1

TEMA NR.2 : DINAMICA ECONOMIEI EUROPENE INTERBELICE

La începutul anilor ’20, economia mondială a suferit o severă criză de

reconversiune (1920-1921), care a determinat în perioada imediat următoare o rupere
a echilibrelor, în primul rând monetare şi a ierarhiilor care prevalaseră în secolul al
XIX-lea. Criza conjuncturală a reflectat dificultatea de a readapta economia de război
condiţiilor de pace şi nevoilor reconstrucţiei şi a exprimat profundele schimbări
structurale care au marcat primul deceniu interbelic. Ea a luat naştere dintr-o
conjunctură de supraproducţie relativă agravată de un blocaj prematur al plăţilor
internaţionale.
O prezentare schematică a declanşării crizei ar fi următoarea:

o cerere puternică alimentată de necesitatea reconstrucţiei în ţările
devastate de război, care s-a manifestat în domeniul materiilor prime şi
echipamentelor industriale, însoţită însă şi de o cerere a bunurilor de
consum după lunga perioadă de penurie, fenomen general de cerere a
bunurilor strict necesare, dar şi a celor fără o utilitate strictă;

un potenţial productiv care a continuat să crească în ţările ocolite de
distrugerile războiului : SUA, dar şi Japonia, ca şi ţările tinere cum ar fi
Canada, Brazilia, Argentina ;

o supraproducţie relativă a apărut în timp ce economia europeană se
relansează (în special agricultura, după demobilizarea ţăranilor).
Astfel, în timp ce ţările europene au fost nevoite să cumpere numeroase
produse necesare reconstrucţiei, mijloacele lor de plată, deja epuizate ca urmare a
războiului, au început să scadă îngrijorător, mai ales în condiţiile în care, în ianuarie
1920, SUA şi-au suspendat împrumuturile guvernamentale, iar băncile private,
neliniştite de dezordinea monetară existentă în Europa şi-au redus simţitor
disponibilităţile. Lipsa creditelor va determina diminuarea comenzilor europene fapt
ce a provocat o acumulare de stocuri în ţările furnizoare.
Astfel, clasica înlănţuire a etapelor crizei şi-a dezvoltat logica inexorabilă :
exportatorii au răspuns contracţiei pieţelor internaţionale prin scăderea preţurilor
însoţită de reducerea producţiei. Această reacţie logică a dus la diminuarea
profiturilor, la numeroase falimente şi la creşterea numărului de şomeri. Foarte
afectaţi au fost agricultorii, care nu-şi pot reduce rapid producţia şi suferă scăderi
 2

considerabile ale veniturilor ca urmare a prăbuşirii preţurilor agricole. Treptat

ansamblul cererii de pe piaţă s-a prăbuşit.
Cauzele acestei prime recesiuni a perioadei interbelice au fost o politică
inflaţionistă inconştientă (Pierre Leon) atât în interior cât şi pe plan extern – din partea
SUA şi a aliaţilor lor occidentali, urmată de restrângerea creditului în SUA prin
majorarea ratei dobânzilor.
Un prim aspect al crizei fusese deja revelat de scăderea cursurilor unor devize
pe pieţele valutare. În vara anului 1920, deprecierea monetară a început să fie
resimţită de agenţii economici ale căror încasări au început să fie puternic solicitate.
Lichidităţile s-au redus în mod considerabil, firmele întâmpinând mari
dificultăţi în a face faţă investiţiilor determinate de restructurări. Ele au aplicat o
politică de scădere a preţurilor în vederea accelerării rulajului capitalului, reducere
care a eliminat o serie de mici întreprinzători. Pe acest fundal, politica deflaţionistă a
SUA a fost considerată principalul factor de declanşare a recesiunii : ridicarea taxei
scontului în SUA – în martie 1920 atingea 7% - avea să atragă disponibilităţile de
capitaluri europene pe termen scurt şi aşa destul de reduse. SUA au evitat astfel
direcţionarea fluxurilor de aur îndeosebi către America de Sud care atrăgea investiţii
considerabile.
Scurta recesiune din 1920-1921 a conturat divergenţa dintre interesele
deflaţioniste ale furnizorilor de capitaluri şi cele ale debitorilor cărora o politică
inflaţionistă le era favorabilă. Solidaritatea dintre puterile aliate în timpul războiului
avea să se destrame rapid şi, în locul unei armonizări a politicilor internaţionale
monetare, de credit şi comerciale, au început să se manifeste consecinţele divergenţei
politicilor deflaţioniste – SUA şi Marea Britanie – şi inflaţioniste – Franţa până în
1926 şi majoritatea statelor din Europa Centrală şi Sud-Estică.
În 1922 un nou echilibru a fost stabilit odată cu resorbţia stocurilor
excedentare. Criza a pus în evidenţă fenomenele de dezechilibru între cerere şi ofertă
la scară mondială, a arătat distorsiunile între preţurile materiilor prime şi ale
produselor industriale, favorizând adoptarea de măsuri protecţioniste şi a evidenţiat în
special gravitatea dezordinii monetare de după război.
Ca urmare a politicii monetare aplicate în anii războiului, Europa s-a
confruntat în cursul perioadei interbelice cu inflaţia, fenomen de o însemnătate
capitală pentru explicarea proceselor economice interbelice.
 3

Războiul a dus pretutindeni la creşterea masei monetare, în condiţiile scăderii

volumului producţiei oferite pieţei, urmare a restrângerii consumului civil şi sporirii
producţiei destinate războiului ; consecinţele directe şi imediate au fost inflaţia,
instabilitatea monetară, instabilitatea preţurilor şi perturbarea schimburilor
internaţionale.
Istoria monetară a Europei între 1914 şi 1939 a fost comparată (de către
Gaetan Pirou) cu o piesă de teatru în trei acte : primul act cuprinde războiul, cursul
forţat, inflaţia ; al doilea încercarea de revenire la stabilitate monetară prin restabilirea
legăturii între monede şi aur ; al treilea este deschis de criza economică, ale cărei
repercusiuni au fost exprimate prin suita de devalorizări monetare de după 1931.
În timpul războiului, dar şi după război, evoluţia preţurilor interne şi a
raporturilor dintre valute au cunoscut fluctuaţii bruşte şi imprevizibile, ceea ce pentru
contemporanii obişnuiţi cu relativa stabilitate a acestora reprezenta o adevărată
calamitate. Creşterea masei monetare, asociată cu presiunea cererii de bunuri şi
servicii au determinat – după o stabilitate de aproape două decenii – încă din timpul
războiului, creşterea severă a preţurilor : după creşterea din perioada 1913-1920,
recesiunea din perioada 1920-1921 a determinat scăderea preţurilor, respectiv tendinţa
spre ‘normalizare’.
Statele care au aplicat după 1920 o politică deflaţionistă au înregistrat
revenirea şi stabilizarea la un nivel cu 50% (Marea Britanie, SUA), respectiv 100%
(Japonia) superior celui antebelic. Pentru statele angajate pe calea inflaţiei revenirea a
fost temporară (cazul Franţei, Italiei sau Belgiei) sau a lipsit cu desăvârşire (cazul
Germaniei până în 1924, României şi Bulgariei).
Revenirea păcii presupunea, în optica oamenilor de rând, a oamenilor de
afaceri, ca şi a elitei politice, reîntoarcerea la situaţia monetară anterioară războiului ;
comerţul urma să revină la normal, iar moneda să redevină ceea ce a fost. Însă
aprecierea posibilităţilor s-a dovedit optimistă, chiar eronată, modificările survenite
nefiind cântărite în raport cu profunzimea implicaţiilor.
Învingătorii aveau aceleaşi dificultăţi ca şi învinşii, iar instabilitatea
economică şi inflaţia s-au manifestat în forme şi proporţii neaşteptate pentru analiştii
situaţiei. Economiile tuturor statelor beligerante au suportat urmările uzurii morale a
echipamentelor şi tehnologiilor industriale, ale distrugerilor şi bulversării sociale, iar
revenirea la condiţiile păcii comporta un efort la fel de mare, dacă nu chiar mai mare,
decât cel al trecerii la economia de război.
 4

Toate statele beligerante au cunoscut o sporire a inflaţiei şi accentuarea

deprecierii interne a monedei. Adăugând la acestea şi problemele legate de
reglementarea datoriilor externe, crizele sociale interne, a fost firesc ca domeniul
monetar să fie afectat în ansamblul său, iar găsirea remediilor să comporte un timp
îndelungat. Întrucât cheltuielile refacerii postbelice depăşeau veniturile, guvernele şi-
au echilibrat în continuare bugetele prin apelul la creditul intern şi la emisiunea
monetară.
Deprecierea sistematică a fost mijlocul ales de unele guverne pentru
rezolvarea dificultăţilor refacerii şi ‘prin urmare, la fel ca războiul, pacea a fost
finanţată prin intermediul inflaţiei’ (Pierre Leon). Aceasta a încurajat speculaţiile în
dauna investiţiilor, a umflat artificial rezultatele producţiei, a denaturat concurenţa
internaţională şi a afectat toate categoriile sociale cu venituri relativ fixe.
Tendinţele inflaţioniste s-au redus în perioada de avânt 1924-1929 – în care
majoritatea ţărilor încearcă să revină la etalonul aur – pentru ca în anii crizei
economice să se ajungă la abandonarea definitivă a acestui sistem de către marile
puteri.
Într-un raport prezentat Societăţii Naţiunilor în 1924 asupra esenţei,
dezvoltării şi efectelor inflaţiei în Europa Centrală între 1919 şi 1924, economistul
maghiar Elemer Hantos arăta : ‘cursul monedei este, la urma urmei, o problemă
politică…Principalul motor al inflaţiei este voinţa statului de a o provoca’. Deprecierea sistematică a
monedelor a fost principalul mijloc ales de un grup de naţiuni pentru a-şi rezolva problemele odată
cu reinstalarea păcii. ‘…ca şi războiul, pacea a fost finanţată tot prin inflaţie’. În ţările afectate

de inflaţie, deprecierea monedelor a stimulat exporturile şi le-a permis trecerea la

expansiune pe pieţele mondiale. Aproape toate guvernele au avut ezitări, au procedat
la tatonări. Experţii şi-au confruntat părerile, rezolvarea problemelor monetare fiind o
preocupare de prim ordin şi constantă în întreg deceniul al treilea. S-a considerat, pe
bună dreptate, că între dezordinea monetară, pe de o parte, şi dezordinea economică şi
socială, pe de altă parte, există o strânsă legătură, toate ţările având în atenţie reforme
menite să instituie o monedă stabilă. Diversitatea cazurilor a imprimat şi diversitatea
soluţiilor şi a ritmurilor acestor reforme.
În 1923, J.M.Keynes a denunţat în ‘Tratat asupra reformei monetare’,
pericolele reîntoarcerii la etalonul-aur, estimând că echilibrul interior nu ar trebui
sacrificat în folosul celui exterior, susţinând că politicile de deflaţie destinate
stabilizării cursului sunt periculoase :
 5

‘În realitate, etalonul-aur este deja o replică barbară. Toţi, de la guvernatorul Băncii
Angliei până la cel mai neînsemnat dintre noi, avem interesul primordial de a conserva stabilitatea
afacerilor, a preţurilor şi a utilizării forţei de muncă şi este puţin probabil că atunci când va trebui
să alegem, vom sacrifica în mod deliberat aceste obiective în folosul unei dogme uzate’.
Astfel, după ce în timpul războiului monedele au fost supuse cursului forţat,
urmat adesea de inflaţie, între 1925 şi 1930 în Europa s-au succedat stabilizări
monetare, cu sau fără devalorizare în raport de paritatea antebelică. Concomitent a
fost instituit etalonul aur devize care a înlocuit etalonul aur.
Definitorie pentru perioada 1920-1930 a fost renunţarea la sistemul Gold
Specie Standard şi adoptarea sistemelor Gold Bullion Standard şi Gold Exchange
Standard1. Dacă primul echivala cu o convertibilitate limitată în aur, cel de-al doilea
lega practic acoperirea emisiunilor din ţările mai puţin dezvoltate de monedele
statelor puternice. Etalonul aur devize, prin crearea unei tendinţe separatiste, a stat la
baza conturării unor relaţii bilaterale sau – în cazul mai fericit al blocurilor sau
zonelor valutare – al unor relaţii multilaterale. Bilateralismul s-a extins din sfera
monetară în cea a schimburilor internaţionale, constituind poate principala cauză a
tendinţelor de regionalizare şi autarhizare.
Pentru multe state europene s-a pus problema constituirii sistemelor monetare
naţionale, ori a reorganizării acestora în funcţie de transformările politico-statale
survenite. Astfel, dacă în Europa anului 1914 funcţionau 9 sisteme monetare diferite,
după modificările din deceniul al treilea în cele 26 de state europene existau 22 de
sisteme monetare.
Activitatea în domeniul monetar şi impactul acesteia asupra economiei
europene în perioada interbelică a impus căutarea şi găsirea unor soluţii pentru
depăşirea unor situaţii fără precedent. Însă, interesele divergente manifestate pe plan
internaţional au condus la eşecul conferinţelor economice şi financiare desfăşurate în
perioada interbelică, eşec ce a determinat în rândul statelor agrar-industriale,
exportatoare de materii prime, căutarea unor soluţii proprii ce au luat forma
înţelegerilor economice regionale.
Rezultatele modernizării economice a anilor ’20 sunt reflectate prin creşterea
producţiei şi a productivităţii muncii ; aceasta din urmă a crescut în medie cu 30% în
ţările avansate, în timp ce producţia industrială a crescut cu 50% în SUA şi cu 60% în

1
Bazele sistemului aur devize au fost puse în cadrul Conferinţei monetare internaţionale de la Genova
(10 aprilie-19 mai 1922) la care au participat reprezentanţi ai 33 de state.
 6

Europa între 1920 şi 1929, aceste două regiuni furnizând în 1928, 45% şi, respectiv,
42% din producţia industrială mondială.
Ca urmare a soluţiilor date problemei financiare, producţia industrială a
crescut până la sfârşitul deceniului, în măsură însemnată, însă foarte inegal pe ţări şi
sectoare. În 1925, faţă de 1913, indicele producţiei a fost de 121,6 la total, de 103,5 în
Europa2, de 148,0 în SUA, de 70,1 în URSS şi de 138,1 în restul lumii.
Prosperitatea relativă a anilor ’20 a fost inegal distribuită pe ţări. Dominaţia
economiei americane s-a înscris într-un ansamblu transatlantic legat de strânse
schimburi reciproce în condiţiile în care SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa şi
Italia au deţinut împreună cea mai mare parte a puterii industriale şi au controlat în
profitul lor schimburile mondiale. Statele slab dezvoltate, exportatoare de produse
brute au fost net defavorizate într-un comerţ internaţional prea puţin dinamic, mult
mai avantajos pentru mărfurile manufacturate decât pentru materiile prime.
Două tipuri de dezechilibre sectoriale au determinat lipsa de coerenţă a
dezvoltării economice în primul deceniu interbelic. În primul rând, în industrie nu
toate ramurile s-au dezvoltat în acelaşi ritm : în timp ce mineritul a stagnat, iar
textilele au fost în regresie în Europa, siderurgia a cunoscut un ritm susţinut de
dezvoltare, iar industriile pilot ale celei de-a doua revoluţii industriale au deţinut
recordurile de creştere economică. Pe de altă parte, în agricultură, chiar dacă
producţia a crescut, ţărănimea a fost confruntată cu o supraproducţie cronică
(determinată şi de slabul dinamism demografic) care a afectat nivelul preţurilor
agricole şi le-a făcut să scadă după 1925.
Punctul slab cel mai îngrijorător a rezidat însă în dificultăţile dezvoltării
producţiei industriale de masă, în ciuda recurgerii la forme din ce în ce mai agresive
de publicitate şi la dezvoltarea creditelor destinate consumului. Astfel, nici evoluţia
demografică lentă, nici creşterea veniturilor salariale – de două ori mai lentă decât cea
a producţiei – nici mentalităţile care preţuiesc mai mult economisirea, nu au favorizat
dezvoltarea societăţii de consum de masă.

2
Ponderea a fost dată de Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Germania, Norvegia,
Suedia, Finlanda, Elveţia, Austria, Italia, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România, Grecia şi Spania.
 7

Creşterea economică în Europa occidentală şi SUA,

între 1913-1929, în %
Rata medie anuală de creştere Producţie Salarii
Franţa
1913-1929 1,6 0,37
1925-1929 4,2 1,7
Marea Britanie
1913-1929 1,5 1,1
1925-1929 3,1 1,3
Germania
1913-1929 0,3 0,5
1925-1929 4,1 5,7

SUA
3,1 2,2
1913-1929
3,6 1,4
1925-1929

Luate separat, economiile statelor europene au avut evoluţii sinuoase,

diferenţele fiind determinate de numeroase cauze obiective şi subiective, de potenţial
şi de profil, de tradiţii şi atitudine faţă de muncă.
Economia Franţei a fost influenţată în anii interbelici pe de o parte de
consecinţele primului război mondial, iar pe de altă parte de dezorganizarea finanţelor
şi de statutul Lorenei care au zdruncinat echilibrul între agricultură şi industrie,
formând “nodul” problemei economice. Aceste două ramuri şi-au continuat vertiginos
disputa, prima reclamând egalitatea vamală, iar a doua egalitatea fiscală, fiecare
plângându-se ca statul o neglija în favoarea celeilalte. Pentru rezolvarea diferendului,
un prim pas a fost făcut în 1925, odată cu înfiinţarea Consiliului Naţional Economic.
Ocuparea regiunii Ruhr în ianuarie 1923, apreciată ca o ‘ineficacitate
financiară’, ca o acţiune cu o ‘mediocritate a rezultatelor’ şi rezistenţa germană prin
atitudinea pasivă au adus Franţei mari dificultăţi. Între marile puteri, Franţa a fost
multă vreme indecisă în privinţa obiectivului şi a metodelor de depăşire a stării de
dezordine monetară postbelică.
La originea greutăţilor ulterioare au stat obsesia reparaţiilor şi neînţelegerea
tehnicilor economice, întreaga politică financiară a guvernelor franceze bazându-se în
primii ani postbelici pe miliardele reparaţiilor germane. A fost respinsă forma posibilă
şi avantajoasă a reparării pagubelor prin utilizarea forţei de muncă şi livrarea de
produse germane.
După ce din 1924 criza postbelică a fost depăşită, economia franceză a început
să se dezvolte, producţia industrială crescând de la 61% în 1921 faţă de nivelul anului
1913, la 143% în 1929, nivelul antebelic fiind atins în 1924.
 8

Participarea Franţei la mişcarea generală de prosperitate a anilor ’20 a rezidat

în mod esenţial în forţa dezvoltării sale industriale. Amorsată de o reconstrucţie activă
creşterea producţiei industriale a atins o rată medie anuală record de 9,5% între 1921
şi 1929, acest ritm susţinut multiplicând producţia de 2,5 ori în 10 ani.
Modernizarea industrială a fost însoţită de o consolidare a poziţiilor marelui
capital francez. Efortul de investiţie în anii ’20 a absorbit aproximativ o cincime din
venitul naţional anual, fiind însoţit de o centralizare crescândă a capitalului în
favoarea marilor întreprinderi dinamice angajate într-o strategie activă de concentrare
economică şi financiară. Numeroase carteluri au fost constituite în siderurgie, minerit,
chimie, în industria automobilelor ; acestea şi-au asigurat baze financiare solide, ratele
ridicate ale profiturilor permiţându-le să-şi finanţeze dezvoltarea din resurse proprii
(rata de autofinanţare fiind de circa 60-70%).
În pofida avântului marilor întreprinderi moderne structurile productive ale
Franţei au rămas dominate de modelul tradiţional al micii întreprinderi independente
aparţinând unei familii, concepută ca bază economică a libertăţii individuale. În 1925
au fost create prin lege societăţile cu răspundere limitată, fapt care a permis întărirea
micilor întreprinderi particulare, foarte numeroase în comerţ şi agricultură. Chiar şi în
industrie structurile tehnologice au rămas slab concentrate, din moment ce, în 1926,
41% din mâna de lucru din industrie era folosită în întreprinderi cu mai puţin de 10
salariaţi.
Modernizarea economică a anilor ’20 a declanşat mutaţii sociale de lungă
durată, bazele societăţii tradiţionale franceze fiind puternic zdruncinate. Creşterea
economică a stimulat dezvoltarea noilor categorii sociale. În fruntea marilor societăţi
s-a afirmat un patronat modern, cunoscător al noilor metode de gestiune, al cărui
dinamism creator a coincis cu ritmul trepidant al creşterii. Sub impulsul acestor noi
conducători ai industriei marile societăţi au recrutat un personal mai competent
(ingineri, tehnicieni, contabili) care au alimentat rândurile clasei mijlocii mărind
eterogenitatea acestei clase sociale majoritare, dar foarte contrastante. Vechea
dominaţie a claselor mijlocii a profesiunilor independente (fermieri, meşteşugari,
comercianţi) a fost progresiv contestată de avântul clasei de mijloc salariate sau cu
profesiuni liberale. Astfel, două modele sociale diferite au coabitat în incerta condiţie
intermediară dintre burghezie şi proletariat : veniturile acestor categorii au evoluat
diferit în funcţie de ramura de activitate sau de forma de remunerare, inflaţia
ameninţând mai mult salariile fixe decât veniturile legate direct de preţul de vânzare.
 9

Totodată mişcarea muncitorească franceză a traversat o perioadă dificilă :

traumatizată de eşecul marii greve din 1920, ea a fost dezmembrată prin sciziunea
sindicală din 1921 între CGT (Confederaţia Generală a Muncii) şi CGTU (unitară),
consecinţă a crizei stângii socialiste.
Piaţa franceză s-a caracterizat printr-o lipsă de elasticitate care a reflectat
fărâmiţarea structurilor şi a limitat posibilităţile de expansiune economică naţională.
În 1929, 50% din populaţia franceză era rurală, trăind în sate izolate, neintegrate
circuitelor economice moderne. Economisirea, considerată drept o virtute, a condus la
practica generală a tezaurizării, ceea ce a restrâns debuşeurile industriei de bunuri de
consum şi a lipsit de resurse reţeaua bancară, puţin solicitată de masa micilor afaceri
familiale care nu recurgeau la credite.
Criza izbucnită în 1929 a determinat declanşarea dezordinii financiare care s-a
exprimat în Franţa prin reapariţia deficitelor bugetare pentru a căror diminuare s-a
făcut apel atât la creditul intern, cât şi la cel extern.
O situaţie cu totul particulară a existat în Marea Britanie, unde dificultăţile
economice s-au prelungit de-a lungul primului deceniu interbelic.
Necesităţile războiului au impus accentuarea intervenţionismului de stat,
manifestat în economie prin introducerea protecţionismului vamal în toate ramurile
care au avut nevoie să fie protejate de concurenţa străină, precum industria
aeronautică, chimică, electrotehnică, statul exercitând un control deplin şi asupra
căilor ferate şi a sectorului minier.
Deşi mai puţin afectată de război ca Franţa şi Germania, Marea Britanie a ieşit
totuşi slăbită din război, problemele afectând toate sectoarele economiei sub forma
îmbătrânirii utilajelor productive, a perturbării pieţelor externe, îndatorării statului,
inflaţiei şi deprecierii lirei sterline.
Creşterea rapidă a costului vieţii în 1919 a provocat demoralizare şi dezordine
socială, inflaţia provocând proliferarea speculei, acumularea stocurilor, debitorii fiind
eliberaţi de o parte a datoriilor iar creditorii spoliaţi.
A.Chamberlain a schiţat în octombrie 1919 un program deflaţionist, iar în anii
1920-1922 guvernul britanic va aplica sistematic şi perseverent o politică de redresare
valutară, urmărind revenirea la etalonul aur, la vechea paritate a lirei, însă pe baza lui
Gold Exchange Standard. Pentru readucerea lirei la paritatea antebelică, guvernul şi
Banca Angliei dispuneau ca mijloace de manevrarea taxei scontului, amortizarea
datoriei publice, limitarea circulaţiei şi sporirea rezervei de aur a Băncii Angliei.
 10

Deosebit de important a fost afluxul de capitaluri către Anglia, determinat de

factorul psihologic al încrederii în politica bancară şi bugetară a guvernului englez.
Afluxul de capitaluri a dus la balanţa de plăţi favorabilă Angliei şi la revalorizarea
valutei. Restaurarea monetară a fost favorizată şi de faptul că jumătate din producţia
de aur a lumii era dirijată spre piaţa Londrei, de existenţa veniturilor plasamentelor
externe ale Angliei, ca şi de faptul că deprecierea lirei engleze nu a fost foarte mare.
După ce a ridicat rata scontului de la 4% la 5%, fapt care a favorizat afluxul
fondurilor către Anglia, după ce în ianuarie 1925 guvernatorul Băncii Angliei
Montagu Norman a obţinut de la bancherii americani un credit care să-i permită, la
nevoie, să facă faţă retragerii de fonduri, prin Gold Standard Act din 13 mai 1925,
W.Churchill a obţinut aprobarea Parlamentului pentru aplicarea dispoziţiilor de
revenire la etalonul aur. Sistemul monetar britanic a luat o formă nouă, fiind adoptat
sistemul Gold Exchange Standard (sistemul convertibilităţii în vederea schimburilor
externe).
În anii ’20 dificultăţile economiei britanice au fost puse pe seama politicii
monetare, restrângerea creditului, criza industrială şi şomajul fiind explicate prin
politica deflaţionistă.
Implicaţiile politicii de revenire a lirei sterline la vechea sa paritate şi la
convertibilitatea în aur au fost criticate în mod deschis de J.M.Keynes :”Ameliorarea
valorii internaţionale a lirei sterline şi aducerea acesteia la paritatea sa în aur de dinainte de război,
în vreme ce ea trebuia să îi fie inferioară cu 10%, înseamnă că, ori de câte ori vom vinde ceva în
exterior, fie cumpărătorul străin va plăti cu 10% mai mult în moneda sa, fie noi vom accepta cu 10%
mai puţin în moneda noastră. Cu alte cuvinte, vom reduce preţurile în lire sterline la cărbune, la
fier, la navlul maritim şi la orice alt produs cu 10% pentru a ne menţine în poziţie concurenţială
(…). Astfel, politica domnului Churchill pentru ameliorarea monedei va deveni, mai devreme sau
mai târziu, o politică de reducere a salariilor cu doi şilingi la fiecare liră sterlină (…). Deflaţia nu
reduce salariile în mod „automat”. Ea le reduce prin intermediul şomajului (…). Ruşine acelora
care ajung să folosească (exagerarea valorii monedei) pentru agravarea unei depresiuni
economice!…Ce ne trebuie nouă astăzi, pentru a ajunge din nou la prosperitate, este o politică
simplă.
Noi dorim să-i încurajăm pe oamenii de afaceri să creeze noi întreprinderi, iar nu să-i
descurajăm, aşa cum se întâmplă acum.” (John Maynard Keynes, The economic Consequences of Mr.
Churchill, 1925)
În 1920-1921 acţiunea deflaţionistă a coincis cu criza economică, însă criza nu
a fost consecinţă a deflaţiei ci a provocat-o. Şomajul britanic postbelic, prezentat
adesea ca fiind urmarea politicii deflaţioniste, are cauze mai diverse şi mai profunde
 11

decât cele de ordin monetar, cum ar fi oprirea emigraţiei, scăderea nevoilor de

cărbune şi concurarea producţiei britanice.
Organizarea monetară instituită în 1925 a durat până în septembrie 1931, când
sub presiunea efectelor crizei financiare resimţite în Germania (îngheţarea creditelor,
retragerea depunerilor) Banca Angliei îşi vede rezerva metalică diminuându-se.
Astfel, după ce la 15 septembrie 1931, Banca a hotărât restrângerea convertibilităţii
biletelor, la 21 septembrie a fost suspendată convertibilitatea în aur a lirei sterline şi s-
a trecut la deprecierea acesteia faţă de aur. După o suită de deprecieri succesive, în
1935 lira sterlină a fost devalorizată cu 40%.
După o scurtă perioadă de expansiune în 1919-1920, provocată de o cerere în
creştere bruscă după restricţiile impuse de război, situaţia economiei britanice s-a
degradat rapid. Contrar situaţiei din alte ţări, criza din 1921 nu a fost în Marea
Britanie o depresiune momentană ciclică, ci simptomul unei tulburări economice
profunde care s-a manifestat până în anii ’30 în toate domeniile. Criza a afectat
agricultura, producţia agricolă stimulată în timpul războiului întorcându-se la
tendinţele negative anterioare anului 1913, Marea Britanie preferând să cumpere din
exterior produsele alimentare la cele mai bune preţuri.
Mult mai grav, criza a afectat industriile tradiţionale, cărbunele, baza
economiei britanice în secolul XIX, suferind concurenţa noilor surse de energie şi a
cărbunelui străin mai ieftin datorită slabei productivităţi a minelor de huilă engleze,
foarte numeroase, şi a echipamentelor adesea vetuste, ca şi salariilor relativ ridicate
ale minerilor englezi. Acest declin al rolului cărbunelui care a atins ţinuturile miniere
a fost însoţit de stagnarea marii majorităţi a industriilor tradiţionale, industrii de bază
care reprezentau 84% din producţie şi alimentau majoritatea exporturilor : siderurgie,
şantiere navale, construcţii de maşini, textile (în special industria bumbacului). Printre
cauze se numără concentrarea insuficientă a întreprinderilor, patronatul prea puţin
dinamic, echipamentul învechit, impozitele ridicate, salariile mari (mai mari cu 40%
decât în Franţa) etc.
O anumită vitalitate tehnologică s-a remarcat în dezvoltarea industriilor
moderne (automobile, textile artificiale, aparatură electrică, chimie) localizate mai
ales în sudul Angliei – Midlands şi bazinul Londrei – dezvoltarea acestor zone
subliniind şi mai puternic declinul vechilor industriale (nordul Angliei, Ţara Galilor,
Scoţia).
 12

Criza a afectat implicit şi comerţul exterior : producând prea scump, Marea

Britanie exportă din ce în ce mai dificil, ca urmare a sărăcirii vechilor săi clienţi
europeni, concurenţei noilor apăruţi – SUA şi Japonia – şi consolidării generale a
protecţionismului pe plan mondial ; astfel, valoarea exportului britanic a reprezentat
în 1929 doar 37% din nivelul anului 1913.
Contextul dificil pentru Marea Britanie a fost întreţinut şi de faptul că în
imperiu dominioanele au cunoscut o dezvoltare neîntreruptă în plan economic, ceea ce
le-a dat forţa să se simtă din ce în ce mai puţin legate de metropolă ; ele şi-au creat şi
dezvoltat industrii proprii capabile să satisfacă nu numai cerinţele locale, dar să şi
concureze mărfurile engleze. În paralel dominioanele au obţinut calitatea de membre
ale Societăţii Naţiunilor şi dreptul de a avea relaţii economice cu alte state.
Conferinţa Imperială din 1926 a confirmat larga autonomie a dominioanelor
în cadrul imperiului şi a marcat punctul de plecare în aplicarea planului de
reorganizare economică printr-o raţionalizare a producţiei industriale pe bază de
reciprocitate, fiecare parte reglându-şi producţia în raport de resursele economiei
proprii. Totodată, tarifele preferenţiale au început să constituie o practică de bază în
dezvoltarea relaţiilor economice în cadrul imperiului. Situaţia Marii Britanii a devenit
delicată prin deseuropenizarea comerţului, expresia cea mai frapantă a mutaţiilor de
după 1918, ea cedând Statelor Unite poziţia prioritară în relaţiile economice
internaţionale şi, în consecinţă, hegemonia politică şi financiară.
Marea Britanie a fost frământată în anii ’20 şi ’30 de numeroase tulburări
sociale, determinate în principal de succesivele crize economice, pe de o parte, şi de
dezacordul dintre structura socială tradiţională engleză care corespundea realităţilor
secolului al XIX-lea şi noile realităţi apărute după primul război mondial. Astfel, în
1914 Marea Britanie era caracterizată de o puternică inegalitate a condiţiilor sociale,
85% din proprietăţi fiind concentrate în mâinile a 5% din populaţie, situaţie care a
rămas, cu puţine excepţii, practic neschimbată după 1918.
Aceste dificultăţi economice şi agitaţiile muncitoreşti nu au pus însă în
discuţie fundamentele societăţii britanice care a rămas puternic inegalitară şi
ierarhizată, o ierarhie fondată în principal pe avere, dar şi pe alţi factori de diferenţiere
(natura veniturilor, legăturile familiale, modul de viaţă). În 1929, 4% din populaţie
deţinea o treime din venitul naţional, în timp ce şomajul atingea peste 1 milion de
persoane, în alţi termeni 10% din populaţia activă. Între aceste extreme s-a afirmat o
puternică midle class, formată din funcţionari, comercianţi, practicanţi ai profesiunilor
 13

liberale, etc, consecinţă a dezvoltării sectorului terţiar care reprezenta în 1930 aproape
50% din populaţia activă.
Pentru Germania, primii ani postbelici au fost dominaţi de dificultăţi
economice deosebit de grave, de inflaţie şi privaţiuni. Germania a cunoscut în primii
ani postbelici cel mai devastator val inflaţionist înregistrat în istoria economiei.
Originile inflaţiei galopante manifestate între 1920 şi 1923 au fost complexe :
efectelor războiului şi crizei economice li s-au adăugat raţiuni specifice legate de plata
reparaţiilor de război care apăsau greu asupra bugetului şi de ocuparea Ruhr-ului care
a imobilizat mai multe luni principala regiune economică şi a obligat guvernul Reich-
ului să finanţeze rezistenţa pasivă. Pe de altă parte, mediile economice3, în special
industria grea, au avut o mare responsabilitate în agravarea dezordinii monetare. Ele
au văzut în inflaţie un mijloc de a se elibera uşor de datoriile contractate la bănci
private sau la Reichsbank şi au profitat de pe urma exporturilor prin deprecierea
externă a mărcii.
Relativ la iluzia avantajelor inflaţiei, Georges Edgar Bonnet afirma : ‘Plata
scăzută a muncii a favorizat exportul şi producţia germană. Iluzia acestui avantaj a fost unul din
factorii care a provocat inflaţia. Pentru unii era un avantaj. Însă nu pentru colectivitate. Cu toată
activitatea productivă, o ţară care exportă în asemenea condiţii riscă să sărăcească, întrucât
bogăţiile reale pe care le primeşte din străinătate sunt în scădere constantă pe măsură ce se
accentuează deprecierea monetară. Vânzându-şi materiile prime, mărfurile şi mai ales munca la un
curs redus în mod anormal, cumpără, dimpotrivă, la preţuri mari, la sfârşit având de a face cu o
operaţie nefericită. Pentru naţiune rezultatul este o pierdere de substanţă. Fapt şi mai grav, procesul
deprecierii, apoi cel al restaurării monetare favorizează, apoi impune, înstrăinarea unei părţi
însemnate din patrimoniul naţional’.
În toamna anului 1921 situaţia monetară a Germaniei nu mai a făcut posibilă
redresarea, încetarea emisiunii de hârtie monedă, prin suprimarea deficitului bugetar
depăşind posibilităţile statului. Sub ministrul Wirth au fost sporite impozitele, au fost
create contribuţii noi, a fost numit un Comisar al economiei şi a fost instituit un
împrumut forţat ; măsurile nu s-au arătat eficace, valoarea reală a încasărilor scăzând
constant ca urmare a deprecierii monetare, iar impozitele directe excesive accelerând
fuga capitalurilor, cu urmări deplorabile asupra valutei germane.

3
În primul rând a avut de câştigat marea industrie germană : inflaţia a creat o primă la export, a
stimulat producţia naţională, aceasta ducând la dezvoltarea comerţului exterior şi la recucerirea de către
Germania a debuşeelor externe. Exporturile au sporit de la o valoare aur de 3.700 milioane mărci în
1920 la 4.900 milioane în 1921 şi 6.180 milioane în 1922. Şomajul afecta 4,5% din muncitorii
sindicalizaţi la începutul anului 1921 şi doar 0,6% la mijlocul lui 1922.
 14

Din iarna lui 1921/1922 în Germania nu au mai existat practic finanţe publice :
încasările bugetare au scăzut odată cu valoarea mărcii – evaluate în mărci aur ele au
scăzut de la 104 milioane în ianuarie 1921 la 46 milioane în ianuarie 1922 şi la 16
milioane în octombrie 1922. În primăvara anului 1923 gravitatea situaţiei a început să
neliniştească chiar şi pe cei mai activi susţinători ai politicii de depreciere monetară.
Ocuparea Ruhr-ului a obligat guvernul german să revină la politica de susţinere a
mărcii, politică care a eşuat.
Prăbuşirea precipitată din 1923, deprecierea valutei şi creşterea preţurilor se
exprimă prin cifre care, prin ordinul lor de mărime încetează de a se mai adresa
imaginaţiei astfel încât compararea lor nu mai are nici o semnificaţie4. În octombrie
1923 circulaţia monetară a ajuns la 2.500 catralioane de mărci, pe piaţa valutară
marca ajungând la 20 de miliardimi din valoarea nominală. Creşterea preţurilor
interne a fost mai rapidă decât scăderea valutei, ca rezultat al fugii de marcă indicele
preţurilor crescând între ianuarie şi octombrie 1923 de la 2.054 la mai mult de 3
milioane.
Inflaţia a permis speculanţilor să facă averi, iar cei care beneficiau de venituri
fixe, retribuite periodic au ajuns în stare de mizerie. Dorinţa de stabilizare a început să
se exprime prin extinderea uzanţei de a nu se mai stipula moneda legală, ci orice alt
element cu valoare stabilă. În proiectele de stabilizare care au apărut s-au confruntat
două opinii : cea a stabilizării mărcii la rata atinsă, cu cea a devalorizării complete şi
crearea unei monede noi.
Întrucât stabilizarea valutei la rata atinsă presupunea restabilirea echilibrului
bugetar – aceasta ar fi însemnat împingerea ţării către o nouă inflaţie – după ce
guvernul a înclinat o vreme către prima soluţie, treptat şi-a făcut loc ideea unei
reforme radicale, care presupunea crearea unei monede noi.
Primul pas către revenirea la un regim monetar stabil şi la o viaţă economică
normală s-a făcut prin înfiinţarea Rentenbank, în octombrie 1923 care a început să
emită noua unitate monetară, Rentenmark, care echivala cu 1 marcă aur.
Au apărut astfel două monede, marca hârtie rămânând moneda legală,
casieriile publice acceptând rentenmark la valoarea nominală (1 mark-aur),
asigurându-i valoarea nominală. Cele două monede au circulat concomitent, fiind

4
Nu numai că nu mai poate fi percepută mărimea cifrelor, dar apar şi probleme de comunicare : la
francezi trilionul reprezintă 1.000 de miliarde, germanii numind aceeaşi cifră bilion ; trilionul german
este 1 milion de milarde.
 15

convertibile una în cealaltă, însă rentenmark este o monedă strict internă, nefiind
convertibilă în exterior.
Un obstacol important în realizarea stabilităţii monetare a fost reprezentat de
dezechilibrul bugetar, echilibrarea bugetului impunând o reformă fiscală completă,
care a fost realizată în 1923. Comitetul experţilor întrunit la Paris în aprilie 1924, a
marcat începutul unei noi faze a stabilizării monedei germane. Potrivit Planului
Dawes a fost lansat un împrumut de 800 milioane de mărci aur în afara Germaniei, al
cărui produs urma să servească drept bază a puterii fiduciare a Reichsbank. Resursele
au permis reconstituirea integrală a sistemului monetar şi de credit al Reichului.
Severa politică deflaţionistă – restricţia creditelor, economiile bugetare, reducerea
ajutoarelor de şomaj şi creşterea impozitelor – au permis reducerea masei monetare şi
restabilirea echilibrului bugetar.
Însănătoşind astfel situaţia economică şi stabilizând moneda, dr.Schacht a
putut, în august 1924, să redea Reichsbank-ului privilegiul emisiunii de bancnote,
restabilind definitiv Reichsmark prin raportare la etalonul aur. Bazele restaurării au
fost puse prin Legea monetară şi legile bancare din 30 august 1924, intrate în vigoare
în 11 octombrie 1924, care au reorganizat Reichsbank, au reglementat activitatea
băncilor private şi au prevăzut condiţiile lichidării rentenmark. Conform noii legi
monetare, unitatea monetară germană este Reichsmark, emisă de Reichsbank care a
rămas singura bancă de emisiune.
Astfel, dotată cu o monedă stabilă, economia germană a intrat cu începere din
1924 într-o fază de prosperitate care a fost favorizată şi de afluxul capitalului străin,
mai ales american, de modicitatea salariilor şi de adeziunea muncitorilor – sensibili la
reducerea şomajului şi la stabilitatea locului de muncă – la politica contractuală a
sindicatelor reformiste.
Pe ansamblu, cei cu venituri mari au profitat de pe urma naufragiului monedei.
În timp ce proprietarii de domenii funciare importante au beneficiat de pe urma
creşterii preţurilor agricole, lumea afacerilor şi magnaţii industriei au speculat pe baza
scăderii mărcii şi au cumpărat pe nimic întreprinderi aflate în dificultate, obţinând de
la bănci şi de la stat împrumuturi pe termen scurt pe care le-au rambursat în monedă
depreciată. Inflaţia a favorizat astfel o concentrare puternică în Germania şi a concurat
la formarea imperiilor financiare.
Muncitorii au fost puternic afectaţi de şomaj şi de erodarea puterii lor de
cumpărare, căci salariile nu au urmat nici pe de departe creşterea costului vieţii.
 16

Pentru clasele mijlocii criza s-a tradus într-o veritabilă expropriere care a
afectat pensionarii, micii depunători şi ca regulă generală deţinătorii de venituri fixe,
ca şi patronii micilor întreprinderi, incapabili să lupte împotriva concurenţei marilor
societăţi. De aici a rezultat o profundă nepopularitate în rândul acestor categorii
sociale pentru un regim care nu a ştiut să le apere interesele şi o radicalizare politică al
cărei principal beneficiar a fost extrema dreaptă.
După ce redresarea financiară s-a produs prin reforma monetară din 1924,
depresiunea s-a încheiat şi, în consecinţă, procesul de concentrare şi centralizare a
capitalului s-a intensificat. Concentrarea s-a accelerat pe seama Konzerne-lor
familiale care au dispărut s-au au fost nevoite să se integreze în vaste ansambluri
dominate de bănci (astfel, în 1932, 45% din societăţile pe acţiuni controlau 84% din
capitalul industrial). În plus, în economia germană au pătruns masiv capitaluri străine,
publice şi private, în primul rând americane.
Principalul beneficiar al acestei expansiuni a fost industria. Productivitatea a
fost mărită prin perfecţionări tehnologice şi prin dezvoltarea cercetării ştiinţifice.
Efectele au fost reflectate de creşterea producţiei globale în intervalul 1925-1929,
nivelul antebelic fiind atins în 1927 : faţă de 1913, indicele producţiei industriale a
reprezentat 55% în 1921 şi 117% în 1929.
Creşterile au fost urmarea naturală a încurajării introducerii de către
întreprinderi a standardizării şi a lucrului ‘pe bandă’, dar şi al reînnoirii utilajelor care
a permis sporirea producţiei şi a productivităţii.
Relansarea economică a Germaniei s-a sprijinit pe aplicarea Planului Dawes,
care a funcţionat între 1924 şi 1929. În această perioadă, Germania a plătit în contul
datoriilor 7-8 miliarde mărci, dintre care 6 miliarde în devize. Însă, în afară de cele
800 de milioane intrate conform planului, raţionalizarea industriei germane şi
dobânzile mari oferite au atras capitaluri externe care au însumat aproximativ 24
miliarde de mărci.
Agricultura germană însă, nu a progresat decât datorită sprijinului sistematic
acordat de guvernele de dreapta moşierilor : degrevări fiscale, cumpărarea de către
stat a stocurilor la preţuri garantate, împrumuturi cu dobândă redusă acordate junker-
ilor din Est, adoptarea în 1927 a unui tarif protecţionist ridicat ; deşi a fost introdusă
pe scară largă mecanizarea, progresul a fost lent, comparativ cu situaţia din celelalte
sectoare.
 17

Germania a înregistrat progrese în aproape toate sectoarele economiei şi

societăţii. Oraşele au fost modernizate prin declanşarea unor vaste programe de
construcţii. A crescut volumul global al comerţului exterior, flota comercială germană
ocupând locul patru în lume (după Marea Britanie, SUA şi Japonia), deşi ponderea
comerţului exterior, de 9% în 1928, a fost sub cea din 1913, de 12%. Balanţa
comercială a rămas în general deficitară, în ciuda afirmării exporturilor, iar balanţa de
plăţi nu a fost echilibrată decât datorită sosirii capitalului străin.
Adoptarea Planului Young în 1930 a reprezentat sfârşitul controlului străin
asupra finanţelor germane, reducerea datoriei Reichului şi un nou împrumut de 300
milioane mărci. În 9 mai 1931 a fost proclamat Moratoriul Hoover – moratoriul
general al datoriilor internaţionale – iar în iulie 1932, la Conferinţa de la Lausanne s-a
pus capăt problemei reparaţiilor.
Economia Italiei interbelice a cunoscut o serie de particularităţi, determinate
de faptul că prima conflagraţie a schimbat simţitor structura industriei peninsulare
prin dezvoltarea ramurilor care au alimentat conflictul. Provinciile din Nord-Est au
fost răvăşite de operaţiunile militare, iar industria sa de creaţie recentă a resimţit lipsa
mâinii de lucru, materiei prime şi capitalului. Totuşi, unele ramuri au profitat de pe
urma mobilizării economice şi comenzilor militare, ca siderurgia (Ansaldo, Ilva) şi
industria constructoare de maşini (FIAT), deja puternic concentrate în perioada
premergătoare războiului. Pe plan financiar, războiul a avut ca efect, pe lângă
creşterea impozitelor, creşterea datoriilor statului, obligat să recurgă la împrumuturi şi
inflaţie. De aici a rezultat o creştere vertiginoasă a preţurilor, necompensată de
creşterea salariilor şi, într-o proporţie mai mică decât în Germania, dar, totuşi, destul
de puternică, mizeria claselor populare şi pauperizarea clasei mijlocii.
Urmările grave ale războiului s-au grefat în Italia pe o societate în care
capitalismul monopolist era de dată relativ recentă. După criza din 1920-1921
economia italiană a înregistrat o netă ameliorare, nivelul antebelic fiind atins în 1922.
Criza economică a îmbrăcat în Italia un aspect deosebit de grav, accentuat de
dezechilibrele regionale şi sectoriale ; ea a lovit atât întreprinderile mici şi mijlocii,
cât şi marile societăţi beneficiare ale mobilizării industriale. Şomajul şi scăderea
salariului real au agravat tensiunile sociale, deja puternice înainte de 1914, şi au
determinat declanşarea unei adevărate mişcări revoluţionare.
La sate, mişcarea a mobilizat ţărănimea săracă, care suferise cele mai mari
sacrificii în timpul războiului şi căreia i se promisese o soluţionare a ‘problemei
 18

pământului’, promisiune vagă şi nerespectată de guvernul Nitti. În consecinţă, în vara

anului 1919 s-a declanşat o puternică mişcare de ocupare a terenurilor necultivate şi a
marilor domenii, mai întâi în regiunea Romei, apoi în Mezzogiorno şi în valea
Padului. În aceeaşi perioadă, socialiştii şi catolicii, s-au organizat în cooperative care
au impus marilor proprietari – agrarienii – creşteri salariale şi contracte mai
avantajoase.
În marile zone industriale s-au manifestat efectele şomajului şi scăderii puterii
de cumpărare, care au alimentat voinţa de schimbare care anima clasa muncitoare,
conştientă de rolul pe care l-a jucat în obţinerea victoriei ; înscrişi în puternicul
sindicat CGL care număra 2 milioane de aderenţi în 1920 şi încurajaţi de exemplul
revoluţiei bolşevice, muncitorii şi-au înmulţit acţiunile ofensive, greve şi mişcări cu
caracter politic.
Odată cu venirea la putere a lui Benito Mussolini în 1922, economia italiană a
fost reorganizată în spiritul corporatismului, statul corporatist fiind considerat opusul
statului burghez, lipsit de disciplină şi metodă, considerat o ‘abstracţie periculoasă’
care absorbea fără profit toate activităţile. Ideea de la care s-a plecat a fost aceea că
statul putea deveni cel mai puternic stimulent al energiilor dacă era ordonat şi
organizat, individul nefiind valoric judecat decât în funcţie de stat fără de care
reprezenta o ‘celulă’ lipsită de cadru şi deci inutilă. Dorind să dea statului prioritate,
ca idee esenţială a doctrinei, Mussolini a lansat formula ‘Totul în stat, nimic contra
statului, nimic în afara statului’.
Progresele nu au întârziat să apară, fiind reflectate în sporirea activităţilor
industriale cu 59% în 1925 faţă de 1922, în începerea electrificării reţelei de căi ferate,
în obţinerea energiei prin valorificarea căderilor de apă, în stabilizarea monedei în
1927, în sporirea randamentului la hectar. După ce în 1927 şi 1928 economia italiană
a traversat o dificilă perioadă de ajustare şi adaptare la condiţiile determinate de
revalorizarea lirei, a urmat o ameliorare graduală : procesul de concentrare a
capitalurilor a fost accelerat în mai multe ramuri industriale, fiind însoţit şi de
aplicarea treptată a raţionalizării tehnice. Între altele, producţia de fontă a crescut în
intervalul 1918-1930 de la 0,3 la 0,5 milioane tone şi tot în aceleaşi valori absolute şi
producţia de oţel. Semnificativ a fost faptul că Italia a fost singura ţară care în 1928 a
atins în comerţul exterior ponderea antebelică de 3%.
 19

Între statele care au continuat să fie slab dezvoltate de-a lungul perioadei
interbelice s-au numărat şi cele din Peninsula Iberică, mai ales Portugalia, a cărei
populaţie era ocupată în proporţie de 60% în agricultură.
Spania, neutră în timpul războiului, şi-a putut dezvolta unele ramuri
economice, ale căror produse, în special cărbunele, minereurile şi textilele au fost
solicitate de beligeranţi. În schimb, alte sectoare, cum au fost agricultura, au stagnat,
determinând adâncirea contrastelor din economie şi societate. După război, industria,
nemaiavând cereri pe piaţa externă a fost paralizată, astfel încât, după ‘neutralitatea
aurită’, a urmat o perioadă de criză şi şomaj. În anii dictaturii lui Primo de Rivera
(1923-1930), măsurile întreprinse – protecţionismul, finanţarea lucrărilor publice,
irigaţii, construirea de şosele şi căi ferate – au dat un oarecare avânt economiei, fără a
lichida însă rămânerile în urmă şi fără a pune capăt contradicţiilor dintre dezvoltarea
modernă a industriei şi agricultură.
În rândul statelor care au ieşit prin boom economic din război s-a numărat şi
Danemarca, care în timpul conflictului a profitat din plin de faptul că a efectuat
schimburi comerciale cu ambele tabere beligerante. Regresul care a urmat
conflagraţiei a fost depăşit după 1921, când s-a produs o puternică dezvoltare a
industriei. Datorită, pe de o parte, măsurilor de raţionalizare luate spre sfârşitul anilor
’20 şi, pe de alta, datorită împrumuturilor contractate în 1928 în străinătate şi recoltei
excepţionale – care a determinat scăderea importurilor de alimente – piaţa monedei
daneze a cunoscut o abundenţă care s-a prelungit şi în anii următori.
Într-o situaţie analoagă cu Spania şi Danemarca s-a aflat Suedia, care, neutră
în timpul războiului, a întreţinut relaţii comerciale cu ambele tabere, obţinând mari
beneficii, dar după încheierea conflictului a înregistrat un regres economic de scurtă
durată. În 1925 industria suedeză a atins nivelul din 1913 pe care l-a depăşit simţitor
în anii următori ; un rol important în reconstrucţia căilor ferate şi a unor însemnate
ramuri industriale l-au jucat capitalurile germane şi americane.
În a treia ţară scandinavă, Finlanda, economia a cunoscut până în 1928 o
perioadă de prosperitate în toate sectoarele. Economia Norvegiei a cunoscut, după
boom-ul din anii războiului, o perioadă de regres cu consecinţe în sfera social-politică.
Refacerea economică a fost fragilă şi nu a cuprins toate sectoarele, unele ramuri, cum
au fost construcţiile de maşini şi construcţiile navale, înregistrând între 1924 şi 1929
progrese neînsemnate, în timp ce în agricultură şi în industria pescuitului semnele
 20

crizei s-au menţinut, iar şomajul nu a fost lichidat ; cu toate acestea, până în 1928
economia s-a aflat într-un progres lent.
În rândul statelor baltice, economia Letoniei a fost orientată spre organizare şi
exploatarea raţională a materiilor prime, dar şi spre crearea condiţiilor de desfacere a
produselor industriale străine provenite mai ales din Germania şi Marea Britanie ; în
acelaşi timp, Lituania a rămas o ţară agrară, 75% din populaţie fiind ocupată în
agricultură ; acelaşi statut l-a avut şi Estonia, a cărei producţie agricolă slabă a
provocat consecinţe grave.
După o perioadă de stagnare relativă, anii 1927-1930 au fost pentru Belgia un
interstiţiu de puternică dezvoltare, îndeosebi în industrie. Anul 1928 s-a distins nu
numai printr-un rapid progres al producţiei, ci şi prin în comerţul exterior unde a fost
atinsă ponderea de 5%, fără a o depăşi pe cea de 7% înregistrată în 1913. Producţia de
cărbune a crescut de la 23 milioane tone în 1920-1924 la 26 milioane tone în 1925-
1929, cea de fontă cu 3,4 milioane tone în 1930 şi tot cu aceeaşi cantitate la oţel, faţă
de zero tone în 1918.
O dezvoltare puternică a cunoscut şi economia Olandei, veniturile
impresionante obţinute din colonii, îndeosebi din Indonezia, dând posibilitatea
dezvoltării industriei metalurgice şi navale olandeze pe fondul înviorării întregii
economii. Aici, ca şi în Austria şi în Elveţia, graţie aplicării metodelor psihotehnice,
s-a înregistrat o creştere vertiginoasă a randamentului în producţie.
Economia Italiei interbelice a cunoscut o serie de particularităţi, determinate
de faptul că prima conflagraţie a schimbat simţitor structura industriei peninsulare
prin dezvoltarea ramurilor care au alimentat conflictul.
Provinciile din Nord-Est au fost răvăşite de operaţiunile militare, iar industria
sa de creaţie recentă a resimţit lipsa mâinii de lucru, materiei prime şi capitalului.
Totuşi, unele ramuri au profitat de pe urma mobilizării economice şi comenzilor
militare, ca siderurgia (Ansaldo, Ilva) şi industria constructoare de maşini (FIAT),
deja puternic concentrate în perioada premergătoare războiului.
Pe plan financiar, războiul a avut ca efect, pe lângă creşterea impozitelor,
creşterea datoriilor statului, obligat să recurgă la împrumuturi şi inflaţie. De aici a
rezultat o creştere vertiginoasă a preţurilor, necompensată de creşterea salariilor şi,
într-o proporţie mai mică decât în Germania, dar, totuşi, destul de puternică, mizeria
claselor populare şi pauperizarea clasei mijlocii.
 21

Urmările grave ale războiului s-au grefat în Italia pe o societate în care

capitalismul monopolist era de dată relativ recentă. După criza din 1920-1921
economia italiană a înregistrat o netă ameliorare, nivelul antebelic fiind atins în 1922.
Criza economică a îmbrăcat în Italia un aspect deosebit de grav, accentuat de
dezechilibrele regionale şi sectoriale ; ea a lovit atât întreprinderile mici şi mijlocii,
cât şi marile societăţi beneficiare ale mobilizării industriale. Şomajul şi scăderea
salariului real au agravat tensiunile sociale, deja puternice înainte de 1914, şi au
determinat declanşarea unei adevărate mişcări revoluţionare.
La sate, mişcarea a mobilizat ţărănimea săracă, care suferise cele mai mari
sacrificii în timpul războiului şi căreia i se promisese o soluţionare a ‘problemei
pământului’, promisiune vagă şi nerespectată de guvernul Nitti. În consecinţă, în vara
anului 1919 s-a declanşat o puternică mişcare de ocupare a terenurilor necultivate şi a
marilor domenii, mai întâi în regiunea Romei, apoi în Mezzogiorno şi în valea
Padului. În aceeaşi perioadă, socialiştii şi catolicii, s-au organizat în cooperative care
au impus marilor proprietari – agrarienii – creşteri salariale şi contracte mai
avantajoase.
În marile zone industriale s-au manifestat efectele şomajului şi scăderii puterii
de cumpărare, care au alimentat voinţa de schimbare care anima clasa muncitoare,
conştientă de rolul pe care l-a jucat în obţinerea victoriei ; înscrişi în puternicul
sindicat CGL care număra 2 milioane de aderenţi în 1920 şi încurajaţi de exemplul
revoluţiei bolşevice, muncitorii şi-au înmulţit acţiunile ofensive, greve şi mişcări cu
caracter politic.
Odată cu venirea la putere a lui Benito Mussolini în 1922, economia italiană a
fost reorganizată în spiritul corporatismului, statul corporatist fiind considerat opusul
statului burghez, lipsit de disciplină şi metodă, considerat o ‘abstracţie periculoasă’
care absorbea fără profit toate activităţile. Ideea de la care s-a plecat a fost aceea că
statul putea deveni cel mai puternic stimulent al energiilor dacă era ordonat şi
organizat, individul nefiind valoric judecat decât în funcţie de stat fără de care
reprezenta o ‘celulă’ lipsită de cadru şi deci inutilă. Dorind să dea statului prioritate,
ca idee esenţială a doctrinei, Mussolini a lansat formula ‘Totul în stat, nimic contra
statului, nimic în afara statului’.

Progresele nu au întârziat să apară, fiind reflectate în sporirea activităţilor

industriale cu 59% în 1925 faţă de 1922, în începerea electrificării reţelei de căi ferate,
 22

în obţinerea energiei prin valorificarea căderilor de apă, în stabilizarea monedei în

1927, în sporirea randamentului la hectar.
După ce în 1927 şi 1928 economia italiană a traversat o dificilă perioadă de
ajustare şi adaptare la condiţiile determinate de revalorizarea lirei, a urmat o
ameliorare graduală : procesul de concentrare a capitalurilor a fost accelerat în mai
multe ramuri industriale, fiind însoţit şi de aplicarea treptată a raţionalizării tehnice.
Între altele, producţia de fontă a crescut în intervalul 1918-1930 de la 0,3 la 0,5
milioane tone şi tot în aceleaşi valori absolute şi producţia de oţel. Semnificativ a fost
faptul că Italia a fost singura ţară care în 1928 a atins în comerţul exterior ponderea
antebelică de 3%.
Între statele care au continuat să fie slab dezvoltate de-a lungul perioadei
interbelice s-au numărat şi cele din Peninsula Iberică, mai ales Portugalia, a cărei
populaţie era ocupată în proporţie de 60% în agricultură. Spania, neutră în timpul
războiului, şi-a putut dezvolta unele ramuri economice, ale căror produse, în special
cărbunele, minereurile şi textilele au fost solicitate de beligeranţi. În schimb, alte
sectoare, cum au fost agricultura, au stagnat, determinând adâncirea contrastelor din
economie şi societate. După război, industria, nemaiavând cereri pe piaţa externă a
fost paralizată, astfel încât, după ‘neutralitatea aurită’, a urmat o perioadă de criză şi
şomaj. În anii dictaturii lui Primo de Rivera (1923-1930), măsurile întreprinse –
protecţionismul, finanţarea lucrărilor publice, irigaţii, construirea de şosele şi căi
ferate – au dat un oarecare avânt economiei, fără a lichida însă rămânerile în urmă şi
fără a pune capăt contradicţiilor dintre dezvoltarea modernă a industriei şi agricultură.
În rândul statelor care au ieşit prin boom economic din război s-a numărat şi
Danemarca, care în timpul conflictului a profitat din plin de faptul că a efectuat
schimburi comerciale cu ambele tabere beligerante. Regresul care a urmat
conflagraţiei a fost depăşit după 1921, când s-a produs o puternică dezvoltare a
industriei. Datorită, pe de o parte, măsurilor de raţionalizare luate spre sfârşitul anilor
’20 şi, pe de alta, datorită împrumuturilor contractate în 1928 în străinătate şi recoltei
excepţionale – care a determinat scăderea importurilor de alimente – piaţa monedei
daneze a cunoscut o abundenţă care s-a prelungit şi în anii următori.
Într-o situaţie analoagă cu Spania şi Danemarca s-a aflat Suedia, care, neutră
în timpul războiului, a întreţinut relaţii comerciale cu ambele tabere, obţinând mari
beneficii, dar după încheierea conflictului a înregistrat un regres economic de scurtă
durată. În 1925 industria suedeză a atins nivelul din 1913 pe care l-a depăşit simţitor
 23

în anii următori ; un rol important în reconstrucţia căilor ferate şi a unor însemnate

ramuri industriale l-au jucat capitalurile germane şi americane. În a treia ţară
scandinavă, Finlanda, economia a cunoscut până în 1928 o perioadă de prosperitate în
toate sectoarele.
Economia Norvegiei a cunoscut, după boom-ul din anii războiului, o perioadă
de regres cu consecinţe în sfera social-politică. Refacerea economică a fost fragilă şi
nu a cuprins toate sectoarele, unele ramuri, cum au fost construcţiile de maşini şi
construcţiile navale, înregistrând între 1924 şi 1929 progrese neînsemnate, în timp ce
în agricultură şi în industria pescuitului semnele crizei s-au menţinut, iar şomajul nu a
fost lichidat ; cu toate acestea, până în 1928 economia s-a aflat într-un progres lent.
În rândul statelor baltice, economia Letoniei a fost orientată spre organizare şi
exploatarea raţională a materiilor prime, dar şi spre crearea condiţiilor de desfacere a
produselor industriale străine provenite mai ales din Germania şi Marea Britanie ; în
acelaşi timp, Lituania a rămas o ţară agrară, 75% din populaţie fiind ocupată în
agricultură ; acelaşi statut l-a avut şi Estonia, a cărei producţie agricolă slabă a
provocat consecinţe grave.
După o perioadă de stagnare relativă, anii 1927-1930 au fost pentru Belgia un
interstiţiu de puternică dezvoltare, îndeosebi în industrie. Anul 1928 s-a distins nu
numai printr-un rapid progres al producţiei, ci şi prin în comerţul exterior unde a fost
atinsă ponderea de 5%, fără a o depăşi pe cea de 7% înregistrată în 1913. Producţia de
cărbune a crescut de la 23 milioane tone în 1920-1924 la 26 milioane tone în 1925-
1929, cea de fontă cu 3,4 milioane tone în 1930 şi tot cu aceeaşi cantitate la oţel, faţă
de zero tone în 1918.
O dezvoltare puternică a cunoscut şi economia Olandei, veniturile
impresionante obţinute din colonii, îndeosebi din Indonezia, dând posibilitatea
dezvoltării industriei metalurgice şi navale olandeze pe fondul înviorării întregii
economii. Aici, ca şi în Austria şi în Elveţia, graţie aplicării metodelor psihotehnice,
s-a înregistrat o creştere vertiginoasă a randamentului în producţie.
În spaţiul sud-est european, economia Iugoslaviei – Regatul Sârbilor, Croaţilor
şi Slovenilor până în 1929 - şi-a păstrat caracterul agrar, 80% din populaţie fiind
ocupată în acest sector. Distrugerile provocate de război au compromis, pe de altă
parte şi slaba industrie existentă. În 1919 a fost efectuată o reformă agrară prin care a
fost redistribuită proprietatea funciară şi o reformă monetară menită să stopeze haosul
financiar. Insuficienţa resurselor financiare a obligat guvernul să facă apel la capitalul
 24

străin, penetraţia acestuia în economia noului stat fiind favorizată şi de datoriile de

război. În 1925 s-a constituit o coaliţie politică care şi-a fixat ca scop înfăptuirea unui
program de egalizare economică şi politică a tuturor regiunilor regatului, în condiţiile
în care nivelul producţiei agricole s-a menţinut diferit de la o provincie la alta ; astfel,
în timp ce în Slovenia s-au făcut paşi importanţi spre modernizare, în celelalte
provincii situaţia a rămas neschimbată.
În 1923 economia Bulgariei a fost refăcută, la aceasta contribuind limitarea şi
controlul circulaţiei fiduciare ca şi ridicarea cursului levei care au permis stabilizarea
monedei naţionale. Însă absenţa unei industrii moderne a frânat dezvoltarea statului,
progrese evidente înregistrându-se doar în industriile uşoară şi extractivă.
Randamentele slabe din agricultură au determinat întocmirea unui plan pentru
modernizarea acestui sector, fără ca randamentul la cereale să rivalizeze cu al altor
state.
În Grecia, industria a dobândit în anii conflagraţiei un ritm susţinut de
dezvoltare, caracteristic fiind faptul că atât în acest sector, cât şi agricultura au fost
dependente de capitalul străin, a cărui pondere s-a ridicat până la jumătate din totalul
mijloacelor financiare.
În intervalul 1924-1928 au fost date în exploatare aproximativ 500 de mici
fabrici şi uzine, plus câteva sute de mici uzine electrice. Între reuşitele primului
deceniu interbelic se află îmbunătăţirea situaţiei financiare în anii 1926-1927 prin
lichidarea deficitului bugetar, stabilizarea cursului drahmei în urma contractării de
împrumuturi externe şi înfăptuirea între 1924 şi 1926 a unei importante reforme
agrare, care însă nu a reuşit lichidarea vechilor structuri ale proprietăţii funciare.
În Turcia, proclamarea republicii în octombrie 1923 şi adoptarea Constituţiei
în aprilie 1924, au creat cadrul necesar introducerii noilor reforme modernizatoare
menite să laicizeze şi să europenizeze statul. Datorită războiului efectele legii de
încurajare a industriei din 1913 au fost foarte mici, fapt care a determinat adoptarea în
1927 a uneia noi, care a marcat începutul politicii de industrializare. Legea a înlesnit
creşterea numărului de întreprinderi de la 160 în 1923 la 1.600 în 1929. În agricultură
au început să fie folosite maşinile şi îngrăşămintele ; în paralel au început să fie
construiţi peste 1.200 de kilometri de cale ferată şi de drumuri. De remarcat că, în
cazul Turciei, relansarea economică s-a făcut în primii ani exclusiv prin efort propriu,
fără apelul al credite externe.
 25

Un caz particular, cu implicaţii majore în economia mondială este reprezentat

de Rusia. În spaţiul geopolitic dominat de doctrina socialismului aplicat, situaţia
politică şi economico-socială imediat postbelică a fost extrem de dramatică. În 1920,
comparativ cu anul 1913, produsul naţional global reprezenta 44%, producţia
industrială 20%, producţia agricolă 64% şi activitatea transporturilor 22%. În plus,
transporturile s-au aflat într-o stare de dezorganizare alarmantă, inflaţia a luat
proporţii catastrofale, finanţele publice erau ruinate, iar rubla valora de 13.000 de ori
mai puţin ca în 1913, trocul şi distribuţia gratuită de alimente de către stat înlocuind
economia monetară. Emigrarea burgheziei a privat Rusia de cadre, iar criminalitatea a
crescut într-o manieră alarmantă.
În agricultură, prin decretul asupra pământului, ţăranii au primit terenurile
marilor proprietari, dar lipsa banilor, a utilajelor şi competenţei tehnice, au dus la
scăderea randamentelor şi producţiei agricole. Rechiziţiile impuse în cadrul
comunismului de război au provocat nemulţumiri care s-au manifestat prin scăderea
suprafeţelor însămânţate şi prin întoarcerea la culturi de subzistenţă în detrimentul
celor industriale şi prin declanşarea unor răscoale violente. Situaţia catastrofală din
agricultură a afectat mediul urban, grâul şi alte produse indispensabile dispărând de pe
piaţa oraşelor. În lipsa materiei prime şi a combustibilului, întreprinderile au fost
închise, ceea ce a determinat o creştere a şomajului şi o diminuare a salariilor
muncitorilor. Clasa muncitoare, care constituia pentru comunişti elementul motor al
instaurării socialismului a scăzut cu 60%, iar mâna de lucru care a rămas după exodul
masiv în mediul rural era slab calificată.
Pentru a face faţă situaţiei economice generale catastrofale, primii ani
postbelici au fost consacraţi practic supravieţuirii, Rusia fiind singura ţară care în timp
de pace a cunoscut aplicarea unor practici ale economiei de război, între care
raţionalizarea consumului şi munca obligatorie.
Redresarea a survenit prin NEP (Noua Politică Economică, lansată la al X-lea
Congres al PCb al URSS reunit în martie 1921), care, având ca esenţă înlocuirea
sistemului predării obligatorii a surplusului de produse agricole cu impozitul în
natură, a impulsionat refacerea agriculturii şi schimbul între sat şi oraş ; la aceasta a
contribuit şi GOELRO, plan care viza dezvoltarea economică a tuturor republicilor ca
un întreg. NEP a fost o decizie impusă de circumstanţe, o repliere strategică în
construcţia socialismului justificată de înapoierea economică a Rusiei, Lenin
declarând că :’Noi nu suntem suficient de civilizaţi pentru a trece direct la socialism’.
 26

NEP-ul a reprezentat o întoarcere progresivă la economia de piaţă, ţăranii şi

meşteşugarii fiind autorizaţi să-şi vândă produsele, această restabilire a libertăţii
comerţului interior necesitând adoptarea unei monezi stabile, pe care guvernul a creat-
o în 1922. Comerţul exterior şi întregul sistem monetar sovietic au fost controlate în
totalitate de către stat. Până în 1926, NEP a dat rezultate satisfăcătoare în domeniul
agriculturii, în special în privinţa cerealelor ; suprafeţele însămânţate şi producţia au
cunoscut o puternică creştere, nu însă şi productivitatea, care a fost afectată de lipsa
maşinilor şi a îngrăşămintelor.
Principiile adoptate pentru lumea rurală au fost extinse în cursul anului 1921 şi
asupra sectorului industrial şi comercial, scopul principal fiind redresarea economiei
şi lansarea industrializării pentru a crea bazele materiale ale socialismului, provocând
indispensabila acumulare de capital. S-a acceptat practic reconstituirea unui sector
privat, restrâns însă la întreprinderile mici şi mijlocii în care a fost admisă concurenţa.
Sectorul privat industrial era format din întreprinderi cu mai puţin de 21 de lucrători ;
ele nu foloseau decât 23% din muncitori, furnizând sub 5% din valoarea producţiei
industriale. Însă, în acelaşi timp, statul a favorizat dezvoltarea unui sector socialist
cuprinzând activităţile economice esenţiale, transporturile, băncile, comerţul exterior
şi marea industrie, Lenin aşteptând de la concurenţa între sectorul privat şi cel
socialist un progres economic care să permită saltul spre economia socialistă.
Sectorul naţionalizat a fost preponderent : chiar dacă nu regrupa decât 3% din
întreprinderi, el utiliza 60% din muncitori şi furniza 92,4% din valoarea producţiei
industriale. Cuprinzând sectoarele cheie ale economiei, întreprinderile care îl
compuneau au beneficiat de importante investiţii de stat, mai ales în domeniul
energiei. Lenin a lansat în 1920 lozinca : ’Comunismul este puterea Sovietelor plus
electrificare’.
Pentru creşterea randamentelor au fost adoptate metode de raţionalizare a
muncii, s-a făcut apel la specialiştii străini şi au fost regrupate în trusturi ramurile şi
întreprinderile care aveau aceeaşi activitate. Aceste trusturi (în număr de 421, create
într-un an) erau organisme de stat care dispuneau de autonomie financiară şi
răspundeau de gestiunea proprie care trebuia să le aducă beneficii.
Chiar dacă au fost înregistrate succese – centrale electrice, primele
automobile, primele avioane şi mai ales în industria bunurilor de consum – lipsa
creditelor şi a tehnicienilor a făcut ca dezvoltarea industriei să se facă într-un ritm
foarte lent, în special în industria grea.
 27

Politica de economii şi de raţionalizare, acumulările şi creşterea productivităţii

muncii au creat posibilitatea pentru sporirea an de an a investiţiilor în aşa grad încât în
decembrie 1927 s-au adoptat directivele elaborării primului plan cincinal de
dezvoltare a economiei URSS.
Dacă NEP-ul a permis o anumită redresare economică, el a antrenat însă şi
numeroase dezechilibre. Un dezechilibru, numit de Lev Troţki „criza foarfecelor” a
blocat schimburile dintre oraşe şi sate. Criza foarfecelor, născută din distorsiunea
între puternica creştere a preţurilor industriale şi scăderea preţului grâului, a fost
accentuată de acţiunea negustorilor ambulanţi care au exploatat nevoile ţăranilor şi au
încurajat creşterea preţurilor industriale. De aici a rezultat o scădere a puterii de
cumpărare a ţăranilor, care a determinat şomajul industrial. Pe ansamblu, dezvoltarea
insuficientă a industriei a blocat creşterea întregii economii sovietice, astfel că, în
ciuda reuşitelor sale NEP a fost un mijloc insuficient pentru recuperarea rămânerii în
urmă pe plan economic a URSS. NEP a permis refacerea unei clase mijlocii, cea a
kulacilor şi nepmen-ilor.
Primii sunt principalii beneficiari ai NEP la sate, ei arendând pământul
ţăranilor săraci şi angajând muncitori agricoli ; reprezentând sub 7% din populaţia
rurală, ei concentrau 53% din rezervele de grâu şi 25% din materialul agricol.
Influenţa lor la sate a crescut, unii fiind chiar aleşi în sovietele locale, aceasta, precum
şi numărul redus al celulelor comuniste împiedicând progresul partidului la sate. În
paralel, revenirea la economia de piaţă a dus la renaşterea unei burghezii, nepmenii,
formată din industriaşi, comercianţi şi intermediari.
După 1928, dirijismul economic s-a accentuat şi a atins cote maxime prin
lansarea colectivizării rapide în agricultură şi a planurilor cincinale în industrie, Stalin
abandonând Noua Politică Economică. Depresiunea economică din anii 1929-1933 nu
a afectat economia URSS datorită dezvoltării sale izolate de circuitul economic
mondial.