Sunteți pe pagina 1din 5

Biserica cu sau fără laici?

1 (II)

Pr. Prof. univ. Dr. Liviu Stan

Vechi influenţe lumeşti şi aspecte actuale.


Spre sfârşitul Evului Mediu – iar în ţara noastră cu deosebire în epoca
fanariotă (veacul al XVIII-lea), precum şi în epoca modernă – datorită unor cauze
determinate, şi-a făcut apariţia şi în cadrul Ortodoxiei spiritul clericalist. Sub
influenţa clericalismului apusean, în diverse părţi ale Ortodoxiei s-au manifestat
tendinţe asemănătoare, alimentate şi de anumite cauze obiective care apăruseră, fie
în Orientul Apropiat, prin întinderea stăpânirii turceşti asupra întregii Peninsule
Balcanice, fie în Rusia şi, în cele din urmă, în România, cu deosebire în epoca
fanariotă.
Este evident că, aşa precum în alte părţi ale Bisericii Ortodoxe clericalismul a
apărut ca un lucru străin de Ortodoxie, tot aşa şi în Biserica din Principatele Române
el nu a apărut ca expresie a Ortodoxiei, ci ca un răsad străin, favorizat numai de o
parte dintre domnitorii şi vlădicii fanarioţi, dar trebuie subliniat că el nu poate fi
confundat în niciun caz cu vreo creaţie a spiritului grecesc, cu totul străin de
clericalism.
Şi după epoca fanariotă au continuat manifestările spiritului clericalist în
viaţa Bisericii din Principate, până în epoca lui Cuza Vodă, când s-a început procesul
de revenire la rânduielile tradiţionale ale Ortodoxiei, prin angajarea, la început
restrânsă, dar apoi pe scară tot mai largă, a elementului mirean în organizarea şi
conducerea Bisericii. Această nouă atitudine a găsit un ecou tot mai larg şi s-a impus
definitiv şi datorită faptului că lupta pentru independenţa, neatârnarea sau
autocefalia Bisericii Ortodoxe Române s-a împletit cu lupta pentru independenţa
naţională şi de stat a poporului român. Aceeaşi luptă de afirmare şi întărire a
independenţei naţionale a poporului român din Ardeal a favorizat şi acţiunea dusă
de mitropolitul Şaguna şi de alţi oameni ai Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal în
veacul al XIX-lea, pentru cea mai largă participare posibilă a credincioşilor laici la
întreaga lucrare a vieţii bisericeşti, care, la rândul ei, servea lupta de eliberare a
poporului român de sub stăpânirea străină.
Cauze asemănătoare au făcut ca şi în Biserica Ortodoxă din Grecia să se
militeze în secolul XIX pentru aplicarea principiului canonic organic sau
constituţional, care asigură prezenţa şi lucrarea laicilor în toate ramurile vieţii
bisericeşti, pe temeiul drepturilor legitime care se li cuvin, iar nu numai pe temeiul
unor concesiuni ce li s-ar face din partea clerului. Cu toate acestea însă, spiritul
clericalist de tip fanariot a continuat să se manifeste în viaţa Bisericii din Grecia,
favorizat de împrejurări proprii dezvoltării istorice a poporului grec din secolul XX.

1
Studiu publicat în rev. Ortodoxia, anul XXI, nr. 4, octombrie-decembrie, 1969, p. 608-616, republicat în
colecția Pr. Prof. univ. Dr. Liviu Stan, Biserica şi Dreptul. Studii de drept canonic ortodox, vol. IV,
„Structura, organizarea şi membrii Bisericii”, Editura Andreiana, Sibiu, 2013, p. 231-240, ediție
coordonată de Pr. Conf. univ. Dr. Irimie Marga.

1
De aceea, toate încercările făcute de a elibera Biserica Greciei de clerocraţie şi de
autocratismul episcopocrat au dat puţine rezultate până la adoptarea noului Statut al
Bisericii Ortodoxe din Grecia, de la 1 martie 1969.
Este drept că valurile aceluiaşi spirit s-au manifestat din partea unor cercuri
retrograde şi în Biserica Ortodoxă din România, chiar şi la începutul secolului XX,
prin împotrivire faţă de organizarea Bisericii Ortodoxe Române, iniţiată de Spiru
Haret după răscoala ţărănească din 1907, şi apoi prin împotrivire faţă de Legea de
organizare bisericească, pregătită din 1918 până în 1925 şi adoptată în acest din urmă
an.
În vremea noastră s-au auzit şi în Biserica Romano-Catolică tot mai multe
glasuri care au militat pentru introducerea în viaţa şi lucrarea ei, pe scară cât se
poate de largă, a principiului organic sau constituţional bisericesc. Rezultatul acestei
orientări a fost timida angajare a elementului mirean în lucrarea organizată sub
numele de „Acţiunea Catolică” de către papa Pius al XI-lea. A urmat însă recentul
Conciliu al II-lea de la Vatican, prin care spiritul clericalist a intrat în Biserica
Apuseană, în epoca sfârşitului.
O menţiune specială trebuie făcută despre contribuţia la afirmarea şi
impunerea principiului constituţional bisericesc în întreaga creştinătate apuseană,
prin acţiunea desfăşurată între cele două războaie mondiale de către Mişcarea
ecumenică, mişcare ce, ea însăşi, este rodul aplicării celei mai largi în viaţa
creştinului a acestui principiu. Cu toate acestea, şi astăzi se mai aud glasuri răzleţe şi
dezorientate, atât în cuprinsul Ortodoxiei, cât şi în afara ei, care se ridică împotriva
unei pretinse „laicizări” a vieţii bisericeşti, care, în fond, nu are nicio legătură cu
principiul constituţional bisericesc, în baza căruia credincioşii laici sunt îndreptăţiţi
să participe la întreaga lucrare bisericească.
Este de înţeles că toate fazele acţiunii care s-au dus în Ortodoxie sau în afara
ei, pentru apărarea şi aplicarea principiului constituţional bisericesc, s-au oglindit în
felurite scrieri ale teologilor şi cărturarilor clerici şi mireni de diverse confesiuni.
Piatra principală de sminteală pentru cei care n-au găsit orientarea justă în
această problemă, fie că a fost vorba de dezbaterea ei în scris, fie că s-a tratat numai
de unele curente de opinie ostile principiului constituţional bisericesc, o constituie
ignorarea sau nesocotirea deliberată a obiceiului de drept al Bisericii, care constituie
baza canonică, grăitoare şi pe înţelesul copiilor, despre drepturile care se cuvin
credincioşilor mireni în viaţa şi lucrarea Bisericii, ca drepturi reale, iar nu ca simple
concesiuni sau miluiri din partea clerului sau a ierarhiei.
Din cauza acestei ignorări a fost posibil ca unii cărturari şi cârmuitori
bisericeşti, animaţi de cele mai bune intenţii, să ofere până şi în secolul XX prilej de a
fi ridiculizată Ortodoxia, ca fiind animată de spiritul retrograd şi defunct al
clericalismului, abandonat până şi de campionii lui de odinioară din Biserica
Apuseană.
Se înţelege însă că principiul constituţional bisericesc îşi are primul temei în
ecleziologie, în învăţătura despre natura şi rostul Bisericii, aşa cum este ea înfăţişată
în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Acestei ecleziologii i se dă expresie prin
principiile canonice fundamentale ale Ortodoxiei, în fruntea cărora se situează

2
principiul organic sau constituţional bisericesc, confirmat de fiecare rânduială de
organizare şi conducere bisericească întemeiată pe obiceiul de drept al Bisericii şi pe
sfintele canoane, pe care obiceiul le completează şi le tâlcuieşte în chipul cel mai
autentic.
*
Ca urmare, în lumina celor arătate, întrucât au apărut din nou răstălmăciri în
legătură cu poziţia şi drepturile mirenilor în Biserică, trebuie să facem câteva
precizări cu caracter de iniţiere chiar pentru cei mai profani „cărturari” şi ostenitori
ecleziastici pe care-i tulbură această problemă.
Aceste precizări pot fi formulate după cum urmează:
1. Biserica este alcătuită din credincioşi de două feluri: unii simpli, care se
numesc laici sau mireni, şi alţii care se numesc clerici.
Laicii au o stare harică creată prin Sfântul Botez şi prin celelalte taine şi
ierurgii pe care le poate primi fiecare dintre ei, după trebuinţă şi după anumite
rânduieli.
Clericii au o stare harică superioară creată prin Sfânta Taină a Hirotoniei, pe
care o primesc în una din cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină, şi anume: în
cea de diacon, în cea de prezbiter şi în cea de arhiereu sau de episcop – după caz.
Acest har al preoţiei li se conferă prin hirotonie numai acelora care au în prealabil
starea harică a credincioşilor simpli sau laici, dobândită cel puţin prin următoarele
patru Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea, Pocăinţa şi Sfânta Cuminecătură.
Prin urmare, starea harică pe care o creează preoţia se întemeiază pe starea
harică în care se găsesc laicii sau mirenii şi se adaugă la această stare, încât clericii
sunt legaţi organic de starea laică sau de mireni prin însăşi starea lor harică. Aceasta
nu-i smulge din starea laică şi nu-i situează deasupra ei, ci îi ridică pe laici la o stare
harică superioară, care-i face să poată sluji Biserica prin îndeplinirea unor lucrări la
care îl îndreptăţeşte pe fiecare treapta preoţiei pe care o primeşte prin hirotonie.
2. Biserica nu este şi nu a fost niciodată formată numai din laici sau numai
din clerici, ci ea există şi a fost creată din ambele aceste elemente, iar dacă vreunul
dintre ele lipseşte, atunci lipseşte şi Biserica, adică nu mai există Biserică şi nici nu
poate să existe numai prin vreunul din aceste două elemente, adică numai prin
clerici sau numai prin laici.
3. Modul în care se articulează cele două elemente, clerul şi laicii, în
organismul bisericesc, precum şi modul prin care ele lucrează împreună asigură, în
chip direct sau indirect, în chip deplin sau cu lipsuri care pot să prejudicieze şi chiar
să anuleze eficienţa lucrării bisericeşti, scopul sau misiunea proprie a Bisericii, care
este mântuirea tuturor. Nici laicii singuri, dar nici clericii singuri nu pot înfăptui
această înaltă misiune a Bisericii, ci ea poate fi îndeplinită numai prin lucrarea lor
împreună.
4. Pentru a rândui şi a îndruma cât mai bine împreună-lucrarea clericilor cu
laicii în Biserică s-au stabilit nişte principii şi norme de organizare şi de conducere a
Bisericii, care se numesc principii sau norme canonice. Lor li se zice astfel întrucât
celor mai multe li s-a dat expresie prin textul canoanelor adoptate de Sinoadele
Ecumenice şi de alte feluri de sinoade din Biserica Veche, tocmai pentru că fuseseră

3
nesocotite sau încălcate ori chiar contestate în decursul dezvoltării vieţii bisericeşti.
De aceea, canoanele nu se ocupă şi nu fixează în chip de lege bisericească scrisă decât
acele rânduieli, adică acele principii şi norme juridice bisericeşti, în legătură cu care
au apărut îndoieli sau care au fost încălcate, şi nu se ocupă de rânduieli care n-au
fost puse la îndoială, n-au fost contestate şi nici încălcate.
Rânduielile pe care le-au fixat canoanele, fie în chip de principii, fie în chip
de norme concrete, nu reprezintă, de fapt, decât obiceiurile de drept care se
statorniciseră mai înainte în viaţa Bisericii în rând cu altele. Dar nu toate obiceiurile
s-au fixat în scris, adică nu toate au dobândit forma legii scrise, ci numai unele, şi
anume acelea care au fost puse în discuţie într-o etapă sau alta a Bisericii.
Din categoria rânduielilor statornicite prin obicei, atât sub formă de
principii, cât şi sub formă de norme concrete, face parte şi rânduiala potrivit căreia
credincioşii laici sunt îndreptăţiţi şi îndatoraţi să participe în chipul cel mai activ la
întreaga lucrare bisericească, pe care sunt chemaţi în primul rând să o desfăşoare
clericii prin îndeplinirea misiunii propovăduitoare, a celei sfinţitoare şi a celei
îndrumătoare sau cârmuitoare a Bisericii.
Tocmai acest fapt explică lipsa de norme exprese în textele canoanelor care
să se ocupe în mod special şi cu de-amănuntul de drepturile şi de îndatoririle
speciale ale laicilor de a participa constant şi activ la cele trei categorii de lucrări prin
care se îndeplineşte misiunea Bisericii, adică: la lucrarea de propovăduire, la cea
sfinţitoare şi la cea de cârmuire.
Aşa se explică şi faptul că tocmai Sinoadele Ecumenice, la care au participat
masiv şi cu contribuţii însemnate credincioşii laici, n-au socotit necesar să adopte
niciun canon în care să se înscrie dreptul necontestat al laicilor de a participa la toate
felurile de sinoade, începând chiar cu cel mai înalt, care este sinodul ecumenic.
Aşa se explică şi faptul că necunoscătorii şi improvizaţii în cercetări
cărturăreşti declară că Sinoadele Ecumenice nu statornicesc nimic în această privinţă
şi că ar fi necanonică prezenţa şi lucrarea laicilor la sinoade.
Nici nu este de mirare că asemenea oameni nu văd că – prin însăşi alcătuirea
lor mixtă, din clerici şi laici – Sinoadele Ecumenice au statornicit o rânduială
canonică de nediscutat în această privinţă, rânduială care a rămas – ca şi toate
celelalte privitoare la poziţia şi drepturile mirenilor în Biserică – în domeniul legii
nescrise, adică în domeniul obiceiului de drept care are puterea legii scrise, adică
puterea textului scris al canoanelor, uneori chiar depăşind-o pe aceasta.
5. Ca urmare, canonicitatea unei rânduieli din viaţa bisericească, precum şi
necanonicitatea ei eventuală, nu se măsoară numai cu textul scris al canoanelor, ci şi
cu obiceiul de drept al Bisericii.
Acest obicei străvechi şi permanent legitimează prezenţa şi lucrarea cu
drepturi reale, iar nu numai pe bază de simple concesiuni din partea clerului sau a
ierarhiei, a laicilor în viaţa Bisericii, conferind o canonicitate deplină si de
necontestat tuturor acestor drepturi.
Pentru a se pune şi mai mult în lumină valoarea obiceiului de drept în
Biserică, amintim că tot pe baza acestui obicei, iar nicidecum prin texte de canoane,
s-au reglementat în chipul cel mai canonic posibil şi următoarele chestiuni de

4
importanţă capitală: chestiunea Sinodului Ecumenic; chestiunea canonizării sfinţilor;
chestiunea adoptării textelor sfintelor liturghii.
Deşi nereglementate prin texte de canoane, cine ar putea să conteste
canonicitatea modului în care ele au fost reglementate prin practica vieţii bisericeşti
care a creat obiceiul de drept al Bisericii?
6. Dar deasupra acestor două mijloace, prin care se măsoară canonicitatea
rânduielilor bisericeşti, se situează învăţătura de credinţă a Bisericii din care face
parte şi ecleziologia, adică învăţătura despre însăşi natura şi rostul sau misiunea
Bisericii, precum şi aceea despre poziţia şi misiunea fiecăruia din cele două elemente
constitutive ale Bisericii, adică: a clerului şi a laicilor.
Această învăţătură este criteriul sau măsurătorul suprem al canonicităţii şi,
cu raportare la el, este evident că toate rânduielile privitoare la poziţia şi drepturile
laicilor în Biserică apar deci ca fiind canonice.
Prin urmare, cele trei măsurători prin care se apreciază canonicitatea
rânduielilor bisericeşti, aşezate în ordinea pe care o impune raportul de importanţă
dintre ele, sunt: a) învăţătura de credinţă a Bisericii; b) obiceiul de drept al Bisericii;
c) legea juridică scrisă a Bisericii, adică textul canoanelor.
Cu raportare la toate aceste trei criterii sau măsurători, poziţia şi dreptul
laicilor în Biserică, aşa cum sunt ele păstrate în chip tradiţional în tezaurul de
rânduieli ale Ortodoxiei, sunt de o canonicitate fără reproş.
Este adevărat că în diverse împrejurări sau epoci li s-a dat expresie mai largă
sau mai restrânsă drepturilor cuvenite mirenilor, dar acestea nu schimbă întru nimic
conţinutul principiului organic sau constituţional bisericesc, cel dintâi şi cel mai
important principiu canonic fundamental al Bisericii ancorat în ecleziologie, care
legitimează toate drepturile cuvenite mirenilor în viaţa Bisericii şi care postulează în
permanenţă recunoaşterea şi asigurarea acestor drepturi.
Este de înţeles pentru oricine că laicii nu pot fi priviţi nici ca simplu decor,
nici ca masă de supuşi sau ca turmă cuvântătoare, şi nici ca membri de a doua
categorie ai Bisericii, ci ca astfel de membri fără de care Biserica nu poate să existe şi
nici n-are rost să existe.
Iar laicii au o situaţie determinată ca îndatoriri şi drepturi consacrate de
învăţătura de credinţă a Bisericii, ca şi de rânduielile ei canonice. Ei sunt chemaţi de
Iisus Domnul la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu (Rom. VIII, 2), ca astfel să poată
fi împreună-lucrători ai lui Dumnezeu (I Cor. III, 9), mai întâi în Biserică şi apoi în
lume.
Căci nu este cu putinţă ca ei să fie împreună-lucrători ai lui Dumnezeu în
lume, fără a fi mai înainte împreună-lucrători ai lui Dumnezeu în Biserică.