SOCIETĂŢI

PRINCIPIILE DREPTULUI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Premisă. Existenţa societăţii comerciale este urmarea voinţei asociaţilor exprimată atât
la momentul constituirii, cât şi ulterior pe parcursul funcţionării acesteia. Rolul asociaţilor este
fundamental în constituirea persoanei juridice, aceştia contribuind cu aport iniţial.

Indiferent de forma de societate, asociaţii sunt animaţi de un interes personal. Este

adevărat că la momentul semnării actelor constitutive există un consens, ce-l filtrăm prin
existenţa elementelor specifice contractului de societate (aportul asociaţilor, affectio societatis
şi realizarea şi împărţirea beneficiilor), însă acestea au la acest moment un caracter generic,
static, fără a se materializa în acţiuni comune, concrete, cu excepţia celor necesare dobândirii
personalităţii juridice. Ulterior acestui moment asociaţii îşi vor exprima „individualitatea”, se
naşte contrarietatea de interese.

Structura societăţii este vie, ea fluctuează urmare a voinţei asociaţilor. Conflictele între
asociaţi sunt inerente, fie că este vorba de societatea în nume colectiv unde elementul personal
predomină, iar asociaţii se cunosc, fie că este vorba de o societate pe acţiuni în cadrul căreia
acţionarii evident că nu sunt într-o relaţionare personală ca în cazul primului exemplu. Diferă
doar contextul conflictului, modul de exercitare/ exteriorizare ori a modalităţilor de soluţionare
a acestora.

Aşadar, acţionarii au interese contrare. Este un adevăr pe care trebuie să-l acceptăm.
Cum între asociaţi există o luptă permanentă pentru satisfacerea propriului interes, vom
observa că avem nevoie de principii generale şi în acest domeniu, iar acestea sunt menite să
asigure un echilibru funcţional al structurii.

Vom recunoaşte astfel că există interese personale ale asociaţilor şi un interes social. În
planul dreptului pozitiv vom constata că unele dispoziţii protejează drepturile asociaţilor, dar şi
dispoziţii care limitează exercitarea acestor drepturi sau care conturează existenţa unui interes
social. În stabilirea unui raport între interesul personal al asociaţilor şi interesul social vom
încerca o analiză a celui din urmă.
 Conturarea principiului salvgardării societăţii comerciale. Conturarea acestui principiu
nu este urmarea interpretării făcute de instanţele de judecată ori de doctrinari, aceştia fiind
doar descoperitorii lui printr-un fel de arheologie normativă 1 aplicată legii cadru în materie,
respectiv Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Pe fondul contrarietăţii de interese trebuie să identificăm intenţia legiuitorului; din

punctul nostru de vedere prin reglementarea anumitor instituţii, cum ar fi excluderea,
retragerea etc., legiuitorul a dat prioritate soluţiilor ce conduc la menţinerea structurii
asociative. Soluţia nu se regăseşte în dizolvarea persoanei juridice. Graniţa dintre situaţiile ce
atrag excluderea, retragerea ori dizolvarea este uneori subţiere, astfel că instanţele trebuie să
extragă din materialul probator şi să dea eficienţă soluţiei mai bine conturate. Însă, raportarea
se face la interesele asociaţilor, cu nesocotirea totală a structurii ca şi subiect de drept? Oare
societatea comercială prin personalitatea dobândită nu a căpătat anumite drepturi şi interese
legitime, aşa cum de altfel art. 136 1 din Legea nr. 31/1990 le-a recunoscut. Dimpotrivă,
concluzia la care vom ajunge în final este în sensul că legiuitorul pivotează pe structură,
părăsind zona concepţiei clasice a naturii contractualiste a societăţii. Deci, nu mai este
suficientă poziţia părţilor aşa cum este reflectată de probele administrate, având prioritate
soluţiile convenabile pentru protejarea societăţii.

Afirmarea principiului salvgardării societăţii comerciale. Identificarea în dreptul

pozitiv a acestui principiu poate fi dificilă sau, dimpotrivă, respinsă existenţa acestuia
considerându-se insuficiente argumentele ce le vom prezenta. Credem că punctul de pornire îl
constituie chiar concepţia adoptată de legiuitor în privinţa naturii juridice a societăţii 2. Deşi în
doctrină au fost formulate mai multe teorii în acest sens asupra cărora nu insistăm 3 (teoria
contractuală, teoria actului colectiv, teoria instituţiei, teoria mixtă contractual-instituţională),
ne interesează doar optica legiuitorului. Am putea considera că legiuitorul a favorizat teoria
contractualistă prin definiţia4 oferită în art. 1881 C. civ., teorie de altfel care se regăsea 5 și în
1
D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
157.
2
Recunoaşterea unui interes social dă consistenţă teoriei instituţiei, în timp ce interesul comun al
asociaţilor este rezultatul concepţiei contractualiste.
3
Pentru dezvoltări a se vedea I. Adam, C.N. Savu, Legea societăţilor comerciale. Comentarii şi explicaţii,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 4-7.
4
Art. 1.881 prevede că „prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să
coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în
cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar
putea rezulta”
5
Între cele două definiţii nu există diferenţe de substanţă, însă putem sublinia, în privinţa definiţiei oferite
de art. 1.881 din noul Cod civil, folosirea unor termeni sau noţiuni inadecvate (cooperare, folosirea
economiei, cunoştinţe specifice), care din punctul nostru de vedere complică inutil definiţia. Şi în această
Codul civil din 1864 în art. 1491. Cu toate acestea, considerăm că prin instituţiile juridice oferite
de legiuitor prin Legea nr. 31/1990 a fost favorizată teoria instituţiei, putând afirma că prin
aceasta s-a dat eficienţă principiului salvgardării societăţii comerciale. Să luăm cazul menţionat
anterior, cel al excluderii; dacă nu ar fi fost reglementată excluderea cu siguranţă doctrina în
unanimitate ar fi analizat posibilitatea rezilierii/rezoluţiunii 6 contractului ca unică soluţie; de
altfel, şi în condiţiile actuale se încearcă fundamentarea naturii excluderii prin prisma
rezilierii/rezoluţiunii7, însă nu îmbrăţişăm o astfel de interpretare, considerând că are o natură
de sine stătătoare menită să asigure, alături de retragere, perenitatea societăţii comerciale,
chiar dacă a fost reglementată şi instituţia dizolvării pentru motive temeinice, precum
neînţelegeri grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii (art. 227 alin. 1 lit. e).
Excluderea este privită şi ca sancţiune, dar şi ca remediu, cum este cazul excluderii asociatului
care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat (art. 222 alin. 1 lit. a) sau asociatul cu
răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil (art. 222
alin. 1 lit. b). A se observa diferenţa între retragere şi dizolvare, ambele fac trimitere la motive
temeinice, însă dizolvarea apare ca ultimă soluţie, adică numai dacă este împiedicată chiar
funcţionarea societăţii.

De asemenea, putem reţine această intenţie a leguitorului şi în cazul art. 194 alin. 2
menţionează „dacă în actul constitutiv se prevede dreptul de retragere a asociatului pentru că
nu este de acord cu modificările aduse acestuia, se aplică dispoziţiile art. 224 şi 225”. Remarcăm
că acest drept poate fi exercitat doar dacă este prevăzut în actul constitutiv şi, mai mult, doar
dacă s-a renunţat la regula unanimităţii şi s-a stabilit o altă majoritate pentru modificarea
actului constitutiv. În aceste condiţii când ceilalţi asociaţi hotărăsc modificarea actului
constitutiv, asociatul nemulţumit poate exercita dreptul de retragere; observăm că în acest caz
nu au fost identificate/limitate clauzele a căror modificare (schimbare obiect principal, mutare
sediu etc.) dă posibilitatea exercitării dreptului de retragere, aşa cum este cazul art. 134 pentru
societăţile pe acţiuni; dreptul de retragere are o aplicare generală, fiind efectul caracterului

definiţie se observă evidenţierea caracterului unitar al dreptul privat ce domină noul Cod civil, odată ce
cooperarea priveşte „activităţi”, fără a se indica natura ori sfera acestora (producţie, comerţ, servicii);
utilizarea acestui termen generic era obligatorie odată ce dispoziţiile Codului comercial au fost abrogate,
astfel că folosirea unor termeni ca fapte de comerţ sau acte de comerţ nu s-ar fi justificat prin prisma
teoriei moniste. Deşi se observă o încercare de evitare a folosirii termenilor precum comerţ, comercial,
societate comercială, nu credem că pe această cale se întăreşte, se impregnează teoria unităţii dreptului
privat, odată ce oricum şi în noul Cod civil apar astfel de trimiteri: în art. 1.889 la registrul comerţului,
art. 1363 la divulgarea secretului comercial etc.
6
Sub acest aspect în doctrină există divergenţe, iar cum studiul nostru nu urmăreşte lămurirea sancţiunii
ce intervine, am preferat menţionarea amândurora (pentru amănunte a se vedea D.A. Popescu, op. cit., p.
21-22; C Predoiu, Gh. Piperea, în St. D. Cărpenaru, S. David, C Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor
comerciale. Comentarii pe articole, Editia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 842).
7
D.A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 22.
intuitu persoane permiţând menţinerea societăţii şi evitarea neînţelegerilor şi evitarea
dizolvării, deşi în privinţa unuia dintre asociaţi affectio societatis a dispărut.

Transpunerea legală a acestui principiu se observă în modul de reglementare a nulităţii

societății, sancțiune care numai în mod excepţional se răsfrânge asupra societăţii conform art.
56 din Legea nr. 31/1990, transpunere a art. 11 din Directiva 68/151/CEE.

Pentru a satisface imperativul respectării dispozițiilor legale privind constituirea

societăților comerciale și, în același timp, pentru a proteja interesele asociaților și
terților, regimul juridic al declarării nulității societății derogă de la dreptul comun
al nulității actelor juridice. Particularitățile nulității constau în limitarea cazurilor
de nulitate și regimul restrictiv al efectelor nulității.

(ÎCCJ, s.com., dec. nr. 1984 din 5 iunie 2008)

Poziţia doctrinei faţă de principiul salvgardării societăţii comerciale. În literatura

juridică străină, dar şi română 8 au fost exprimate opinii în sensul acceptării şi fundamentării
salvgardării societăţii comerciale9. În acest sens s-a afirmat că „raţiunea salvgardării instituţiei
societare impune ca, în măsura în care este legalmente posibil, o problemă apărută la nivelul
unuia dintre raporturile juridice societare radiale să se rezolve la acelaşi nivel, fără a afecta
întregul lanţ societar stabilit între asociaţi în vederea producerii efectelor juridice specifice” 10. S-
a afirmat că „legiuitorul este preocupat, din raţiuni economice şi sociale, de menţinerea în viaţă
a societăţii, jurisprudenţa trebuind să dea curs acestor raţiuni” 11 considerând chiar că
prezervarea fiinţei societăţii constituie preocuparea fundamentală a leguitorului în materia
societăţilor comerciale12 În doctrină13 s-a reţinut că în lipsa lui affectio societatis interesul social
este criteriul în funcţie de care se menţine societatea în fiinţă sau, dimpotrivă, este dizolvată.

A fost exprimat şi punctul de vedere contrar: „faptul că retragerea şi excluderea nu

conduc în principiu la dizolvarea societăţii, faptul că instanţele interpretează cu stricteţe
condiţiile dizolvării anticipate judiciare, nu constituie o oglindire a preocupării pentru

8
C Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 842.
9
Sau salvarea contractului de societate (în D.A. Popescu, op. cit., p. 22)
10
C Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 842-843.
11
R.N. Catană, Admisibilitatea acţiunii în dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi,
R.D.C. nr. 2/1998, p. 63.
12
I. Schiau, Mecanisme de separare a asociaţilor societăţii comerciale, în Ad honorem Stanciu D.
Cărpenaru. Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 90.
13
C Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 841.
protejarea persoanei morale sau a intereselor ei abstracte, ci o consecinţa dreptului celorlalţi
asociaţi de a urmări în continuare interesul comun” 14.

Interesul societăţii15. Frecventa raportare atât a legiuitorului, cât şi a practicii

judecătoreşti la "interesul societăţii" impun analiza acestei noţiuni „de neevitat în dreptul
societăţilor comerciale, dar, fără îndoială, extrem de dificil de circumscris într-o definiţie” 16.

Mai întâi, considerăm utilă identificarea în cuprinsul Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale a textelor de lege care fac trimitere la interesul societăţii; astfel, cu titlu de exemplu:

- „Asociatul care, într-o operaţiune determinată, are pe cont propriu sau pe

contul altuia, interese contrare acelora ale societăţii, nu poate lua parte la nicio
deliberare sau decizie privind această operaţiune” (art. 79 alin. 1);
- „Niciun asociat nu poate lua din fondurile societăţii mai mult decât i s-a fixat
pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul
societăţii” (art. 81 alin.1);
- „Acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar
al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui să se
abţină de la deliberările privind acea operaţiune” (art. 127 alin. 1);
- „Administratorul nu încalcă obligaţia prevăzută la alin. 1, dacă în momentul
luării unei decizii de afaceri el este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că
acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate” (art. 144 1
alin. 2)17;
- „Membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu loialitate, în
interesul societăţii” (art. 1441 alin. 4);
- „Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau indirect,
interese contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta
pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau auditori interni şi să nu ia parte la nici
o deliberare privitoare la această operaţiune” (art. 1443 alin. 1);
- „În cazuri excepţionale, când interesul societăţii o cere, consiliul de
supraveghere poate convoca adunarea generală a acţionarilor” (art. 153 9 alin.
2);

14
Radu N. Catană, Dreptul societăţilor comerciale. Probleme actuale privind societăţile pe acţiuni.
Democraţia acţionarială, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2007, p. 128.
15
În literatura juridică se foloseşte şi denumirea „interes societar” însă nu o considerăm potrivită odată ce
cuvântul „societar” (având ca sinonim „acţionar”) este definit ca membru al unei societăţi literare,
artistice, teatrale; în special, prin acest termen este desemnat actorul unui teatru ce primeşte o cotă-parte
din veniturile teatrului; vom prefera utilizarea denumirii de „interes al societăţii” sau „interes social”.
16
Radu N. Catană, op. cit., p. 126.
17
Cu privire la analiza acestui text de lege a se vedea R. I. Motica, L. Bercea, De la business judgment
rule la regula judecăţii de afaceri: în căutarea unei legături, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru.
Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 112-119.
 - „Actul constitutiv poate dispune că, în cazuri excepţionale, justificate prin
urgenţa situaţiei şi prin interesul societăţii, deciziile consiliului de administraţie
sau ale directoratului pot fi luate prin votul unanim exprimat în scris al
membrilor, fără a mai fi necesară o întrunire a respectivului organ” (art. 153 21
alin. 1);
- „Se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 3 ani fondatorul, administratorul,
directorul sau reprezentantul legal al societăţii, care:
(…)

2. foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea,

într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a
favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect” (art. 272 alin. 1).

Nu putem să nu semnalăm şi formularea diferită din art. 136 1 în care se face trimitere la
„respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari”, putând
considera că şi societăţii i se recunosc în raporturile dintre asociaţi şi societate anumite drepturi
şi interese caracterizate a fi legitime.

Vom reţine că interesul social este unic18, neputând susţine cu argumente juridice
caracterul general19 ori particular; ceea ce interesează este conţinutul acestui interes social;
ştiindu-i compoziţia putem aprecia şi când există încălcări ale sale; dificultatea constă, aşadar în
determinarea elementelor ce compun noţiunea.

În doctrină20 s-a apreciat că interesul social coincide cu interesul comun al asociaţilor de

a-şi mări patrimoniul personal prin prisma prosperităţii societăţii în care sunt acţionari; cu alte
cuvinte, interesul social este expresia intereselor acţionarilor subsumate noţiunii affectio
societatis, astfel că intenţia comună acţionarilor de a se asocia şi desfăşura în comun o
activitate comercială pentru a obţine profit se metamorfozează ca şi direcţie, scop al
societăţii21; din acest scop comun îşi extrage fundamentul şi ideea sancţionării acelor cazuri în
care ca urmare a votului sunt favorizaţi anumiţi acţionari.

18
Chiar dacă legiuitorul foloseşte în anumite cazuri pluralul.
19
Uneori se foloseşte sintagma „interesul general al societăţii”.
20
Radu N. Catană, op.cit., p. 131.
21
Avem o singură excepţie, anume societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, când interesul social
se suprapune interesului asociatului unic, iar affectio societatis nu poate fi interpretat ca şi intenţie
comună a asociaţilor de a desfăşura în comun activitatea comercială, ci doar ca şi intenţie a asociatului
unic de a respecta obligaţia asumată prin statut de a aduce aportul iniţial şi a desfăşura activitatea
comercială respectivă; credem că şi în cazul acestei varietăţi de societate cu răspundere limitată există
affectios societatis, însă modalităţile de manifestare sunt diferite şi redusă aplicabilitatea unor dispoziţii
legale; astfel, nemaiavând un conflict între asociaţi nu mai este necesară verificarea lui affectios
societatis, odată ce hotărârile adunării asociaţilor sunt deciziile asociatului unic, nu mai sunt aplicabile
dispoziţiile privitoare la atacarea hotărârilor adunării asociaţilor ori cele privitoare la dizolvare pentru
neînţelegeri grave între asociaţi etc.
 Analiza interesului social trebuie să pornească de la două premise : pe de o parte voinţa
societăţii este rodul aplicării principiului majorităţii şi în al doilea rând, prin definiţie, o hotărâre
a adunării este luată în contextul unui conflict de interese; existenţa celor două premise nici nu
poate fi contestată, nici premisele înlăturate.

Asociaţii votează în interesul lor şi realizează acest lucru prin intermediul prosperităţii
societăţii; evident că ei iau o hotărâre pentru că le satisface interesul. Plecând de la această
realitate, s-a reţinut că de aici decurge, în primul rând, că o hotărâre este conformă interesului
social pentru că este adoptată de adunarea asociaţilor si, în al doilea rând, că asociaţii o adoptă
pentru că ea este conformă interesului lor 22, de unde şi concluzia autorului că interesul social şi
interesul asociaţilor sunt în mod evident confundate. Suprapunerea însă nu este perfectă,
existând situaţii când interesul societăţii comerciale este nesocotit. S-a susţinut că o astfel de
concluzie (cu privire la confundarea noţiunilor) este mai clară în cazul în care nu ar fi nici conflict
de interese, când hotărârea se ia cu unanimitate, toţi fiind de acord cu acea hotărâre. Este
adevărat, însă nici în acest caz nu putem spune că această o astfel de hotărâre nu este luată cu
nesocotirea interesului societăţii comerciale. Ea este conformă din perspectiva asociaţilor care
nu au cum ataca hotărârea odată ce nu au un astfel de interes, votând în favoarea ei, însă
depărtându-ne de persoana asociaţilor şi mergând către elementele ce definesc societatea
comercială ca şi instituţie vom constata existenţa unui interes social. Acest interes social chiar în
ciuda unanimităţii votului asociaţilor poate fi protejat de administratori, care uneori nu au
acelaşi punct de vedere sau de către cenzori care au anumite obligaţii specifice legale.
Identificăm aşadar un interes social şi un interes comun: interesul social în raporturile dintre
asociaţi şi societate şi un interes comun ce se regăseşte în relaţiile dintre asociaţi 23; cel din urmă
trebuie să se substituie interesului social.

Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că interesul social este unic. Acceptăm că
există un interes comun asociaţilor şi un interes social 24; diferenţierea este evidentă în cazul
hotărârilor luate de o majoritate în defavoarea unei minorităţi; nu putem reţine formula că
există decât un unic interes social, acela al acţionarilor 25; într-adevăr din punct de vedere tehnic
în mod just recunoaştem existenţa unui interes social, însă tocmai în conturarea principiului
salvgardării persoanei juridice recunoaştem că există abuz de majoritate şi că astfel mde
derapaje nu pot fi asimilate unui interes social, dând consistenţă şi valoare unică voinţei
acţionarilor; a recunoaşte că interesul social este identic cu interesul acţionarilor înseamnă a nu

22
Dominique Schmidt, Les conflits d`intérêts dans la société anonyme, Jolly, Paris, 2004, p. 318
23
Paul Le Cannu, Droit des sociétés, Montchrestien, Paris, 2003, p. 142.
24
Chiar şi legiuitorul recunoaşte expres existenţa acestora odată ce în art. 250 1 stabilind regimul
desprinderii unei părţi din patrimoniul unei societăţi şi transferarea ca întreg către o altă societate prevede
posibilitatea desprinderii în interesul asociaţilor şi desprinderea în interesul societăţii.
25
Idem
recunoaşte abuzul de drept ca şi instituţie şi nici necesitatea exercitării drepturilor acestora cu
bună credinţă.

Curtea de Casaţie din Franţa, în mod constant, a apreciat că abuzul de majoritate există
atunci când o hotărâre a fost luată contrar interesului general al societăţii şi în unicul scop de a
favoriza membrii majorităţii în detrimentul minorităţii 26. Prin această definiţie jurisprudenţială
s-a pus în lumină conflictul de interese dintre acţionari, astfel că principiul de guvernare
majoritară, menit a servi interesului tuturor acţionarilor, este deturnat fiind folosit “în unicul
scop de a favoriza membrii majorităţii in detrimentul minorităţii “.

S-a considerat că teoria abuzului de majoritate răspunde nevoii de a înăbuşi conflictele

de interese dintre acţionari care produc o ruptură deliberată a comunităţii de interes dintre
acţionari27. Definiţia jurisprudenţială a abuzului nu se mulţumeşte cu unica constatare a acestei
rupturi, ci s-a considerat ca şi criteriu suplimentar ca hotărârea să fie luată "contrar interesului
general al societăţii".

S-a susţinut că noţiunea de interes social se compune din doua elemente 28, iar dacă unul
din acestea lipseşte, interesul social nu este realizat:

- interesul acţionarilor care exprimă scopul urmărit de societate , astfel că îmbogăţirea

acţionarilor rezultă din îmbogăţirea patrimoniului social

- comunitatea de interes care exista intre acţionari care exprimă legătura care îi uneşte
pe acţionari, fiecare având drept la partea sa exactă din îmbogăţirea socială.

Din perspectiva acestor două elemente ce ar da consistenţă noţiunii de interes social,

există trei posibilităţi :

a) fie interesul social este dat numai de primul element, anume îmbogăţirea
patrimoniului social, astfel încât ar fi contrara interesului social orice hotărâre ce sărăceşte
societatea sau care nu aduce o sporire a patrimoniului

b) fie interesul social este dat numai de al doilea element, anume împărţirea justă a
beneficiului, context în care orice hotărâre in unicul scop de a favoriza acţionarii majoritari în
detrimentul celor minoritari

c) ori a considera că interesul social se identifică cu altceva decât îmbogăţirea societăţii

şi a asociaţilor context în care ar fi contrară orice hotărâre care nu satisface interesele
26
Dominique Schmidt, op. cit., p. 314, nota 12.
27
De altfel, noţiunea de „interes social” este utilizată ca şi concept pentru constatarea abuzului de
majoritatea sau minoritate (pentru o amplă analiză a noţiunii de interes social a se vedea R.N. Catană, op.
cit., p. 126- 133.)
28
Dominique Schmidt, op. cit., p. 315-316.
diferitelor categorii de persoane ce au legătură cu societatea, cum ar fi creditorii, clienţii,
salariaţii etc.

S-a susţinut că definiţia pune într-o parte interesul social şi în alta egalitatea de
tratament a asociaţilor, astfel că se pune întrebarea cum acestea pot fi conciliate prin aceeaşi
hotărâre a adunării generale; din acest motiv s-a considerat că ar fi de ajuns, pentru a
caracteriza abuzul, să se reţină că majoritatea a decis în unicul scop de a-i favoriza pe membrii
săi în detrimentul minorităţii şi, dimpotrivă, a adaugă ca şi condiţie suplimentară atentarea la
interesul social apare inoportun şi inutil 29. În concluzie, autorul citat reţine că interesul social
reuneşte doar cele două elemente, respectiv căutarea îmbogăţirii sociale şi împărţirea sa
cinstită, recunoscând că prin aceasta sunt legaţi asociaţii - printr-un interes care le este comun.

Nu împărtăşim acest punct de vedere care scoate în evidenţă doar interesul comun,
astfel că ne vom însuşi a treia posibilitate mai sus menţionată, identificând interesul social nu
doar cu îmbogăţirea societăţii şi a asociaţilor, în sfera de cuprindere intrând şi armonizarea
intereselor ce rezultă din celelalte raporturi juridice ale societăţii cu creditorii, clienţii,
sindicatele etc, acestea urmând a fi supune analizei de la caz la caz.

Consecinţele imposibilităţii definirii noţiunii de interes social. Puncte de vedere. După

cum am observat identificarea interesului social nu este uşoară, motiv pentru care în doctrină
există un punct de vedere ce-l vom detalia în continuare potrivit căruia în lipsa unei definiţii
exacte a interesului social nu putem apela la acesta cu ocazia atacării unor hotărâri ale
adunărilor generale ale acţionarilor sau analizării temeiniciei unei cereri de retragere ori de
excludere.

Cu alte cuvinte se ajunge la vechea discuţie doctrinară, anume dacă cu ocazia unei
acţiuni în anulare rămânem în sfera unui control de legalitate sau instanţa poate exercita şi un
control de oportunitate. Se consideră că prin promovarea unei acţiuni în anulare se realizează
un control de legalitate, dar nu şi un control de oportunitate 30, întrucât în acest ultim caz
instanţa ar interveni în funcţionarea societăţii în locul organelor sale, ceea ce este inadmisibil 31,
cu toate că se recunoaşte ca şi motiv de nulitate relativă luarea unei hotărâri împotriva
interesului social, prin deturnarea funcţiei sociale a votului adunării 32. Or, analiza de către
instanţa de judecată a unui astfel de motiv presupune o analiză a activităţii societăţii, a

29
Dominique Schmidt, op. cit., p. 319.
30
C.S.J., s. com., dec. nr. 6200/2001, în Curierul Judiciar, nr. 9/2002, p. 55; Î.C.C.J., s. com., dec. nr.
4476/2005, în Pandectele Române, nr. 1/2006, p. 50.
31
Sorin David, St. D. Cărpenaru, S. David, C Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale.
Comentarii pe articole, Editia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 398.
32
Sorin David, în op. cit., p. 401.
condiţiilor economice ale acesteia şi a influenţei hotărârii atacate, adică a oportunităţii acesteia.
Din punctul nostru de vedere trebuie depăşită teoria conform căreia judecătorul exercită doar
un control de legalitate, necesitatea şi a unui control de oportunitate fiind dovedită de cele
întâlnite în activitatea comercială33.

Dimpotrivă, aşa cum am arătat, o parte a doctrinei consideră că a recunoaşte

posibilitatea instanţelor de a analiza dacă o hotărâre a adunării este conformă cu interesul
general al societăţii în lipsa unei definiţii, înseamnă a utiliza un standard nedeterminabil pentru
a interveni în viaţa unei societăţi şi a-i devia cursul. O astfel de insecuritate juridică favorizează
acţiunile în anulare a hotărârilor adunării cu consecinţa slăbirii puterii acţionarilor majoritari şi
rodării principiului majorităţii. Interpretarea hotărârilor adunării asociaţilor prin prisma unui
interes social nedeterminat, iar nu prin prisma comunităţii de interes a acţionarilor, subminează
principiul majorităţii, temelie a procesului de formare a voinţei sociale, fiind „rezultatul
necesităţii”34. Această interpretare35 are ca efect reducerea puterii asociaţilor majoritari prin
interpunerea unei puteri judiciare. Rolul justiţiei nu este nici să definească o politică socială, nici
să-i aprecieze pertinenţa sau eficacitatea în comparaţie cu criteriile nedefinite, ci doar să
vegheze ca asociaţii majoritari să nu abuzeze. Abuzul de putere se apreciază în comparaţie cu
interesele tuturor acţionarilor, adică şi al celor majoritari, dar şi al celor minoritari. Y. Reinhard
observa  că "trebuie atunci sa ne hotărâm a considera că interesul social nu face decât să
reflecte, la un moment dat, voinţa unui magistrat, şi (...) să hotărască în echitate dând impresia
că face dreptate "36

Cu privire la sancţionarea abuzului rămân supuse dezbaterii limitele până la care

instanţele de judecat pot determina existenţa abuzului. In Franţa, Curtea de Casaţie recunoaşte
că politica socială este rodul voinţei acţionarilor şi sub acest aspect instanţele nu pot cenzura
gestiunea societăţii. Cu titlu de exemplu, prin hotărârea din data de 16 octombrie 1963 37,
privitor la un recurs în care se invoca ca şi motiv faptul că instanţa nu se poate substituie
adunării generale pentru a aprecia gestiunea de ansamblu a unei întreprinderi, Curtea de
Casaţie reţine că "pe bună dreptate Curtea de Apel a considerat că nu trebuie să se substituie
adunării generale în gestiunea patrimoniului social, judecătorii nu trebuie să controleze mai
puţin deciziile acestei adunări luate în condiţii care riscă să denatureze, in folosul câtorva
acţionari, regulile stabilite pentru protecţia tuturor ". Cu privire la acest subiect, P. Bézard,

33
O altă situaţie situaţie ce reclamă o astfel de analiză este cea a aplicării art. 144 1 cu privire la
răspunderea administratorului, reţinându-se în doctrină că „intervenţia judecătorului implică o analiză
obiectivă a substanţei deciziei de afaceri” (R. I. Motica, L. Bercea, op. cit., p. 118).
34
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 293.
35
Dominique Schmidt, op. cit., p. 336.
36
Y. Reinhard, Abuzul de drept in contractul de societate, JCPE 1999, p, 9 apud Dominique Schmidt, op.
cit., p. 334.
37
Bull. III, nr. 423 apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 332
preşedintele Secţiei comerciale a Curţii de Casaţie, a precizat că "pentru Curtea de Casaţie
judecătorii nu trebuie să aprecieze gestiunea, ci abuzul de gestiune" 38.

Principiul superiorităţii interesului social 39. Urmare a celor analizate considerăm că

interesul social, deşi greu de definit şi identificat este precum un far ce ghidează orice acţiune a
asociaţilor, situându-ne din punct de vedere doctrinar în zona celor ce recunosc existenţa
acestui principiu şi utilitatea sa. Vom considera ca şi principiu general în materia dreptului
societăţilor comerciale că interesul social este superior intereselor asociaţilor. Este un principiu
tocmai pentru că interesul social este un element fundamental, recunoscându-i acestuia rolul
de a asigura unitatea sistemică40. S-a susţinut41 că interesul social este rezultatul unui pact social
fiind ţinta oricărei manifestări de voinţă a asociaţilor şi orice atingere adusă acestui interes
reprezintă o încălcare a pactului social42. Vom face un pas înainte în sensul de a considera
interesul social nu rod exclusiv al voinţei asociaţilor, căci a-l considera doar urmare a voinţei
asociaţilor ar însemna plasarea noastră doctrinară în sfera strictă a teoriei contractualiste;
dimpotrivă, cum perspectiva de interpretare propusă pivotează către teoria instituţională,
implicit considerăm superioritatea interesului social ca şi principiu general; concluzia se
desprinde din trimiterile făcute de legiuitor către interesul societăţii, dar şi din modalitatea de
reglementare a anumitor instituţii, care a înţeles să stabilească o astfel de preeminenţă a
interesului social; principiul este doar „mascat” de această faţadă normativă. Efectul
recunoaşterii superiorităţii interesului social ca şi principiu general în materie îl constituie
conturarea principiului salvgardării societăţii comerciale. În lipsa recunoaşterii existenţei unui
interes social, nu există salvgardarea societăţii comerciale ca şi principiu general în materia
dreptului societăţilor comerciale. A rămâne doar în sfera interesului comun al asociaţilor,
înseamnă a lăsa fiinţa societăţii exclusiv şi în toate cazurile la îndemâna asociaţilor sau a
asociaţilor majoritari43.
38
P. Bézard, Legea majoritatii, p. 74. apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 334.
39
În dreptul civil este considerat principiu fundamental „principiul îmbinării intereselor individuale cu
interesele colective” ce acţionează în toate raporturile civile, fiind consacrat atât pentru persoanele fizice,
cât şi pentru persoanele juridice (în acest sens a se vedea I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea
generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 19), însă noi analizăm conturarea principiului din
perspectiva raporturilor dintre asociaţi şi societate. Tocmai din această perspectivă nu putem să
considerăm că „îmbinarea” este doar o ţintă care în puţine cazuri este atinsă; aşa cum am observat
tipologia raporturilor între asociaţi, dar şi între asociaţi şi societate sunt dominate de contrarietatea
intereselor.
40
D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 156.
41
Cristian Duţescu, Drepturile acţionarilor, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 14.
42
Y. Guyon, , Droit des affaires, Economica, Paris, 1998, p. 468.
43
Că legiuitorul nu a dorit de deplin o astfel de situaţie rezultă, cu titlu de exemplu, din dispoziţiile art.
1551 alin.1 prin care a dat posibilitate acţionarilor minoritari ce deţin individual sau împreună cel puţin
5% din capitalul social să promoveze în nume propriu, dar în contul societăţii, o acţiune în despăgubiri în
 Principiul superiorităţii interesului social versus principiul majorităţii. În încercarea de a
defini şi stabili conţinutul noţiunii de interes social, am avut ca punct de pornire modul de
formare a voinţei sociale. Formarea voinţei societăţii este rezultatul aplicării principiului
majorităţii în adunarea generală44, astfel că voinţa societăţii, într-un anumit moment, este dată
de asociaţii ce deţin majoritatea de capital în acel moment; astfel că voinţa majorităţii
constituie voinţa societăţii, chiar dacă există asociaţi care nu sunt de acord cu cele votate în
A.G.A., aceştia din urmă putând ataca hotărârile contrare legii sau actului constitutiv.

Necesitatea principiului majorităţii rezultă, pe de o parte, din starea de pasivitate a unor

asociaţi care nu participă la adunările generale, iar, pe de altă parte, luarea unor hotărâri cu
unanimitate nu este posibilă, fie pentru motivul mai înainte arătat, fie a intereselor contrare ce
pot exista la un moment dat între asociaţi.

Nu putem reţine doar că voinţa socială este doar suma voinţelor individuale, ci că este o
altă voinţă rezultat al principiului majorităţii, care „atât de fertil în rezultate, este rezultatul
necesităţii”45. Observând modul de formare, deliberării i se atribuie calitatea de transformare a
unei pluralităţi de declaraţii de voinţă într-o nouă voinţă cu un caracter unitar 46. În toate etapele
de formare a voinţei sociale regăsim aplicarea principiului majorităţii 47.

Deşi am putea spune la prima vedere că cele două principii nu pot coexista, detectând o
contradicţie aparentă ce ar rezulta din aplicarea concomitentă a acestora, totuşi analizând
planurile în care fiecare acţionează observăm prioritatea ce a dobândit-o interesul social faţă de
interesul asociaţilor, dar implicit şi ca principiu. Din observarea conţinutului celor două principii
vom reţine că principiul superiorităţii interesului social este un principiu general în materia
societăţilor comerciale, iar principiul majorităţii este un principiu al unei instituţii juridice din
dreptul societăţilor comerciale, respectiv adunările generale ale acţionarilor 48.

cazul în care adunarea generală nu introduce acţiunea în răspundere prevăzută de art. 155 şi nici nu dă
curs propunerii unuia sau mai multor acţionari de a iniţia o astfel de acţiune.
44
Cu privire la adunările generale a se vedea L. Săuleanu, Societăţile comerciale. Adunările generale ale
acţionarilor, Ed. Hamangiu, Bucurelti, 2009.
45
I.L. Georgescu, op. cit., p. 293.
46
Marco Milli, La deliberazione assembleare. Teoria generale e dogmatica, CEDAM, Milano, 2007, p.
43.
47
Marian Bratiş, Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 475.
48
În doctrină au fost evidenţiate ca şi principii ale unor instituţii juridice şi principiul obligativităţii
hotărârilor adunărilor generale ale asociaţilor, principiul publicităţii hotărârilor adunărilor generale,
principiul exercitării dreptului de vot potrivit cotei de participare la capitalul social (R.N. Catană, op. cit.,
p. 1; V. Găină, op. cit., p. 50-51).
 Beneficiază dreptul societăţilor comerciale de principii proprii? Orice sistem de drept
este guvernat de anumite reguli de bază, comune tuturor ramurilor de drept şi fiecare ramură
de drept cuprinde idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv 49.
Bunăoară, deşi se consideră că dreptul comercial nu este decât un drept special, excepţional şi
derogator desprins din dreptul civil50, totuşi i s-a recunoscut specificitatea acestuia şi implicit
existenţa anumitor principii51 ce guvernează această ramură de drept52.

Bineînţeles că pentru a răspunde la întrebarea formulată s-ar impune a lămuri dacă

există un drept al societăţilor comerciale. Fără a insista pe acest subiect şi fără a folosi criteriul
obiectiv sau cele subiective pentru a formula concluzie, totuşi observăm la nivelul terminologiei
o constantă utilizare a denumirii de „dreptul societăţilor comerciale” 53. Astfel, menţionăm
exempli gratia Cursul de societăţi comerciale al profesorului D.D. Gerota 54 publicat în anul 1928
de Imprimeria Fundaţia Culturală Regele Mihai I sau M. Hacman, Drept comercial comparat.
Dreptul societăţilor comerciale. Dreptul titlurilor de valoare, vol. II, Ed. Curierul Judiciar,
Bucureşti, 1932, iar printre lucrările editate în ultimii ani amintim Radu N. Catană. Dreptul
societăţilor comerciale. Probleme actuale privind societăţile pe acţiuni. Democraţia acţionarială,
Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2007; G. Florescu, Z.A. Bamberger, C. Florescu, Dreptul
societăţilor comerciale. Curs universitar, Bucureşti, Universul Juridic, 2010.

Fără îndoială că interesul juridic al subdiviziunilor este minor identificând mai mult un
rol metodologic al acestora55; fenomenul de specializare şi de autonomizare a ramurilor poate fi
şi periculos, căci tinde la înmulţirea regimurilor juridice derogatorii şi la încălcarea nejustificată
a unor principii a căror utilitate este probată 56.

Demersul ar părea cu atât mai inutil cu cât noul Cod civil a adoptat teoria monistă a
unităţii dreptului privat integrând instituţiile juridice specifice dreptului comercial 57, iar acesta
se doreşte a fi dreptul comun inclusiv pentru societăţile comerciale. Art. 1887 menţionează că
49
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 16.
50
I. Schiau, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 21
51
V. Găină, Principiile dreptului comercial român, R.D.C. 7-8/2002, p. 12-51.
52
A. Rocco, Principii de diritto commerciale, Unione Tipografico-Editrice Torinese, Torino, 1928; C.
Vivante, Principii de drept comercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928.
53
Semnalăm şi folosirea denumirii „drept societar”, însă nu suntem de acord cu aceasta, în primul rând
pentru că este inexactă cuvântul „societar” (având ca sinonim „acţionar”) este definit ca membru al unei
societăţi literare, artistice, teatrale; în special, prin acest termen este desemnat actorul unui teatru ce
primeşte o cotă-parte din veniturile teatrului; în al doilea rând, şi din punct de vedere juridic este inexactă
odată ce sub cupola acestei denumiri ar intra toate formele de societăţi, fie civile, fie comerciale, cu sau
fără personalitate juridică.
54
Cu privire la personalitatea şi contribuţia sa în domeniul dreptului comercial a se vedea I.L. Georgescu,
Profesorul D.D. Gerota, în R.D.C. nr. 3/1993, p. 137 şi urm, text preluat şi în lucrarea Protagonişti ai
dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2002, p. 17-20.
55
D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 232.
56
Idem
acest capitol58 reprezintă dreptul comun în materia societăţilor, deşi nu au fost reglementate
expres şi alte tipuri de societăţi (cu excepţia celor două forme de societate: societatea simplă şi
asocierea în participaţie). De altfel, în alin. 2 al art. 1887 se precizează că legea poate
reglementa diferite tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau obiectului de
activitate. De menţionat că Noul Cod civil conţine şi un titlu distinct, anume Titlul IV rezervat
persoane juridice, iar prin art. 192 s-a stabilit generic regimul juridic aplicabil în sensul că
„persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte,
precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede astfel”, astfel că
urmează a se aplica în completare legislaţia specială fiecărei forme de societate: Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei etc.

Cu toate că voinţa legiuitorului dintr-un moment dat este prioritară de cele mai multe
ori şi că indiferent de criteriile propuse pentru identificarea unei ramuri distincte, divizarea
dreptului în ramuri are ceva artificial 59. Nu putem pe de altă parte să nu recunoaştem un
specific al raporturilor juridice născute între asociaţi pe de o parte, dar şi între asociaţi şi
societate, pe de altă parte.

57
Gh. Buta, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat, în lucrarea Noul Cod civil, coordonator M.
Uliescu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 15 şi urm.
58
Capitolul VII al Noului Cod civil intitulat „Contractul de societate” (art. 1881- art. 1954)
59
.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 232.
 CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SOCIETĂȚILE

Definiția societății

Nici Legea nr. 31/1990 privind societățile, nici altă lege specială nu conține o definiție a
societății, motiv pentru care ne vom raporta la dispozițiile art. 1881 din Codul civil.

Art. 1881 alin. 1 C.civ. prevede că prin contractul de societate două sau mai multe
persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la
aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a
împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta 60.

Din textul de lege rezultă cele trei aspecte ale înțelegerii asociaților în sensul că prin
contractul încheiat aceștia stabilesc să pună în comun anumite bunuri, să realizeze împreună o
activitate economică şi să împartă între ei rezultatele.

Societatea poate fi definită61 ca o grupare de persoane constituită pe baza unui act

constitutiv şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii/acţionarii se înţeleg să pună
în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi
împărţirii profitului rezultat62.

Sursele normative

Societățile beneficiază de o atenție normativă complex, urmare a al importanței

acestora.

Codul civil – dreptul comun în materia societăților

Art. 1887 alin. 1 C.civ. stabilește că dispozițiile art. 1881-1954 constituie dreptul comun
în material societăților.

60
Față de definiția oferită de Codul civil din 1864 se observă o lărgire a sferei noțiunii contractului de
societate acesta în art. 1491 menționând că „societatea este un contract prin care două sau mai multe
persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scopul de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”.
61
Radu I. Motica, Lucian Bercea, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 90.
62
M. Toma, Al. Ţiclea, Cu privire la noţiunea, natura juridică şi funcţiile societăţii comerciale, în Dreptul,
nr. 6/1992, pag. 20 şi urm; Nicoleta Ţăndăreanu, Aspecte teoretice şi practice privind definiţia şi
caracteristicile societăţii comerciale, R.D.C. nr. 4/2003, pag. 75 şi urm.
 Însă, așa cum rezultă din alin. 2 al aceluiași articol, legea poate reglementa diferite tipuri
de societăți în considerarea formei, naturii sau obiectului de activitate.

Astfel, art. 1888 stabileşte expres că după forma lor, societăţile pot fi

a) simple
b) în participaţie
c) în nume colectiv
d) în comandită simplă
e) cu răspundere limitată
f) pe acţiuni
g) în comandită pe acţiuni
h) cooperative
i) alt tip de societate anume reglementat de lege
Primele două tipuri de societăţi (anume cele simple şi cele în participaţie) nu au
personalitate juridică, art. 1892 alin. 1şi art. 1951 fiind exprese în acest sens.

Deşi se doreşte un inventar al formelor societare (este adevărat după criteriul formei) şi
sunt reluate în enumerare chiar societăţile cu o mică amplitudine practică (societăţile în
comandită), totuşi nu sunt menţionate toate societăţile, cum ar fi, spre exemplu, societăţile
europene reglementate expres de art. 2702a-2702e din Legea nr. 31/1990, însă este adevărat că
enumerarea este una enunţiativă odată ce la lit. i) se face trimitere şi la alte tipuri reglementate
de legi speciale.

Legislația specială

 Legea nr. 31/1990 privind societățile constituie cadrul general de reglementare

al societăților, indiferent de obiectul de activitate
 Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației constituie
cadrul comun de reglementare al societățiilor cooperative
 Legea nr. 161/2003 în art. 118-238 reglementează grupul de interes economic
(G.I.E.)
 Legea nr. 297/2004 privind piața de capital conține dispoziții privind societățile
pe acțiuni admise la tranzacționare
 O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului cuprinde
și dispoziții privind înființarea și funcționarea instituțiilor de credit (se constituie
sub forma societăților pe acțiuni cu excepția organizațiilor cooperatiste de credit)
 Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor

Reglementările Uniunii Europene

 Directive:

 Prima Directivă a Consiliului nr. 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării
garanțiilor privind protecția asociaților și terților
 Directiva a II-a a Consiliului nr. 77/91/CEE din 13 decembrie 1976 privind
constituirea societăților pe acțiuni, menținerea și modificarea capitalului lor
social
 Directiva a III-a a Consiliului nr. 78/855/CEE din 9 octombrie 1978 privind
fuziunea societăților pe acțiuni
 Directiva a IV-a nr. 78/660/CEE din 25 iulie 1978 privind situațiile financiare
anuale
 Directiva a VI-a a Consiliului nr. 32/891/CEE privind divizarea societăților pe
acțiuni
 Directiva a VII-a nr. 83/349/CEE din 13 iunie 1983 privind conturile consolidate
 Directiva a VIII-a nr. 84/253/CEE din 10 aprielie 1984 privind autorizarea
persoanelor responsabile de întocmirea auditului financiar
 Directiva a XI-a nr. 89/666/CEE privind cerințele de publicitate impuse
sucursalelor
 Directiva a XII-a nr. 89/667/CEE privind societățile cu răspundere limitată cu
asociat unic

Regulamente:

 Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind

societatea europeană
 Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1435/2003 din 22 iulie 2003 prvind statutul
societăților cooperative europene

Codul civil - dreptul comun în materia societăților. Repere pentru o reconfigurare a

materiei

• Art. 1887 alin. (1) Prezentul capitol (Capitolul VII Contractul de societate) constituie
dreptul comun în materia societăților
Capitolul VII – Contractul de societate are trei secțiuni

• Secțiunea I-a Dispoziții generale

• Secțiunea a II-a Societatea simplă
• Secțiunea a III-a Asocierea în participație
Așadar, Codul civil este dreptul comun, iar Legea nr. 31/1990 este lege specială
• Totodată Codul civil cuprinde în Titlul IV Persoana juridică (art. 187-251) C.civ. stabilește
în art. 192 că ”persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din
care fac parte, precum și celor cuprinse în prezentul cod dacă prin lege nu se prevede altfel”.
 Punctul de vedere al doctrinei: reglementarea socității simple din Codul civil reprezintă
dreptul comun pentru toate formle de societate

Principiul libertăţii de asociere. Dreptul persoanelor fizice şi juridice de a se asocia şi a

constitui societăţi este consacrat expres în art. 1 din Legea nr. 31/1990 şi este expresia
principiului libertăţii de asociere reglementat şi în Constituţia României în art. 40 alin. (1).

Art. 1 alin. 1 din Legea nr 31/1990 prevede că „în vederea efectuării de acte de comerţ,
persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu
respectarea dispoziţiilor prezentei legi”.

Exercitarea acestui drept în sensul constituirii de societăţi se realizează doar în limitele

Legii nr. 31/1990, astfel că persoanele fizice şi juridice se pot asociat doar în una din formele de
societate menţionate limitativ în art. 2 din LSC, neputând crea o altă formă de societate.

Constituirea societăţilor comerciale, în condiţiile legii nr. 31/1990, este dominată

de principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice. Limitărlei aduse
libertăţii de asociere prin dispoziţiile imperative ale legii sunt de strictă
interpretare (Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 511/1994, în Dreptul nr.
4/1995, p. 73)

Cu privire la scopul constituirii părţile nu pot deroga de la legile care interesează ordinea
publică sau de la bunele moravuri (art. 11 C.civ)., iar în privinţa activităţilor ce pot face
obiectului societăţii comerciale prin art. 287 din Legea nr. 31/1990 s-a prevăzut că acestea pot fi
limitate prin hotărâre a Guvernului. Astfel, H.G. nr. 1323/1990 prevede că nu pot face obiedctul
activităţii unei societăţi63:

– activităţile care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni sau sînt contrare unor alte
dispoziţii legale cu caracter imperativ;

– activităţile care constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol de stat;

– fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decît ca

medicament;

– remedii secrete (vrăjitorie, ghicitorie);

– imprimarea hărţilor cu caracter militar;

63
Completată prin H.G. nr. 538/2998 publicată în M. Of. 250 din 21.10.1993
 – fabricarea sau comercializarea de aparatură utilizată în activitatea de interceptare de
convorbiri telefonice ori de codificare, fără avizul Ministerului de Interne sau cu încălcarea
acestui aviz;

– fabricarea, utilizarea sau comercializarea de echipamente care folosesc spectrul de

frecvenţe radioelectrice, fără avizul Ministerului Comunicaţiilor sau cu încălcarea acestui aviz.

Art. 1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 nu face vreo distincţie cu privire la persoanele care
se pot asocia şi constitui societăţi, astfel că acestea pot şi persoane fizice sau/şi juridice,
indiferent de cetăţenie sau naţionalitate.

În privinţa persoanelor fizice nu pot avea calitatea de fondatori ai unei societăţi

comerciale potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990 incapabilii sau persoanele care au fost
condamnate pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de
corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, sau pentru
infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990. De asemenea, nu pot avea calitatea de asociaţi
magistraţii64, funcţionarii publici, notarii publici65.

Libertatea de asociere se analizează în ceea ce privește persoanele juridice prin prisma

principiului specialităţii capacităţii de folosinţă și diferit între societăți care pot să constituie alte
societăți și persoanele juridice fără scop lucrativ, în acest din urmă caz devin incidente
dispozițiile prevăzute de art. 206 alin. 2 potrivit căruia acestea pot avea doar acele drepturi și
obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut. Din această perspectivă s-a susţinut 66 că asociaţiile şi fundaţiile nu pot să
se asocieze şi să constituie societăţi comerciale atât timp cât scopul acestora este unul non-
profit. Deși această opinie este pe deplin justificată prin raportare la scopul lucrativ al

64
Potrivit art. 8 din Legea nr. 303/2004, judecătorilor şi procurorilor le este interzis să desfăşoare
activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse, să aibă calitatea de asociat sau de membru în
organele de conducere, administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau
alte instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau
regii autonome, precum și să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic. Judecătorii şi
procurorii pot fi acţionari sau asociaţi ca urmare a legii privind privatizarea în masă.

65
Potrivit art. 68 din Legea nr. 35/1995 exercitarea profesiei de notar este incompatibilă cu desfăşurarea
directă de activităţi de producţie, comerţ sau alte activităţi de prestări de servicii ori calitatea de
administrator sau de preşedinte al unui consiliu de administraţie al unei societăţi reglementate de Legea
nr. 31/1990.
66
Gh. Piperea, în St. D. Cărpenaru, S. David, C.Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale,
Comentariu pe articole, Ediţia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 11.
societăților și scopul nepatrimonial al asociațiilor și fundațiilor67, totuși art. 47 din O.G. 26/2000
privind asociațiile și fundațiile care stabilește că asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot înfiinţa
societăţi, constituie temei juridic pentru înființarea acestora, însă cu respectarea condiției ca
dividendele obţinute de asociaţii, fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi, dacă nu
se reinvestesc în aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea
scopului asociaţiei, fundaţiei sau federaţiei.

Natura juridică a societăţii68

Cu privire la natura juridică au fost formulate în doctrină mai multe concepții.

Astfel, teoria contractuală pune în evidență natura contractuală a societății; societatea

se constituie ca urmare a voinței asociaților reflectată în actul constitutiv; asociații sunt cei care
hotărăsc constituirea unei societăți, aleg forma juridică a acesteia și obiectul de activitate,
precum și toate celelalte aspecte privind funcționarea societății. Având la bază teoria
autonomiei de voință, inițial concepția contractualistă a permis explicarea și aplicarea regulilor
din materia obligațiilor și contractelor în organizarea și funcționarea societăților, însă, ulterior
aceasta nu a mai fost suficientă în explicarea naturii juridice, efect direct al evoluției societăților
și dobândirii personalității juridice.

Potrivit teoria actului colectiv la baza societăţii nu este un contract, ci un act complex
(colectiv). Actul juridic complex constituie un izvor de obligaţii a cărui natură juridică nu a
putut fi asimilată contractelor69. Ceea ce deosebeşte actul juridic complex de contracte
este lipsa contrarietăţii intereselor; astfel, în cazul contractelor părţile au interese contare, iar
scopul mediat şi imediat diferă; spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare,
vânzătorul are interesul să vândă bunul cu un preţ cât mai mare, iar cumpărătorul are interesul
să obţină un preţ cât mai mic şi condiţii de plată mai bune. Dimpotrivă, în cazul actului juridic
complex, părţile au interese concordante, întrucât scopul urmărit de acestea este unic; spre
exemplu, participarea asociaților într-o societate atât la momentul asocierii, cât şi ulterior când
adoptă o hotărâre în cadrul adunării generale are la bază affectio societatis, adică intenţia lor de a

67
Art. 1 alin. 1 ”Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de
interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot
constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe”
68
I. Bălan, Natura juridică a societăţii comerciale, în Dreptul, nr. 11/2000, pag. 35 şi urm.
69
Doctrinaii francezi, sub influenţa lui L. Duguit, care foloseşte noţiunea de "uniuni" şi Hauriou, recunosc
actul colectiv ca o categorie distinctă, considerând drept prototip al acestuia contractul de societate şi, în
special, contractul societăţii pe acţiuni contituită prin subscripţie publică (G. Ripert, R. Roblot, op. cit., vol.
I, 670 şi 721.)
se asocia pentru a desfăşura în comun o activitate comercială în scopul de a obţine beneficii şi de a
le împărţi.

În viziunea doctrinarilor care susțin teoria instituţiei voința asociaților este limitată la
alegerea formei societății, toate celelalte clauze fiind stabilite în limitele impuse de leguitor
respectivei forme juridice. Societatea dobândește personalitate juridică prin efectul legii ca
urmare a unui control de legalitate ce are ca scop protejarea intereselor asociaților, dar și ale
terților. Această teorie consacră intervenția leguitorului prin norme imperative în sfera
constituirii, organizării și funcționării societăților70.

Deși în doctrină se constată tendințe noi în definirea societății în sensul recunoașterii

unei duble naturi juridice (contractuală și instituțională) a acesteia, precum și a rolului de mod
de organizare juridică a întreprinderii, totuși se apreciază că aceste tendințe sunt criticabile,iar
definția tradițională a societății reprezintă cheia de boltă a înțelegerii principiilor de constituire,
organizare și funcționare a societăților71.

Forma juridică societăților (Legea nr. 31/1990)

Enumerare.Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990 dacă prin lege nu se prevede altfel,
societățile cu personalitate juridică se constituie în una din următoarele forme:

a) societate în nume colectiv;

b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acțiuni;
d) societate în comandită pe acțiuni;
e) societate cu răspundere limitată
Deși s-a apreciat în doctrină 72 că fiecăreia din aceste forme de societăți îi corespunde o
funcție economică deosebită și că ele nu sunt fructul imaginației unor tehnicieni ai dreptului, ci
sunt rodul unei practici comerciale îndelungate, totuși trebuie avut în vedere că unele din
acestea, cum ar fi societățile în comandită simplă și cele în comandită pe acțiuni, au devenit
desuete, nemaifiind îmbrățișate de comercianți, iar altele prea puțin, cum este cazul societăților
în nume colectiv.

Criteriul esențial care diferențiază forma juridică îl constituie conform art. 3 alin. 2
întinderea răspunderii asociaților pentru obligațiile sociale:

a) în societate în nume colectiv (SNC) asociații răspund nelimitat și solidar.

Este prototipul societăților de persoane, fiind constituită dintr-un număr mic de
persoane pe baza cunoașterii și încrederii reciproce; de obicei asociații se cunosc

70
Ioan Schiau, Drept comercial, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 90.
71
Pentru amănunte a se vedea Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 123-125.
72
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 10.
 între ei, fiind prieteni sau rude. Legea nr. 31/1990 nu stabilește un plafon minim al
capitalului social pentru această formă de societate; capitalul social este divizat în
părți de interes.

b) în societate în comandită simplă (SCS) asociații comanditați răspund nelimitat și

solidar pentru obligațiile sociale, iar asociații comanditari răspund numai până la
concurența capitalului social subscris.
Această formă de societate face parte din categoria societăților de persoane
caracterizându-se prin existența a două categorii de asociați, comanditații și
comnaditarii; calitatea de administrator o pot avea doar asociații comanditați.

c) în societate pe acțiuni (SA) acționarii răspund până la concurența capitalului social

subscris.
Societatea pe acțiuni este prototipul societăților de capitaluri în care importanță
prezintă cota de capital investită, iar nu calitățile personale ale acționarilor. Capitalul
social nu poate fi mai mic de 90.000 lei fiind reprezentat prin acțiuni emise de
societate cu valore nominal ce nu poate fi mai mică de 0,1 lei.Numărul acționarilor
nu poate fi mai mic de 2.

d) în societate în comandită pe acțiuni (SCA) acționarii comanditați răspund nelimitat și

solidar pentru obligațiile sociale, iar acționarii comanditari răspund numai până la
concurența capitalului social subscris.
Această formă de societate se aseamănă, pe de o parte cu societatea în comandită
simplă întrucât există două categorii de acționari (comanditați și comanditari), dar,
pe de altă parte, și cu societatea pe acțiuni, întrucât așa cum stabilește art. 187
societății în comandită pe acțiuni i se aplică dispozițiile privind societățile pe acțiuni,
cu excepția celor referitoare la sistemul dualist de administrare. Capitalul social nu
poate fi mai mic de 90.000 lei și este divizat în acțiuni.

e) în societate cu răspundere limitată (SRL) asociații răspund până la concurența

capitalului social subscris.
Societatea cu răspundere limitată are o natură mixtă, caracterul inutuitu personae
apropiind-o de societăţile de persoane, deși limitarea răspunderii asociaţilor numai
până la concurenţa capitalului social subscris este specifică societăţilor de capitaluri.
Fiind construită pe relaţia personală dintre asociaţi, caracterul inuitu personae poate
fi identificat în mai multe dispoziții legale privind: cerinţele de vot (unanimitatea şi
dubla majoritate – de asociaţi şi de părţi sociale), condiţiile speciale în care se pot
transmite părţile sociale (art. 202), interdicţia de a emite obligaţiuni (art. 200) etc.
Societatea are nu număr mic de asociaţi, cele mai multe fiind constituite de 2-4
asociaţi, deşi art. 12 prevede un număr maxim de 50 de asociaţi. Capitalul social nu
poate fi mai mic de 200 lei și se divide în părți sociale egale care nu pot fi mai mici de
 10 lei.Putem spune așadar că societatea cu răspundere limitată beneficiază de
avantajele ambelor tipuri de societăţi: respectiv structura funcţională şi simplă de
conducere şi control specifică societăţii în nume colectiv şi răspunderea limitată a
asociaţilor specifică societăţii pe acţiuni.Societatea cu răspundere limitată este
forma de societate cu cea mai mare răspândire în ţară conform datelor statistice
prezentate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului

De menționat că legea reglementează și societatea cu răspundere limitată cu asociat

unic în privința căreia căreia în doctrină s-a pus în discuţie din perspectiva naturii juridice dacă
aceasta reprezintă o altă formă de societate sau este doar o varietate a societăţii cu răspundere
limitată73. Unii autori74 consideră că aceasta nu este o simplă variantă/varietate a societăţii cu
răspundere limitată, ci are prin conţinut şi formă un profil propriu, care o distinge de celelalte
tipuri de societăţi. În ceea ce ne privește considerăm că societatea cu răspundere limitată cu
asociat unic nu este nici o nouă formă de societate, şi nici o varietate a societăţii cu răspundere
limitată75 odată ce formele sub care se pot constitui societăţile comerciale sunt cele enumerate
limitativ în art. 276.

Formelor juridice de societăți enumerate de art. 2 li se adaugă și societatea europeană

care a fost introdusă în anul 2008 prin modificarea Legii nr. 31/1990 77 (art. 2702a-2702e) căreia i
se aplică și prevederile Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2.157 din 8 octombrie 2001 privind
statutul societății europene, precum și cele privitoare la societățile pe acțiuni în măsura
compatibilității lor cu dispozițiile regulamentului comunitar.

Terminologie. Toate formele de societate din Legea nr. 31/1990 sunt societăți, denumite
în mod tradițional comerciale. Prin art. 18 pct. 31 și art. 77 din Legea nr. 76/2012 pentru

73
Radu Economu, Societatea comercială cu răspundere limitată cu un singur asociat, Revista de Drept
Comercial 4/1994, p. 52-59; Gh. Piperea, Natura juridică a societăţii comerciale unipersonale, Revista de
Drept Comercial nr. 4/2000, p. 74-79; C.L. Popescu, Situaţii excepţionale de societăţi comerciale cu
asociat unic, Revista de Drept Comercial nr. 10/1997, p. 111 şi urm; C.L. Popescu, Posibilitatea de
multiplicare în fapt a numărului de societăţi cu răspundere limitată constituite de o singură persoană,
Revista de Drept Comercial nr. 11/1997, p. 86; D. Ciobanu, Societatea comercială cu asociat unic,
Dreptul, nr. 9/1993, p. 14.
74
R. Economu, op. cit., p. 59.
75
În sensul că aceasta reprezintă o varietate a se vedea Gh. Piperea, op. cit., p. 75.
76
De asemenea, trebuie menționat că deși dispozițiile art. 10 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 stabilesc că
numărul acționarilor în societatea pe acțiuni nu poate fi mai mic de 2, totuși în baza Legii nr. 15/1990
statul român poate deține calitatea de acționar unic. Cu privire la societățile având ca unic acționar unic
statul român în perioada interbelică a se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 285-286.
77
Art. I pct. 12 din O.U.G. 52/2008.
punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost impusă o nouă
terminologie, respectiv ”societate” în loc de ”societate comercială”; apreciem că această
modificare este fără fundament și ne alăturăm autorilor care susțin că se impune revenirea la
denumirile anterioare78.

De asemenea, se utilizează denumirile de ”societate națională” ori ”companie

națională”79 sau ”societate-mamă”80, dar și alte denumiri preluate din dreptul anglo-saxon
precum ”companie” sau ”corporație”. În mod greșit este folosit termenul de ”firmă” cu sensul
de societate întrucât în limbajul de specialitate firma numele sau, după caz, denumirea sub care
un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990).

Caracterul limitativ al enumerării. Enumerarea formelor juridice ale societăților din art.
2 are un caracter limitativ, leguitorul stabilind în mod imperativ un anumit număr de societăți
cu personalitate juridică.

Această enumerare din Legea societăților nr. 31/1990 nu presupune că nu se pot

constitui și societăți sub alte forme reglementate de legile speciale corespunzător anumitor
activități sau intereselor viitorilor asociați cum ar fi cazul societăților coperative (Legea nr.
1/2005) sau societățile agricole (Legea nr. 36/1991)

Opțiunea asociaților. Asociații au doar posibilitatea de a opta între una din formele
juridice enumerate de art. 2, astfel că toatele elementele viitoarei societăți vor corespunde
acesteia. Forma juridică reprezintă un model predeterminat de lege căruia totodată i-a fost
atribuit şi un regim juridic propriu; alegând forma, asociaţii aleg şi regimul juridic corespunzător
ce va reglementa toată existenţa acelei societăţi începând cu constituirea, conţinuând cu
funcţionarea şi până la dizolvarea și lichidarea ei.

Asociaţii nu pot adăuga o altă formă sau să reconfigureze conţinutul acestora; nu este
admisibilă nici constituirea unei societăți prin îmbinarea (mixarea) unor caracteristici specifice
mai multor forme de societăți81. Nu poate fi primită nici varianta în care clauzele actului

78
Gh. Piperea, op. cit., Ed. 5, p. 8.
79
Cu titlu de exemplu conform art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 25/2001 privind înființarea Companiei Naţionale
de Investiţii „C.N.I.“ – S.A., denumită prescurtat C.N.I., este persoană juridică română având forma
juridică de societate comercială pe acţiuni, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legile române
şi cu prezentul statut
80
Societatea-mamă este societatea care constituie cu aportul său integral sau majoritar o altă societate sau
o filială.
81
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 141.
constitutiv doar alterează anumite elemente esențiale, cum este cazul modificării limitei
răspunderii, care a fost reglementată imperativ pentru fiecare formă de societate în parte.

Liberatatea asociaților de a modifica sau a adăuga anumite elemente corspunzător

intereselor lor este limitată, leguitorul permițând în anumite limite ca asociaţii să prevadă
clauze facultative; aceştia pot în limitele legii să să optimizeze funcţionarea acestora prin
identificarea unor soluţii flexibile ori care să corespundă intereselor lor.

Pe de altă parte, în cazul anumitor activități, opțiunea asociaților este anihilată de voința
leguitorului care impune anumite forme de societăți, cum este cazul instituțiile de credit care
pot fi constituite doar sub forma societăților pe acțiuni (art. 287 din O.U.G nr. 99/2006),
societăților de asigurare și reasigurare (art. 11 din Legea nr. 32/2000), societăților de investiții
financiare, societățile de intermediere de valori mobiliare etc.

Situația în care forma nu este precizată. Menționarea în actul constitutiv a formei

societății este obligatorie (art. 7 alin. 1 lit. b și art. 8 alin. 1 lit. b), astfel că în cazul în care
asociații au omis să stabilească forma acesteia, se impune stabilirea formei acesteia. S-a
apreciat82 că într-o astfel de situație, în lipsa imposibilității interpretării voinței părților prin
raportare la clauzele actului constitutiv, ținând cont că în această materie scopul legii este de a
ocroti terții, urmează a fi considerată societatea care asigură cea mai mare răspundere a
asociaților, respectiv societatea în nume colectiv. Și jurispudența interbelică a reținut această
soluție, apreciindu-se că ”este un principiu că atunci când faptele lasă dubiu asupra caracterului
unei societăți, aceasta nu poate fi decât în nume colectiv, care este societatea comercială de
drept comun”83. De altfel, inclusiv Legea nr. 31/1990 a avut în vedere din această perspectivă
protecția terților, stabilind o răspundere nelimitată și solidară pentru asociații societăților
neregulat constituite (art. 49). Așadar, în situația nemeționării formei societății nu are
importanță stabilirea unei anumite forme, ci stabilirea răspunderii asociaților pe care observăm
că acum Legea nr. 31/1990 o stabilește în mod imperativ.

Clasificarea societăților comerciale

Raportat la criteriul importanței caracterului personal (intuitu personae): societăți de

persoane și societăți de capitaluri.

82
Octavian Căpățână, op. cit., p. 67.
83
Tribunalul Ilfov, Secția a II comercială, sentința nr. 22 din 15 ianuarie 1938 în Jurisprudența Generală,
1938, p. 760.
 Societățile de persoane se constituie pe baza încrederii reciproce a asociaților dintr-un
număr mic de persoane; se încadrează în această categorie societatea în nume colectiv și
societatea în comandită simplă.

Societățile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociați, iar relevanță nu

au calitățile asociaților, ci capitalul sociat care se investește; se încadrează în această categorie
societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni.

Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din cele două categorii
apreciindu-se că are o natură mixtă odată ce împrumută caractere de la ambele categorii odată
ce constituirea acesteia are la bază încrederea reciprocă dintre asociați (intuit personae), dar
răspunderea este în limita capitalului social.

În funcție de răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale:

 societăți în care asociații răspund nelimitat și solidar, cum este cazul

societății în nume colectiv;
 societăți în care asociații răspund în limita apitalului social subscris, cum
este cazul societății pe acțiuni și societății cu răspundere limitată;
 societăți în care răspunderea asociaților este diferită, cum este cazul
societăților în comandită simplă și comandită pe acțiuni: asociații
comanditați răspund nelimitat și solidar, iar asociații comanditari numai
în limita aportului lor.

Raportat la structura capitalului social și modului de împărțire: societăți în care

capitalul se divide în părți de interes (societatea în nume colectiv și societatea în comandită
simplă) și societăți în care capitalul se divide în acțiuni (societatea pe acțiuni și societatea în
comandită pe acțiuni). În cazul societății cu răspundere limitată capitalul social se divide în părți
sociale.

În funcție de posibilitatea emiterii sau nu a titlurilor de valoare: societăți care au dreptul

să emită titluri de valoare (societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni) și
societăți cărora le este interiză emiterea de titluri de valoare (societatea în nume colectiv,
societatea cu răspundere limitată și societatea în comandită simplă).
 PERSONALITATEA JURIDICĂ A SOCIETĂȚII

Considerații generale.

Parte în raporturilor juridice pot fi, pe lângă persoanele fizice, și persoanele juridice (art.
25 alin. 1 C.civ.), subiecte de drept distincte, care nu au o existență fizică, fiind creații ale voinței
persoanelor fizice sau chiar ale altor persoane juridice 84. Așadar, anumite subiecte de drept
preexistente pot prin voința lor și cu îndeplinirea anumitor condiții impuse de legislație să
creeze anumite entități care dobândesc o calitate juridică specială menită să le permit
manifestarea ca subiecte de drept distinct; această calitate specială poartă denumirea de
personalitate juridică, definită ca fiind acea aptitudine recunoascută de lege de a avea drepturi
și de a-și asuma obligații85.

Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de
lege, este titular de drepturi și de obligații civile (art. 25 alin. 3 C.civ.).

De menționat că regimul juridic aplicabil tuturor persoanelor juridice este reglementat

de Codul civil în art. 187-251, însă acestea constituie dreptul comun în materie, astfel că
persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din care fac parte
și numai în lipsa acestora se aplică dispozițiile Codul civil (art. 192 C.civ.).

Societățile constituite în baza Legii nr. 31/1990.

Legea nr. 31/1990 stabilește din chiar art. 1 că societățile sunt persoane juridice, însă
numai în măsura în care sunt constituite cu respectarea dispozițiilor legale86; așadar,condiția
esențială pentru dobândirea personalității juridice este aceea ca societatea să se constituie
numai cu respectarea condițiilor stabilite de lege pentru respectiva societate; pe de altă parte,
trebuie ca legea să recunoască calitatea de persoană juridică acelei societăți, căci nu toate
societățile sunt persoane juridice: cu titlu de exemplu asocierea în participație87, societatea
simplă88, societățile de fapt (art. 1893 C.civ.), toate acestea fiind simple contracte.
84
Persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și pot constitui societăți cu persoanlitate juridică
(art. 1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990)
85
Titus Prescure, Roxana Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București,
2012, p. 332.
86
În același sens a se vedea și art. 1889 alin. 1 C.civ. cu un conținut similar: prin contractul de societate
sau printr-un act separat, asociații pot conveni constituirea unei societăți cu personalitate juridică, cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege.
87
Conform art. 1951 C.civ. asocierea în participație nu poate dobândi personalitate juridică.
88
Conform art. 1892 C.civ. societatea simplă nu are personalitate juridică, însă dacă asociații doresc
dobândirea personalității juridice, prin actul constitutivde modificare a contractului de societate vor
 Dobândirea de către societate a personalității juridice conferă acesteia calitatea de
subiect de drept, distinctă de persoana asociaților; art. 78 din Codul comercial din 1887
prevedea în art. 78 că societățile ”constituesc în raport cu cel de al treilea o persoană juridică
distinctă de aceea a asociaților”, text cu privire la care profesorul D.D. Gerota afirma că
reprezintă ”cheia de boltă a întregii construcțiunii tehnicei juridice a societății comerciale”89.
Societatea are o existență proprie, de sine stătătoare, diferită de cea a asociaților; asociații sunt
titularii dreptului de proprietate asupra acțiunilor ori părților sociale sau de interes, fără a avea
un drept de proprietate asupra bunurilor societății90.

Societatea este titulară de drepturi și obligații, participă în nume propriu la raporturile

juridice și răspunde pentru obligațiile asumate.

Societatea dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării în registrul

comerțului (art. 41 alin.1).

Elementele constitutive

Enumerare. Dobândirea calității de persoană juridică este condiționată de întrunirea

cumulativă a trei elemente constitutive. Astfel, orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și
moral, în acord cu interesul general (art. 187 C.civ.)

a) Organizare de sine stătătoare. Voința societății

Societatea are o voință de sine-stătătoare, care nu se confundă cu voința asociaților și
nici nu este suma voințelor asociaților.

Chiar dacă voința se formează urmare a exprimării de către asociați a votului lor în
cadrul adunărilor generale (organ de deliberare și decizie) și pe baza principiului
majorității, totuși voința societății este o voință nouă, diferită de cea a asociaților.

Conform art. 132 hotărâriile adunării generale luate în limitele legii și actului constitutiv
sunt obligatorii chiar pentru asociații care au votat contra sau nu au luat parte la
adunarea respectivă.

indica, în mod expres, forma juridică a acesteia și vor pune de acord toate clauzele sale cu dispozițiile
legale aplicabile societății nou-înființate.
89
D.D.Gerota, op. cit., p. 19.
90
Totuși această diferență între societate și asociați are un caracter limitat, jurisprudența franceză refuzând
asociaților calitatea de terți în raport cu societatea (Paul Le Canu, op. cit., p. 176)
 Societatea este reprezentată de administrator sau consiliul de administrație (organul de
conducere), iar controlul gestiiunii se realizează de cenzori sau auditoruii financiari (în
cazul în care numirea este obligatorie).

b) Patrimoniu propriu
Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulara unui patrimoniu care include
toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia (art. 31 alin. 1
C.civ.)

Așadar, patrimoniul societății este format din totalitatea drepturilor și datoriilor ce pot fi
evaluate în bani și aparțin societății.

Patrimoniul cuprinde activul societății (drepturile patrimoniale, reale sau de creanță),

respectiv bunurile aduse ca aport sau cele dobândite pe parcursul funcționării, precum
și profitul nedistribuit, iar în pasivul societății sunt cuprinse obligațiile patrimoniale ale
societății.

De reținut că asociații prin dobândirea acestei calități nu devin coproprietari ai

patrimoniului societății.

Patrimoniul societății este autonom, fiind distinct de patrimoniile asociațiilor.

Consecințele autonomiei patrimoniului societății sunt:

 bunurile aduse ca aport de asociați ies din patrimoniul lor și intră în patrimoniul
societății (art. 65);
 bunurile aduse ca aport de către asociați constituie garanția comună a
creditorilor societății;
 obligațiile societății față de terți nu se pot compensa cu obligațiile terților față de
asociați;
 aplicarea procedurii insolvenței față de societate privește numai patrimonial
societății.
c) Scopul pentru care se înființează
Societatea trebuie să aibă un scop licit și moral.

Asociații înființează societatea în vederea desfășurării unor activități comerciale care

sunt identificare în actul constitutive al societății conform Codului CAEN.

Capacitatea societății

Capacitatea civilă a societății constă în aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile

(capacitate de folosință) și de a-și exercita drepturile și îndeplini obligațiile încheind acte
juridice prin organele sale de administrare (capacitate de exercițiu).
 Cu privire la conținutul capacității de folosință art. 206 alin.1 C.civ. prevede că persoana
juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice, încălcarea acestei dispoziții fiind nulitatea
absolută a actului juridic astfel încheiat (art. 206 alin. 3 C.civ.)

Spre deosebire de reglementarea anterioară din art. 34 din Decretul nr. 31/1954 în care
conținutul capacității de folosință era determinat de scopul (obiectul de activitate) al persoanei
juridice, Codul civil înlătură aplicarea principiului specialității capacității de folosință în privința
persoanelor juridice cu scop lucrativ91.

Chiar dacă societățile pot desfășura orice activități legale în sensul art. 206 alin. 1 C.civ.
nu înseamnă că nu există anumite limitări ce decurg din obligația de a se obține anumite
autorizații administrative sau raportat la forma societăților cum ar fi cazul activităților care pot
fi desfășurate numai de societățile pe acțiuni etc.

Efectele personalității juridice

Din cuprinsul art. 193 alin. 1 C.civ. care stabilește că ”persoana juridică participă în
nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară
de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel” rezultă și principalele efecte ale personalității
juridice:

a)participarea societății în nume propriu la raporturile juridice.

Dobândirea calității de persoană juridică dă dreptul societății să participe în nume

propriu la raporturile juridice, putând să dobândească drepturi și să-și asume obligații.

Societatea are o voință proprie, distinctă de suma voințelor individuale ale asociaților.
Nu putem reţine doar că voinţa socială este numai suma voinţelor individuale, ci că este o altă
voinţă, rezultat al principiului majorităţii, care, „atât de fertil în rezultate, este rezultatul
necesităţii”92. Pe de altă parte, chiar dacă adunarea generală a asociaților reprezintă prin exce-
lenţă organul de formare a voinţei societăţii, nu trebuie să-i recunoaştem exclusivitatea în acest
sens; este adevărat că adunarea generală reprezintă organul suprem de conducere şi decizie, însă
şi administratorii şi cenzorii exprimă, în anumite condiţii stabilite de lege, voinţa societăţii.

91
În privința persoanelor juridice fără scop lucrativ art. 206 alin. 2 C.civ. prevede că acestea pot avea doar
acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege.
92
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II, Ed. C.H. Beck., Bucureşti, 2002
 Atingerea scopului asociaților de a obține profit impune desfășurarea anumitor activități
de producție, comerț sau prestări de servicii în concordanță cu obiectul de activitate stabilit prin
actul constitutiv. Realizarea obiectului de activitate al unei societăţi presupune conturarea unei
voinţe sociale şi exteriorizarea acesteia, realizabile doar prin intermediul organelor societăţii.
Participarea societăților la raporturile juridice se realizează prin organele sale;
administrarea și conducerea societății se realizează de administratori, Legea nr. 31/1990
conținând sub acest aspect dispoziții diferite în funcție de forma societății.

De principiu, administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la

îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutive
(art. 70 alin.1). Deși sfera raporturilor juridice la care participă societatea este determinată de
necesitatea realizării obiectului de activitate 93, totuși art. 55 alin. 1 stabilește că ”în raporturile
cu terții, societatea este angajată prin organele sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul
de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în
împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate
depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective”

b)răspunderea societății pentru obligațiile sociale

Societatea participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde în cazul nerespectării

obligațiilor pe care și le-a asumat prin reprezentanții săi. Calitatea de subiect de drept a
societăților face ca acestea să fie titulare de drepturi și obligații în mai toate ramurile de drept,
astfel că identificăm o răspundere a acestora pe tărâmul dreptului civil, fiscal, administrativ etc.,
inclusiv al dreptului penal94.

Art. 3 alin. 1 prevede că obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, astfel că
un creditor al societății va avea dreptul să urmărească doar bunurile din patrimoniul societății,
fără însă a putea urmări bunurile proprietatea asociaților. Așadar, regula este că societatea
răspunde pentru obligațiile sale, însă, prin excepție, în anume cazuri și cu îndeplinirea anumitor
condiții, răspund și asociații pentru obligațiile sociale.

Leguitorul a limitat răspunderea societății doar la obligațiile sociale, respectiv doar la

cele asumate de reprezentanții săi în desfășurarea anumitor activități de producție, comerț sau
prestări de servicii în concordanță cu obiectul de activitate stabilit prin actul constitutive.

93
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 186.
94
Conform art. 135 din Codul penal persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal
pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
Cu privire la răspunderea penală a persoanei juridice a se vedea Anca Jurma, Persoana juridică-subiect al
răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, București, 2010.
 Răspunderea proprie a societății nu este numai civilă, ci și contravențională sau penală.
Astfel, conform art. 136 din Codul penal pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale
și complementare. Pedeapsa principală este amenda, iar pedepsele complementare sunt:
dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei
juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe
o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o
durată de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară, afișarea sau publicarea hotărârii de
condamnare.

Două sunt aspectele ce se impun a fi lămurite din această perspectivă: în primul rând,
răspunderea în cazul depășirii limitelor mandatului de către reprezentanții societății, iar pe de altă
parte, situația actelor ce depășesc obiectul de activitate al societății. Ambele întrebări își găsesc
răspunsul în dispozițiile art. 55 care stabilesc că:

În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă
aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afara de cazul în care ea dovedește
că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când
actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.
Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii.

Clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților prevăzute
în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile
terților, chiar dacă au fost publicate.

Așadar, ca regulă generală, administratorul unei societăți cu răspundere limitată poate

înstrăina activele fără a avea nevoie de o aprobare expresă din partea AGA, iar actele de
înstrăinare încheiate de el sunt opozabile societății chiar dacă depăsesc obiectul de activitate
sau limitele prevăzute în actul constitutiv sau hotarările organelor statutare ale societătii.
Raspunderea pentru depasirea mandatului este numai a administratorului fata de societate.

În aplicarea acestor prevederi, Înalta Curte de Casație și Justiție95 a apreciat că hotărârea

AGA prin care a fost împuternicit cu vânzarea imobilului numai unul dintre cei doi
administratori ai societăţii reprezintă o limitare a puterilor conferite de lege celuilalt
administrator, care nu poate fi opozabilă terţilor. În consecinţă, contractul de vânzare-
cumpărare al imobilului încheiat de societatea cumpărătoare cu adminstratorul societăţii
vânzătoare ale cărui drepturi au fost limitate prin hotărârea AGA, este pe deplin valabil în ceea
ce priveşte consimţământului vânzătorului, întrucât emană de la reprezentantul legal al
societăţii vânzătoare, investit cu dreptul de a reprezenta societatea în puterea legii. În ceea ce
priveşte raporturile dintre administratori şi societate, încălcarea restricţiilor impuse prin

Deciziei nr. 2656 din 30 octombrie 2009 pronunţată în recurs de Secţia comercială a Înaltei Curti de
95

Casaţie şi Justiţie.
hotărârea adunării generale poate produce consecinţe juridice, în măsura în care operaţiunea
în cauză a produs pagube societăţii.

Totuși, în anumite situații chiar leguitorul a prevăzut limite ale puterilor

administratorilor, cum este cazul cazul societăților pe acțiuni în privința cărora art. 15322
prevede: consiliul de administrație, respectiv directoratul va putea să încheie acte juridice în
numele și în contul societății, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să
înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanție bunuri aflate în patrimonial
societății, a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la
data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acționarilor dată în
condițiile art. 115.

c)Dreptul societății de a sta în justiție ca reclamantă sau pârâtă

Societatea fiind un subiect de drept distinct de persoana asociaților aceasta poate avea
calitate procesuală activă sau pasivă într-un litigiu urmând a fi reprezentată de administrator
sau un alte persoane împuternicite în acest sens.

Dimpotrivă, o societate radiată din registrul comerțului ca urmare a dizolvării și lichidării

nu mai are personalitate juridică și nici folosința drepturilor procesuale pentru a fi parte într-un
proces96.

Art. 155 alin. 1 pct. 3 C.pr.civ. prevede că persoanele juridice de drept privat sunt citate
prin reprezentanții lor la sediul principal sau, atunci când este cazul, la sediul
dezmembrământului lor.

În cazul în care societatea este reclamantă sunt precizate toate datele de identificare ale
societății, inclusiv numele și prenumele reprezentantului legal, fără a se menționa asociații, iar
în cazul în care societatea este pârâtă urmează a se cita societatea prin reprezentanți, iar nu
asociații care nu au calitate procesuală pasivă.

Răspunderea asociaților

Preliminarii.Demersul doctrinei şi jurisprudenţei occidentale la sfârşitul secolului XIX şi

începutul secolului XX a fost evitarea răspunderii in infinitum (răspundere reglementată de

96
Î.C.C.J, s.com., dec. nr. 1677/2003, în R.D.C. nr. 12/2004, p. 244
Codul civil în art. 2324 alin. 1 97), astfel că s-a încercat identificarea unei fisuri în teoria
patrimoniului prin încercarea divizării acestuia şi conturării unui patrimoniu comercial (teoria
patrimoniului de afectaţiune) și mai apoi consacrarea societății cu răspundere limitată.

Dezbaterile contradictorii privind limitarea răspunderii au apărut încă de la primele

aplicaţii jurisprudenţiale în Anglia 98 sau propuneri legislative în celelalte ţări europene, amintind
poziţia Camerei de Comerţ din Lyon 99 potrivit căreia această instituţie a limitării răspunderii
„este în flagrantă contrazicere cu unul din principiile ce stau la baza aşezământului nostru
juridic…ce a contribuit să da comerţului francez un renume de cinste şi corectitudine şi tot el
este, de cele mai adese ori, baza de credit a mai tuturor afacerilor ” şi „ea va permite la
numeroşi comercianţi să fugă de răspunderea infinitum”, iar răspunsul formulat de Perroud nu
întârzie să apară: „Fireşte principiul este nou şi contrar tuturor felurilor noastre de a gândi, dar
să fie oare atât de periculos? Nu este oare preferabil acest fel de întreprindere, care lucrează la
lumina zilei, decât acela de a lucra în frauda legei, căutând numai de formă să fie în
concordanţă cu ea, cum o făcea până acum micile societăţi anonime?”100

Raportându-ne la momentul actual constatăm că răspunderea limitată are o altă

conotaţie decât cea existentă şi dorită la momentul creării acesteia; diluarea scopului inițial nu
este altceva decât urmarea modificării structurale a relațiilor comerciale, a complexității și
multitudinii acestora. Noile instituţiile juridice, fie specifice dreptului societăţilor comerciale, fie
ale altor ramuri de drept conturează o altă fizionomie a acestei răspunderi limitate, putând
spune într-un joc de cuvinte că asistăm la o limitare a răspunderii limitate a asocaiţilor; ne
referim aici la atragerea răspunderii asociaţilor în baza art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind
insolvenţa sau când aceștia abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale ori de
personalitatea distinctă a societății (art. 2371 alin. 3) ori a atragerii răspunderii solidare a
asociaţilor în temeiul art. 25 din Codul de procedură fiscală. Având în vedere că majoritatea
societăților înmatriculate sunt societăți cu răspundere limitată și societăți pe acțiuni, putem
reține că nu a dispărut motivul inițial în crearea acestor forme de societăți, anume cel de
identificare a unui vehicul apt să permită desfășurarea activităților comerciale limitându-se
riscurile, adică fără a afecta patrimoniul personal al asociaților, însă, totodată, putem constata o
97
”Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare.
Ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi”.
98
„Nu văd nici o raţiune pentru care nişte persoane nu se pot învoi să conducă afaceri, fiecare liber de
răspunderea pentru sumele ce a subscris, dacă a înştiinţat pe creditori. Nu văd nici o raţiune de ce trei ori
patru persoane nu pot face aceasta, tot atât de bine ca şi şapte sau de ce o singură persoană nu ar putea-o
face, de ce nu poate afişa de pildă, că a pus zece mii de lire într-o întreprindere şi nu vrea să răspundă nici
cu un şiling mai mult” (argumentele unuia dintre judecătorii Curţii Supreme în cauza Broderip Salomon
considerată în epocă esenţială în recunoaşterea limitării de riscuri şi personalităţii juridice, apud I.L.
Georgescu, op. cit., p. 5)
99
Opinie cu privire la Proiectul din 16 martie 1920 privind reglementarea societăţilor cu răspundere
limitată.
100
I.L. Gerogescu, op. cit., p. 263-265.
vizibilă modificare în optica leguitorului care printr-o serie de dispoziții tinde să lărgească sfera
cazurilor în care asociații răspund pentru datoriile societății.

Limitele răspunderii asociaților– criteriu legal de clasificare a societăților. Observând

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societățile se poate constata intenția leguitorului
de a oferi dintr-un început o diferențiere a răspunderii asociaților în funcție de formele
societăților; astfel, calitatea de asociat într-o anumită formă de societate este în legătură
directă cu un anumit grad de răspundere proprie acelei societăți. Pot însă asociații să deroge de
la aceste dispoziții legale și să-și asume prin actul constitutiv o răspundere de un grad diferit
decât cea pe care legea o impune pentru acea formă de societate și fără însă să afecteze alte
elemente structurale specifice ale acesteia?

Sub acest aspect în doctrină101 se apreciază că enumerarea formelor juridice ale societăților din
art. 2 are un caracter limitativ, iar asociații au doar dreptul de a opta în una din aceste forme,
astfel că toatele elementele viitoarei societăți vor corespunde acesteia; așadar, nu este
admisibilă constituirea unei societăți prin îmbinarea unor elemente specifice mai multor forme
de societăți102, liberatatea asociaților de a modifica sau a adăuga anumite elemente
corspunzător intereselor lor fiind limitată.

Pentru aceste motive nu poate fi primită nici varianta în care clauzele actului constitutiv
doar alterează anumite elemente esențiale, cum este cazul modificării limitei răspunderii, care
a fost reglementată imperativ pentru fiecare formă de societate în parte. Atât timp cât se
recunoaște că forma juridică reprezintă un model predeterminat de lege căruia totodată i-a fost
atribuit şi un regim juridic propriu implicit alegând forma, asociaţii aleg şi regimul juridic
corespunzător; nimic nu-i împiedică pe asociați să aleagă în măsura în care doresc o răspundere
limitată acea formă juridică de societate care stabilește o astfel de răspundere.

Au fost invocate ca argumente în favoarea nulității clauzelor din actele constitutive prin
care se stabilește o altă limită de răspundere decât cea legală faptul că:

 fizionomia juridică a fiecărei forme de societăți este fundamental distinctă și tot așa
răspunderea asociaților diferă nu numai în gradul ei, dar și în esența ei juridică103.
 leguitorul a fost preocupat în crearea fizionomiei specifice fiecărei forme de
societate de rolul lor economic, dar și de ocrotirea terților și a creditului în general104

101
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 141.
102
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 19.
103
E. Cristoforeanu, Infeficacitatea derogărilor statutare la responsabilitatea limitată a soților unei societăți
anonime, Revista de drept comercial și studii economice, 1938, p. 26.
104
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 20.
 În considerarea acestor argumente s-a apreciat, spre exemplu, că este nelegală clauza
din actul constitutiv al unei societăți pe acțiuni care stabilește că acționarii garantează pentru
obligațiile sociale nu numai în limita capitalului subscris, ci și cu patrimoniul propriu, precum și
clauza prin care s-ar stipula în cazul unei societăți în nume colectiv o răspundere mai mică
pentru unii sau toți asociații decât cea stabilită de lege105. Cu privire la o astfel de înțelegere
între asociații unei societăți în nume colectiv s-a reținut în practica judiciară recentă106:

”Faptul că între asociații care dețineau și funcția de administratori s-a făcut o înțelegere
în sensul administrării societății de o singură persoană –G.Ș.- nu este de natură a produce
efecte juridice în contra dispozițiilor legale ce reglementează acest tip de societate. De
asemenea, este fără efecte juridice declarația asociatului G.Ș. în sensul că este singurul vinovat
de aducerea societății în stare de insolvență, având în vedere că la acest tip de societate nu sunt
incidente dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind răspunderea membrilor organelor
de conducere107, ci asociații sunt ținuți să răspundă față de toate obligațiile sociale în temeiul
formei de societate și al caracterului nelimitat și solidar al răspunderii lor. Înțelegerea
asociaților poate avea efect doar în raporturile dintre ei, putând sta la baza unei eventuale
acțiuni în regres însă nu este opozabilă terților”.

În ceea ce ne privește îmbrățișăm doar în parte punctele de vedere mai sus exprimate în
doctrină și jurisprudență și considerăm că trebuie să facem diferențiere între cele două situații:
analiza valabilității clauzelor din actul constitutiv și cea a clauzelor din contractul încheiat între
societate și creditor; astfel, trebuie să avem în vedere existența acestui criteriu legal de
diferențiere între formele juridice ale societăților și să apreciem că răspunderea limitată sau
nelimitată ține de esența respectivelor forme de societate, motiv pentru care prin actul
constitutiv nu se poate deroga, însă totuși trebuie să recunoaștem posibilitatea ca în
contractele încheiate de societatea respectivă cu terțe persoane să se poată menționa că se
renunță în caz de neexecutare a obligațiilor contractuale la executarea subsidiară a asociaților;
o astfel de soluție își găsește reazem în ideea că răspunderea nelimitată constituie o garanție în
favoarea creditorilor. O dispoziție legală care vine în sprijinul punctului nostru de vedere o
regăsim în materia răspunderii membrilor grupului de interes economic, art. 119 alin. 1 din
Legea nr. 161/2003 stabilind că aceștia răspund nelimitat pentru obligațiile grupului și solidar,
în lipsa unei stipulații contrare cu terții co-contractanți.

105
idem
106
C.Ap. Ploiești, Secția comercială, decizia civilă nr. 291 din 14 martie 2007.
107
În prezent art. 169 din Legea nr. 85/2014
 Răspunderea asociaților conform art. 3 din Legea nr. 31/1990. Leguitorul a stabilit
întinderea răspunderii asociaților în funcție de forma societății:

1. ”Asociații în societatea în nume colectiv și asociații comanditați în societatea în

comandită simplă sau în comandită pe acțiuni răspund nelimitat și solidar pentru
obligațiile sale.Creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia
pentru obligațiile ei și, numai dacă societatea nu le plătește în termen de cel
mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor îndrepta împotriva acestor
asociați” (alin. 2).
Pentru a sublinia importanța acestui mod diferit în care asociații răspund, conținutul
acestei dispoziții a fost reluat și în capitolele rezervate fiecărei forme de societate,
respectiv în art. 85 pentru societățile în nume colectiv108, art. 90 pentru societățile în
comandită simplă, respectiv art. 188 pentru societățile în comandită pe acțiuni.
Apreciem că leguitorul tocmai pentru o mai mare siguranță în privința exprimării în
deplină cunoștință de cauză a voinței asociaților la momentul constituirii a prevăzut
ca excepție față de celelalte forme de societăți că actul constitutiv al societății în
nume colectiv sau în comandită simplă se încheie în formă autentică (art. 5 alin. 6 lit.
b).

Scopul instituitii acestei răspunderi nelimitate și solidare pentru obligațiile sociale a

fost de a oferi o garanție creditorilor societății în eventuala executare a obligațiilor;
este o garanție legală menită să ocrotească terții cu care societatea contractează.
Trebuie spus că leguitorul a fost și mai riguros în această privință stabilind, spre
exemplu, că răspunde nelimitat și solidar de toate obligațiile societății și o persoană
străină de societate dacă numele acesteia fugurează, cu consimțământul său, în
firma unei societăți în nume colectiv sau în comandită simplă (art. 34 din Legea nr.
26/1990); această regulă se aplică și comanditarului al cărui nume figurează în firma
unei societăți în comandită.

Răspunderea solidară și nelimitată este trăsătura caracteristică societăților de

persoane, art. 3 alin. 2 fiind imperative, astfel că asociații nu pot să excludă sau să
limiteze această răspundere, orice clauză din actul constitutiv în acest sens fiind
lovită de nulitate absolută. Însă, având în vedere că această răspundere este o
garanție legală oferită creditorilor, nimic nu-i împiedică pe aceștia din urmă să
renunțe la ea, astfel că au fost apreciate ca valabile clauzele prevăzute în contractul
dintre părți prin care se renunță la urmărirea asociaților sau numai a unora dintre
aceștia109.
108
Asociații sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite în numele
societății de persoanele care o reprezintă
109
Paul Le Cannu, Droit des sociétés, Montchrestien, 2e édition, Paris, 2003, p. 798
 Din analiza art. 3 rezultă că răspunderea asociaților are un caracter subsidiar în
sensul că asociații răspund pentru obligațiile sociale numai în măsura în care
societatea nu le plătește în termenul de 15 zile calculat de la data punerii în
întârziere. Dacă în privința naturii subsidiare a răspunderii asociaților nu există
divergențe în doctrină, totuși nu s-a conturat o opinie unitară în privința interpretării
în concret a momentului în care intervine răspunderea asociaților. Se observă că nu
este condiționată răspunderea asociaților de punerea în prealabil în executare a
hotărârii judecătorești, textul de lege stabilind ca unic reper neplata de către
societate a obligațiilor în termenul de 15 zile de la punerea în întârziere. S-a
apreciat110 că lipsa unei dispoziții care să oblige creditorii mai întâi să execute silit
hotărârea judecătorească obținută față de societate ”golește de conținut caracterul
subsidiar al răspunderii asociaților, deoarece oferă societății posibilitatea de a evita
răspunderea pentru obligațiile sociale, prin simpla neexecutare a obligațiilor în
termenul menționat”. Nu putem fi de acord cu această opinie 111, în primul rând,
pentru faptul că o astfel de interpretare nu rezultă din conținutul normei juridice;
dimpotrivă, apreciem că nu poate fi pusă la îndoială conciziunea textului de lege,
singura condiție impusă pentru ca asociații să răspundă nelimitat și solidar fiind cea
a neachitării datoriei în termenul de 15 zile de la data punerii în întârziere; așadar,
nu rezultă că mai întâi creditorii trebuie să înceapă executarea silită față de societate
și, astfel, numai după ce se constată insuficiența bunurilor să se poată îndrepta
împotriva asociaților. În al doilea rând, dimpotrivă, apreciem că tocmai o astfel de
interpretare și condiționare a creditorilor de a proceda la executarea silită asupra
societății face ca această trăsătură carcateristică a răspunderii nelimitate și solidare
a asociaților să fie diluată, neputându-se susține că oferă societății posibilitatea de a
evita răspunderea odată ce societatea este una de persoane în care implicarea și
controlul asociaților sunt depline.

De menționat faptul că hotărârea judecătorească obținută împotriva societății

este opozabilă fiecărui asociat (art. 85 alin. 2).

Din perspectiva efectelor solidarității trebuie să avem în vedere că nu suntem în

prezența unei solidarități a societății și asociaților față de creditori; din acest motiv

110
I.L. Georgescu, vol.II, p. 164; Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 187.
111
Această opinie s-a format prin raportare la conținutul art. 106 alin. 2 din Codul comercial din 1887:
”cu toate acestea, creditorii societății nu pot pretinde să fie plătiți de asociați cu averea lor mai înainte de
a fi exercitat acțiunea în contra societății”.
dacă datoria este achitată de societate, asociații nu mai răspund, societatea neavând
un drept de regres împotriva asociaților. Așadar, solidaritatea există numai în
raporturile dintre asociați și creditori; asociatul urmărit este executat pentru
întreaga datorie, neputând invoca beneficiul de diviziune, ulterior având drept de
regeres împotriva celorlalți asociați codebitori pentru partea din datorie ce revine
fiecăruia dintre ei (art. 1456 C.civ.).

Partea ce revine fiecăruia dintre asociații codebitori corespunde cotei de

participare la beneficii și suportare a pierderilor prevăzută în actul constitutiv sau în
lipsa unei clauze care să stabilească cota de suportare a pierderilor urmează ca
asociatul să suporte proproțional cu participarea la distribuția beneficiului (art. 1881
alin. 2 C.civ.); dacă aceste cote sunt diferite (cota de participare la beneficii și cota de
suportare a pierderilor) se va avea în vedere cota stabilită pentru suportarea
pierderilor; s-ar putea susține că nu se justifică a se avea în vedere această cotă
odată ce nu suntem în ipoteza unei pierderi în sens contabil, astfel că fiecare ar
trebui să suporte în părți egale așa cum rezultă și din aplicarea art. 1456 alin. 2
C.civ.; nu se poate reține o astfel de interpretare întrucât apreciem că obligația
asociaților de a suporta pierderile are un caracter general revenind acestora atât în
timpul funcționării societății, cât și în faza lichidării, asociații înțelegând prin
raportare la forma de societate să se oblige inclusiv pe timpul existenței acesteia să
suporte orice pierdere așa cum este cazul răspunderii neulimitate și solidare a
asociaților conform art. 3 alin. 2.

O întrebare căreia merită să-i găsim un răspuns privește relevanța

izvorului obligației, anume dacă leguitorul a înțeles să instituie o răspundere a
asociaților doar pentru anumite obligații, spre exemplu doar pentru cele ce au ca
izvor contractele, sau, dimpotrivă, nu are importanță faptul juridic generator al
obligațiilor. Observând conținutul art. 3 alin. 2 constatăm că leguitorul recunoaște
dreptul creditorului de a se îndrepta în subsidiar împotriva asociaților pentru
obligațiile societății, fără a distinge în funcție de izvorul acesteia și nici din
perspectiva obiectului lor (a da, a face sau a nu face). Chiar dacă în cuprinsul acestui
text de lege se stabilește dreptul creditorilor de a se îndrepta împotriva asociaților
pentru respectivele obligații numai dacă societatea ”nu le plătește”, termenul
”plată” trebuie interpretat conform art. 1469 alin. 2 în sensul că ”plata constă în
remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care
constituie obiectul însuși al obligației”. Pe de altă parte, nici art. 85 alin. 2 nu
conduce la o altă interpretare atât timp cât acesta stabilește răspunderea nelimitată
 și solidară a asociaților pentru ”operațiunile îndeplinite în numele societății de
persoanele care o reprezintă”. Cum termenul de operațiune nu are o conotație strict
juridică, înțelegând prin acesta orice activitate efectuată de reprezentanții societății
pentru îndeplinirea scopului și activităților societății, implicit nu putem să
restrângem sfera obligațiilor sociale doar la o anumită categorie de obligații în
funcție de izvorul sau de obiectul lor.

Analiza art. 85 alin. 2 aduce în discuție posibila delimitare a operațiunilor care

obligă pe asociați între operațiuni care depășeșsc sau cele care nu depășesc obiectul
de activitate al societății sau puterile reprezentanților, respectiv dacă asociații au
posibilitatea să invoce eventuala depășire a principiului specialității sau limitele
puterilor conferite reprezentanților. Și societății în nume colectiv i se aplică
dispozițiile art. 55 care stabilesc că în raporturile cu terții, societatea este angajată
de actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al
societății și nici clauzele din actul constitutiv care limitează puterile conferite acestor
organe sunt inopozabile terților chiar dacă au fost publicate. O astfel de interpretare
se justifică cu atât mai mult cu cât conținutul art. 55 în varianta de până la
modificarea acestuia prin Legea nr. 441/2006 exlcudea din sfera societăților tocmai
societatea în nume colectiv și societatea în comandită simplă.

De altfel, identificarea naturii și justificării acestei răspunderi ne ajută la o

corectă interpretare a diverselor situații ce pot să apară în activitatea societății; spre
exemplu, prin raportare la natura juridică de garanție legală putem stabili
valabilitatea dobândirii de către o altă societate a calității de asociat în cadrul unei
societăți în nume colectiv; apreciem că dobândirea calități de asociat de către o
societate cu răspundere limitată prin voința administratorul nu este valabilă atât
timp cât administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului de activitate al societății (art. 70 alin. 1), astfel că este
necesară hotărârea adunării generale a asociaților. Cu privire la dobândirea de către
o societate pe acțiuni a calității de asociat într-o societate în nume colectiv s-a
apreciat112 că aceasta nu poate fi decisă de directorii societății, ci doar de către
consiliul de administrație, respectiv consiliul de supraveghere. În ceea ce ne privește,
prin raportare la competențele stabilite pentru consiliul de administrație de art. 142,
precum și la atribuțiile consiliului de administrație și directoratului de a îndeplini
actele necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate (art. 153 1) apreciem
că numai adunarea generală a acționarilor poate hotărî asupra acestei chestiuni

112
Paul Le Cannu, op. cit., p. 799.
 având drept argumente, pe de o parte, expunerea mare la un astfel de risc, anume
de a răspunde nelimitat și solidar, iar, pe de altă parte, dobândirea calității de
asociat nu se încadrează în noțiunea generică de acte necesare și utile realizării
obiectului de activitate. Totodată, nu credem că dispozițiile art. 15322 care stabilesc
puterile consiliului de administrație, respectiv directoratului pot justifica o altă
soluție decât cea exprimată de noi mai înainte, odată ce limita valorică de jumătate
din valoarea contabilă a activelor societății nu poate fi avută în vedere odată ce
riscul răspunderii este unul viitor și incert.

În cazul cesiunii părților de interes, cedentul rămâne obligat nelimitat și solidar față
de creditori atât timp cât obligația față de acesta din urmă a fost asumată până la
data efecturării modificărilor corespunzătoare în registrul comerțului. O astfel de
soluție rezultă din art. 87 alin. 3 care prevede că față de terți, cedentul rămâne
răspunzător potrivit art. 225, adică pentru toate operațiunile făcute de societate
până la momentul cesiunii. Dacă această dispoziție este consecința răspunderii
personale a asociatului care îl urmărește și după pierderea calității de asociat, căci
relevanță are momentul nașterii acelei obligații neexecutate, mai puțin explicabilă
este răspunderea cesionarului pentru pasivul societății creat anterior intrării sale în
societate113.

În concret, se pune întrebarea în situația unei societăți cu trei asociați cine va

răspunde în cazul în care mai întâi se obține un împrumut, apoi are loc o cesiune de
părți sociale între unul din asociați și un terț care dobândește astfel calitatea de
asociat, și ulterior acestei cesiune devine scadent împrumutul: într-o astfel de
situație creditorul îl va urmări pe cel ce are calitatea de asociat la momentul
scadenței sau pe cel care avea această calitate la momentul obținerii împrumutului.
Dacă avem în vedere art. 87 alin. 3 răspunsul este unul singur: răspunderea incumbă
cedentului căci el avea calitatea de asociat și operațiunea era în curs la momentul
cesiunii. De asemenea, trebuie stabilit dacă cedentul care a plătit are posibilitatea de
a se îndrepta împotriva celorlalți asociați și dacă va răspunde și cesionarul. În
privința celorlalți asociați, existenți și la momentul obținerii împrumutului și ulterior,
nu există posibilitate de interpretare, aceștia urmând a suporta parte din obligațiile
sociale. În privința răspunderii cesionarului pentru a da un răspuns afirmativ trebuie
să avem în vedere faptul că cesionarul este singurul ce are calitatea de asociat la
momentul urmăririi, iar dispozițiile art. 87 alin. 3 cârmuiesc doar raportul cedent-
terț, astfel că regula răspunderii pentru operațiunile în curs la momentul cesiunii nu

113
Paul Le Cannu, op. cit., p. 798.
 se aplică și raportului dintre cedent și cesionar, astfel că din punctul nostru de
vedere cedentul se poate îndrepta și împotriva cesionarului pentru partea
corespunzătoare din obligațiile sociale achitate de cel dintâi; excepție face cazul în
care cedentul și cesionarul au stabilit cu ocazia cesiunii alte clauze privitoare la
suportarea pasivului sociatății, cum ar fi clauza prin care cedentul își asumă obligația
răspunderii personale pentru toate operațiunile în curs la momentul cesiunii.

Sfera aplicării răspunderii nelimitate a fost extinsă de leguitor și la dizolvarea și

lichidarea societăților stabilind obligația acestora a contribui la acoperirea
pierderilor societății; astfel,potrivit art.2371 atunci când un asociat răspunde
nelimitat pentru obligațiile societății pe durata funcționării acesteia, răspunderea sa
pentru aceste obligații va fi nelimitată și în faza dizolvării și, dacă este cazul, a
lichidării societății. În același sens art. 257 prevede că lichidatatorii care probează că
fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente să acopere pasivul exigibil
trebuie să ceară sumele necesare asociaților care răspund nelimitat.

În cazul în care față de o societate în nume colectiv sau în comandită s-a deschis
procedura insolvenței, art. 164 din Legea nr. 85/2014 prevede că în cazul în care
bunurile nu sunt suficiente pentru plata creanțelor înregistrate în tabelul consolidat
de creanțe, judecătorul sindic va autoriza executarea silită a asociaților cu
răspundere nelimitată sens în care va pronunța o hotărâre judecătorească definitivă
și executorie care va fi pusă în executare de către lichidator prin executorul
judecătoresc.

Din punct de vedere al regimului fiscal s-a apreciat că sumele achitate de

asociatul persoană juridică pentru datoriile societății nu sunt cheltuieli deductibile114
odată ce sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în
scopul realizării de venituri impozabile (art. 21 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 privind
Codul fiscal).

2. ”Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în societatea cu răspundere

limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris” (alin. 3).

Cu toate acestea, există o serie de dispoziții care conduc la diluarea acestei reguli,
punându-ne în situația să constatăm că acestea sunt de natură a atrage răspunderea peste
limita capitalului social subscris

Cour Administrative d' Appel Paris, 14 oct. 1997 Bulletin Joly sociétés, 1998, p. 64; 6 nov. 1997
114

Bulletin Joly sociétés, 1998, p. 498 apud Paul Le Cannu, op. cit., p. 798
 Astfel:

 asociații răspund pentru obligațiile sociale până la acoperirea acestora în cazul

declarării nulității societății (art. 58 alin. 4);
 asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii
sale și de personalitatea juridică distinctă a societății, răspunde nelimitat pentru
obligațiile neachitate ale societății dizolvate, respectiv lichidate (art. 2371 alin. 3);
 creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaților
privitoare la transmiterea părților sociale pot formula o cerere de opoziție prin care
să solicite instanței judecătoreșri să oblige, după caz, societatea sau asociațiila
repararea prejudiciului cauzat, precum și, dacă este cazul, atragerea răspunderii
asociatului care intenționează să își cedeze părțile sociale (art. 202 alin. 23);
 în cadrul procedurii insolvenței judecătorul sindic poate dispune la cererea
administratorului judiciar sau a lichidatorului ca o parte sau întregul pasiv al
debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență să fie suportată de
membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și
de orice alte persoane care au contribuitla starea de insolvență prin una din faptele
enumerare în respectivul text de lege (art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență)
 pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil conform art. 25
Codul de procedură fiscală răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
- persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu
rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat
astfel insolvabilitatea;
- administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat
insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea,
cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
- administratorii care, în perioada exercităii mandatului, cu rea-credință nu și-au
îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea
procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective și
rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat
nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă, cu rea-credinţă, a obligaţiilor
fiscale;
- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat
restituirea sau rambursarea unor sume de la bugetul general consolidat fără ca
aceste sume să fie cuvenite debitorului.

Separația de patromonii între patrimonoiul societății și patrimoniile asociaților face ca

să nu existe un concurs între creditorii societății, pe de o partea, și creditorii asociatului, pe de
altă parte. Însă, dacă un creditor al societății poate intra în concurs cu un creditor al asociatului
în cazurile și condițiile mai sus arătate, un creditor al asociatului niciodată nu poate urmări
bunuri din patrimoniul societății.

Elementele de identificare

Orice societate se identifică prin câteva elemente esențiale: naționalitatea, firmă,

emblemă, sediu, codul unic de înregistrare.

De altfel, art. 74 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 impune tuturor societăților obligația ca în
orice factură, ofertă, comandă, tarif, prospect și alte documente întrebuințate în comerț,
emanând de la acestea, să se menționeze denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din
registrul comerțului și codul unic de înregistrare.

Naționalitatea

Societatea are o naționalitate proprie, uneori diferită de cetățeania asociaților.

Naționalitatea este înțeleasă în această materie din perspectivă tehnică, ca și statut

juridic, adică din perspectiva legii aplicabile constituirii, funcționării, dizolvării și lichidării
societății.

În vederea determinării naționalității societății, Legea nr. 31/1990 are în vedere ca și

criteriu sediul, sens în care în art. 1 alin. 2 se menționează că societățile cu sediul în România
sunt persoane juridice române.

Denumirea (firma)115

Definiție. În vederea identificării, societatea trebuie să aibă un nume comercial,

desemnat prin termenul de ”firmă”. Potrivit art. 30 din Legea nr. 26/1990 firma este numele
sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează.

115
Cu privire la utilizarea termenilor ”denumire”, folosit în Legea nr. 31/1990, respectiv ” firmă” folosit
în Legea nr. 31/1990 au fost exprimate opinii în sensul îmbrățișării acestuia din urmă; a se vedea în acest
sens Titus Prescure, Registrul comerțului, Ed. All Beck, București, 2001, p. 417
 Fiind un element structural obligatoriu, fără de care societatea nu poate funcționa 116,
firma trebuie menționată în actul constitutiv (art. 7 și 8 din Legea nr. 31/1990), căci lipsa
acesteia constituie conform art. 56 alin. 1 lit. f) motiv de nulitate a societății.

Funcțiile firmei117. Chiar din conținutul art. 30 rezultă două din funcțiile firmei, respectiv,
pe de o parte, rolul de a individualiza acel comerciantul față de alți comerciați118, iar, pe de altă
parte firma servește la asumare a obligațiilor, căci numai actele juridice semnate sub firma sa îl
obligă pe respectivul comerciant119.

La acestea se mai adaugă alte două funcții, respectiv funcția concurențială, firma
constituind un mijloc eficient de atragere și menținere a clientele în măsura în care aceasta
beneficiază de o bună reputație120, precum și funcția de credit odată ce reputația determină
creditul de care se poate bucura comerciantul pe piață.

Condiții de validitate. Firma trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a) să fie disponibilă, adică să nu aparțină altui comerciant care să o fi înregistrat

anterioar în registrul comerțului. Dispoibilitatea firmei se face de către oficiul registrului
comerțului îninate de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificarea firmei.
Verificarea îndeplinirii condițiilor legale se face de către oficiul registrului comerțului care
poate refuza înscrierea în registru dacă apreciază că există posibilitatea de confuzie. Din
momentul înscrierii firmei în registrul comerțului comerciantul dobândește dreptul de folosință
exclusivăasupra respective firme (art. 30 alin. 4 din Legea nr. 26/1990).

De asemenea, este interzisă înscrierea unei firme care conţine cuvintele: "ştiinţific",
"academie", "academic", "universitate", "universitar", "şcoală", "şcolar" sau derivatele acestora.

Înscrierea unei firme care conţine cuvintele: "naţional", "român", "institut" sau derivatele
acestora ori cuvinte sau sintagme caracteristice autorităţilor şi instituţiilor publice centrale se
realizează numai cu acordul Secretariatului General al Guvernului. Înscrierea unei firme care
conţine cuvinte sau sintagme caracteristice autorităţilor şi instituţiilor publice locale se

116
Titus Prescure, Registrul comerțului, Ed. All Beck, București, 2001, p. 417.
117
A nu se confunda firma cu marca întrucât aceasta din urmă este potrivit art. 2 din Legea nr. 84/1998
privind mărcile și indicațiile geografice, un semn susceptibil de reprezentare grafică care permite a
distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi; pot constitui mărci:
cuvinte, inclusiv de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în
special, forma produsului sau a ambalajului sau culori, combinații de culori, holograme, semnale sonore,
precum și orice combinație a acestora.
118
Importanța acestui element de identificare este dovedită și de incriminarea faptei de folosire a unei
firme de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea
nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale).
119
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 96.
120
Ion Băcanu, Firma și emblema comercială, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 33.
realizează numai cu acordul prefectului judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, în
circumscripţia teritorială în care solicitantul şi-a stabilit sediul social.

Cum art. 30 alin. 3 din Legea nr. 26/1990 prevede că firmele vor fi scrise în primul rând în
limba română, implicit legea nu interzice scrierea într-o limbă străină.

Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuințată de comercianții din sectorul

public.

Firmele radiate din registrul comerțului nu sunt disponibile pentru o perioadă de 2 ani
de la data radierii (art. 39 alin. 9 din Legea nr. 26/1990)

b) să se caracterizeze prin noutate (distinctivitate), adică să se deosebească de cele

existente. În măsura în care o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge
o mențiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei,
fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod (art. 38 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990).
c) condiția legalității (sau liceitatea, după unii autori121) înseamnă că nu se poate înregistra o
firmă care ar încălca o dispoziție imperativă a legii privind ordinea publică sau bunele
moravuri.
Asociații trebuie să stabilească o denumire diferențiat după forma juridică a societății.
Astfel:

 firma unei societăți în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre
asociați, cu mențiunea ”societate în nume colectiv”, scrisă în întregime (art. 32 din Legea
nr. 26/1990)122;
 firma unei societăți în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia
dintre asociații comanditați, cu mențiunea ”societate în comandită”, scrisă în întregime
(art. 33 din Legea nr. 26/1990);
 firma unei societăți pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți, și va fi însoțită de mențiunea
scrisă în întregime ”societate pe acțiuni” sau ”S.A.” ori, după caz, ”societate în
comandită pe acțiuni”123;

121
Smaranda Angheni, op. cit., p. 47
122
Având în vedere că formarea încrederii terților este influențată și de existența numele unui asociat în
firma unei societăți în art. 34 din Legea nr. 26/2990 a fost instituită o răspundere a persoanei străine de
societate, dar al cărei nume apare în firmă stabilindu-se că: ”Dacă numele unei persoane străine de
societate figurează, cu consimțământul său, în firma unei societăți în nume colectiv ori în comandită
simplă, acesta devine răspunzător nelimitat și solidar de toate obligațiile societății. Aceeași regulă este
aplicabilă și comanditarului al cărui nume figurează în firma unei societăți simple”.
123
A se vedea D.D. Gerota, Denumirea societăților anonime cuprinzând numele unuia dintre asociați,
Tipografiile Române Unite, București, 1936 în care concluzionează că numele unuia dintre asociații sau
membrii fondatori poate figura în denumirea acestui tip de societate cu condiția să reprezinte o valoare
obiectivă afondului de comerț pe care persoana înțelege să o aducă ca aport în societate
  firma unei societăți cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care
se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați și va fi însoțită de mențiunea
scrisă în întregime ”societate cu răspundere limitată” sau ”S.R.L.” (art. 36 din Legea nr.
26/1990).
Potrivit art. 3 alin. 3 din O.U.G. nr. 6 din 2 februarie 2011 pentru stimularea
înființării și dezvoltării microîntreprinderilor de către întreprinzători tineri, prin
derogarea de la art. 36 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului denumirea
unei microîntreprinderi aparținând întreprinzătorului debutant se compune dintr-o
denumire proprie însoțită de sintagma scrisă în întregime ”societate cu răspundere
limitată” sau abrevierea ”S.R.L.-D.” În termen de cel mult 45 de zile lucrătoare de la
pierderea calității de microîntreprindere aparținând întreprinzătorului debutant,
societatea comercială respectivă are obligația să procedeze la schimbarea denumirii
potrivit prevederilor art. 36 din Legea nr. 26/1990.

Transmiterea firmei. Legea nr. 26/1990 prevedeca expres că firma nu poate fi înstrăinată
separat de fondul de comerț la care este întrebuințată, stabilind cu titlu de regulă că
dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea să continue activitatea sub firma
anterioară, care cuprinde numele unui comerciant, persoană fizică, sau al unui asociat, cu
acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi cu obligaţia de
menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.

Păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau
societăţii cu răspundere limitată, fără cerinţa menţionării raportului de succesiune. Cu toate
acestea în cazul în care firma unei societăţi cu răspundere limitată cuprinde numele unuia sau
mai multor asociaţi, este necesar acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în
drepturi și menționarea calității de successor.

Emblema.

Definiție. Element de identificare suplimentar al societății, emblema este semnul sau

denumirea care deosebește un comerciant de un altul de același gen 124.

Constituie infracțiune folosire unei firme de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt
124

comerciant (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale).
 Spre deosebire de firmă, emblema nu este obligatorie și nici unică, întrucât un
comerciant poate deține mai multe embleme125, și poate fi înstrăinată separat de fondul de
comerț.

Unele din condițiile stabilite de leguitor prin Legea nr. 26/1990 sunt commune firmei și
emblemei, după cum urmează:

- vor fi scrise în primul rând în limba română, implicit legea nu interzice scrierea într-o
limbă străină (art. 30 alin. 3)

- dreptul de folosință exclusivă se dobândește prin înscrierea în registrul comerțului (art.

30 alin. 4)

Emblema trebuie să aibă caracter de noutate, adică orice emblem va trebui să se

deosebească de emblemele înscrise în același registru al comerțului pentru același fel de
comerț, precum și de emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară
activitatea.

Potrivit art. 43 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 emblemele vor putea fi folosite pe panouri
de reclamă oriunde ar fi așezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afișe,
publicații și în orice alt mod, numai dacă vor fi însoțite în mod vizibil de firma comerciantului.

Sediul. Este un element obligatoriu de identificare (art. 7 alin. 1 lit. b și art. 8 alin. 1 lit. b)
ce are ca scop poziționarea societății în spațiu, asociații având deplină libertate în stabilirea
acestuia.

Sediul (sau sediul social) se stabilește de către asociați la momentul întocmirii actului
constitutiv, schimbarea acestuia este posibilă prin modificarea acestuia printr-un act adițional.

Regula este că sediul se stabilește acolo unde este centrul de conducere al societății,
respectiv unde organele de conducere își desfășoară activitatea; tocmai având în vedere că
uneori acesta diferă de sediul social se folosește şi denumirea de sediu real, definit ca fiind locul
unde se află centrul principal de conducere și gestiune al activității statuare 126 sau locul unde se
află centrul principal de conducere și de gestiune a activității statutare, chiar dacă hotărârile
organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați din
alte state127.
125
Titus Prescure, op. cit. ,p. 439.
126
Spre exemplu, o definiţie legală regăsim în art. 14 alin. 1 din O.U.G. 99/2006 privind instituţiile de
credit: sediul real reprezintă locaţia în care se situează centrul de conducere şi de gestiune a activităţii
statuare, în cazul în care acesta nu este situat la sediul social.
127
Art. 40 din Legea nr. 105/1992
 Sediul permanent este un loc prin care se desfășoară integral sau parțial activitatea unui
nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent (art. 8 C.fiscal) 128

Importanța sediului rezultă din:

 raportat la sediu se determină naționalitatea societății

 în funcție de sediu se determină instanța competentă129 și se comunică actele de
procedură
Sediul social poate să fie colectiv, adică în acelaşi imobil să funcţioneze mai multe
societăţi, însă numai cu respectarea condiţiilor impuse de art. 17 alin. 4 din Legea nr. 31/1990,
respectiv imobilul prin structura şi suprafaţa sa utilă să permită funcţionarea mai multor
societăţi în încăperi diferite sau în spaţii distinct partajate, iar numărul societăţilor ce
funcţionează într-un imobil să nu depăşească numărul de încăperi sau spaţii dictincte obţinute
prin partajare.

Sediul social poate fi temporar în sensul că sediul poate fi stabilit la sediul profesional al
avocatului pe o perioadă de maxim un an şi pentru scopul limitat al constituirii legale şi
autorizării funcţionării societăţii, sau, după caz, pentru mutarea sediului ori pentru stabilirea
unui sediu secundar al societăţii în cauză (art. 104-107 din Statutul profesiei de avocat.)

Codul unic de înregistrare.

Societatea este identificată și prin codul unic de înregistrare (CUI) care este atribuit de
Ministerul Finanțelor Publice și se menționează pe certificatul de înmatriculare emis de oficiul
registrului comerțului; conform art. 74 alin. 1 societatea este obligată să menționeze codul unic
de înregistrare pe facturi, oferte, comenzi, tarife, prospecte și pe alte documente întrebuințate
în comerț.

128
A se vedea în acest sens Ciprian Păun, Definirea sediului permanent prin nexus, Curierul fiscal, nr.
6/2013, p. 278-280.
129
Pentru a împiedica debitorii în obținerea unei jurisdicții mai favorabile (forum shopping) art. 41 din
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență prevede că toate
procedurile sunt de competența tribunalului în a cărui circumscripție debitorul și-a avut sediul
social/profesional cel puțin 6 luni anterior datei sesizării instanței.Sediul social/profesional al debitorului
este cel cu care figurează acesta în registrul comerțului, iar în cazul în care sediul a fost schimbat cu mai
puțin de 6 luni anterior depunerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței, sediul social/profesional
al debitorului este cel cu care acesta figura la registrul comerțului înainte de schimbare.
 Abuzul de personalitate juridică

Demersul doctrinei şi jurisprudenţei occidentale la sfârşitul secolului XIX şi începutul

secolului XX a fost evitarea răspunderii in infinitum (răspundere reglementată de Codul civil în
art. 2324 alin. 1130), astfel că s-a încercat identificarea unei fisuri în teoria patrimoniului prin
încercarea divizării acestuia şi conturării unui patrimoniu comercial (teoria patrimoniului de
afectaţiune) și mai apoi consacrarea societății cu răspundere limitată.

Răspunderea limitată are o altă conotaţie acum decât cea existentă şi dorită la
momentul creării acesteia; diluarea scopului inițial nu este altceva decât urmarea modificării
structurale a relațiilor comerciale, iar noile instituţiile juridice, fie specifice dreptului societăţilor
comerciale, fie ale altor ramuri de drept conturează o altă fizionomie a acestei răspunderi
limitate, putând spune într-un joc de cuvinte că asistăm la o limitare a răspunderii limitate a
asocaiţilor.

Răspunderea asociaţilor. Reguli

 asociații în societatea în nume colectiv și asociații comanditați în societatea în

comandită simplă sau în comadită pe acțiuni răspund nelimitat și solidar pentru
obligațiile sociale în măsura în care societatea nu le plătește în termen de cel mult
15 zile de la data punerii în întârziere (art. 3 alin. 2);
 ”Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în societatea cu răspundere
limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris” (alin. 3).
 asociații răspund pentru obligațiile sociale până la acoperirea acestora în cazul
declarării nulității societății (art. 58 alin. 4);

Excepţii de la răspunderea limitată

Piercing the Corporate Veil

Instiutuţie de sorginte anglo-saxonă străpungerea vălului corporativ înglobează

totalitatea ipotezelor în care personalitatea mjuridică a societăţilor este lăsată de o parte
pentru a vedea dincolo de vălul corporativ.

”Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare.
130

Ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi”.

 Acest concept flexibil necesar în procesul de realizare a justitiţiei a fost legiferat în
dreptul intern prin art. 2371 şi apoi extins la orice persoană juridică prin reglementarea expresă
a acesteia în art. 139 alin. 2 C.civ.

 asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii

sale și de personalitatea juridică distinctă a societății, răspunde nelimitat pentru
obligațiile neachitate ale societății dizolvate, respectiv lichidate (art. 2371 alin. 3);
 creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaților
privitoare la transmiterea părților sociale pot formula o cerere de opoziție prin care
să solicite instanței judecătoreșri să oblige, după caz, societatea sau asociațiila
repararea prejudiciului cauzat, precum și, dacă este cazul, atragerea răspunderii
asociatului care intenționează să își cedeze părțile sociale (art. 202 alin. 23);
 în cadrul procedurii insolvenței judecătorul sindic poate dispune la cererea
administratorului judiciar sau a lichidatorului ca o parte sau întregul pasiv al
debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență să fie suportată de
membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și
de orice alte persoane care au contribuitla starea de insolvență prin una din faptele
enumerare în respectivul text de lege (art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență)
 pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil conform art. 25
Codul de procedură fiscală răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
- persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu
rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat
astfel insolvabilitatea;
- administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat
insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea,
cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
- administratorii care, în perioada exercităii mandatului, cu rea-credință nu și-au
îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea
procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective și
rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat
nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă, cu rea-credinţă, a obligaţiilor
fiscale;
- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat
restituirea sau rambursarea unor sume de la bugetul general consolidat fără ca
aceste sume să fie cuvenite debitorului.