câte 27 de voturi;
- România – 14 voturi;
- Olanda – 13 voturi;
- Grecia, Republica Cehă, Belgia, Ungaria şi Portugalia – 12 voturi fiecare;
- Suedia, Austria, Bulgaria – câte 10 voturi;
- Slovacia, Danemarca, Filanda, Irlanda şi Lituania – 7 voturi fiecare;
- Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru şi Luxembourg – 4 voturi fiecare;
- Malta – 3 voturi.
Până la 1 noiembrie 2014, într-o Uniune cu 28 de state membre, numărul total de
voturi era de 352 (cele anterioare, la care se adaugă 7 voturi ale Croaţiei), iar numărul
minim necesar de voturi pentru adoptarea unui act juridic al UE, era de 260 de voturi.
De la 1 noiembrie 2014, „în Consiliu se aplică o nouă procedură pentru votul cu
majoritate calificată. În cadrul acestei proceduri, atunci când Consiliul votează cu privire la
o propunere a Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate, se întrunește o majoritate calificată dacă sunt îndeplinite două condiții:
- 55% dintre statele membre votează pentru - în practică, aceasta înseamnă 16 din 28;
- propunerea este sprijinită de un număr de state membre care reprezintă cel puțin
65% din totalul populației UE.
Această procedură nouă este cunoscută și sub denumirea de regula majorității
58
duble .
58
Potrivit http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/voting-system/qualified-majority/.
54
Astfel organizat, votul majoritar a înlocuit, treptat, adoptarea deciziilor cu
unanimitate de voturi, devenind, astfel, principal la sfârşitul perioadei de tranziţie.
Recurgerea la votul cu majoritate calificată reprezintă marea inovaţie a tratatelor UE prin
care s-a dorit să se vadă principalul simbol al „supranaţionalităţii”. Dar, punerea sa în
aplicare a fost contestată de către Franţa, chiar în momentul în care urma să se generalizeze
(la finalul perioadei de tranziţie, la sfârşitul celei de-a doua etape).
Importanţa votului majoritar nu constă, îndeosebi, în faptul că privează statele mici
de posibilitatea blocării deciziilor importante, atât timp cât membrii mai puternici pot, de
regulă, să fie aduşi la opţiunea dorită prin procedee care ţin de presiunea politică.
Unanimitatea
Prin votul unanim fiecare stat beneficiază de drept de veto; „abţinerea membrilor
prezenţi sau reprezentaţi nu constituie un obstacol în adoptarea deliberărilor Consiliului
care cere unanimitatea”. Unanimitatea este rezervată pentru cazuri limitate, al căror număr
trebuia să se reducă pe parcursul perioadei de tranziţie, trecerea la majoritatea calificată
trebuind să devină mai frecventă odată cu creşterea acestei perioade şi trecerea la aşa-numita
perioadă definitivă (1 ianuarie 1970). Evoluţia a antrenat reducerea progresivă a cerinţei
unanimităţii, fără a face să dispară, însă, în întregime.
Deliberarea
Ordinea de zi provizorie este stabilită chiar de preşedintele Consiliului, ordine de zi
care se aprobă, prin adoptare, de către Consiliu.
În continuare, se fac precizările necesare cu privire la punctele asupra cărora se cere
votul, deoarece în structura ordinii de zi se regăsesc două părţi (capitole):
- partea A: cuprinde punctele ordinii de zi asupra cărora nu se cer dezbateri, nefiind
necesar nici votul participanţilor. Pentru punctele înscrise în această parte s-a obţinut
acordul înaintea dezbaterilor, la nivelul organismelor Consiliului. Sunt, totuşi, înscrise în
ordinea de zi pentru că, formal, ele trebuie adoptate de către Consiliu;
- partea B: are în cuprinsul său problemele (punctele existente pe ordinea de zi) care
impun deliberări, dezbateri şi, implicit, aprobarea (adoptarea) lor prin votul participanţilor.
Ca procedură, reţinem faptul că, după desfăşurarea deliberărilor, dezbaterilor, de regulă, se
ajunge la un punct de vedere comun, punct de vedere care este supus la vot, adoptându-se
sau, problemele care fac obiectul punctului respectiv, se retrimit spre rediscutare în
organismele Consiliului.
Organele auxiliare
⇒ Consiliul este asistat de către un Secretariat general. Organizarea Secretariatului
este decisă de Consiliu cu unanimitate de voturi.
Secretarul general are rolul de a asigura buna funcţionare a Secretariatului, sub
autoritatea Consiliului, de a supune Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli ale
Consiliului şi de a gestiona fondurile puse la dispoziţia Consiliului. Secretarul general
participă la sesiunile Consiliului, iar în activitatea pe care o desfăşoară este ajutat de către
un cabinet.
Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care reuneşte
mai mulţi funcţionari şi, în general, constituie un cabinet colectiv de conducere asigurând
permanenţa şi garantând stabilitatea.
55
⇒ Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui
personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane oficiale din ministerele naţionale. Şefii
acestor delegaţii se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanţilor
permanenţi ai statelor membre (COREPER).
Existenţa COREPER, ca organism, este relativ recentă, fiind reglementat numai prin
Regulamentul interior al Consiliului.
Comitetul este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialogul reprezentanţilor
permanenţi între ei şi dialogul fiecăruia dintre ei cu capitala de unde provin.
Reprezentantul permanent este, totodată, avocatul guvernului său, însărcinat să-şi
convingă partenerii de buna intenţie a poziţiei pe care o apără şi de cea a Consiliului pe
lângă propria sa capitală. COREPER este, în acest fel, sub dubla sa formă, creuzetul în care
o anumită opinie unională a ajuns să se formeze prin confruntarea, respectiv depăşirea
opiniilor statelor membre şi ale Consiliului.
Propunerile şi materialele supuse spre dezbatere ori deciziile Consiliului sunt
pregătite de către COREPER, cu ajutorul unor comitete. Aceste comitete sunt formate din
echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort 59.
Instanţă de control politic, COREPER orientează şi supervizează lucrările multiplelor
grupuri de experţi care funcţionează în permanenţă în Consiliu pe temele cele mai diverse.
Aceste grupuri sunt compuse când din colaboratori ai ambasadorilor, rezidenţi la Bruxelles,
când din experţi veniţi din capitale. COREPER se străduieşte să uşureze activitatea
miniştrilor rezolvând la propriul său nivel chestiunile pe care experţii nu le-au tranşat; în
plus, joacă rolul de a filtra problemele din diferite dosare.
⇒ Alte organe auxiliare: grupurile de experţi; Comitetul special pentru agricultură;
Comitetul pentru vize; Comitetul monetar; Comitetul politic; Comitetul pentru vize.
În afara acestor comitete, Consiliul mai este asistat şi de alte organe auxiliare, precum:
Comitetul permanent pentru forţe de muncă; Comitetul pentru energie; Comitetul pentru
cercetare ştiinţifică şi tehnică; Comitetul pentru educaţie; Comitetul pentru acordurile de
cooperare cu ţările Lumii a treia.
4.3.2. Atribuţii
59
Instituţiile Uniunii Europene, broşură editată de către Delegaţia Comisiei europene în România, Bucureşti,
1999, p. 4.
56
4.4. Comisia Europeană
60
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 105.
61
Comisia Europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea europeană: vecinul tău”, Luxemburg, 1995, p. 13.
62
Idem.
58
propună şi o problemă care nu este în programul trimestrial pe ordinea de zi sau are
posibilitatea să ceară amânarea dezbaterii unei probleme înscrise pe ordinea de zi.
Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale.
În cadrul Comisiei, deciziile se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, numite
„colegii”, chiar dacă fiecare dintre comisari are răspundere directă numai pentru anumite
domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare sau mai mic de
comisari, în funcţie de materia în care urmează a se adopta decizia respectivă. Aici operează
principiul „răspunderii colective” pentru deciziile adoptate.
Şedinţele desfăşurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai
importante probleme. Pentru problemele mai puţin importante reuniunea şefilor de cabinet
este suficientă.
În ceea ce priveşte desfăşurarea şedinţelor Comisiei, există două proceduri speciale,
şi anume 63:
a) procedura scrisă şi b) procedura delegării.
a) procedura scrisă - constă în faptul că fiecare comisar face propunerile pe care le
consideră necesare domeniului pe care îl coordonează şi le comunică în scris, celorlalţi
comisari. Aceştia, la rândul lor, pot formula observaţii şi pot să propună amendamente.
Dacă nu formulează observaţii ori amenda-mente, propunerile se consideră adoptate,
devenind decizii ale Comisiei, fără a mai urma şi o altă procedură. Dacă, însă, se formulează
amendamente, propunerile urmează să fie discutate în plenul Comisiei şi numai după aceea
devin decizii.
b) procedura delegării - este cea în cadrul căreia un comisar poate acţiona în numele
altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, precis definite, folosindu-se sistemul
mandatării.
În cazul în care o propunere necesită avizul mai multor Directorate Generale pentru a
putea fi înscrisă pe ordinea de zi a colegiului Comisiei, direcţia generală „chef de file”
distribuie, în prealabil, proiectul şi celorlalte servicii interesate, precum şi cabinetelor
comisarilor corespondenţi.
Principalele limbi de lucru ale Comisiei sunt:
- engleza;
- franceza;
- germana.
Documentele oficiale, în totalitatea lor, sunt traduse şi tipărite, însă, în toate cele 24
limbi oficiale (practic, toate limbile statelor membre ale Uniunii Europene sunt limbi
oficiale).
De asemenea, reuniunile oficiale ale Comisiei cu guvernele statelor membre, precum
şi şedinţele desfăşurate împreună cu Parlamentul European beneficiază de traduceri în şi din
toate cele 24 limbi oficiale ale UE.
Dintre membrii săi, Comisia poate constitui şi grupuri de lucru.
În exercitarea atribuţiilor sale, fiecare comisar este asistat de câte un cabinet condus
de un şef de cabinet şi având în componenţa sa consilieri. Aceştia servesc ca o punte de
legătură între comisar şi directoratele generale din subordine. Dar ei au, pe de altă parte, şi
atribuţiile unor „ochi şi urechi” ai comisarului în problemele de care acesta se interesează.
În pregătirea lucrărilor şi la reuniunile Comisiei, Preşedintele Comisiei este asistat de
către un Secretar general. Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale şi
veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia măsurile necesare
63
Ion P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 111.
59
pentru a asigura notificarea şi publicarea actelor, precum şi transmiterea de documente către
alte instituţii. De asemenea, asigură legătura cu celelalte instituţii, urmărind lucrările altor
instituţii şi informând Comisia, prin intermediul departamentelor care se găsesc în
subordinea Secretariatului general şi care se ocupă cu:
- relaţiile cu Consiliul;
- registrul;
- relaţiile cu Parlamentul European, Avocatul Poporului (Ombudsman) European,
Comitetul Economic şi Social, precum şi Comitetul Regiunilor;
- simplificarea metodelor de lucru şi a procedurilor;
- coordonarea programelor şi politicilor;
- resurse şi probleme generale.
În vederea funcţionării şi dezvoltării Pieţei Comune, Comisia este cea care „veghează
la aplicarea dispoziţiilor prezentului Tratat, ca şi a dispoziţiilor date de instituţii, în temeiul
acestuia”, astfel:
- formulează recomandări şi/sau avize privind materiile care fac obiectul prezentului
Tratat, dacă acesta prevede în mod expres sau dacă ea consideră că sunt necesare;
- dispune de putere de decizie proprie şi participă la elaborarea propunerilor de acte
ale Consiliului şi Parlamentului European în condiţiile prevăzute în prezentul Tratat
(iniţiativă legislativă);
- exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe
care el le stabileşte.
Tratatele atribuie Comisiei, ca rol principal, pe acela de a exprima interesul unional şi
de a asigura realizarea acestui interes.
Totodată, Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din. acest
punct de vedere, în faţa Parlamentului European. Acest rol, foarte generic exprimat, se
traduce prin existenţa a două categorii de instrumente pe care Comisia le are la dispoziţie, şi
anume:
• norme de drept unional elaborate de Comisie, în domenii proprii ori în altele
stabilite şi transmise de Comisie;
• directivele, recomandările şi avizele formulate de Comisie pentru statele membre,
care nu sunt norme direct aplicabile, ci sunt norme de recomandare, statele trebuind să li se
conformeze în timp.
Valorificându-şi rolul său de „paznic al Tratatelor”, Comisia poate să declanşeze
anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori statele membre
îndeplinesc obligaţiile ce le revin din Tratate.
De asemenea, Comisia dispune de o procedură cu ajutorul căreia poate să
„urmărească” un stat membru al UE care nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin din Tratate.
Există şi posibilitatea abilitării Comisiei în vederea aplicării amenzilor pentru operatorii
economici. Aceasta, deoarece sunt situaţii în care operatorii economici trebuie să se
conformeze dispoziţiilor Comisiei. Dacă nu o fac, atunci Comisia le aplică amenzi.
Concluzia care se impune este aceea conform căreia Comisia elaborează norme de drept
unional, dar dispune şi de mijloace juridice care o transformă într-un adevărat paznic al
tratatelor UE.
Atunci când este cazul, Comisia are posibilitatea de a urmări încălcările tratatului.
Cu excepţia anumitor proceduri speciale, Comisia dispune de procedura generală în
60
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, ce îi permite, în termenii unei instanţe prestigioase, să
sesizeze Curtea de Justiţie care să constate „lipsurile” reproşate.
Potrivit dispoziţiilor legale, Comisia poate chema la respectarea tratatelor fie pe cale
de recurs în contencios, fie pe calea competenţei consultative a Curţii.
Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din acest punct de
vedere, în faţa Parlamentului European.
Ca instituţie executivă, Comisia are responsabilitatea implementării bugetului
Uniunii, dar şi administrarea clauzelor protectoare în tratate şi în legislaţia secundară.
Comisia administrează diversele fonduri şi programe ale Uniunii, incluzându-le şi pe cele
care se ocupă de sprijinirea ţărilor din afara UE.
Tot în calitate de executiv al Tratatelor şi actelor Consiliului, Comisia este cea mai
îndreptăţită să facă faţă sarcinilor de execuţie şi gestiune. Este chemată, în primul rând, să
adopte măsuri de execuţie cu deschidere generală. De asemenea, Comisia are sarcina de a
lua decizii cu caracter particular, privind guvernele sau acţiunile. Este gestionara
ansamblului de Fonduri unionale (Fondul Social European, Fondul European pentru
Dezvoltare Regională ş.a.), chiar şi a celor ce nu sunt încă bugetare.
Mai extinse decât puterile executive primare sunt puterile derivate, transferate
Comisiei de către Consiliu.
Sub aspectul activităţilor pe care le desfăşoară, Comisia nu dispune de libertate
deplină, deoarece, potrivit statutului propriu, este obligată să acţioneze numai dacă
interesele Uniunii o cer.
În cadrul Comisiei se găseşte punctul de plecare pentru fiecare acţiune unională.
Având dreptul de iniţiativă, Comisia este cea care trebuie să prezinte Consiliului propunerile
şi proiectele pentru legislaţia Uniunii. La nevoie, Consiliul poate să ceară Comisiei, în
temeiul prerogativelor sale, să redacteze propuneri.
Referitor la rolul Comisiei, în sensul iniţiativei, reţine atenţia faptul că, încă din anii
1970, s-a putut constata erodarea acestei laturi a acţiunii ei şi modificarea puterii de
negociere 64. Comisia, cu scopul de a fi acceptate, a introdus în elaborarea propunerilor sale
un element de „pre-negociere” (utilizarea instrumentului de comunicare, care serveşte la
efectuarea unui sondaj politic al Consiliului sau a documentului de lucru al serviciilor care
sunt discutate pe grupuri sau în COREPER) care, pe de o parte, a întârziat punerea la punct
a anumitor texte (la sfârşitul lui 1982, cartea verde „Perspective ale finanţelor bugetului
comunitar”, din noiembrie 1979, nu fusese urmată de nici o propunere formală de creare de
noi resurse proprii), pe de altă parte, a condus la neacceptarea textelor decât pe baza celui
mai mic numitor comun. A rezultat că viziunea şi perspectiva unională, căreia Comisia ar
trebui să-i fie garantă, sunt foarte des reconsiderate. În plus, din diverse raţiuni ce ţin,
înainte de toate, să generalizeze recursul în unanimitate, chiar pentru chestiuni mai puţin
„importante”, capacitatea sa de a face să se accepte compromisuri s-a diminuat, „puterea de
negociere” a Comisiei fiind în căutarea punctelor de sprijin în special în Parlamentul ales.
În domeniul extern, Comisia conduce negocierile acordurilor cu ţările terţe, iar în
executarea mandatelor Consiliului reprezintă Uniunea.
64
J. L. Dewost, „Relaţiile dintre Comisie şi Consiliu în procesul de decizie comunitară”, R.M.C., 1980, p. 289.
61
4.5. Parlamentul European
Parlamentul European a apărut prin Tratatele institutive, fiind denumit, iniţial, fie
Adunarea comună (în Tratatul instituind CECA), fie Adunare (în Tratatele instituind CEE,
Euratom); prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei instituţii similare au fost reunite în
Adunarea Parlamentară Europeană, numire ce şi-a produs efectele începând cu anul 1960.
Ulterior, prin rezoluţia Adunării Parlamentare Europene din 30 martie 1962, s-a
stabilit denumirea de Parlamentul European, denumire pe care o poartă şi în prezent.
65
Legea din 07.07.1977; Decretul din 28.02.1979; J.O.R.F. din 01.03.1979.
62
În ceea ce priveşte statutul membrilor Parlamentului European, acesta este
reglementat atât de dispoziţiile Uniunii, cât şi de cele naţionale. Dispoziţiile aplicabile la
alegerile europene, care sunt înscrise în „Act”, sunt foarte sumare. Ele trimit, în special, fie
la tratatele originare, fie la măsurile de aplicare sau, cel mai des, la legislaţiile naţionale,
legislaţii care dispun că se fac aplicabile şi parlamentarilor europeni.
Parlamentul poate stabili şi unele reguli de conduită pentru membrii săi.
Membrii Parlamentului European sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul
lor este reprezentativ. Verificarea puterilor lor este o prerogativă care incumbă
Parlamentului European.
Cumulul mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe plan european,
dar el este interzis pe plan naţional. Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării
stabileşte, în art. 6, paragraful 1, incompatibilităţile cărora trebuie să li supună membrii
Parlamentului European. Astfel, un membru al Parlamentului European, pe timpul
mandatului, nu poate îndeplini şi calitatea de:
- membru al guvernului unui stat;
- membru al Comisiei;
- membru al Curţii de Justiţie sau grefier;
- membru al Curţii de Conturi;
- membru al Comitetului Economic şi Social;
- membru al comitetelor sau organismelor create în temeiul sau în aplicarea Tratatelor
institutive în vederea administrării fondurilor Uniunii sau a unei sarcini permanente şi
directe de gestiune administrativă;
- membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului director al BEI 66;
- funcţionar sau agent în activitate în cadrul Uniunii Europene.
Aşa cum este firesc, reglementările adoptate la nivel naţional pot completa aceste
incompatibilităţi.
Privilegiile şi imunităţile prevăzute de art. 8-10 din Protocolul privind privilegiile şi
imunităţile, din 1965, au fost menţinute şi de Actul din 1976.
Art. 8, alin. 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie pe timpul deplasării
membrilor Parlamentului spre locul reuniunii Adunării sau cu prilejul întoarcerii. Alineatul
2 prevede facilităţi în materie de taxe sau control.
Membrii Parlamentului European beneficiază, potrivit art. 10 din Protocol, de
imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este, practic,
permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt cele recunoscute membrilor
Parlamentului din ţara lor, nefiind uniformizată legislaţia în această materie. Pe teritoriul
oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de la orice măsură de detenţie ori de la orice
măsură de urmărire judiciară.
Sub presiunea guvernelor, în special a celui francez şi a celui britanic, Parlamentul
European, renunţând la exercitarea suveranităţii în materie legislativă, arată că dispoziţiile
naţionale sunt cele care guvernează problema indemnizaţiilor parlamentare şi regimul
impunerii lor. Acest fapt generează inegalităţi materiale, dificil de admis între aleşii
europeni provenind din ţări diferite, în detrimentul, considerabil, al britanicilor şi al
italienilor, lucru pe care Adunarea încearcă să-l corijeze printr-un regim generos de avantaje
şi indemnizaţii pentru persoana mandatată la acest nivel. Astfel, indemnizaţia parlamentară
şi regimul său de impozitare sunt stabilite prin dispoziţii naţionale.
66
Banca Europeană pentru Investiţii.
63
4.5.2. Organizare şi funcţionare
64
majorităţii membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei şi din iniţiativa unei
treimi din membri săi.
Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Până la intrarea în vigoare a modificărilor
propuse la reuniunea Consiliului European de la Sevillia, Parlamentul European era singura
instituţie a Uniunii care îşi ţinea dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile
Parlamentului se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găseşte în fruntea Secretariatului
general. În cadrul Secretariatului îşi desfăşoară activitatea aproximativ 3500 de persoane, pe
lângă care mai funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor. Cele 23
limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul Secretariatului să
lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi interpretare). Cu toate acestea, în ciuda
constrângerilor impuse de multilingvism şi de cele trei puncte de lucru, bugetul operaţional
al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Uniunii, adică un Euro şi jumătate pe an
de la fiecare persoană care trăieşte în Uniunea Europeană.
Lucrările Parlamentului se desfăşoară în 3 oraşe diferite. Secretariatul se găseşte la
Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au
loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.
67
Tratatele din anii 1970 şi 1975.
65
4.6. Instituţiile jurisdicţionale
⇒ Judecătorii
În ceea ce priveşte judecătorii, interesant este faptul că nici o dispoziţie a Tratatelor
nu prevede ca aceştia să aibă cetăţenia statelor membre. În practică însă, s-a urmărit ca,
întotdeauna, Curtea să cuprindă cel puţin câte un judecător din fiecare dintre statele
membre. Acest lucru a fost şi este de dorit deoarece, atunci când deliberează în plen, Curtea
să poată avea un judecător familiarizat cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.
Preocuparea de ordin politic a fost şi ea precumpănitoare pentru un echilibru global pe
naţionalităţi, care se sprijină atât pe efectivul judecătorilor, cât şi pe cel al avocaţilor
generali. După aderarea Greciei 68 respectarea echilibrului a devenit ceva mai dificilă,
deoarece Curtea nu poate delibera valabil decât cu un număr impar.
Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul cu
caracter de continuitate şi în deplină independenţă. Ei sunt numiţi, de comun acord de
guvernele statelor membre, dintre „personalităţile care oferă toate garanţiile de
independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea în ţările lor a celor mai
înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurişti având competenţe notorii” 69.
La cererea Curţii, Consiliul de miniştri, statuând cu unanimitate de voturi, poate mări
numărul de judecători, urmărindu-se permanent reprezentarea tuturor sistemelor de drept din
ţările membre.
Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit
fără limită. Practica arată că ei rămân în funcţie, în medie, timp de două mandate. Pentru a
se asigura o anumită permanenţă şi continuitate în structura Curţii, reînnoirile se fac în
proporţie de 50% o dată la 3 ani. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.
Durata scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, în perioada negocierilor,
discuţii critice în care se susţineau puncte de vedere din care rezultă că magistraţii Curţii,
nefiind numiţi pe viaţă, ar aduce atingere principiului inamovibilităţii, garanţie
fundamentală a independenţei judecătorilor în accepţiunea doctrinei juridice occidentale 70.
În opinia majorităţii specialiştilor de drept unional, criticile aduse nu sunt concludente.
Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curţii în timpul exercitării
mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra activităţii şi
disciplinei membrilor ei. Tot ea este cea care poate revoca un judecător, cu unanimitate de
68
În anul 1981, Grecia devine al 10-lea stat membru al Comunităţilor europene.
69
Art. 167 din Tratatul CEE şi art. 139 din Tratatul CEEA
70
Nicolo Catalano, „Manuel de droit des Communautés européennes”, Paris, 1962, p. 56 şi urm.
66
voturi, decizia luându-se în absenţa acestuia şi numai atunci când judecătorul respectiv a
încetat să răspundă condiţiilor cerute pentru exercitarea funcţiilor sale.
Independenţa judecătorilor Curţii este garantată, mai ales, de caracterul strict secret al
deliberărilor în Camera de consiliu. Procedura „opiniei separate”, întâlnită la Curtea
Internaţională de Justiţie, nu este admisă. Hotărârile Curţii sunt decizii colective care
angajează instanţa în întregul ei. De asemenea, independenţa judecătorilor mai este
garantată şi de statutul acestora, de drepturile şi incompatibilităţile pe care le prevăd
tratatele în acest scop.
⇒ Preşedintele
Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe preşedintele Curţii de Justiţie,
pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorul francez Robert Decourt a
exercitat, astfel, 3 mandate succesive, în perioada cuprinsă între anii 1967-1976.
Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează audierile acesteia, precum şi deliberările în
Camera de Consiliu. Competenţele sale jurisdicţionale, pe care şi le exercită prin ordonanţe,
sunt limitate.
⇒ Avocaţii generali
Avocaţii generali sunt numiţi cu acordul guvernelor statelor membre pentru o
perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Condiţiile pe care trebuie să
le îndeplinească sunt aceleaşi ca şi în cazul judecătorilor. O înlocuire parţială a avocaţilor
are loc la fiecare 3 ani.
În concordanţă cu prevederile Tratatelor, avocaţii generali „au sarcina de a prezenta
public, cu toată imparţialitatea şi în deplină independenţă, concluzii motivate asupra
cauzelor supuse Curţii de Justiţie pentru a o sprijini în îndeplinirea misiunii sale”. Rolul
esenţial al avocaţilor generali se materializează în momentul punerii concluziilor. În fiecare
cauză sunt ascultaţi, în principiu, avocaţii generali afectaţi Camerei căreia îi aparţine şi
judecătorul raportor.
⇒ Grefierul
Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaţilor, pentru o perioadă de 6
ani. Curtea este cea care îi stabileşte şi statutul, iar atunci când constată că acesta nu mai
corespunde condiţiilor cerute sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin, îl poate revoca.
Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie.
Ca şi judecătorii şi avocaţii generali, grefierul este obligat să depună jurământul în
faţa Curţii, în sensul că îşi va exercita atribuţiile cu toată imparţialitatea şi nu va divulga
secretul dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte, atribuţii de ordin
procedural, iar pe de altă parte, atribuţii administrative. Sub controlul preşedintelui, grefierul
are misiunea de a primi, transmite şi conserva toate documentele şi, de asemenea, să
realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea
Regulamentului de procedură 71. Totodată, asistă şi la şedinţele de audiere ale Curţii şi ale
Camerelor. Are în grija sa arhivele şi se ocupă de publicaţiile Curţii.
Ca atribuţii administrative, grefierul le are pe cele de gestiune şi contabilizare a Curţii
cu ajutorul unui administrator.
71
Joseph Gand, „La composition, l’organisation, le fonctionement et le rol de la Cour”, în „Droit des
Communautés Européennes”, Larcier, Bruxelles, 1990, p. 300.
67
Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al preşedintelui 72, funcţionarii şi
agenţii Curţii, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice modificare de
organizare a serviciilor Curţii 73.
⇒ Raportorii adjuncţi
Protocoalele adiţionale reglementează o instituţie asemănătoare auditoriatului din
Consiliul de Stat belgian sau francez, respectiv instituţia raportorilor adjuncţi, care, în
practică, nu a fost folosită până în prezent. Ei au sarcina să ajute preşedintele în procedura
de urgenţă şi pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor. Nu au dreptul să
participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.
⇒ Referenţii
Fiecare judecător şi avocat general primeşte, pe lângă altele, asistenţa personală a doi
referenţi, jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept. Referentul ataşat persoanei fiecărui
membru al Curţii şi depinzând numai de el constituie cabinetul acestuia şi are un rol
deosebit de important în funcţionarea Curţii.
C. Organizare şi funcţionare
Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători.
Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să
participe la deliberări.
Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei „Camere de
Consiliu”, desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi în faza
72
Art. 11 al Protocolului CEE
73
Printre serviciile Curţii o mare importanţă o are cel lingvistic, al traducătorilor.
68
procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi grefierul nu
sunt admişi.
Preşedintele nu are un vot dominant. Sistemul UE nu reproduce instituţia
„judecătorului naţional” ori a „judecătorului ad-hoc” în vigoare în faţa Curţilor
internaţionale 74.
În lipsa consensului, din cadrul deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar,
începând cu judecătorul cel mai nou. Deliberările sunt strict secrete şi procedeul „opiniei
separate” nu este admis. Deciziile Curţii sunt colective şi o angajează în ansamblul ei.
Când deliberările Curţii au ca obiect probleme de ordin administrativ ale funcţionării
acesteia, la ele participă şi avocaţii generali cu vot deliberativ, iar grefierul asistă.
Curtea de Justiţie este o instituţie care funcţionează permanent, vacanţele judiciare,
fixate de ea, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În caz de urgenţă,
preşedintele Curţii poate convoca şedinţele chiar în această perioadă 75. Lucrările Curţii se
desfăşoară în fapt în limba franceză, ca limbă de lucru, deşi se prevede că pot fi folosite
toate limbile vorbite în Uniune.
Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai puţin
cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.
74
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 132.
75
Art. 28 din Regulamentul de procedură.
69
Raportată la aceste competenţe, Curtea apare ca jurisdicţie permanentă şi obligatorie a
ordinii juridice a Uniunii, ordine juridică de drept internaţional ale cărei subiecte sunt nu
numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.
4.6.2. Tribunalul
76
Decizia Consiliului 2004/752/CE, Euratom, din 2 noiembrie 2004.
71
Tribunalul Funcţiei Publice îşi numeşte un grefier, căruia îi fixează statutul.
Dispoziţiile cu privire la regimul lingvistic al Tribunalului sunt aplicabile şi
Tribunalului Funcţiei Publice.
77
Pe durata mandatului, funcţia de membru al Curţii este incompatibilă cu orice altă activitate profesională,
remunerată sau nu.
78
Privilegiile şi imunităţiile fiind conforme cu Protocolul de la Bruxelles relativ la Curtea de Justiţie.
72
4.7.1. Atribuţii
79
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 151.
73
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, alături de răspunsurile formulate de aceste instituţii la
observaţiile Curţii.
Totodată, Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales
sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice şi poate emite avize la
cererea uneia din celelalte instituţii ale Uniunii Europene.
Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea membrilor
Curţii de Conturi.
Diferitele instituţii interesate pot lua poziţie cu privire la observaţiile şi criticile înscrise
în rapoarte 80.
Ea asistă Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control
privind executarea bugetului.
Prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, Curtea de Conturi dobândeşte prerogativa
de a introduce acţiuni în faţa Curţii Europene de Justiţie în vederea asigurării respectării
exercitării atribuţiilor sale. Tot prin dispoziţiile acestui Tratat Curtea de Conturi poate
efectua controale în localurile oricărui organism care gestionează venituri sau cheltuieli în
numele Uniunii, chiar şi în statele membre. De asemenea, ea poate efectua asemenea
controale în localurile persoanelor fizice sau morale, care beneficiază de vărsăminte care
provin din bugetul Uniunii 81.
La fel ca şi Curtea Europeană de Justiţie, ca şi Tribunalul, Curtea de Conturi îşi
desfăşoară activitatea la Luxemburg 82.
80
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, „Drept instituţional european”, Editura Olimp, Bucureşti,
1999, p. 126.
81
Ovidiu Ţinca, „Drept coumunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, p. 95.
82
Corina Leicu, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 117.
74
4.9. Test de autoevaluare
Rezolvaţi următoarele teste-grilă 83:
6. Regula generală privind funcţionarea Comisiei Europene este cea potrivit căreia
aceasta se reuneşte:
a) o dată pe săptămână;
b) ori de câte ori este necesar;
c) o dată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar.
83
Un singur răspuns corect.
75
9. Principale limbi de lucru ale Comisiei Europene sunt:
a) engleza, franceza, germana;
b) engleza, franceza, germana, italiana;
c) engleza, franceza, italiana.
4.10. Bibliografie
Bibliografie recomandată:
Doctrină:
- Roxana-Mariana Popescu, „Dreptul Uniunii Europene. Teste grilă şi sinteze legislative”,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
- Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura AllBeck, 2003;
- Ion P. Filipescu, A. Fuerea, “Drept instituţional comunitar european”, ediţia a V-a,
Editura Actami, Bucureşti, 2000;
- Roxana-Mariana Popescu, Mihaela-Augustina Dumitraşcu, „Drept comunitar european.
Caiet de seminar”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ediţia a IV-a, 2009;
- Viorel Marcu, “Drept instituţional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006;
- Roxana Munteanu, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1996;
- Ovidiu Ţinca, “Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1999;
- Brânduşa Ştefănescu, “Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene”, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979 ;
- Rideau, Joël, „Droit institutionnel de I’Union et des Communautés européennes”, 3-e
édition, L.G.D.J. Paris, 1999;
Culegeri de acte normative:
- Theodor Tudoroiu, “Tratatul Uniunii Europene”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997;
- Theodor Tudoroiu, “Tratatul de la Amsterdam”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999;
76
- “Documente de bază ale Comunităţii europene”, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi,
2002.
Reviste de specialitate:
- Revista Română de Drept Comunitar
Legislaţie:
- Constituția României, republicată (2003);
Site-uri:
- www.curia.europa.eu – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene;
- www.ena.lu – European Navigatore
77
Reforma
instituţională a
Uniunii Europene
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6
Obiective:
La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi:
să cunoască principalele momente ale evoluţiei sistemului instituţional al Uniunii;
să identifice principalele tratate şi acte modificatoare;
să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului;
să cunoască elementele de reformă instituţională.
Cuprins:
6.1. Reforma instituţională realizată prin Tratatul de la Nisa
6.2. Reforma instituţională realizată prin Tratatul de la Lisabona
6.3. Sarcini de lucru
6.4. Test de autoevaluare
6.5. Bibliografie
84
Dintre acestea, 10 au devenit, deja, membre ale UE, începând cu 1 mai 2004.
79
B. Reponderea voturilor
Scopul urmărit a fost acela de a fi reflectate cât mai fidel puterea economică şi
ponderea demografică în numărul de voturi alocate.
Astfel, un acord nu va putea fi încheiat fără acceptul a 14 dintre cele 27 de state
preconizate a fi membre ale UE.
Statele „mari”(Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia) s-au plasat pe acelaşi nivel.
Prin urmare, o decizie poate fi luată numai dacă cel puţin 14 state au votat în favoarea
ei sau reprezintă cel puţin 62% din populaţia europeană.
Ponderea voturilor, în acest fel convenită, este următoarea:
Statele membre Ţările candidate 85
Belgia 12 Bulgaria 10
Danemarca 7 Cipru 4
Germania 29 Cehia 12
Grecia 12 Estonia 4
Spania 27 Ungaria 12
Franţa 29 Letonia 4
Irlanda 7 Lituania 7
Italia 29 Malta 3
Luxemburg 4 Polonia 27
Olanda 13 România 14
Austria 10 Slovacia 7
Portugalia 12 Slovenia 4
Finlanda 7
Suedia 10
Marea Britanie 29
TOTAL: 345 de
voturi
85
Aceeaşi menţiune, 10 state au devenit, deja, membre ale UE.
80
6.1.4. Curtea de Justiţie
86
Punctul 12 din Mandat.
87
Potrivit Articolul I-20: „Parlamentul European” din Tratatul constituţional, „1. Parlamentul European
exercită, împreună cu Consiliul , funcţiile legislativă şi bugetară. El exercită şi funcţiile de control politic şi
consultativă, conform condiţiilor stabilite prin Constituţie. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei
Europene.
2. Parlamentul European este format din reprezentanţi ai cetăţenelor şi cetăţenilor Uniunii. Numărul lor nu va
depăşi şapte sute cincizeci. Reprezentarea cetăţenelor şi cetăţenilor se face în mod proporţional degresiv, stabilindu-se
un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici un stat membru nu poate deţine mai mult de nouăzeci şi
şase de locuri.
Consiliul European va adopta cu unanimitate de voturi, la propunerea Parlamentului şi cu aprobarea
acestuia, o decizie europeană stabilind componenţa Parlamentului, cu respectarea principiilor enunţate la teza I.
2bis. Membrii Parlamentului European vor fi aleşi pentru un mandat de cinci ani, prin sufragiu universal,
liber şi secret.
3. Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi”.
81
modalităţile de vot şi înfiinţându-se cabinetul Preşedintelui;
- Consiliul 89 – introduce sistemul de vot cu dublă majoritate (nu rădăcină pătrată, aşa
cum propunea Polonia), iar cu privire la preşedinţia rotativă de 6 luni se lasă posibilitatea
unor modificări ulterioare;
- Comisia Europeană 90 – vizează noua componenţă şi consolidarea rolului
preşedintelui;
- Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii (propus prin Tratatul Constituţional) – îşi
schimbă denumirea în „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate”, dobândind un nou cabinet;
- Curtea de Justiţie a UE va cunoaşte unele modificări în acord cu unificarea
anumitor reglementări;
- sistemul de vot 91, „cu dublă majoritate, astfel cum s-a convenit în cadrul CIG 2004,
va intra în vigoare de la 1 noiembrie 2014, dată până la care sistemul actual de vot cu
majoritate calificată articolul 205 alineatul (2) TCE) va continua să se aplice. După aceea,
pe durata unei perioade tranzitorii până la 31 martie 2017, când o decizie trebuie adoptată
cu majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita ca respectiva decizie să fie
luată în conformitate cu sistemul de vot cu majoritate calificată astfel cum este prevăzut la
articolul 205 alineatul (2) al actualului TCE. În plus, până la data de 31 martie 2017, dacă
membrii Consiliului reprezentând cel puţin 75% din populaţie sau cel puţin 75% din
numărul statelor membre necesar constituirii unei minorităţi de blocaj astfel cum este
88
Articolul I-21: „Consiliul European” din Tratatul constituţional menţionează următoarele: „1. Consiliul
European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile de politică
generală. Nu exercită funcţii legislative.
2. Consiliul European este format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedinte
său şi preşedintele Comisiei. Ministrul afacerilor externe al Uniunii participă la lucrări.
3. Consiliul European se întruneşte în fiecare trimestru la convocarea preşedintelui său. Atunci când ordinea
de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistaţi de către un ministru şi, în cazul preşedintelui
Comisiei, de către un comisar european. Preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European
atunci când această situaţie se impune.
4. Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care în Constituţie se prevede altfel”.
89
Articolul I-23: „Consiliul ” – „1. Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă
şi bugetară. Exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, conform condiţiilor stabilite prin Constituţie.
2. Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru la nivel ministerial, acesta fiind
competent să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot în numele acestuia.
3. Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care în Constituţie se prevede altfel”.
90
Articolul I-26: „Comisia Europeană” – „1. Comisia Europeană promovează interesul european general şi
adoptă iniţiativele necesare în acest scop. (…). Supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de
Justiţie. Execută bugetul şi gestionează programele. Exercită funcţii de coordonare, execuţie şi gestionare, în condiţiile
stabilite prin Constituţie. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în Constituţie,
asigură reprezentarea externă a Uniunii. Are iniţiativa programării anuale şi multianuale în vederea încheierii de
acorduri inter-instituţionale. (…)
3. Mandatul Comisiei este de cinci ani.
4. Membrii Comisiei sunt aleşi în funcţie de competenţa lor generală şi de angajamentul lor european, iar
independenţa lor trebuie să fie mai presus de îndoială (…)”.
91
Potrivit Tratatului constituţional, „1. Majoritatea calificată este definită ca fiind cel puţin 55% din membri
Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre ei şi reprezentând state membre reunind cel puţin 65% din populaţia
Uniunii.
O minoritate de blocaj trebuie să includă cel puţin patru membri ai Consiliului, fără de care majoritatea
calificată nu este considerată întrunită.
2. Prin excepţie de la alin. 1, când Consiliul nu acţionează la propunerea Comisiei sau a Ministrului
Afacerilor Externe al Uniunii, majoritatea calificată este definită ca fiind cel puţin 72% din membri Consiliului,
reprezentând state membre reunind cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
3. Alin. 1 şi 2 se aplică Consiliului European când acesta hotărăşte cu majoritate calificată.
4. În cadrul Consiliului European, preşedintele acestuia şi preşedintele Comisiei nu participă la vot”
(Articolul I-25: „Definiţia majorităţii calificate în cadrul Consiliului European şi al Consiliului”
82
prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)] îşi manifestă opoziţia faţă de adoptarea de către
Consiliu a unui act prin vot cu majoritate calificată, mecanismul prevăzut în proiectul de
decizie inclus în Declaraţia nr. 5 anexată actului final al CIG din 2004 se aplică. Începând
cu 1 aprilie 2017, se aplică acelaşi mecanism, procentele relevante fiind de cel puţin 65%
din populaţie sau cel puţin 55% din numărul de state membre necesar constituirii unei
minorităţi de blocaj, astfel cum este prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)]”92.
92
Punctul 13 din Mandat.
93
Un singur răspuns corect.
83
Bibliografie
III. Legislaţie
86