Sunteți pe pagina 1din 14

CURSUL 6

3.3.Lucrări speciale de îngrijire şi conducere a arboretelor


3.3.1.Lucrările de igienă

Adesea denumite (impropriu) şi tăieri de igienă, aceste lucrări urmăresc menţinerea


sau ameliorarea stării fitosanitare a arboretelor, care se poate obţine prin extragerea
arborilor uscaţi sau în curs de uscare, căzuţi, rupţi sau doborâţi de vânt sau zăpadă, puternic
atacaţi de insecte sau ciuperci, cu vătămări mecanice, precum şi a arborilor-cursă şi de control
folosiţi în lucrările de protecţia pădurilor (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996Florescu, 1981;
xxx, 1986).
În pădurile parcurse sistematic cu operaţiuni culturale (în special rărituri), precum şi
cu tratamente, nu este necesară planificarea lucrărilor de igienă, deoarece arborii care se
extrag în prima urgenţă prin astfel de intervenţii sunt tocmai cei uscaţi sau în curs de uscare,
rupţi, doborâţi etc, igienizarea realizându-se astfel concomitent. Dacă însă, între două
intervenţii succesive cu operaţiuni culturale sau tratamente, apar fenomene nedorite,
cauzatoare de probleme fitosanitare (rupturi şi doborâturi de vânt, uscări anormale, etc),
lucrările de igienă devin obligatorii şi trebuie realizate fără întârziere, pentru a se elimina
arborii care constituie un pericol potenţial pentru cei sănătoşi şi limita astfel la maximum
riscul apariţiei focarelor de infecţie (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996Negulescu şi Ciumac,
1959; Negulescu ş.a., 1973; Florescu, 1981).
Tehnica de lucru.
Intensitatea (volumul de extras) lucrărilor de igienă este determinată de starea de fapt a
arboretelor. Astfel, pe baza observaţiilor de teren, se pot diferenţia următoarele situaţii:
Dacă se constată că numărul arborilor de extras este relativ mic şi prin intervenţia
asupra lor nu se dereglează starea de masiv, se procedează la punerea integrală în valoare şi
recoltarea acestora într-o singură repriză;
Dacă proporţia arborilor de extras este mare, aceştia se vor extrage în 2-3 reprize, la
interval de 2-3 (4) ani, pentru a nu se întrerupe dintr-odată şi exagerat de mult starea
de masiv;
c) în situaţia în care, prin recoltarea arborilor vătămaţi, consistenţa arboretului s-ar
reduce sub 0,7 în arboretele tinere şi sub 0,6 în cele mature şi bătrâne (deci când acestea ar
deveni exploatabile după stare), este de preferat să se procedeze la .refacerea (substituirea) lor
prin tehnici specifice (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996Negulescu şi Ciumac, 1959; Florescu,
1981).
Tăierea arborilor care fac obiectul lucrărilor de igienă se poate face tot timpul anului
(tăiere fără restricţii), cu excepţia răşinoaselor afectate de gândaci de scoarţă, care este de

1
preferat să se extragă înainte de zborul adulţilor (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996Negulescu
şi Ciumac, 1959).
Masa lemnoasă de extras prin lucrări de igienă este inclusă în categoria produselor
accidentale neprecomptabjis_ (care nu depăşesc 1 m3/an/ha, raportat la suprafaţa unităţii
de producţie din care fac parte arboretele parcurse, micşorată cu mărimea suprafaţei periodice
în rând (a arboretelor în care se va interveni cu tratamente în deceniul următor) (Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V., 1996Petrescu, 1971; xxx, 1987).
Dacă însă volumul de extras prin lucrările de igienă depăşeşte valoarea menţionată,
acesta este inclus în categoria produselor lemnoase precomptabile şi se scade fie din
posibilitatea de produse secundare-rărituri (produse accidentale I - când arboretele parcurse
au vârste sub 60 ani la codru şi conversiune directă, respectiv sub 10 ani la crânguri şi culturi
de plopi euramericani), fie din cea de produse principale (produse accidentale II - arborete cu
vârste mai mari decât cele menţionate) (xxx, 1987).

2
3.3.2.Lucrările de elagaj artificial

Urmăresc tăierea şi îndepărtarea, prin acţiunea directă a omului, a ramurilor uscate,


în curs de uscare şi a celor verzi, purtătoare de frunze de umbră, de pe o anumită porţiune de
la baza tulpinii arborilor de viitor.
In unele situaţii se urmăreşte doar favorizarea accesului pe anumite culoare în arborete
tinere şi excesiv de dese.
Luând în considerare obiectivele acestui gen de lucrări, ca şi porţiunea din tulpină pe
care se intervine la fiecare intervenţie, s-au definit două tipuri de elagaj artificial:
Elagajul la înălţimi reduse (de acces sau penetrare în arboret).
Acesta se realizează în general până la 2 (2,5) m înălţime şi urmăreşte realizarea mai
multor obiective, cum sunt:
Asigurarea accesibilităţii în arborete, precum şi facilitarea executării diferitelor lucrări
(cazul punerii în valoare sau al doborârii şi extragerii masei lemnoase din rărituri);
crearea unor căi (poteci) în scopuri cinegetice;
Producerea, în porţiunea de la baza arborelui, a lemnului lipsit de noduri;
reducerea riscului de producere a incendiilor de coroană etc.
Elagajul cultural propriu-zis, prin care se îndepărtează ramurile nedorite între înălţimi
He la 2 (2,5) m până la nivelul dorit (în general nu mai mult de 6-8 m). în mod evident,
obiectivul urmărit în acest caz este obţinerea unei cantităţi cât mai mari de lemn fără
noduri, utilizabil în special pentru producerea furnirelor, a cherestelei de calitate
superioară sau în structurile de rezistenţă din construcţiile de lemn (Florescu, I.I., Nicolescu,
N.V.,1996Gava,1969;Savill şi Evans, 1986; Evans, 1992; Savill ş.a., 1997).
Uneori, celor două tipuri li se adaugă aşa-numitul elagaj în coroană (tăieri de formare
a coroanelor, elagaj de corectare a formei defectuoase a coroanelor), realizat în mai multe
etape până când înălţimea arborilor cu defecte atinge 6-8 (10) m şi prin care se intervine
asupra exemplarelor înfurcite sau cu coroane asimetrice şi prezentând crăci groase. Speciile
care fac obiectul elagajului în coroană sunt în general foioasele din culturi forestiere sau, mai
frecvent, arborii individuali din parcuri, aliniamente stradale etc. (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,
1996Negulescu şi Ciumac, 1959; Hubert şi Courraud, 1994).
In mod evident, elagajul artificial se recomandă să se aplice în arborete cu funcţii de
producţie, naturale sau artificiale, tinere şi valoroase (din clase superioare de producţie), cu
precădere exemplarelor de molid, plopi hibrizi, duglas, pini, cvercinee, alte foioase importante
(cireş, nuci) etc. (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996Florescu, 1981). Principalele recomandări
în legătură cu această lucrare se prezintă astfel:

3
-se elaghează doar arbori valoroşi (drepţi, viguroşi, sănătoşi, din clase superioare (I şi
II) Kraft, care nu manifestă predispoziţie la producerea de crăci lacome şi sunt, dacă este
posibil, cât mai uniform spaţiaţi), din cele mai productive arborete de codru, al căror ţel de
gospodărire este producerea de lemn de mari dimensiuni, cu utilizări industriale superioare
(lemn gros pentru cherestea, lemn pentru furnire estetice sau tehnice etc.) (Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V., 1996Negulescu ş.a., 1973; Niţescu şi Achimescu, 1979; Florescu, 1981).
Arborii asupra cărora se aplică elagajul propriu-zis fac parte din categoria celor de
viitor, consideraţi ca potenţiali componenţi ai arboretului final (la exploatabilitate). Deoarece
însă elagajul începe la vârste mici, când potenţialul productiv al acestor arbori nu este încă
integral exprimat, este recomandat ca, la prima intervenţie, pe lângă aceştia să se mai elagheze
şi_un număr redus de arbori suplimentariXJ.0-20, chiar 50% în plus).
Arborii respectivi n pot înlocui pe cei consideraţi obiectiv de gospodărire în caz de
pierderi accidentale (după rupturi şi doborâturi de vânt sau zăpadă, vătămări de exploatare sau
datorate cervidelor, atacuri de insecte, modificări ale poziţiei sociologice (trecerea în clase
Kraft inferioare) etc. (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Gava, 1969; Niţescu şi
Achimescu, 1979; Fitzsimons, 1989). Numărul arborilor elagaţi la intervenţiile ulterioare
scade permanent, astfel că la ultima trecere numărul de exemplare asupra cărora se intervine
coincide cu sau este foarte apropiat de numărul de arbori din arboretul exploatabil;
Lucrarea trebuie declanşată la final de prăjiniş început de păriş, odată cu primele
rărituri (iar la plopii hibrizi chiar mai devreme), când diametrul de bază al arborilor
individuali (nu al arboretului) este de (8) 10-12 cm (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după
Negulescu şi Ciumac, 1959; Gava, 1969; Polge, 1969). în legătură cu acest aspect este de
reţinut regula de aur a elagajului conform căreia, pentru ca lucrarea să fie şi economic
rentabilă (deci proporţia lemnului vandabil lipsit de noduri să fie maximă), trebuie să se
încheie atunci când arborii asupra cărora se intervine ating un diametru terier reprezentând
maximum o treime din diametrul lor la exploatabilitate (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996,
după Niţescu şi Achimescu, 1979; Schütz, 1990; Lenz ş.a., 1991);
Diametrul ramurilor care se elaghează trebuie să nu depăşească 3 cm, fapt datorat atât
problemelor fitosanitare care apar odată cu prelungirea duratei cicatrizării rănilor cu diametre
mai mari, precum şi costurilor ridicate, imposibil de recuperat prin vânzarea lemnului lipsit de
noduri, pe care le implică elagarea ramurilor mari (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după
Perrin, 1958; Niţescu şi Achimescu, 1979; Soutrenon, 1990).
Tăietura de elagare, realizată în general perpendicular pe ramura îndepărtată sau
paralel cu axa tulpinii, trebuie să protejeze manşonul (umflătura, "gulerul") de la baza acesteia
(fig. 14) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Shigo, 1984;Boudru, 1986, 1989; Smith,

4
1986);
Nu se acceptă lăsarea de cioturi care, dacă totuşi se produc, trebuie să nu depăşească
0,5 cm, deoarece orice ciot de lungime superioară prelungeşte perioada de cicatrizare a rănilor
nepermis de mult, cu efecte nedorite asupra calităţii lemnului format după elagaj (Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973; Florescu, 1981;Hubert, 1987);

Fig.3.1-Poziţia tăieturii de elagare


Dacă elagajul artificial se execută corect, nu este necesară folosirea substanţelor de
protejare a rănilor.
Dacă însă există riscuri deosebite de producere a infecţiilor (cazul atacului de
Endothia parasítica la castanul comestibil sau al speciei Ceratocystis fagacearum la (Florescu,
I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după din Shigo,1984) stejarii roşii nord-americani) singurele
substanţe recomandate sunt fungicide cu acţiune antiseptică.
Nu este recomandată folosirea masticurilor pentru altoiri, creozotului, vopselelor sau
gudroanelor de huilă, care nu au acţiune fungicidă şi care, datorită toxicităţii lor, necrozează
ţesuturile vii ale arborelui (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Bergougnoux ş.a., 1978;
Pirone ş.a., 1988; Hubert şi Courraud, 1994; Soutrenon, 1996).

5
Înălţimea până la care se elaghează, în special din raţiuni economice (costurile cresc
vertiginos la înălţimi mai mari, când trebuie folosite şi dispozitive de urcare în arbori) este, în
general de 6 (8) m (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Gava, 1969; Negulescu ş.a., 1973;
Kerr şi Evans, 1993; McLaren, 1993; Hugon, 1994). Singurul caz în care se recomanda
înălţimi superioare este cel al culturilor intensive de plopi hibrizi, care se elaghează până la
maximum 8 (10) m (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Barneoud şi Bonduelle, 1979;
Jobling, 1990). Se intervine în 2-3 reprize, la fiecare intervenţie elagîndu-se 2-3 m (Florescu,
I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Gava, 1969; Negulescu ş.a., 1973; Barneoud şi Bonduelle,
1979; Hubert şi Courraud, 1994).
Pentru a nu se produce dereglări ale creşterii radiale (cea în înălţime s-a constatat că
este mai puţin influenţată de elagaj), la fiecare intervenţie se poate îndepărta până la coroanei
vii (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973; Polge, 1976; Boudru, 1989).
Lungimea coroanei verzi rămasă după fiecare intervenţie elagaj trebuie să reprezinte
minimum 50% din lungimea (înălţimea) totală a arborelui (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996,
după Negulescu ş.a., 1973; Keller, 1979; Schlesinger7i Shigo, 1989).
Perioada cea mai recomandată pentru elagajul ramurilor verzi este ja sfârşitul iernii
(finele repausului vegetativ cu puţin înainte de pornirea în vegetaţie (Florescu, I.I., Nicolescu,
N.V., 1996, după Negulescu şi Ciumac, 1959; Gava, 1969 Florescu, 1981; xxx, 1986).
Elagajul ramurilor uscate se poate practica tot timpul anului (Florescu, I.I., Nicolescu,
N.V., 1996, după Negulescu ş.a., 1973; Boudru, 1989). între puţinele excepţii de la aceasta
regulă se pot menţiona plopii hibrizi (vara, în iunie-iulie (rareori august), în perioada de
creştere radială maximă şi în cazul clonelor care manifestă tendinţă de producere a crăcilor
lacome după elagaj) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Bialobok (ed.), 1976; Barneoud
ş.a., 1982; Jarny, 1996), cireşul păsăresc (vara, între iunie şi august, pentru a se reduce
riscurile de infecţie cu Pseudomonas syringae var.mors-prunorum sau Chondrostereum
purpureum, precum şi apariţia crăcilor lacome) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după
Hubert, 1980; Evans, 1984; Hubert şi Courraud, 1987; Pryor, 1988) sau nucii (iulie-august,
speciile "lăcrimând" puternic după elagaj) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Evans,
1984; Soutrenon, 1991).
Oricum, cu toate că există şi opinii opuse, este de preferat ca elagarea ramurilor verzi
(în special cu diametre mai mari de 3 cm), la speciile care manifestă o sensibilitate ridicată la
dăunători de răni (molid, pini) sau producerea de gome (cireş păsăresc), să fie evitată sau
drastic limitată (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Botezat şi Niţescu, 1966; Gava, 1969;
Negulescu ş.a., 1973; Hibberd (ed.), 1991).
Este indicat ca elagajul să nu se desfăşoare în perioadele geroase sau secetoase,

6
deoarece poate provoca vătămarea ţesuturilor lemnoase (elagajul de iarnă), respectiv favoriza
atacurile de insecte (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după elagajul de vară) (Poskin, 1949;
Wahlenberg, 1960; Negulescu ş.a., 1973).
De fiecare dată când se execută este preferabil, din raţiuni economice şi de eficienţă
silviculturală viitoare, ca elagajul artificial să fie realizat împreună cu răriturile. Este necesar
ca arborii care trebuie elagaţi să fie aleşi înaintea răriturii (sau concomitent cu alegerea
arborilor de viitor), iar operaţia de elagaj să se execute după răritură, iar după această
intervenţie se circulă mai uşor în arboret şi în jurul exemplarelor care vor face obiectul
elagajului, uşurând executarea acestuia (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Petrescu,
1971; McLaren, 1993; Hubert şi Courraud, 1994);
Uneltele cele mai recomandate pentru elagaj sunt diferenţiate în funcţie de înălţimea la
care se realizează lucrarea.
Astfel, pentru elagajul până la 2 m se pot folosi, cu costuri minime şi randamente
superioare, fîerăstraiele manuale de elagaj cu lama îngustă, rigidă şi dantura fină (pasul şi
adâncimea dinţilor = 3-5 mm, ceaprazuirea dublă-alternantă), adesea denumite fierăstraie "de
gaură" ("coadă de şoarece"), în timp ce la înălţimi peste 2 m se preferă fîerăstraiele manuale
cu braţ prelungitor telescopic, care permit să se elagheze până 4-4,5 m (Florescu, I.I., Nicolescu,
N.V., 1996, după de Boullay, 1987; de Montalambert, 1988; Lenz ş.a., 1991; Nicolescu, 1996).
La elagarea ramurilor situate la peste 4 m înălţime, caz în care trebuie folosit în mod
obligatoriu echipamentul de protecţie (cască, centură de siguranţă, etc), se recomandă
utilizarea fierăstraielor manuale menţionate şi a dispozitivelor de urcare în arbori, între care
scările metalice (sau de aluminiu) uşoare sunt cele mai potrivite datorită greutăţii reduse şi
manevrabilităţii simple.
În legătura cu uneltele mecanice posibil de utilizat (fierăstraie mecanice cu lanţ sau
disc tăietor, foarfeci hidraulice sau pneumatice), chiar dacă acestea sunt mult mai productive
şi eficiente economic, folosirea lor este limitată de costurile de achiziţionare ridicate şi de
calitatea scăzută a tăieturii (lasă cioturi mari sau produc vătămarea scoarţei), în special la
acţionarea de pe sol şi elagarea la înălţimi mai mari, unde controlul dispozitivului de tăiere
este dificil de realizat.
Probleme deosebite ridică utilizarea "robotului-elagator" (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V.,
1996, după Sachs & Fichtel, model KS31) care este greu (47 kg), nu se poate folosi la înălţimi
reduse (până la 1,5 m), provoacă vătămări scoarţei sau umflăturii de la baza crăcii, lasă cioturi
lungi, alunecă pe scoarţa umedă, nu se ridică la înălţimea prestabilită, nu se opreşte automat la
cursa de coborâre etc, folosirea lui, în mod evident, fiind nerecomandabilă (Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V., 1996, după Sutton, 1971;Polge, 1976).

7
Pentru realizarea calităţii dorite şi preîntâmpinarea accidentelor de muncă, muncitorii
angajaţi în executarea elagaj ului artificial trebuie temeinic instruiţi asupra tehnicii de lucru şi
asupra normelor de protecţia muncii. în acest sens, se urmăreşte să nu se taie crăci prea
groase, să nu se provoace răni pe scoarţă, să nu se lase cioturi, să nu se elagheze cu intensităţi
prea mari, să nu se urce în arbore cu gheare sau fără centură de siguranţă etc. Fără a se
respecta acest minim de reguli tehnice şi de protecţie, rezultatele la care se ajunge pot deveni
chiar păgubitoare şi anticulturale (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Florescu, 1981).
Elagajul artificial este o operaţie costisitoare, ale cărei costuri trebuie amortizate odată
cu vânzarea lemnului fără noduri, cu calităţi şi utilizări superioare. în acest scop, pentru a-i
mări atractivitatea şi în sens financiar, se recomandă subvenţionarea parţială a acestuia (între
20 şi 50 % din costurile ocazionate, practică existentă în Franţa, Belgia sau Canada) (Florescu,
I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Riou-Nivert, 1992; Benskin şi Bedford, 1994; Hugon, 1994),
precum şi introducerea certificatelor de elagaj (documente folosite în Franţa, Belgia, Elveţia,
Noua Zeelandă etc), care includ:
-Caracteristicile arboretului elagat (descrierea parcelară, inclusiv schiţa arboretului);
-Caracteristicile lucrării (perioada de realizare şi costurile ocazionate, specii, număr de
arbori elagaţi, diametrul terier, înălţimea elagată, unelte folosite, calitatea tăieturii, etc.) (Hăne
şi Sperisen, 1989; Schiitz, 1990; MacLaren, 1993; Hubert şi Courraud, 1994).
În concluzie, deşi elagajul artificial generează creşterea costurilor de producţie, se
impune în practica gospodăririi arboretelor valoroase pentru creşterea calităţii masei lemnoase
la exploatabilitate.
De asemenea, lucrarea devine obligatoriu de aplicat în cazul răririi mai puternice a
unor arborete destinate producţiei de sortimente lemnoase de mari dimensiuni şi calitate
superioară, precum şi pentru formarea unor coroane estetice la arborii din spaţiile intravilane.

3.3.3.Emondajul

Se referă la tăierea crăcilor lacome apărute pe trunchiul arborilor, din mugurii


dorminzi, mai ales în arborete excesiv rărite dintr-o cauză oarecare. Prin emondaj se pot
îndepărta şi mugurii dorminzi de pe o anumită lungime a trunchiului, prevenind astfel
producerea crăcilor lacome.
Crăcile lacome, formate la vârste mici, pot fi la originea ramurilor (respectiv
nodurilor) mari, care reduc proprietăţile fizico-mecanice şi tehnologice ale lemnului speciilor
de valoare şi cu posibile utilizări superioare.
In zona temperată, acestea se formează în mod frecvent şi abundent pe specii
aparţinând, în special, genurilor Quercus (stejarul pedunculat mai intens decât gorunul, cerul
8
sau stejarul roşu), Tilia, Ulmus, Castanea, Populus şi Salix şi apar mai ales în arborete în care
starea de masiv se întrerupe dintr-o cauză oarecare.
Crăcile lacome se produc ca rezultat al acţiunii unor factori stresanţi (elagaj "în verde"
de intensitate mare, ca în cazul plopilor hibrizi;
-defolieri puternice, urmate de debilitări sau chiar uscări; rămânerea în urmă cu
creşterea (arbori dominaţi sau deperisafţi), după care se formează crăci lacome "de umbră"
sau "de agonie";
-pierderea dominanţei apicale;
-creşterea curbată sau aplecată cu un anumit unghi, de cel puţin 10-20°, faţă de
verticală etc);
În acelaşi timp, acestea apar şi ca răspuns la punerea în lumină (după rărituri forte;
la lăsarea de rezerve în crângurile compuse rare sau în cazul intervenţiilor în arboretele
parcurse cu tăieri de regenerare (înaintea tăierilor succesive definitive sau progresive de
racordare) - se formează crăci lacome "de lumină") (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după
Pourtet, 1961; Negulescu ş.a., 1973; Roussel, 1978; Niţescu şi Achimescu, 1979; Evans,
1982, 1983, 1987; Schutz, 1990; Kozlowski ş.a., 1991).
S-a constatat că, adesea, crăcile lacome se formează în condiţiile unor arbori cu
dereglări fiziologice, datorate dezvoltării unor coroane asimetrice sau prea înalte. Este cazul
realizării unor rapoarte anormale între înălţimi şi diametre, arborii cu un coeficient de zvelteţe
mai mare de 60 (stejar pedunculat), 65 (gorun), 85 (fag) sau 95 (castan comestibil) fiind
susceptibili să formeze mai frecvent crăci lacome (Hubert şi Courraud, 1994).
Tehnica de lucru
Eliminarea crăcilor lacome, care s-a dovedit eficientă doar în cazul celor apărute după
elagajul ramurilor vii în culturile de plopi, se realizează în timpul verii (iulie-august) sau chiar
toamna, cu instrumente şi după o tehnică similară elagajului artificial (Florescu, I.I., Nicolescu,
N.V., 1996, după Jolyet, 1916; Poskin, 1949; Negulescu ş.a., 1973; Florescu, 1981; Kerr şi
Evans, 1993; Hubert şi Courraud, 1994).
Se preferă intervenţia în anul apariţiei acestora (sau, în cel mai rău caz, în anul imediat
următor) deoarece crăcile lacome formate nu pot crea atât de rapid noduri vizibile, care să
declaseze lemnul, iar exemplarele de plop astfel tratate tind să-şi micşoreze capacitatea de
producere a crăcilor lacome (Jobling, 1990).
Emondajul însă doar reduce, nu şi previne formarea de crăci lacome, care în special la
cvercinee, castan comestibil, tei apar cu intensităţi adesea sporite în anul următor intervenţiei.
Din acest motiv, chiar dacă s-au imaginat diverse tehnici pentru prevenirea apariţiei
lor (înfăşurarea tulpinilor tinere cu folie de polietilenă sau polipropilenă neagră; badijonarea

9
tulpinilor cu vopsea sau mastic bituminos; tratarea mugurilor dorminzi sau crăcilor lacome cu
substanţe chimice gen acidul 2,4,5-T, clorat de sodiu, hidrazidă maleică, glifosat, acid
naftilacetic etc.) (Perrin, 1958; Evans, 1987; Schutz, 1990), care sunt scumpe şi nu asigură
rezultatele dorite, soluţiile cele mai adecvate constau din:
-selecţionarea, pe durata intervenţiilor cu lucrări de îngrijire, a exemplarelor mai puţin
susceptibile la formarea de crăci lacome (această soluţie se bazează pe faptul că procesul
amintit pare a se găsi sub control genetic) (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Carvell,
1971, Arend şi Scholz, 1969, din Vlad ş.a., 1997; Auchmoody, 1972);
-aplicarea unei silvotehnici care să asigure formarea unor arbori viguroşi şi cu coroane
bine dezvoltate şi care include rărituri precoce, cu intensităţi moderate şi prin care starea de
masiv se menţine în mod continuu, elagaje progresive şi moderate, introducerea sau
menţinerea unui subetaj arborescent sau arbustiv din specii de umbră etc. (Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V., 1996, după Evans, 1983; xxx, 1986; Schutz, 1990; Hart, 1994; Hubert şi
Courraud, 1994);
-prevenirea păşunatului şi a altor activităţi care generează înrăutăţirea însuşirilor
solului şi, implicit, reducerea vitalităţii arborilor.

10
3.3.4.Îngrijirea marginii de masiv (lizierelor)
Lizierele de pădure sunt importante pentru stabilitatea arboretelor, impactul vizual pe
care îl provoacă, precum şi diversitatea biologică a ecosistemelor forestiere. în această
perspectivă, există preocupări constante pentru îngrijirea lor, în vederea îmbunătăţirii
stabilităţii şi diversităţii habitatelor pe care le oferă.
În general, îngrijirea marginii de masiv se aplică fíe arboretelor pericilitate de vânt, fie
celor din zona de câmpie în care păşunatul necontrolat reprezintă un pericol constant.

Fig.3.2-Influenţa vântului asupra marginii de masiv - lizieră nerărită, periclitată de vânt

Fig. 3.3-Lizieră rărită, cu rezistenţă superioară la acţiunea vântului) (din Kramer, 1980)

11
In cazul arboretelor periclitate de vânt (în special molidişuri), îngrijirea lizierelor,
pentru ca acestea să devină penetrabile sau semipenetrabile (niciodată compacte) la acţiunea
vântului, se realizează diferenţiat, în funcţie de modul lor de instalare. Astfel:
în regenerările naturale dese, pe o fişie de cea. 30-40 (50) m de la marginea masivului, se
recurge la o rărire uniformă şi intensă încă de la vârste mici (faza de desiş), pentru ca arborii
rămaşi să-şi formeze o înrădăcinare puternică şi coroane dezvoltate până la sol (Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V., 1996, după Petrescu, 1971; Negulescu ş.a., 1973).
În arboretele regenerate artificial, la lizieră se plantează 3-5 rânduri paralele, mai
distanţate între ele decât în interiorul masivului (de la 2,5 x 2,5 m până la 3,0 x 3,0 m), care
crează o zonă filtrantă, penetrabilă de către vânt. în cadrul acestor rânduri este recomandat ca,
pe lângă specia de bază, să fie instalate şi specii rezistente la doborâturi de vânt gen larice, pin
silvestru, pin negru (Negulescu ş.a., 1973; xxx, 1986). Liziera respectivă se tratează ca o
perdea de protecţie (deci se intervine şi în profunzimea ei, pe 30-40 (50) m lăţime - figura 15),
în care scop se parcurge, atunci când arboretul are o înălţime dominantă de (8) 10-15 m
(vârsta nu depăşeşte în general 30 ani), cu rărituri de intensităţi mari. In acest mod, arborii
respectivi sunt încurajaţi să-şi formeze un sistem radicelar puternic, tulpini mai conice şi
coroane mai extinse spre sol (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Tkacenco, 1955;
Kramer, 1980; xxx, 1986; Quine ş.a., 1995). La vârste mai mari de 30 ani, în banda respectivă
nu se mai intervine cu operaţiuni culturale (rărituri), singurele intervenţii recomandate fiind
lucrările de igienă, prin care se extrag arborii uscaţi, rupţi, doborâţi etc.
Perdele filtrante la marginea arboretelor se realizează, atât în regenerările naturale, cât
şi în plantaţiile deja spaţiate, şi prin intervenţia cu elagaj artificial asupra arborilor maturi din
lizieră care, datorită desimilor mai reduse, şi-au format coroane mai alungite şi extinse până în
apropierea solului (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Mitscherlich, 1977, în Savill ş.a.,
1997; Quine ş.a., 1995; Gardiner şi Stacey, 1996).
Soluţia creării perdelelor filtrante (nu impermeabile) pentru vânt, formate din arbori
mai spaţiaţi decât cei din interioriul masivului, se bazează pe constatarea că arborii crescuţi în
stare de izolare (sau situaţi la distanţe mai mari între ei) prezintă o rezistenţă individuală mai
mare decât cei crescuţi în masiv strâns, care manifestă o rezistenţă de bloc (grup). Acest fapt
se datoreşte, pe de o parte, înrădăcinării lor mai dezvoltate iar, pe de altă parte, adaptării
treptate la solicitările vântului pe care, în stare izolată, sunt obligaţi să le suporte singuri.
Atât în arboretele regenerate natural, cât şi în plantaţii, la vârste mai mari de 30 ani se
renunţă la aplicarea lucrărilor de îngrijire a marginii de masiv, respectivele porţiuni de arboret
fiind întărite prin aplicarea tăierilor de izolare sau a tăierilor de acoperire (fig. 16).
Tăierile de izolare presupun exploatarea unei fişii de cea 10 m lăţime, ulterior

12
menţinută neîmpădurită, în partea pericilitată a arboretului, cu scopul de a obişnui din timp
arborii de la margine cu izolarea.

Fig.3.4.-Protecţia prin acoperire, tăieri de izolare şi tăieri de normalizare


(Negulescu şi Ciumac, 1959)

Aceştia se înrădăcinează mai puternic şi îşi formează o manta de crăci (Florescu, I.I.,
Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu şi Ciumac,1959) până la sol, ferind arboretul din spate
de acţiunea periculoasă a vântului. Pe lângă protecţia faţă de vânt, se consideră că aceste fâşii,
sub forma unor adevărate coridoare, pot servi şi ca benzi de izolare contra incendiilor
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Negulescu şi Ciumac, 1959; Negulescu ş.a., 1973).
Tăierile de acoperire sunt tăieri marginale între două arborete alăturate, dar de
vârste diferite, destinate să scoată pe unul din starea de dependenţă faţă de celelălt, prin
crearea unei succesiuni normale de vârste (Rucăreanu şi Leahu, 1982). Acestea se realizează
prin înşiruirea treptată a unor benzi tăiate, la intervale scurte, împotriva vântului dominant,
obţinându-se astfel un profil gradat, de la benzile cele mai tinere către cele mai bătrâne
(Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Popescu-Zeletin, 1936, în Negulescu şi Ciumac,
1959).
Arborii din benzile nou regenerate se adaptează treptat acţiunii vântului, dezvoltîndu-
şi coroana şi mai ales formându-şi o înrădăcinare puternică; ei oferă astfel un adăpost
suficient prin acoperirea benzilor următoare care, diferind puţin ca vârstă şi înălţime între ele,
realizează o suprafaţă continuă de alunecare a vântului (Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1996,

13
după Negulescu şi Ciumac, 1959; Negulescu ş.a., 1973).
Cele două tipuri de tăieri amintite, în mod evident, pot fi eficiente doar în ipoteza
vântului periculos care să bată dintr-o singură direcţie. în condiţiile pădurilor carpatine, din
nefericire, această ipoteză nu se confirmă, ceea ce reduce eficienţa lor în mod drastic şi chiar
amplifică uneori riscul apariţiei doborâturilor de vânt.
Este evident, că, în aceste condiţii, unica soluţie (care însă nu poate constitui un
panaceu) constă din întărirea rezistenţei individuale a arborilor, realizată prin plantarea la
distanţe mai mari, lucrări de îngrijire (curăţiri, rărituri) cu intensităţi mai mari etc. (Florescu,
I.I., Nicolescu, N.V., 1996, după Giurgiu, 1978).
În arboretele de câmpie (păduri cu baza în cvercinee), în care păşunatul reprezintă o
problemă cu efecte multiple (vătămarea sau chiar distrugerea regenerărilor naturale,
compactarea solului, cu înrăutăţirea condiţiilor de vegetaţie etc), întărirea lizierelor se face
prin instalarea (prin plantaţii) sau promovarea instalării pe cale naturală a speciilor de arbuşti
forestieri şi ornamentali cu ţepi sau ghimpi (porumbar, păducel etc), modalitate prin care se
urmăreşte limitarea accesului faunei sălbatice sau septetului domestic (Florescu, I.I., Nicolescu,
N.V., 1996, după xxx, 1986).

14