Între Duh şi Spirit

Pr. Conf. univ. Dr. Irimie Marga

Cuvintele „Duh” şi „Spirit” sunt două cuvinte-cheie din limba română, care au o
încărcătură semantică cu totul deosebită. Sunt două cuvinte pline de taină, aducătoare de armonie
sau divergenţă, expresii ale angelicului sau diabolicului. Sunt mai ales - şi aceasta ne interesează
cel mai mult - două cuvinte legate de cea de-a treia Persoană a Dumnezeului Celui Unu în fiinţă:
Sfântul Duh sau Sfântul Spirit.
Totuşi, de ce două cuvinte pentru una şi aceeaşi Persoană divină? Răspunsul poate fi găsit
numai printr-o analiză mai profundă a celor două cuvinte, a etimologiei şi semanticii lor, dar şi a
trăirii creştine cu toate încercările ei, pe calea desăvârşirii umane.
Limba română este o limbă de sinteză, care îmbină şi armonizează pe lângă elementele
lexicului latin şi geto-dac şi elementele altor limbi occidentale şi orientale, fapt care a înzestrat-o
cu o capacitate extraordinară de expresie. Foarte interesant, şi poate unic, este faptul că românul a
împrumutat în limba lui multe sinonime, unul accentuând un aspect, celălalt, antinomic,
accentuând alt aspect, dar, în final, ambele desemnând una şi aceeaşi realitate. Aceasta a dat limbii
române o încărcătură deosebită, în spatele ei putându-se ascunde cu uşurinţă mai multe înţelesuri -
nu arbitrare, ci complementare - , de unde şi expresia „vorba românului are şapte înţelesuri".
Limba română este o limbă plină de sens, dar mai ales plină de sentiment. O limbă în care
„elementele latine vechi şi cel de origine franceză şi italiană nouă fac casă bună cu cele slave,
luciditatea primelor înmuindu-se de infinitul sufletesc al ultimelor şi viceversa. Această capacitate
de încadrare şi asimilare largă şi de umană armonizare a unor cât mai bogate şi contradictorii
elemente, ne îndreptăţeşte să prevedem o extraordinară lexică umană a limbii noastre" (Pr.
Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Craiova, 1992, p. 43).
Un filolog suedez spunea că „importul, aproape nelimitat, de cuvinte noi, cadrul uimitor de
extensibil al vocabularului, felul în care cuvintele trăiesc împreună în interiorul acestui cadru,
concurenţa dintre cuvinte aparţinând unor straturi diferite, diferenţierea semantică sau geografică a
sinonimelor, toate aceste probleme lexicologice constituie un ansamblu pe care nici o altă limbă
nu-1 oferă mai bine pentru studiu" (Ibidem, nota 1).
Acest fapt ne determină să ne aplecăm spre studiul limbii noastre cu mare atenţie, în ea
găsind ascuns sufletul şi geniul românesc. Fiecare termen, prin etimologia lui, prin semantica lui

1
şi prin raportul cu sinonimele lui, are o mare încărcătură spirituală care ne descoperă mai ales felul
în care poporul român şi-a înţeles, trăit şi exprimat credinţa creştină.
Un exemplu este noţiunea de „cuvânt”, care derivă de la latinescul „conventus”, care arată
că prin el persoana umană vrea să se descopere, să se dăruiască şi să intre în comuniune cu o altă
persoană umană. Cuvântul are un rost revelator-comunitar, de aceea a te ascunde în dosul
cuvintelor nu este propriu celui care cuvântă, ci este specific individului depersonalizat şi îmbrăcat
în salopeta unei ideologii ieftine, care aruncă vorbe goale...
Cuvântul îşi are rost comunicativ şi comunitar nu numai între persoanele umane, ci, mai
ales, între persoanele umane şi Persoanele divine, între om şi Dumnezeu însuşi, de aceea Fiul lui
Dumnezeu întrupat în istorie, care uneşte cerul cu pământul, este întruparea însăşi a Cuvântului
(loan 1, 1 şi 14).
Privit în această perspectivă, orice cuvânt care a fost împrumutat de limba română nu s-a
făcut întâmplător, ci a ţinut de înţelepciunea poporului român, care s-a identificat cu limba sa şi şi-
a exprimat identitatea prin limbă.
Un astfel de cuvânt a fost şi cuvântul „duh” de provenienţă slavă, similar cuvântului
„spirit” de origine latină. Acest împrumut, atât de polemizat, nu a fost lipsit de sens şi
înţelepciune, ci, dimpotrivă, a fost benefic întrucât a îmbogăţit limba noastră.
Cuvântul „duh” are, prin excelenţă, o destinaţie metafizică. Nu încape nici o îndoială că
atunci când folosim cuvântul „duh” şi înruditele lui, ne referim în mod exclusiv numai la o
realitate metafizică, la o realitate de dincolo de noi, care se proiectează în noi, sau la o realitate din
noi care ne proiectează dincolo.
Ei bine, această caracteristică nu o are cuvântul „spirit”. El nu ne leagă neapărat de o
realitate metafizică. Dacă spunem că cineva este „duhovnicesc”, înţelegem, în mod exclusiv, că el
este un om cu o viaţă religioasă deosebită.
Nu la fel se prezintă situaţia cu un om „spiritual”. Pe acesta l-am putea percepe şi ca un om
religios, dar nu neapărat. El poate fi un om cu preocupări filozofice de orice natură, poate fi un
scriitor, sau poate fi chiar un om de societate care îşi distrează prin glume partenerii de dialog. De
aceea cuvântul „spiritual” mai are nevoie şi de alte explicaţii pentru a înţelege sensul lui, pe când
cuvântul „duhovnicesc" nu.
Exemplele pot continua. „Activitatea duhovnicească” este întotdeauna o activitate legată
de religios, de Biserică. „Activitatea spirituală” poate fi o activitate legată de Biserică, dar poate fi
şi activitatea unui yoghin, a unui creator de literatură, muzică, artă sau poate fi chiar activitatea
banală a oricărui om care citeşte o carte, vizionează un film sau merge la teatru. „Duh” are o sferă
mai restrînsă de înţelesuri, dar mai clare, pe când „spiritul” are o paletă mai largă de sensuri, dar

2
inexplicite.
Din punct de vedere teologic ne apare, aşadar, mult mai justificat a desemna prin termenul
„Duh” cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimii. Până şi prin descrierea constituţiei dihotomice a
omului prin „materie şi duh” (trup şi suflet) se înţelege, în mod clar, că omul este format din două
realităţi ontologice distincte.
„Spiritul” nu se referă neapărat la cea de-a treia Persoană divină şi nu determină explicit o
realitate ontologică distinctă de cea a materiei. Ba, dimpotrivă, el poate apare chiar ca produs al
materiei, atunci când, de pildă, vorbim de „activitatea spirituală a creierului”.
Prin urmare, cuvântul „duh” vizează întotdeauna transcendentul, fiind o realitate
ontologică distinctă de materie, pe când cuvântul „spirit” nu are această capacitate. In timp ce
primul este strâns legat de Biserică, de viaţa religioasă şi de limbajul teologic, celălalt are o vo-
caţie laică, plurisemantică şi confuză. Acestea credem că ar fost şi motivele pentru care poporul
nostru a preluat acest cuvânt de origine slavă, dându-i un înţeles distinct, clar şi bogat. Acest fapt
nu înseamnă că cele două cuvinte sunt contradictorii, sau că unul este superior şi altul inferior, ori
că ele pot atesta sau nega latinitatea, oricum neîndoielnică, a limbii române. Dimpotrivă, ele sunt
două cuvinte de neînlocuit în limba română, de multe ori complementare, fiecare cu bogăţia lui
semantică.
Semnificativ în acest sens ne apar cuvintele „duhovnicie” şi „spiritualitate”. Între ele nu
poate exista confuzie sau excludere recicrocă. Fiecare are înţelesul lui, primul un înţeles exclusiv
eclesial, cel de-al doilea un înţeles preponderent cultural. Între ele există atât o distincţie evidentă,
cât şi o complementaritate necesară.
Acest fapt îl semnalează şi Mircea Vulcănescu spunând că spiritualitatea poate fi înţeleasă
şi ca viaţă culturală, iar „în viaţa culturală, mişcarea se face de la om către valoare, omul având
toată iniţiativa şi răspunderea ei; în vreme ce, în viaţa duhovnicească, mişcarea e reciprocă şi
iniţiativa o are Dumnezeu, omul nefăcând decât să răspundă chemării divine. De aici derivă
caracterul receptiv al vieţii duhovniceşti, opus celui creator al vieţii culturale” (Mircea
Vulcănescu, Spiritualitate, în rev. „Criterion”, nr. 2/1934, p. 3). Cuvântul „duh” are aşadar în-
totdeauna un sens creştin şi a fost asimilat de poporul român odată cu învăţătura evanghelică.
Teologia românească a perceput şi percepe valoarea acestor două cuvinte româneşti,
acordându-le fiecăruia locul şi importanţa lor în limbajul teologic. Iată câteva exemple : „Biserica
Ortodoxă a mărturisit dintotdeauna credinţa în Dumnezeu, unul în fiinţă, întreit în Persoane, Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt şi a cultivat şi apărat spiritualitatea proprie a poporului român”. Sau
„legăturile duhovniceşti dintre preoţi şi credincioşi au fost şi sunt dintotdeauna suportul unor bune
relaţii spirituale în societate, iar trăirea duhovnicească alimentează valenţele spirituale creative

3
ale oricărui bun şi consecvent creştin”. Succesiunea cuvintelor „duh” şi „spirit” (sau a înruditelor
lor) dă, astfel, bogăţia de sens în exprimarea teologică.
Întorcându-ne la întrebarea iniţială, repetăm răspunsul deja dat. Biserica n-a folosit ambele
cuvinte pentru desemnarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimii, ci numai primul (Sf. Duh),
respectând prin aceasta spiritul limbii româneşti şi delimitând clar şi bogat Duhul lui Dumnezeu
de spiritul acestei lumi.
Heidegger spunea că limbajul este casa fiinţei. Noi am adăuga – înţelegând prin context şi
noţiunea de „persoană”, singura care are nevoie de limbaj – că limbajul este casa fiinţei unui
neam. Dacă vrem să pătrundem în taina fiinţei neamului nostru, trebuie să-i înţelegem mai bine şi
taina limbajului. „Aproape fiecare cuvânt românesc, dacă te uiţi bine la el, constaţi că nu este
limitat la un conţinut foarte raţional şi foarte precis, ci are în el şi un conţinut de taină” spunea
Părintele Stăniloae într-un dialog cu pictorul Sorin Dumitrescu (vezi Sorin Dumitrescu, 7 dimineţi
cu Părintele Stăniloae, editura Anastasia, 1992, p. 174).
În această năzuinţă îşi găseşte motivaţia şi eseul nostru. Şi cu cât vom înţelege mai bine
taina acestor două cuvinte româneşti, cu atât vom şti să le preţuim mai bine şi să le folosim la
locul potrivit. De aceea atunci când ne referim la trăirea noastră religioasă, la viaţa noastră sub
toate aspectele ei, pentru a le descrie cât mai bine, trebuie să ştim să alegem între duh şi spirit.
Iată cum, cele două cuvinte au creat între ele un spaţiu care caracterizează, în mod unic şi original,
taina existenţei umane, întru devenirea ei spirituală, spre veşnicia comuniunii duhovniceşti.
A existat, însă, la români şi un curent ultra-latinist (parţial motivat), care a căutat (şi mai
caută) eliminarea cuvântului „duh” din limba română. În acest caz faptul ni se pare exagerat,
comportând riscul sărăcirii limbii române de un cuvânt ce nu poate fi înlocuit.
Pe de altă parte, trebuie spus că acest curent ultra-latinist este de condamnat odată cu
cealaltă extremă, care apără absurd slavonismele din limba română, şi care vrea să facă din limba
slavă (rusă!) un alt „izvor” al limbii române. Să ne gândim numai la inepţia aşa-numitei „limbi
moldoveneşti”, ca limbă „latino-slavă”!?
Credem că forul suprem în chestiunile de limbă a fost, este şi va fi întotdeauna poporul şi
nimeni nu i se poate substitui, sub nici un motiv. Poporul nostru şi limba lui, a fost ispitit în
decursul istoriei din toate părţile, dar el a asimilat ceea ce a considerat necesar şi a repudiat tot ce
a fost nefolositor, făcând din aceasta o virtute, care a dat limbii române o capacitate unică de
adaptare şi expresie. Şi decizia lui este sfântă.
Din vremuri imemoriale românii şi-au creat limba, precum şi-au creat ia, oul pictat, icoana
pe sticlă, biserica de lemn. Ei şi-au pus în limbă toată comoara lor, sufletul şi inima, zâmbetul şi
lacrima. Odată cu limba şi-au transmis şi credinţa, două elemente inseparabile la români. De aceea
credem că începutul pierderii credinţei se face prin uitarea limbii. Sau prin schimbarea ei.