Reformele lui Alexandru Ipsilanti

Reformele lui Alexandru Ipsilanti au la bază aceleaşi cauze ca şi cele ale lui Constantin
Mavrocordat, adică consecinţele războiului ruso-turc din anii 1768-1774, încheiat prin pacea de
la Kuciuk-Kainargi (1774), adică de a repune în funcţiune aparatul de stat şi a-şi asigura
cooperarea boierimii, câştigată tot mai mult de programul emancipării de sub dominaţia Porţii
otomane.
În politica fiscală, urmând principiul de bază al reformei lui Constantin Mavrocordat dar
într-o formă nouă, a introdus în locul sferturilor sporite numeric, patru termene, numite sămi, iar
ultima dintre acestea „sama dărilor” trebuia să acopere haraciul. Această reformă avea ca
obiectiv stoparea despopulării ţării şi a creşterii numărului de contribuabili.
În politica justiţiei a promovat o serie de aşezăminte („hrisoave”), care au stat la baza
elaborării primului cod de legi al regimului fanariot, numit Pravilniceasca Condică, redactată în
limbile română şi greacă şi promulgată în 1780. Acest cod de legi constituie o sinteză între
dreptul bizantin şi dreptul consuetudinar („obiceiul pământului”), îmbogăţit prin experienţa
instanţelor de judecată din acea vreme.
O contribuţie importantă a lui Alexandru Ipsilanti, deschis spre inovaţii şi inspirat de
reformele promovate de „despoţii luminaţi”ai vremii (Frederic al II-lea, Maria Tereza etc.), a
constat în reorganizarea structurilor judiciare, prin care a introdus pentru prima dată separarea
litigiilor în civile, comerciale şi penale. În acest sens a înfiinţat trei „departamenturi” pentru
judecarea pricinilor civile şi comerciale, iar pentru cele penale a creat departamentul de
„cremenalion”.
Hotărârile acestor departamente puteau fi rejudecate la o instanţă de apel, în timp ce
divanul domnesc devenea instanţa supremă în stat. Totodată era suprimată tortura, iar corpul
judecătoresc era salarizat.
În politica administrativă Alexandru Ipsilanti a adus corecturi la reforma lui Constantin
Mavrocordat, satbilind că vătafii de plai şi zapcii de plasă să fie numiţi direct de către domn şi nu
de către isparvnici, pentru a curma abuzurile în promovarea acestor slujbe.
În politica raporturilor agrare a fixat claca prin Pravilniceasca Condică la 12 zile pe an,
care se stabileau printr-o înţelegere între ţărani şi stăpânii de moşii. În afara clăcii, ţăranii
trebuiau să mai plătească dijma din produse, în care se stabilea ca dijma din porumb să fie de
patru baniţe de grăunţe la pogon, adică 22 ocale, faţă de 36 sau 52 câte se obişnuia până atunci,
precum şi taxele obişnuite pentru oi şi porci. Pe lângă acestea stăpânul moşiei era îndreptăţit să
aibă dreptul exclusiv de a-şi vinde vinul şi rachiul.
În domeniul economic Alexandru Ipsilanti a desemnat opt boieri însărcinaţi cu
supravegherea asupra desfăşurării în bune condiţii a activităţii meşteşugurilor şi comerţului, prin
crearea unei bresle a negustorilor străini, a căror doleanţe sau litigii erau soluţionate de un
staroste şi un judecător.
Reformele introduse de către domnii fanarioţi constituie o variantă românească a
„despotismului luminat”, caracteristic Europei secolului al XVIII-lea; este tentativa monarhilor
europeni de a renova structurile societăţii şi ale statului în vederea adaptării lor la trecerea spre
epoca capitalismului.
Dacă suveranii europeni au activat prin politica de reforme în interesul propriului stat, în
care ţăranul era privit nu numai ca un contribuabil, ci şi ca soldat, domnii fanarioţi au pus
politica de reforme în slujba Porţii otomane, în care contribuabilul, ţăranul, trebuia să contribuie
la acoperirea nu numai a cheltuielilor pentru nevoile ţării, dar şi a obligaţiilor către Poarta
otomană şi a nevoilor ei.