EXAMENUL DE BACALAUREAT.

SUBIECTUL AL III-LEA

ION CREANGĂ

Povestea lui Harap-Alb

„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, publicat de Ion Creangă în revista
„Convorbiri literare“ la 1 august 1877. Acțiunea se dezvoltă pe structura narativă a basmului
popular, caracterizată prin proiecția întâmplărilor într-o lume fabuloasă, prin opoziția dintre
bine și rău și prin succesiunea de episoade tipice, în care însă autorul inserează o temă inițiatică
și o problematică morală. Tematic, basmul lui Creangă are caracter de Bildungsroman, de
roman al formării, prezentând o complexă aventură inițiatică, prin care protagonistul, fiul de
crai, numit pe parcursul acțiunii Harap-Alb, se maturizează și, învingând forțele potrivnice, se
pregătește pentru a deveni împărat.
Relațiile spațiale și temporale pe care se întemeiază acțiunea sunt, de asemenea,
caracteristice acestei specii literare. Timpul este fabulos, nedeterminat, echivalent cu timpul mitic
numit de Mircea Eliade in illo tempore („în acel timp“, „în vremea aceea“), redat aici printr-o
formulă mai aparte, „Amu cică era odată”, care micșorează distanța dintre timpul narațiunii
(timpul discursului) și timpul evenimentelor (timpul fabulei), întâmplările părând a se fi
petrecut de curând, într-o lume cunoscută și accesibilă ascultătorilor. Mesajul se transmite astfel
de către un narator omniscient, care se implică însă uneori în narațiune prin observații personale,
încercând să atragă și cititorul în desfășurarea acțiunii, prin bine-cunoscuta oralitate
caracteristică scrierilor lui Creangă, care „vorbește ca un povestitor, ca un om care stă pe o
laviță și istorisește altora, fiind el însuși erou chiar în narațiunea obiectivă” (G. Călinescu).
Coordonatele spațiale sunt vagi, imprecise, în corespondență cu timpul nedeterminat
specific basmului, acțiunea desfășurându-se în trei împărății (aceea a craiului care are trei fii, a
Împăratului Verde și a Împăratului Roș). Parcurgerea de către eroi a drumurilor dintre acestea
și ramificațiile spațiale dau acțiunii o structură complexă. Pe aceste trasee, unele repere spațiale
dobândesc o valoare de simbol: podul exprimă simbolismul trecerii și caracterul adeseori
primejdios al acesteia, ca în orice călătorie inițiatică; pădurea ia aspect de labirint al cunoașterii;
fântâna simbolizează metamorfoza personajului, care coboară în adâncuri și iese cu o identitate
schimbată, cu alt nume: Harap-Alb. Grădina Ursului și Pădurea Cerbului, locuri cu bunătăți și
bogății miraculoase, sunt stăpânite de animale emblematice: ursul, animal htonian, păzitor al
roadelor pământului, și cerbul cu blana țesută cu nestemate, ființă solară, care poartă lumina,
simboluri deci ale forțelor telurice și cosmice.
„Povestea lui Harap-Alb“ include, ca structură, episoadele (funcțiile) esențiale ale unui
basm, în viziunea lui V. I. Propp din „Morfologia basmului“: lipsa (Împăratul Verde nu are
urmași în linie masculină); necesitatea plecării eroului de acasă (Împăratul Verde, „moșul“, îi cere
fratelui său, craiului, un nepot care să preia tronul împărăției); alegerea eroului (frații cei mari
nu trec proba inițiatică, iar fiul cel mic, ajutat de Sfânta Duminică, este învingător în lupta cu
ursul); înzestrarea cu ajutoare, unelte și instrumente magice (fiul cel mic dobândește hainele,
armele și mai ales calul năzdrăvan al tatălui său); deplasarea spațială între două împărății;
vicleșugul (Spânul își înșală victima și pune stăpânire pe ea); sosirea incognito (personajele

1
sosesc cu identitate schimbată în împărăția lui Verde-Împărat); pretențiile neîntemeiate ale
falsului erou, de a deveni succesor la scaunul împărătesc; încercările grele (încercările sunt
trecute de erou: aduce „sălățile” din Grădina Ursului, blana cu nestemate din Pădurea Cerbului,
iar, într-un punct culminant, dobândește, cu ajutorul nenumăratelor personaje ajutătoare, mâna
fetei Împăratului Roș); recunoașterea (identitatea eroului va fi dezvăluită în cele din urmă);
demascarea falsului erou, Spânul; pedeapsa (falsul erou, reprezentant al răului, este învins și
pedepsit); căsătoria (eroul se căsătorește și e înscăunat împărat).
În acest scenariu narativ complex, incipitul și finalul sunt determinate de formulele
folosite. Incipitul este direct, ex abrupto, cuprinzând, în câteva fraze, date esențiale despre timp,
spațiu, personaje și intriga acțiunii. Formulele mediane sunt cele mai expresive în „Povestea lui
Harap-Alb“, având rolul de a face o legătură mai firească între episoade și de a comprima
timpul narațiunii. Acestea apar mai ales în descrierea călătoriilor lui Harap-Alb: „și merg ei o zi,
și merg două, și merg patruzeci și nouă“; „mai merge el înainte prin codru cât merge“;
„Harap-Alb și cu ai săi mai merg ei cât merg și, într-o târzie vreme, ajung la împărăție,
Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este“.
Finalul este, ca în orice basm, închis: eroul se căsătorește cu fata împă ratului Roș și
devine, la rândul lui, împărat, încheind astfel un ciclu inițiatic, pe care nu el îl va mai repeta, ci
un alt erou care, în alt basm, va relua scenariul narativ. Basmul se încheie cu nunta
împărătească, la care participă și naratorul, „un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”, și
cu imaginea unei lumi în sărbătoare, fiind prelungită la nesfârșit, ca un stop-cadru al fericirii
mitice, raportat, în registru ironic, la condiția umană: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai
ține încă; cine se duce acolo bè și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar cine
nu, se uită și rabdă.“
În basmul lui Creangă, personajele au o tipologie bogată, datorată neîndoielnic varietății
mai puțin obișnuite a întâmplărilor. În mod surprinzător, Harap-Alb, personajul principal,
protagonistul basmului, personaj pozitiv, are, față de eroul tradițional al al acestei specii
literare, trăsături specifice basmului nuvelistic, părând în multe situații un om obișnuit,
neajutorat, faptele eroice aparținând, cele mai multe, personajelor adjuvante.
Spânul, personajul negativ, antagonist, creează, în opoziție cu personajul principal,
antiteza fundamentală a basmului, aceea dintre bine și rău. Spânul este un personaj-instrument,
un mistagog (inițiator, maestru spiritual), necesar pentru împlinirea întregului scenariu inițiatic
în care este angajat fiul cel mic al craiului. La acțiune participă și personaje adjuvante
(ajutătoare): calul, animal fabulos, mijloc ideal al deplasării în basm, confident și sfătuitor de
mare preț în același timp; Sfânta Duminică, personaj din mitologia română care păstrează
puternice trăsături creștine, bunătate, milostenie, puteri miraculoase, date de o legătură directă
cu divinitatea (în basmele populare apar și Sfânta Vineri, Sfânta Miercuri ș.a.); tovarășii
năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă; pe lângă aspectul grotesc,
monstruos (însă „monștri simpatici“ – G. Călinescu), aceștia reprezintă simboluri ale stihiilor
(gerul), ale stărilor fiziologice care au înspăimântat omul în istoria sa (foamea, setea) sau ale
stăpânirii spațiului și timpului (Păsări-Lăți-Lungilă). Personajele donatoare sunt cele care dau
eroului un obiect de recunoaștere sau cu puteri miraculoase, care îl ajută în împrejurări
excepționale: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor. Personajele donatoare sunt, indirect,
personaje adjuvante.

2
 Fata împăratului Roș este nelipsitul personaj feminin, care, ca în toate basmele, este
cucerită prin numeroase probe, șase în total, pe care le trec personajele adjuvante și donatoare:
casa de aramă încinsă cu un foc în care s-au ars 24 de stânjeni de lemne, răcită prin puteri
miraculoase de Gerilă; ospățul pantagruelic în care se întrec Flămânzilă și Setilă; alegerea
semințelor de mac din nisip, în care se angajează Crăiasa furnicilor; găsirea fetei de împărat,
ispravă a lui Ochilă și a lui Păsări-Lăți-Lungilă; identificarea fetei împăratului Roș, care avea o
sosie, în care se implică Crăiasa albinelor; întrecerea calului lui Harap-Alb cu turturica fetei de
împărat, care aduc smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă, folosite la reînvierea din final a
eroului. Fata împăratului Roș are, în acest episod, rol de taumaturg, de vindecător, reînviindu-l pe
Harap-Alb, după ce, prin moarte („atâta vreme să ai a mă sluji, pănă când îi muri și iar îi înviè“),
acesta se eliberează de jurământul față de Spân; în același timp, ea devine împărăteasă,
înscriindu-se în scenariul general al basmului.
Prin toate acestea, opinia mea este că basmul „Povestea lui Harap-Alb” păstrează
trăsăturile definitorii ale prozei lui Creangă, cu multe accente ale realismului din perioada
marilor clasici: oralitatea, expresivitatea limbii populare, arta narațiunii, abundența și
strălucirea dialogului, crearea de tipuri și de atmosferă. Portretele tovarășilor năzdrăvani sunt
extrem de elocvente, rezultate dintr-o viziune caricaturală, uneori grotescă, dar mai ales din
ironie, umor și un dialog scânteietor. Procesul creației este complex, ca și arta scriitorului, fiindcă,
la fel ca în majoritatea poveștilor sale, se toarnă într-o formă nouă, inimitabilă, originală, un fond
preexistent de motive și de idei universale, caracteristice tuturor basmelor lumii.

15 iunie 2020

Profesor doctor Hadrian SOARE,

Colegiul Național Zinca Golescu, Pitești