3.3.

SISTEMUL ECOSFEREI
Generalitaţi. Circuitul global al materiei. Etapele
principale ale evoluţiei circuitului materiei. Factorii
de degradare ai biosferei

Dimensiunea planetară a ecosferei este dată nu numai de extinderea ei

spaţială, cât mai ales de interferenţa cu mecanismele generale care stau la baza
proceselor din toate geosferele. Această integrare funcţională este subliniată prin
mai multe concepte care abordează Terra ca geosistem al vieţii.
Dupa Al. Roşu, Terra este “un organism complex, cu o anatomie şi
fizionomie proprii, care îşi produce necontenit resursele necesare menţinerii şi
diversificării structurilor sale, inclusiv ale vieţii, înnoindu-se astfel permanent”
[9].

Circulaţia energiei şi materiei în ecosisteme

Orice ecosistem îndeplineşte două funcţii: cea de circulaţie a energiei şi
cea de circulaţie a materiei. Fluxul de energie şi materie reprezintă trecerea
energiei şi materiei sub formă de hrană, din mediul abiotic în corpul plantelor şi
animalelor aflate pe diverse nivele trofice. Aportul continuu de energie şi hrană
asigură menţinerea vieţii pe Pământ.
Funcţia energetică este principala funcţie a oricărui sistem ecologic prin
care se asigură şi se menţine structura şi funcţionalitatea ecosistemelor [11].
Transferul şi transformarea energiei într-un ecosistem sunt guvernate de
principiile termodinamicii. Principiul conservării energiei arată că energia nu se
creează sau se pierde, ci se transformă dintr-o formă în alta, iar intrările de
energie din sistem sunt egale cu ieşirile de energie din acesta [11].

1
 Laureatul premiului Nobel, profesorul R. Feynman, în „Lecturi de
fizică” (1961), referitor la principiului conservării energiilor, face următoarea
prezentare:
„Există un fapt, sau dacă doriţi o lege, ce guvernează fenomenele
naturale cunoscute până în prezent, nu este cunoscută nici o excepţie de la
această lege — ea este exactă atât de mult cât ne permit cunoştinţele actuale.
Legea se numeşte conservarea energiei: ea stabileşte că există o anumită
mărime, pe care o vom numi energie, care nu trebuie să se modifice în
numeroasele schimbări pe care natura le suferă. Aceasta este cea mai abstractă
idee, pentru că reprezintă un principiu matematic ce spune că există o mărime
numerică, care nu trebuie să se modifice când ceva se întâmplă. Nu este
descrierea unui mecanism, sau nimic concret; există doar straniul fapt că putem
calcula un anumit număr şi atunci când l-am obţinut, după ce aşteptăm ca
natura să se desfăşoare ca apoi să-l calculăm din nou, rezultatul obţinut este
identic cu cel anterior”[8].
Principiul al doilea al termodinamicii stabileşte că în procesele
ireversibile entropia creşte (fenomenele naturale sunt ireversibile), tinzând spre
o valoare maximă ce se atinge în starea de echilibru. Pe de altă parte, principiul
general al termodinamicii arată că starea de echilibru este starea de probabilitate
maximă [4].

Fluxul de energie în ecosisteme

Ecosistemele sunt „alimentate” de la o sursă de energie primară, care
este în majoritatea cazurilor energia solară şi în unele situaţii energia chimică a
unor substanţe (care până la urmă provine indirect tot de la Soare).
La suprafaţa pamântului ajunge doar 48% din totalul energiei solare,
restul de 52% fiind absorbită de atmosferă (de stratul de ozon, vaporii de apă şi
particulele de praf din atmosferă). Apa, solul şi vegetaţia absorb 20% din

2
energia solară incidentă, restul energiei fiind reflectată de pe pământ în
atmosferă [10].
În ansamblu, încărcătura energetică a atmosferei este de 131 kcal/cmp/an
şi are următoarea provenienţă [5]:
- 59 kcal/cmp/an (23,6%), din radiaţia absorbită direct + cea reflectată;
- 60 kcal/cm3/an (24%), din energia degajată prin condensarea
vaporilor;
- 12 kcal/cm3/an (5%), din fluxul emanat de suprafaţa terestră în
atmosferă.
Energia solară absorbită de suprafaţa terestră se distribuie în trei direcţii
[5]:
- energie absorbită pentru ridicarea temperaturii aerului, solului,
apei, care stă la baza circuitelor acestor elemente (energie termică);
- energie absorbită pentru schimbări de stare a apei, precum
îngheţarea, topirea, evaporarea (energie transformată);
- energia absorbită sub formă chimică în substanţa vie, fără
modificare de temperatură, dar cu modificări de structură ale substanţei
(energie chimică).
La trecerea energiei radiante solare incidente (100%) prin atmosferă,
44% este fie reflectată, fie absorbită. Ajunsă la suprafaţa Pământului, încă 6%
din energia radiantă solară este reflectată de suprafeţele de uscat şi de apă,
rămânând în final doar jumătate din energia incidentă [13].
Fluxul de energie printr-un ecosistem este permanent şi unidirecţional.
Energia nu se reciclează. Energia este transferată şi utilizată de către organisme
(pentru mişcare, digestie etc.) sau este pierdută sub forma de caldură.
Pierderile de energie ale unui sistem biologic sunt compensate prin
captarea permanentă a noi cantităţi de energie. Spre deosebire de energie,
nutrienţii anorganici sunt reciclaţi.

3
 În toate ecosistemele energia circulă sub forma energiei chimice
înglobate în substanţele organice din biomasa vegetală şi animală.
Plantele folosesc energia solară pentru producerea de substanţe organice
şi pentru menţinerea funcţiilor vitale. Plantele nu folosesc întreaga cantitate de
lumină a razelor solare deoarece suprafaţa frunzelor reflectă în spaţiu o parte din
radiaţiile solare care cad pe ele, o parte din radiaţii trec prin frunze, dar numai o
mică parte (cca. 1-5%) este absorbită şi utilizată [11].
Din energia absorbită, o mare parte este transformată în caldură şi se
pierde prin iradiere, iar o altă parte este utilizată în procesul de transpiraţie.
Numai o mică parte din energia solară este folosită în fotosinteză pentru
producţia primară.
Prin aceasta, plantele verzi asigură unica posibilitate terestră de stocare şi
transformare a energiei solare în energie chimică acumulată în structura
substanţelor organice fotosintetizate [14].
Energia care intră într-un ecosistem circulă într-un flux discontinuu prin
intermediul hranei care leagă toate populaţiile de organisme (autotrofe şi
heterotrofe) între ele prin lanţurile alimentare (relaţii trofice) şi le ordonează pe
anumite nivele ale piramidei trofice, dupa rangul dependenţei de producţia
primară a plantelor verzi.
Substanţa organică produsă de plante este folosită de către animalele
fitofage care constituie hrană pentru consumatorii primari şi secundari. În acest
fel energia primară stocată la nivelul masei vegetale este transferată şi
transformată, în întregul lanţ trofic, sub forma energiei secundare din biomasa
consumatorilor. Prin urmare, relaţiile trofice dintre populaţiile unei biocenoze se
pot analiza sub forma transferului energetic [11].
Energia este acumulată sau pierdută de către plante prin sinteze chimice,
respiraţie tisulară sau prin mişcare. Energia chimică acumulată de către plante
este transferată către consumatori, care la rândul lor o pierd prin mişcare, sinteze

4
chimice, căldură sau o asimilează şi o transferă mai departe spre alte categorii de
consumatori. În final descompunatorii preiau energia chimică (de la
consumatorii sau producătorii primari) şi o utilizează pentru transformarea
substanţelor organice în elemente minerale, iar restul o pierd sub forma de
caldură – descompunatorii consumă toată energia chimică rămasă [10, 11].
Cantitatea de energie acumulată se reduce pe măsură ce parcurge traseul
producători primari - consumatori - descompunători. Eficienţa asimilării hranei
este mai mare la consumatori decât la producătorii primari (iar printre
categoriile de consumatori este mai mare la carnivore decat la ierbivore) [11].

Circulaţia materiei în ecosistem

Circulaţia materiei în ecosistem depinde de structura biocenozei şi a
biotopului şi în mod esenţial de structura trofică.
Se poate afirma că, într-un ecosistem energia nu se reciclează, dar
substanţele anorganice (nutrienţii anorganici) se reciclează. Aceste substanţe
anorganice (minerale) circulă atât prin organismele ecosistemului, cât şi prin
atmosferă, hidrosferă şi chiar prin sol (componentele biotopului). Deoarece
aceste substanţe chimice circulă atât prin componentele biologice şi prin cele
geologice, aceste circuite sau cicluri se numesc circuite bio-geo-chimice.
Fiecare substanţă chimică are propriul său circuit, dar toate ciclurile au
anumite părţi comune.
Circuitul energetic stă la baza transformărilor de materie şi a
schimburilor calitative şi cantitative de materie între componentele mediului
geografic. Aceste schimburi se realizează prin intermediul circuitelor bio-geo-
chimice, care vehiculează elementele şi substanţele necesare întreţinerii
funcţionalităţii mediului înconjurător.

5
 În cadrul circuitului bio-geo-chimic, materia trece succesiv prin forme
organice şi anorganice. În circuitul fiecărui element se pot analiza două categorii
de procese distincte [5]:
1. constituirea unuia sau mai multor rezervoare de energie, plasate de
obicei în atmosferă, hidrosferă, sau litosferă;
2. procesele de ciclare activă, biologică a elementului dat.
Circuitul materiei poate fi clasificat în circuite bio-geo-chimice locale,
care se desfaşoară la nivelul unui ecosistem şi circuite bio-geo-chimice globale,
care se desfaşoară la nivelul ecosferei.
Ecosistemele conţin două compartimente – unul în care se află
substanţele minerale (anorganice) şi altul care utilizează aceste substanţe.
Substanţele anorganice de care depinde desfăşurarea biosintezei (sinteza
substanţelor organice) se numesc elemente biogene. Aceste elemente sunt
depozitate în compartimentul de stocare - care este alcătuit din aşa-numitele
rezervoare.
Rezervoarele sunt părţi ale circuitului bio-geo-chimic în care substanţele
biogene sunt depozitate în cantitaţi mari pentru perioade mari de timp. În
ecosistemele acvatice, rezervoarele sunt apa marilor şi oceanelor, sedimentele,
troposfera, iar în ecosistemele terestre rezervoarele sunt solul, apa interstiţiala,
troposfera.
Compartimentul de utilizare sau de ciclare a substanţelor minerale
biogene este chiar biocenoza. Fiecare veriga a biocenozei consuma materie, iar
la nivelul fiecarei populaţii au loc intrări de substanţe (hrană), ieşiri (respiraţie,
transfer către alt nivel) şi activităţi de mineralizare – o parte din elementele
minerale sunt redate rezervoarelor [10].
Există şi anumite rezervoare-tampon, în care o anumită substanţă
minerală este depozitată în cantităţi mai mici şi pentru intervale de timp mici –

6
de exemplu oceanul este rezervor pentru apa, iar norii sunt rezervoare-tampon.
Unele populaţii pot constitui rezervoare-tampon [12].
O abordare simplificată a unui circuit biogeochimic se bazează pe
alternanţa organic-anorganic, dar există numeroase etape intermediare: reacţii
fizice – precipitare, solubilizare, evaporare, reacţii chimice – oxidare, reducere,
precum şi activităţi biologice – biosinteza, degradare. Toate aceste activităţi
contribuie la realizarea unor circuite biogeochimice complexe.
Toate substanţele anorganice biogene au circuite proprii, dar dintre cele
mai importante sunt circuitul apei, circuitul carbonului (şi oxigenului), ciclul
azotului şi circuitul fosforului.

Autocontrolul şi stabilitatea ecosistemelor

Autocontrolul sau autoreglarea unui ecosistem constă în asigurarea
stabilităţii sistemului, adică în păstrarea unei stări de echilibru dinamic dintre
populaţiile componente ale biocenozei între anumite limite. Funcţia de
autocontrol sau homeostazie asigură stabilitatea în structura, organizarea şi
funcţionarea întregului ecosistem [3,6]. Autoreglarea este o necesitate din cauza
contradicţiei dintre doi factori:
1. resursele ecosistemului reprezentate de cantitatea de energie ce intră în
sistem şi de cantitatea de nutrienţi disponibili (resurse finite şi limitate),
2. potenţialul de înmulţire al speciilor, care este teoretic nelimitat şi poate
duce la epuizarea resurselor.
Prin funcţia sa de autocontrol, ecosistemul păstrează o stare de echilibru
între populaţiile componente, menţinând variaţiile numerice ale acestor populaţii
între anumite limite. Depăşirea acestor limite duce la perturbarea echilibrului
prin modificarea structurii şi funcţionării întregului ecosistem [6].

7
 Supravieţuirea populaţiilor într-un ecosistem presupune pe de o parte
refacerea resurselor materiale iniţiale şi pe de altă parte limitarea înmulţirii
populaţiilor la o valoare optimă.
Contradicţia dintre resurse şi potenţialul de înmulţire se rezolvă prin
diferenţierea funcţională a populaţiilor din biocenoza. Mecanismul principal de
stabilitate este reprezentat de organizarea reţelei trofice.
Pentru inţelegerea autoreglării şi stabilităţii unui ecosistem este
importantă caracterizarea biocenozelor în funcţie de complexitatea reţelelor
trofice [2]:
1. Biocenozele cu reţele trofice simple sunt caracterizate de:
- număr mic de specii;
- lanţuri trofice mai puţin numeroase şi scurte;
- reţea trofică simplă;
- lipsesc verigile trofice adiacente care ţin sub control
populaţiile;
- populaţiile înregistrează oscilaţii mari de efectiv;
- introducerea unor specii în ecosistem poate conduce la
înmulţire exagerată ceea ce duce la instabilitatea
ecosistemului;
- energia curge prin canale largi şi puţin numeroase.
2. Biocenozele cu reţele trofice complexe sunt caracterizate de:
- număr mare de specii;
- lanţuri trofice numeroase şi lungi;
- reţea trofică bogată;
- există verigi adiacente şi populaţiile se ţin sub control
reciproc;

8
 - modificarea efectivului prin creşterea, descreşterea,
introducerea sau dispariţia unei specii nu conduce la
instabilitate.
Asigurarea stabilitaţii unui ecosistem depinde prin urmare de[2]:
- numărul de legături trofice,
- de spectrul trofic,
- şi de relaţiile de concurenţă dintre consumatori.
Se poate concluziona că:
1. Stabilitatea este direct proporţională cu numărul de conexiuni
trofice şi creşte odată cu creşterea complexitaţii reţelei trofice.
2. Stabilitatea depinde de spectrul trofic, în sensul că speciile
monofage nu sunt benefice pentru stabilitate, spre deosebire de cele
polifage.
3. Stabilitatea depinde de relaţiile de concurenţă dintre consumatori.

Factorii de degradare ai biosferei sunt reprezentaţi de:

- impactul tehnologic şi
- explozia demografică umană [2].
Biodiversitatea reprezintă ansamblul florei şi faunei dintr-un areal. În
prezent un sfert din totalul biodiversităţii este în pericol de a evolua.
Cauzele pierderii speciilor sunt [1]:
- pierderea sau modificarea habitatului;
- poluarea aerului, apei, solului;
- impactul introducerii în mediu a altor specii;
- comercializarea faunei şi florei.
Pierderea speciilor afectează substanţial [1]:
- dezvoltarea agriculturii;
- dezvoltarea medicinei;

9
 - dezvoltarea industriei;
- stabilizarea climatului;
- protecţia solului.
Măsuri de reducere a impactului negativ asupra biodiversităţii în vederea
promovării şi conservării ei:
- instituirea de arii protejate;
- protecţia specială a unor specii sau grupuri de specii;
- promovarea ex situ a conservării speciilor în grădini botanice;
- stoparea contaminării cu poluanţi.

Bibliografie şi webografie:

1. Allen, T.F.H., T.W. Hoekstra. 1992. Towards a Unified Ecology. Columbia University
Press, New York;
2. Ciolac Andrei, Elemente de ecologie, Curs universitar, Universitatea “Dunarea de Jos”
din Galaţi, 2006;
3. Houghton, J.T., G.J. Jenkins and J.J. Ephraums .1991. Climate Change. The IPCC
Scientific Assessment. University of Cambridge Press, Cambridge;
4. Luştrea, B., Resurse şi conversia energiei, Facultatea de Electrotehnică, Timişoara,
2008, p.24;
5. Marinescu, I., Geografia mediului, Suport de curs, Universitatea din Craiova, 2008, p.
10- 11,
http://www.scribd.com/doc/27118750/Geografia-Mediului;
6. Milosan Ioan, Ecologie si Protectia mediului, Universitatea Transilvania din Brasov,
Facultatea Stiinta si Ingineria Materialelor, 2006;
7. www.didactic.ro/files/20/ecologie_sistemulbiologic.ppt
8. http://complexvirtual.ro/facultate/documente/1233233869_complexvirtual_ro_CursRC
E.pdf
9. http://www.contabilizat.ro/file/cursuri_de_perfectionare/economie_generala/Ecosfera
%20si%20politici%20ecologice/Cap1.pdf

10
10. http://www.scribd.com/doc/47193662/Rolul-organismelor-in-circuitul-materiei-si-
energiei
11. http://www.scritube.com/geografie/ecologie/CIRCULATIA-ENERGIEI-SI-
MATERIE11192.php
12. http://www.scritube.com/geografie/ecologie/Elemente-de-teorie-
ecologie121228139.php
13. www.ecoportal.ro/dan_cogalniceanu/file_download/60/ecologie.pdf
14. www.revista-informare.ro/showart.php?id=227&rev=8

11