©Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie din Tîrgu Mureş

2018

Reproducerea conţinutului acestei publicaţii, integrală sau parţială, în forma

originală sau modificată, precum şi stocarea într-un sistem de regăsire sau
transmitere sub orice formă şi prin orice mijloace sunt interzise fără
autorizarea scrisă a autorului şi a Universităţii de Medicină, Farmacie, Științe
și Tehnologie din Tîrgu Mureş.

Utilizarea conţinutului acestei publicaţii, cu titlu explicativ sau justificativ,

în articole, studii, cărţi este autorizată numai cu indicarea clară şi precisă a
sursei.

1
 NICOLAE PLOEŞTEANU

LUNTRARU BIANCA BOILĂ

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

Curs IFR

2018

2
TEMA I: Introducere În Dreptul Internaţional Privat
Partea I: Aspecte de natură organizatorică
1. Materiale necesare:
a. Acte normative: Codul civil; Codul de procedură civilă; Regulamentul
1215/2012; Regulamentul nr. 2201/2003; Regulamentul Roma I aplicabil
obligaţiilor contractuale; Regulamentul Roma II aplicabil obligaţiilor
necontractuale; Regulamentul 1393/2007 privind notificarea sau comunicarea
între statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi
comercială; Convenţia de la Haga din 1965 privind notificarea sau
comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă
şi comercială; Regulamentul 1206/2001 privind obţinerea de probe în statele
membre; Convenţia de la Haga din 1970 privind obţinerea de probe în
străinătate.
b. Cursuri, tratate, monografi: Drept internaţional privat. Partea generală. Partea
specială –Norme conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat,
Dragoş-Alexandru Sitaru, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013; Manual de drept
internaţional privat, Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, Adrian Circa, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007; Elemente de drept internaţional privat, curs în
format IFR, Nicolae Ploeşteanu, 2018, Manual de aplicare și interpretare a
Convenției de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri.

2. Criterii de evaluare: activitate la seminarii pe parcursul semestrului, care include

prezenţa + nota de la examenul final

3. Scurtă introducere în materie: semnificaţia şi definiţia materiei, domeniul de incidenţă,

importanţa practică, omniprezenţa acestei ramuri de drept în raport de alte domenii ale
dreptului privat în contextul societăţii contemporane.

4. Obiectivele principale vizate: identificarea raportului de drept internaţional privat şi

59
 înţelegerea acestuia, formarea capacităţii de analiză a elementului de extraneitate,
cunoaşterea normei de drept internaţional privat, formarea deprinderii soluţionării
conflictului de legi şi jurisdicţii, însuşirea cunoştiinţelor referitoare la recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti străine, cunoaşterea portalului e-justice. Europa.
Eu şi a mecanismului de funcţionare a acestuia, familiarizarea cu procedura de lucru a
Direcţiei internaţionale de cooperare judiciară din cadrul Ministerului de Justiţie.
Partea a II-a: Introducere în materie
Definiţie:
Dreptul internaţional privat reprezintă acea ramură a sistemului
naţional de drept, formată dintr-un ansamblu de norme juridice, preponderent
conflictuale, care reglementează maniera de soluţionare a conflictelor de legi în
spaţiu, a conflictelor de jurisdicţii, precum şi cele care statornicesc condiţia
juridică a străinului în ţara noastră.

Din analiza definiţiei rezultă următoarele aspecte:

1. Dreptul internaţional privat este o ramură de drept, fapt care presupune că fiecare
ţară are propriul său sistem de DIP, propriile sale norme de conflict cu ajutorul cărora se
asigură rezolvarea raporturilor internaţionale private. Există şi un drept internaţional privat la
nivelul Uniunii Europene, care coexistă cu sistemele naţionale.

2. Dreptul internaţional privat se circumscrie domeniului dreptului privat, pentru că

participanţii din cadrul raporturilor de DIP se află pe o poziţie juridică de egalitate, la fel ca şi
cei din dreptul civil. Avem în vedere un raport juridic pe orizontală. Apartenenţa la dreptul
privat constituie genul său proxim. Cu toate acestea, nu se identifică pe deplin, existând
deosebiri cu privire la aspectele care particularizează elementele structurale ale raportului de
DIP (elementul de extraneitate). Acestea pot să privească subiectele, obiectul raportului său
conţinutul. Nu se adaugă elemente noi, ci doar se particularizează cele existente.

3. Corespunzător poziţiei juridice de egalitate a participanţilor la raporturile de DIP şi

sistemele de drept faţă de care raportul prezintă legături prevăd pentru părţi o poziţie juridică
de egalitate, trebuind să admitem vocaţia lor egală de aplicare.

4. OBIECTUL DIP îl constituie raporturi juridice de drept privat cu elemente de

extraneitate. Astfel, această ramură de drept vizează conflictele de legi în spaţiu, criteriile de

59
soluţionare, conflictele de jurisdicţii care implică aspecte legate de determinarea instanţelor de
judecată competente sau altor autorităţi publice (Regulamentul Bruxelles I, Bruxelles II),
vocaţia legii de a se aplica, aspecte de procedură propriu-zisă (lex fori), aspecte legate de
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti române sau străine.

Exemplu:
- În materia instituției juridice a căsătoriei, ne raportăm la locul încheierii acesteia,
domiciliul și cetățenia soților.
- În domeniul adopției este importantă naționalitatea adoptatorului și locul unde se află
autorităţile care instrumentează cazul.
- Litigiile izvorâte din contract vor fi raportate la locul încheierii acestuia, locul
executării, naționalitatea diferită a părților, obiectul contractului (ex. Închirierea unei case de
vacanță în Italia), moneda etc.. Părțile pot alege legea guvernantă, cu excepția situației
reglementate de art. 3, părag 4, din Regulamentul Roma I, potrivit căruia: „În cazul în care
toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se
află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi aplicabile, alta
decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a
dispozițiilor de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin convenție, după caz, astfel
cum au fost transpuse în statul membru al instanței competente.” A se vedea și art.1068
C.proc. Civ.
În principiu se aplică doar normele imperative din legea aleasă.
- În materia succesiunii, în privința bunurilor mobile se va aplica legea naționalității
(ex.: un francez, cu domiciliul în România, care are un cont bancar în Elveția), iar în raport de
bunurile imobile va fi guvernantă legea locului situării acestora (ex.: un spaniol cu un imobil
în România – art. 1080 C.proc. Civ.). Mai poate prezenta relevanță locul deschiderii
succesiunii.
- Referitor la problemele ce țin de societăţile comerciale, contează locul situării
sediului, naționalitatea, deținerea de active pe teritoriul mai multor state, fuzionarea mai
multor societăți, falimentul internațional.
- În domeniul litigiilor legate de dreptul muncii, contează naționalitatea angajatului,
sediul angajatorului, locul detașării, locul unde s-a petrecut accidentul de dreptul muncii.
- Instituția juridică a răspunderii delictuale urmează a fi apreciată în funcție de locul
săvârșirii faptei ilicite (spre exemplu accident de circulație produs în Germania). Sau în
măsura în care ne raportăm la latura civilă dintr-un proces penal, va conta locul judecării

59
cauzei penale. Există norme special reglementate cu privire la răspunderea pentru produse
defectuoase, încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, săvârșirea unui act de
defăimare etc.

5. Dreptul internațional privat se preocupă de condiția juridică a străinilor în România

– art. 1084 C.proc. Civ..
Elemente de Drept Internaţional Privat

I. Normele de DIP sunt, cu precădere, NORME DE CONFLICT. Ele nu își propun să

reglementeze fondul raportului de ordine privată (cum ar fi spre exemplu întinderea dreptului
sau a obligației). În general, normele de drept internaţional privat nu vor oferi vreo soluţie
cauzei efective deduse judecăţi în sensul ca să clarifice care dintre părţile litigante are sau nu
dreptate.
Scopul normelor de DIP se rezumă la indicarea legii aplicabile raportului de drept
material din punctul de vedere al forului.
Normele de conflict sunt norme de trimitere, de fixare.
În DIP întâlnim însă și norme materiale, cum ar fi cele care reglementează condiția
juridică a persoanelor străine în România, aceasta fiind stabilită la art. 1083 C.proc. Civ..

II. OBIECTUL DIP vizează soluționarea conflictelor de legi. Punctul de plecare îl

reprezintă sistemele private afectate de elemente de extraneitate. Problemele de DIP pot să
privească o reglementare inclusiv directă prin reguli materiale.
Cel mai frecvent, atunci când există conflicte de legi internaționale se va aplica legea
uneia dintre părți. Judecătorul investit cu soluționarea litigiului va alege legea aplicabilă în
funcție de regulile stabilite de DIP.
Toate legile unui raport internațional au vocație de a se aplica. Dar este imposibilă
aplicarea acestora deodată, existând mari șanse să fie prevăzute chiar dispoziții contradictorii
(spre exemplu, legea din statul cumpărătorului zice să riscul nu se transferă la cumpărător
decât la momentul predării bunului, iar legea din statul cumpărătorului, unde a fost încheiat și
contractul, prevede contrariul).
Prin urmare, normele de conflict sunt concepute pentru a evita astfel de situații și a
determina care dintre legile incidente are o vocație mai mare de aplicabilitate. Judecătorul
trebuie întotdeauna să aplice legea care prezintă cea mai strânsă legătură cu raportul
juridic. De altfel, acesta constituie principiul guvernant al DIP.

59
 Regulile de DIP nu sunt reguli care oferă în mod direct soluția, ci doar trimit
judecătorul și părțile la legea aplicabilă, de aceea se mai numesc și REGULI INDIRECTE.
Problemele ce țin de DIP sunt judecate de către INSTANȚELE NAȚIONALE. Spre
exemplu, tatăl unui minor încredințat mamei stabilite în Franța, formulează o acțiune în
vederea exercitării în comun a autorității părintești cu privire la acesta, pe care o înregistrează
pe rolul instanțelor de judecată din România. Mama invocă necompetența instanțelor
judecătorești având în vedere disp. Art.8 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles II,
„instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii
părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la
care instanța este sesizată”. Se arată că potrivit art.17 din Regulament: „Instanța
judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o cauză pentru care nu este competentă în
temeiul prezentului regulament și pentru care, în temeiul prezentului regulament, este
competentă o instanță dintr-un alt stat membru, se declară, din oficiu, necompetentă”.
Instanțele române vor consta necompetența lor materială să judece cauza în raport de
aceste texte legale și se vor dezinvesti în temeiul art. 1.071 C.proc.civ... civ., consacrat
„verificării competentei internaţionale” potrivit cărora: „Instanţa sesizată verifică din
oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa,
iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nici o altă instanţă română, respinge
cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva aplicării prevederilor art.
1.070. Hotărârea instanței este supusă recursului la instanța ierarhic superioară.
(2) Necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a
procesului, chiar și direct în căile de atac. Dispoziţiile art. 1.067 rămân aplicabile.”
Fiecare stat TREBUIE să elaboreze o serie de norme care să stabilească în ce condiții
este competent să judece.
Faptul că o instanță din România este competentă să judece nu înseamnă neapărat că
legea aplicabilă va fi cea română. Cu toate acestea, legea procedurală aplicabilă va fi
întotdeauna cea a statului care judecă cauza. Rolul procedurii este de a asigura funcționarea
sistemului jurisdicțional. Este de neconceput ca o instanță din România să judece după o
procedură străină.
Art. 1088 C.proc. Civ. Stabilește legea forului, dispunând în sensul: „În procesul civil
internaţional instanţa aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziţii exprese
contrare.”
DIP ține seama în primul rând de reguli de bună administrare a actului de justiție.
Interesul principal e ca justițiabilul să aibă o hotărâre valabilă, care poate să fie executată.

59
Totodată, se urmărește și buna desfășurare a procesului, să fie ușor de administrat probele etc.
În materia contractelor internaționale legea aplicabilă este cea aleasă de părți (pacta
sunt servanda). Bineînțeles, există limitări ale acestei alegeri.

SURSELE DIP: În principiu sunt de drept intern (Codul civil și Codul de procedură
civilă). În mod excepțional pot exista și surse de drept internațional, atunci când statul a aderat
la o anumită Convenție.
Pe lângă acestea există și surse la nivelul Uniunii Europene: Regulamentul Roma I
(relațiile contractuale), Regulamentul Roma II (răspunderea delictuală), Regulamentul
Bruxelles I și Regulamentul Bruxelles II (aspecte de dreptul familiei).

Notă: pentru seminarul următor familiarizarea cu instituţia juridică a elementului de

extraneitate

59
Elementul de extraneitate

ELEMENTUL DE EXTRANEITATE = un fapt juridic de ataşare care

priveşte elementele raportului juridic şi care are aptitudinea de a genera conflictul de
legi (conflictul pozitiv de legi) – atrăgând incidenţa a două sau mai multe sisteme de
drept – sau de a da vocaţie de aplicare normelor materiale ori celor unificate, după caz.

Din definiţie se deduc următoarele aspecte:

1. Elementul de extraneitate este un FAPT JURIDIC DE ATAŞARE.
- Lato sensu, sintagma de fapt juridic este sinonimă cu cea de izvor al raportului
juridic concret (atât acţiunile omeneşti, cât şi evenimentele sau faptele naturale). În acest
context, interesează acele împrejurări care au ca efect legarea raportului juridic concret de
legislaţia unui anumit stat. Exemplu: delictul civil este săvârşit pe teritoriul unui stat străin,
contractul a fost încheiat în alt stat decât cel în care a fost executat sau cel din care provin
părţile, viitori soţi au cetăţenii diferite.
Fapte juridice materiale ≠ fapte juridice de ataşare
Faptul juridic material = acel fapt juridic care prin efectul său, determină structura
raportului juridic - subiecte, conţinut, obiect.
Faptul juridic de ataşare = acel element care leagă faptele juridice materiale de
legislaţia unui anume stat.
Elementul de extraneitate se include în categoria faptelor juridice de ataşare, întrucât
acesta leagă raportul juridic de o lege străină, producând, prin efectul atribuit de normele DIP,
CONFLICTUL DE LEGI.
- Clasificarea faptelor juridice de ataşare:
~ După cum fac legătura cu sistemul de drept intern ori cu legislaţia străină:
¤ fapte juridice de ataşare interne – leagă raportul juridic de legislaţia
internă.
¤ fapte juridice de ataşare externe – stabileşte legătura cu unul sau mai

59
 multe sisteme de drept străine.
~ După efectele pe care le au în raport cu conflictele de legi:
¤ fapte juridice de ataşare generatoare de conflicte de legi.
¤ fapte juridice de ataşare de natură să rezolve conflictele de legi.

2. Trăsăturile caracteristice ale elementelor de extraneitate:

a) Elementul de extraneitate NU este un element structural al raportului juridic de
DIP. Acesta este o împrejurare de fapt care apare în legătură cu unul sau mai multe dintre
elementele de structură ale raportului juridic şi care are aptitudinea de a aduce în discuţie
posibilitatea aplicării legii.
b) Elementul de extraneitate este calificat ca fiind un ELEMENT STRĂIN din
prisma unui anumit sistem de drept.
c) Elementul de extraneitate nu este, în toate cazurile element internaţional, în
sensul dreptului comerţului internaţional.
d) Elementul de extraneitate constituie premisa aplicării unor norme juridice
diferite.
e) Prezenţa elementului de extraneitate distinge raporturile de DIP de toate
celelalte raporturi de drept privat.

3. Prezentare exemplificativă a elementului de extraneitate în cuprinsul unor hotărâri

judecătoreşti

59
 Metoda de reglementare. DIP şi alte ramuri de drept. Domeniul DIP
I. METODA DE REGLEMENTARE
Materia specifică DIP o constituie CONFLICTELE DE LEGI=> metoda de
reglementare este METODA CONFLICTUALĂ. Pe lângă această metodă este utilizată şi
metoda utilizării legilor de aplicaţie imediată, respectiv, metoda proper law.
Metoda conflictuală → ori de câte ori instanţa are de soluţionat un litigiu cu privire la
un raport juridic cu elemente de extraneitate şi sunt două sau mai multe sisteme de drept
susceptibile a se aplica, trebuie să recurgă la norma conflictuală a forului (la propriul sistem
de DIP) şi să aplice legea desemnată de aceasta.

Caracterele metodei conflictuale:

- Utilizarea acestei metode însemnă alegerea legii competente întrucât, în
principiu, norma conflictuală este bilaterală.
- În prezenţa unor sisteme de DIP diferite, judecătorul forului aplică
întotdeauna propria normă conflictuală.
- Legea aplicabilă de norma conflictuală este legea forului sau legea unei ţări
străine.

Critici aduse metodei conflictuale:

- Este prea complexă =>dificultăţi.
- Este incertă şi imprevizibilă (normele conflictuale au mai mult o origine
jurisprudenţială, nu legală)
- Aplică raportului de DIP o lege internă, făcând abstracţie de faptul că este
un raport juridic cu element străin.
Argumente pro: MC corespunde spiritului dreptului privat, cerinţelor de echitate şi
necesităţilor justiţiabililor, dat fiind faptul că DIP este adaptat realităţilor
contemporane.

59
 Variante ale metodei conflictuale:
a) Metoda utilizării legilor de aplicaţie imediată:
Art. 2566 Cod civil: „ (1) Dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate se aplică în mod prioritar. În
acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei cărţi privind determinarea legii aplicabile.
(2) Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă
strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun. În acest caz,
vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg
din aplicarea sau neaplicarea lor.”
Prin urmare, atunci când într-un domeniu de drept privat avem o reglementare de
natură imperativă, în sistemul de drept românesc, conflictul de legi este înlăturat și se aplică
norma imperativă. Acestea sunt norme de aplicație imediată și pot avea o origine națională
sau internațională.
Metoda normelor de aplicație imediată prezintă câteva aspecte specifice:
- exclude aplicarea legii străine, în vreme ce metoda conflictuală presupune o
opţiune între legea forului şi legea străină;
- determină legea aplicabilă RJ;
- se întemeiază pe norme cu caracter unilateral, caracterizate prin
obligativitate, în timp ce normele conflictuale sunt de regulă, bilaterale.
Normele de aplicație imediată au un caracter care exprimă un interes economic,
politic sau social.
b) Metoda proper law:
Metoda proper law constituie o formă a metodei conflictuale şi presupune faptul ca
pentru fiecare situaţie juridică să fie determinată legea aplicabilă, în funcţie de cazul dat, in
concreto. Această metodă vizează determinarea legii de la speţă la speţă chiar dacă ele se
referă la aceeaşi materie, deoarece trebuie să se ţină seama de particularităţile de fapt ale
fiecăreia. În această metoda rolul judecătorului este foarte important, deoarece acesta
determină legea aplicabilă nu potrivit unei reguli generale, ci în raport de punctele de legătură
ale speţei, astfel încât legea determinată să fie cea mai indicată pentru acea speţă.
Susţinătorii acestei teorii au propus unele idei după care să se conducă judecătorul în
determinarea legii aplicabile: gruparea şi aprecierea punctelor de legătură în vederea
determinării legii aplicabile; cercetarea conţinutului legilor care se află în conflict pentru a
determina scopul pe care îl au, aplicându-se legea care are cel mai mare interes de a

59
reglementa situaţia juridică respectivă; aplicarea aceleia din legile aflate în conflict care este
cea mai favorabilă părţii care trebuie protejată. Astfel, legea aplicabilă conform metodei
proper law se determină prin compararea conţinutului legilor în conflict, în timp ce potrivit
metodei conflictualiste obişnuite determinarea legii competente se face de norma conflictuală
înainte de a se cunoaşte conţinutul acestor legi.

TEMA II : DIP şi alte ramuri de drept.

Incidenţa normelor de drept internaţional privat vizează ansamblul normelor de
ordine privată, care care presupun existenţa elementului de extraneitate. Norma
de DIP reglementată raporturi de drept civil, comercial, muncii, familiei,
procedură civilă şi alte raporturi conexe cu acestea.
a) Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public – deosebirea esenţială
reiese din obiectul de reglementare al acestor ramuri de drept. În vreme ce dreptul
internaţional public vizează normele juridice ce reglementează conduita statelor ca
şi subiecte de drept, precum şi conduita colectivităţilor şi a organismelor
internaţionale, dreptul internaţional privat este alcătuit din reguli aplicabile
persoanelor fizice şi juridice participante la un raport de ordine privată, ce prezintă
elemente de extraneitate.
b) DIP şi Dreptul comerţului internaţional - se disting prin elementul de referinţă,
care le determină incidenţa: elementul de extraneitate vs. Elementul de
internaţionalitate. Totodată, se deosebesc şi prin natura normelor ce intră în
componenţa lor: norme conflictuale vs. Norme materiale.

II. Domeniul DIP:

- Identificarea instanţei competente să judece litigiul cu elemente de
extraneitate;
- Determinarea regulilor de procedură aplicabile;
- Stabilirea legii materiale incidente în speţa dedusă judecăţii;
- Identificarea efectelor hotărârilor judecătoreşti străine, cadrului legal al
recunoaşterii şi executării acestora;
- Condiţia juridică a străinului în România.

59
NORMA CONFLICTUALĂ

Din punct de vedere structural, norma de conflict prezintă 2 elemente definitorii:

a. Conținutul normei de conflict.
b. Punctul de legătură – element care indică sistemul de drept aplicabil
situației avute în vedere.
Aceste norme de conflict sunt NORME FIXE, care nu pot fi modificate.
Normele de conflict pot fi:
→ unilaterale – sunt acele norme de conflict care se refera doar la
competenţa legală a unei ţări: legea forului. (Legea forului reprezintă legea
instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului. A se vedea art. 1088 C.proc. Civ.:
„În procesul civil internaţional instanţa aplică legea procesuală română, sub
rezerva unor dispoziţii exprese contrare”)
→ bilaterale – acestea constituie regula în DIP. Nu se rezumă la a
stabili competenţa legislativă a unui anumit stat, fiind formulate în mod
abstract.

Etapele logice de aplicare a DIP:

1. Instanţa sesizată cu un litigiu care prezintă elemente de extraneitate îşi va
verifica propria sa competenţă internaţională – art. 1071 C.proc. Civ.: „(1)
Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională,
procedând conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă
stabileşte că nu este competentă nici ea, nici o altă instanţă română,
respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva
aplicării prevederilor art. 1.069. Hotărârea instanţei este supusă
recursului la instanţa ierarhic superioară.
(2) Necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în
orice stare a procesului, chiar şi direct în căile de atac. Dispoziţiile art.
1.066 rămân aplicabile.”

59
 Soluţionarea conflictelor juridice are caracter PREALABIL. Instanţa de
judecată nu poate trece la dezlegarea litigiului decât dacă se poate bucura
de competenţă internaţională, astfel cum reiese din propria sa lege de DIP.
2. În măsura în care instanţa sesizată se bucură de competenţă internaţională,
ajungem la al doilea pas: SOLUŢIONAREA CONFLICTELOR DE LEGI.
Acest demers presupune luarea in calcul a tuturor elementelor de
extraneitate care prezintă legătura cea mai stinsă faţă de situaţia litigioasă
cu a carei rezolvare a fost investită ţinând seama de regulile statornicite
prin normele de conflict ale ţării de care aparţine instanţa.
Sunt excluse raporturile de drept public, precum litigiile care intervin în materie
administrativă, fiscală, vamală, penală, în domeniul securităţii sociale.

Sistemele de DIP ale statelor COEXISTĂ. Acestea funcţionează într-o permanentă

interacţiune caracterizată în primul rând de RECIPROCITATE. Prin urmare între sistemele
naţionale de DIP există o permanentă comunicare. Norma de conflict NU poate exista în mod
izolat. Aceasta este însă OMNIPREZENTĂ, existând şi acţionând chiar dacă uneori nu este
percepută sau nu devine vizibilă în mod direct.

Dialogul normelor de conflict – trimiterea şi retrimiterea

Dialogul normelor de conflict poate îmbrăca două forme, după cum urmează:
a. conflictul pozitiv de legi – se întâlneşte în acele situaţii în care fiecare din normele
de conflict aparţinând statului faţă de care raportul juridic respectiv prezintă legătura cu
elemente de intensitate, revendică competenţa de aplicare a propriului sistem de drept.
Spre exemplu, există un conflict pozitiv de legi atunci când se ridică o problemă de
stare civilă şi capacitate a unui cetăţean german cu domiciliul în Italia – norma de conflict
germană îşi revendică competenţa de aplicare datorită cetăţeniei germane a acestei persoane
(lex patriae), dar în egală măsură şi legea italiană se consideră competentă având în vedere
faptul că domiciliul acestei persoane se regăseşte în Italia (lex domicili).
Un alt exemplu îl constituie următorul caz: în ipoteza dezbaterii succesorale a unui
italian, care are bunuri imobile în Paris (raport de succesiuni internaţional) – legea franceză se
consideră competentă a fi aplicată devoluţiunii succesorale având în vedere locul situării
imobilelor din masa succesorală; în egală măsură, şi norma de conflict italiană îşi revendică
competenta de aplicare pentru dreptul italian având in vedere cetăţenia italiană a celui
decedat.

59
 Conflictul de legi se rezolvă relativ simplu prin aplicarea principiului lex fori
(legea instanţei sesizate).
b. conflictul negativ de legi – reprezintă acea situaţie în care niciuneia dintre legile
faţă de care raportul juridic prezintă legături nu îi revine competenţa de aplicare în cauză.
Există conflict negativ în situaţii precum:
- Un cetăţean englez cu domiciliul în Franţa implicat într-un litigiu legat de starea şi
capacitatea sa: legea engleză atribuie competenţa legii franceze, iar legea franceză
atribuie competenţa legii engleze.
- Un defunct francez care lasă bunuri imobile în Italia – legea franceză susţine că
succesiunea este guvernată de legea italiană, pe când legea italiană susţine că
succesiunea este guvernată de legea cetăţeniei defunctului.
În acest caz se pune problema RETRIMITERII.
Atunci când norma de conflict aparţinând forului, atribuie într-o anume materie şi
ţinând seama de specificul elementelor, de exemplu, competenţa legislativă dreptului unei
anumite ţări, se spune că norma trimite la aceasta din urmă. Dreptul statului la care a trimis
norma conflictuală poate accepta trimiterea sau poate trimite la rândul său, competenţa de
reglementare, fie forului, fie legii unei terţe ţări.

Nota: de pregătit următoarele cazuri Collier vs. Libaz din 1941, dl. Xavier
Fargo, ADAMS vs. ADAMS

59
Tema III: RETRIMITEREA
RETRIMITEREA reprezintă procedeul juridic prin care norma de conflict
străină la care a trimis lex fori, neacceptând competenţa atribuită de aceasta din urmă,
atribuie, la rândul ei, competenţa de reglementare fie legii forului (retrimitere de
gradul I), fie legii unei terţe ţări (retrimitere de gradul II)
Art. 2559 C.civ.: „(1) Legea străină cuprinde dispoziţiile de drept material,
inclusiv normele conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii contrare.
(2) Dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se
aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), legea străină nu cuprinde şi
normele ei conflictuale în cazul în care părţile au ales legea străină aplicabilă, în
cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale,
precum şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la care
România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.”
=>este admisă retrimiterea simplă sau de gradul I, care se face de dreptul
străin la legea forului

De exemplu, suntem în prezenţa unei retrimiteri de gradul II în cazul unui litigiu legat
de starea şi capacitatea unui cetăţean danez, având domiciliul în Anglia, litigiul urmând a fi
soluţionat de instanţele germane, legii germane fiindu-i atribuită competenţa legii daneze, iar
legii daneze fiindu-i atribuită competenţa legii engleze.

Apariţia retrimiterii în practica judiciară

Retrimiterea a fost sesizată timpuriu în practica instanţelor confruntate cu problema
soluţionării conflictelor de legi.
1. Printre primele decizii în care a fost semnalată chestiunea retrimiterii poate
fi amintită o soluţie a instanţelor engleze în cauza Collier vs. Libaz din 1941. Instanţa engleză
sesizată a fost confruntată cu analiza validităţii unui testament întocmit de un englez

59
domiciliat, potrivit legii engleze, în Belgia. Testamentul în cauză era considerat valid potrivit
legii engleze, dar nu potrivit dreptului belgian. Conform dreptului belgian, nu se recunoştea
domiciliul acelui defunct ca fiind în Belgia deoarece acesta nu îndeplinea toate formalităţile
cerute în acest scop de dreptul belgian de la acea vreme, formalităţi de a căror îndeplinire
depindea recunoaşterea domiciliului ca fiind în Belgia.
Instanţa engleză sesizată a făcut apel la aşa numita „Foreign Court theory” conform
căreia judecătorul englez, în soluţionarea unui litigiu ce prezintă elemente de extraneitate,
trebuie să judece ca şi cum s-ar afla în ţara la care a trimis norma sa de conflict. În cazul din
speţă, norma de conflict engleză, fiind vorba de o avere mobiliară, atribuia competenţa legii
belgiene ca lege a domiciliului de fapt, chiar dacă dreptul belgian nu recunoştea domiciliul
defunctului în Belgia. Prin urmare, instanţa engleză ar fi trebuit sa judece ca şi cum s-ar afla
în postura judecătorului belgian (teoria instanţei străine). Judecătorul a considerat însă că
ultimul domiciliu al defunctului a fost în Anglia, în consecinţă a aplicat dreptul englez, dar nu
ca efect al retrimiterii, ci ca efect al trimiterii dispuse de norma de conflict belgiană. În
consecinţă, prin aplicarea dreptului englez, testamentul a fost considerat ca fiind valid.
2. O altă speţă faimoasă în care s-a ridicat problema retrimiterii îl privea pe
dl. Xavier Fargo. Acesta s-a născut în Bavaria (Germania), din afara unei căsătorii şi a fost
dus de către mama sa în Franţa, unde a trăit până la vârsta de 68 de ani. La moartea sa a lăsat
o avere imobiliară impresionantă. Dl. Fargo nu a fost căsătorit şi nici nu a avut copii. Astfel,
rudele sale colaterale din partea mamei au introdus în faţa instanţelor franceze o petiţie de
ereditate, solicitând recunoaşterea vocaţiei lor succesorale şi atribuirea bunurilor mobile care
compuneau masa succesorală.
Dreptul francez însă nu recunoştea domiciliul dlui. Fargo ca fiind în Franţa deoarece,
în ciuda şederii sale în Franţa, el nu a obţinut niciodată autorizaţia de şedere din partea
prefecturii locale. Fiind vorba de o succesiune mobiliara, instanţa franceză sesizată a pornit de
la norma de conflict franceză, care atribuia competenţa în această materie legii ultimului
domiciliu al defunctului – adică, în opinia sa, legea bavareză de la acea dată.
Instanţa franceză a făcut apel la norma de conflict bavareză care recalifică conceptul
de domiciliu, considerându-l ca fiind locul în care persoana stătea în fapt, în mod statornic,
adică în Franţa, supunând astfel succesiunea legii franceze ca lege a domiciliului de facto al
lui decujus. Curtea de Casaţie franceză a admis aceasta retrimitere, chiar dacă prin ea s-a
ajuns la recalificarea conceptului de domiciliu conferit de dreptul bavarez şi a aplicat, pe cale
de consecinţă, în urma retrimiterii, dreptul francez, care nu recunoştea vocaţia succesorală a
acelor colaterali, considerând succesiunea ca fiind vacantă şi atribuind-o in integrum statului

59
francez.
3. O altă speţă faimoasă pronunţată în domeniu o reprezintă afacerea
ADAMS vs. ADAMS soluţionată în 1985 de către High Court of Justice. Instanţa de judecată
a trebuit să stabilească cine este îndreptăţit să primească 2 apartamente din Alicante, Spania,
care compuneau masa succesorală rămasă după defunctul Cristophor Williams Adams. Acesta
a decedat în 1982, iar înainte a întocmit un testament prin care a gratificat-o pe soţia sa, pârâta
din speţă, cu toate bunurile mobile şi imobile, indiferent de locul unde acestea se situau, în
mod special, cele din Spania. Ultimul domiciliu al testatorului era în Anglia, acesta fiind şi
cetăţean englez. Pe cale de consecinţă legea personală a testatorului era legea engleză.
Existenţa şi întinderea drepturilor succesorale ale reclamantului, copilul testatorului, şi
ale pârâtei asupra proprietăţilor aflate în Spania depindea de legea care era hotărâtă să
guverneze succesiunea. Dacă s-ar fi aplicat dreptul succesoral englez, pârâta ar fi dobândit în
întregime proprietatea asupra imobilelor din Spania. Pe de altă parte, dacă s-ar fi aplicat
dreptul succesoral spaniol, reclamantul ar fi fost îndreptăţit la o rezervă succesorală legitimă
de 2/3 din proprietăţile spaniole. În consecinţă, speţa ridica mai întâi de toate o problemă de
DIP, de localizare juridică a succesiunii lăsate de defunct.
Instanţa engleză, înainte de a trece la soluţionarea efectivă a fondului, vizează
prezentarea unor definiţii de concepte pe care le foloseşte ulterior în raţionamentul care stă la
baza hotărârii. Astfel, specifică faptul că noţiunea de lege, mai exact lege materială priveşte
legea internă a ţării, aşa cum aceasta s-ar aplica dacă testatorul ar fi murit având cetăţenia şi
ultimul domiciliu în ţara pe al cărui teritoriu se găsesc bunurile ce compun masa succesorală,
excluzându-se normele de conflict ale acestuia (întocmai ca o lege pur interna).
În al doilea rând, întregul sistem de drept cuprinde atât normele materiale,
substanţiale, cât şi normele de DIP, norme de conflict ale acelei ţări.
Întrucât ultimul domiciliu al testatorului se regăsea în Anglia, s-a apreciat că efectele
testamentului se vor produce în conformitate cu legea engleză, prin „lege engleză”
înţelegându-se „întreg sistemul de drept englez”, iar potrivit normelor de conflict engleze,
succesiunea proprietăţilor imobiliare este guvernată, de principiu, de lex rei sitae.
Prin urmare, norma de conflict engleza (lex fori) atribuia competenţa dreptului spaniol,
înţelegând prin acesta „întregul sistem de drept spaniol”. Pornind de aici, instantă britanică a
apreciat că va trebui să soluţioneze litigiul în aceeaşi manieră în care acesta ar fi soluţionat de
către o instanţă spaniolă, aplicând aşa numita „teorie a instanţei străine”. Aceasta înseamnă
că instanţa engleză trebuie să pornească, aidoma judecătorului spaniol, de la norma de conflict
spaniolă incidentă în cauză.

59
 Potrivit art. 9, pct. 8 din Titlul Preliminar la C.C Spaniol, succesiunea, indiferent de
natura ei şi indiferent de locul situării bunurilor imobile ce compun masa succesorală, este
supusă în întregime legii naţionale a persoanei decedate, adică legii statului a cărui cetăţenie o
avea de cujus, în cazul de faţă, legii engleze.
S-a ridicat problema dacă judecătorul spaniol, în a cărui postură s-a pus judecătorul
englez va aplica legea engleză (dreptul succesoral englez) – parata fiind avantajată – sau,
dimpotrivă, trimiterea făcută de art. 9, pct. 8 ar trebui considerată ca fiind făcută la întregul
sistem de drept englez, ştiut fiind că normele de conflict vor trimite la dreptul spaniol?
Se recunoaşte în mod unanim că, în situaţia în care norma conflictuală engleză la care
a trimis legea spaniolă retrimite la aceasta din urmă, judecătorul spaniol ar urma să admită
retrimiterea şi sa aplice legea interna spaniolă.
Sistemul de DIP spaniol este cuprins în Cap. 4 din cadrul Titlului Preliminar al C.Civ.
Spaniol, capitol intitulat „Normas de derecho internacional privado”. Potrivit art. 9, pct. 1,
C.Civ. Spaniol, legea personală a persoanei fizice se determină potrivit naţionalităţii acesteia.
Aceasta lege va cârmui capacitatea, starea civilă, drepturile şi îndatoririle familiale şi
succesiunile pentru cauza de moarte. De asemenea, în materie succesorală, întâlnim art. 9, pct.
8, C.C Spaniol, potrivit căruia succesiunea pentru cauză de moarte este guvernată de către
legea naţională a lui decujus, de la data morţii sale, indiferent de natura bunurilor din masa
succesorală. Totuşi, dispoziţiile testamentare şi pactele succesorale care sunt valide potrivit
legii naţionale a testatorului de la data la care acestea au fost făcute, vor fi considerate valide
chiar dacă succesiunea va fi guvernată de o altă lege, deşi rezerva succesorală, dacă există, va
fi supusă legii succesiunii.
Legat de retrimitere, în dreptul spaniol, art. 12, C.C Spaniol conţine la pct. 2 o
dispoziţie importantă, care prevede următoarele: „Trimiterea la o lege străină va fi
considerată a fi o trimitere la legea materială, excluzându-se orice posibilă retrimitere ce ar
fi dispusă de normele de conflict ale acelei ţări, alta decât cea la dreptul spaniol”.
Disputa dintre experţii celor două părţi este legată de maniera în care Curtea Suprema
a Spaniei ar aplica art. 12, pct. 2. Sena Barrero, expertul în drept spaniol al pârâtei subliniază
caracteristica ilogică a art. 12, pct. 2: în prima sa parte, art. 12, pct. 2 face apel la legea
materială substanţială a ţării străine, ceea ce ar exclude logic orice posibilitate de retrimitere
atâta vreme cât retrimiterea nu este legată de dreptul material al ţării respective; în partea a
doua a art. 12, pct. 2 se susţine că retrimiterea limitează totuşi dacă este făcută la dreptul
spaniol. Potrivit punctului său de vedere, Curtea Supremă a Spaniei, dacă ar fi pusa în situaţia
de a accepta sau nu o asemenea posibilă retrimitere, el spune ca într-o asemenea situaţie,

59
Curtea ar putea admite retrimiterea, dar nu este obligată sa procedeze în acest fel. Daca litigiul
ar apărea în faţa unei instanţe spaniole, din punctul de vedere al lui Sena Barrero, instanţa ar
decide dacă admiterea unei asemenea retrimiteri ar fi în concordanţă cu principiile generale
ale dreptului spaniol.
Astfel, în cazul de faţă, potrivit opiniei sale, acceptarea retrimiterii dispusă de legea
engleză la cea spaniola, în materia succesiunii imobiliare a unui naţional englez, ar contraveni
principiului fundamental al unităţii succesorale din dreptul spaniol (art. 9, pct. 8).
Expertul în drept spaniol al reclamantului, Sena Alando, accepta formularea ilogică a
art. 12, pct. 2. Consideră totuşi ca admiterea retrimiterii de gr. I este o obligaţie, iar nu doar o
facultate pentru instanţă. Mai aduce ca argument poziţia unui doctrinar spaniol potrivit căruia
instanţele spaniole sunt obligate să admită retrimiterea de gr. I, adica retrimiterea la dreptul
material spaniol.
Art. 9 pct. 8 nu trebuie interpretat în maniera absolutistă şi poate cunoaşte excepţii.
Instanţa engleză a constatat că până la data acestei judecăţi nu există o jurisprudenţă
clară în Spania legată de obligaţia sau facultatea de acceptare a retrimiterii – acest lucru nu
este clar nici măcar din lucrările preparatorii ale C.C Spaniol. Totodată, constată ca avocaţii
ambelor părti sunt de acord ca formularea art. 12, pct. 2 este contradictorie şi că este absolut
cert faptul ca retrimiterea este exclusă când se referă la legea unei terţe ţări. Nu există o
decizie a unei Curţi Supreme Spaniole care să tranşeze această problemă. Susţinerea faptului
că retrimiterea este obligatorie este doar o supoziţie.
Instanţa engleză a mai constatat ca ambii avocaţi sunt de acord ca unitatea succesorală
este un principiu fundamental în dreptul civil spaniol. Instanţa engleză nu este de acord cu
limitarea aplicării acestui principiu. Unitatea succesorală este un argument doctrinar din
perspectiva capacităţii testatorului.
În cele din urma, instanţa engleză a considerat că, Curtea Supremă Spaniola, dacă ar fi
fost sesizată cu un litigiu similar, ar da întâietate principiului unităţii succesorale în sensul
aplicării dreptului succesoral englez, iar prin urmare a respins acţiunea reclamantului.

Ipoteze în care nu se aplică retrimiterea:

1. Atunci când părţile, în temeiul Principiului autonomiei de voinţă sunt îndrituite ele
însele să aleagă legea care va guverna raportul dintre ele:
De exemplu, Regulamentul 539/2008 – Roma I – da posibilitatea părţilor să aleagă ele
însele legea aplicabilă contractelor; de asemenea, si Regulamentul Roma II – se poate alege
legea aplicabila numai după producerea faptului creator de prejudiciu.

59
 Ex.: Art. 1067, alin. (2) C.proc. Civ.
2. Nu se pune problema retrimiterii nici în materie de formă a actului. Sancţiunea
lipsei formalismului în DIP nu este la fel de drastică ca cea din dreptul privat (cum este spre
ex.: nulitatea absolută) - daca actul îndeplineşte condiţiile existente în ţara în care a fost
încheiat, se tinde a fi considerat valid peste tot;
- Raţiunile formei nu sunt legate de consimţământ;
- În materie succesorală, testamentul este valid dacă îndeplineşte rigorile formei a cel
puţin uneia dintre legile: legea testatorului, legea ultimului domiciliu al testatorului, etc. – Va
fi considerat valid peste tot (Convenţia de la Haga);
→ Roma I – legea fondului = legea formei;
→ în cazul transferului dreptului de proprietate asupra unui imobil – daca legea aleasă nu
e legea locului situării imobilului, dacă aceasta conţine prevederi diferite cu privire la formă,
se va aplica legea locului în privinţa formei actului.

3. Retrimiterea nu se aplică atunci când legiuitorul însuşi stabileşte acest lucru sau atunci
când într-o anumită materie întâlnim norme de conflict unificate = nu mai există conflict
negativ de legi.

59
 REGULAMENTUL 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind
competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială
Cuprinde 3 seturi mari de reguli:

1) Regula generală: DOMICILIUL PÂRÂTULUI → art.4 => sunt competente

instanţele din statele de domiciliu

Alternativ cu forul domiciliului pârâtului, reclamantului îi sunt recunoscute:

a) Art.7, parag.1: În cazul obligaţiilor contractuale → instanţele de la locul

executării.

b) Art. 7, parag. 2: în materie delictuală şi cvasi-deslictuală → instanţa de la locul

producerii faptei prejudiciabile.

c) Art. 7, parag.3: dacă tribunalul dintr-un anumit stat membru este competent să
judece acţiunea penală, atunci acesta va judeca şi acţiunea civilă.

d) Art. 7, parag.4: acţiune civilă bazată pe dreptul de proprietate, în recuperarea

unui bun cultural (potrivit definiţiei de la art. 1, alin. (1) din Directiva
93/7/CEE) iniţiată de către persoana care îşi revendică dreptul - instanţele de la
locul unde se află bunul la momentul sesizării instanţei.

e) Art.7, parag. 5: forul sucursalei=> terţul mă poate acţiona în instanţă în statul

sucursalei pentru orice litigiu care are legătură cu activitatea sucursalei.

f) Art.7, parag. 6: în cazul unui litigiu îndreptat împotriva unui

fondator/administrator de active sau beneficiar al unui trust constituit fie în
temeiul statutului, fie în scris sau prin convenţie verbală confirmată în scris –
instanţele din statul membru pe teritoriul căruia trustul îşi are sediul.

59
 g) Art.7, parag. 7: în ipoteza unui litigiu referitor la plata unei remuneraţii pretinse
pentru salvarea sau asistenţa de care a beneficiat o încărcătură sau o marfă –
instanţa pe a cărei rază teritorială se afla respectiva încărcătură, numai dacă
pârâtul pretinde că are sau a avut un drept asupra încărcăturii.

h) Art.8: pluralitate de pârâţi →aleg instanţa unde unul dintre pârâţi are domiciliul
dacă toţi sunt din UE; dacă unul e din UE, instanţa de la locul domiciliului
acestuia.

2) Competenţele exclusive – art. 24:

a) În materie de acţiuni care au ca obiect DREPTURI REALE IMOBILIARE →

instanţele de la locul situării imobilului.

EXCEPŢIE: contractul de închiriere pe o perioadă de cel mult 6 luni→

instanţele din st membru unde pârâtul este domiciliat, cu condiţia ca locatarul şi
proprietarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiaşi stat.

Exemple de acţiuni ce au ca obiect dr reale imobiliare: uzufruct, revendicare,

ipotecă.

Dacă imobilul e situat pe teritoriul mai multor state → tribunalul din fiecare
stat pt. partea ce ţine de acel stat (Curtea – speţa cu ferma).

b) În materie de acţiuni care privesc valabilitatea constituirii, nulitatea sau

dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice, ori valabilitatea deciziilor organelor
acestora→ instanţele de la sediul societăţilor comerciale. Atenţie: dacă discutăm de
dizolvarea societăţii, după faliment, se aplică regulile din Regulament privind
insolvenţa 1346/2000.

c) Acţiuni în materie de REGISTRE PUBLICE → instanţele din statele unde

funcţionează respective registre.

Ex.: CF, Registrul Comerţului, Registrul Naval, Arhiva Electronică a Valorilor

Mobiliare.

d) Acţiuni care au legătură cu VALABILITATEA UNOR BREVETE, MĂRCI,

59
 DESENE şi ALTE DREPTURI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ce trebuie
înregistrate → tribunalele statului unde s-a făcut înregistrarea acelui brevet.

Atenţie!! Sunt vizate acţiuniile ce privesc valabilitatea, NU încălcarea acestora. Pentru

încălcare – art. 5, parag. 3, locul săvârşirii faptei delictuale.

e) Acţiuni în materie de executare a deciziilor → instanţele de pe teritoriul statului

unde urmează să fie executate.

3. COMPETENŢĂ VOLUNTARĂ ~ Clauze atributive de jurisdicţie = clauzele

prin care părţile desemnează instanţele competente. Art. 25.

CONDIŢII:

1. Să existe o convenţie a părţilor.

2. Obiectul să fie determinat.

3. Litigiul trebuie să fie internaţional.

4. Desemnarea tribunalului unui stat membru.

5. Trebuie ca cel puţin una din părţi să fie domiciliate pe teritoriul unui stat
membru.

CONDIŢII DE FORMĂ:

1. Convenţia trebuie încheiată în scris/verbal cu confirmare scrisă sau să

existe între părţi o uzanţă convenţională.

2. Să existe o uzanţă normativă.

Clauzele atributive de jurisdicţie nu sunt valabile în contractele de muncă, consum şi

asigurare decât dacă au fost semnate după apariţia litigiului.

SPEŢE:

Speţa 1: Societatea comercială italiană Volare cantare încheie un contract de

promovare artistică pe teritoriul Germaniei cu societatea comercială Hans. Aceasta din urmă,
mandatează un muzician profesionist pe dl. X pentru a efectua verificările de ordin calitativ a

59
activităţii prestate de societatea italiană. După prestarea muncii sale, dl. X îşi solicită
onorariul cuvenit de la societatea germană, însă, cu această ocazie, află că aceasta tocmai a
intrat în faliment. Pe cale de consecinţă, dl. X se îndreaptă împotriva societăţii italiene, care la
rândul său, se apără arătând că nu există nici un contract între aceasta şi reclamant.

Care este instanţa competentă?

Soluţie:
CJUE: Tribunalul de la locul executării contractului putativ este competent să decidă
dacă ne aflăm într-adevăr în prezenţa unui contract şi care sunt părţile lui. Pe cale de
consecinţă, instanţele germane vor trebui să se pronunţe asupra propriei competenţe, să îşi
verifice competenţa. (Decizie pronunţată în interpretarea Reg. Bruxelles I, art. 5, parg.1)

Speţa 2: Societatea comercială germană Karitabila încheie un contract cu societatea

Besis, prin care se angajau să participe împreună la o licitaţie publică în Hong Kong.
Contractul astfel încheiat cuprinde o clauză de exclusivitate şi o clauză de neconcurenţă. Nici
Karitabila şi nici Besis nu au ieşit câştigătoare. Licitaţia a fost câştigată de societatea Plafag,
care era membră a societăţii Karitabila şi avea sediul în Finlanda. Besis dorea să acţioneze în
instanţă societatea Karitabila şi pe Plafag.

Soluţie: Clauzele de neconcurenţă şi de exclusivitate reprezintă în esenţă obligaţii de a

face. Prin urmare locul executării lor este peste tot (art. 7, parag 1 din Regulamentul 1215 nu
este aplicabil) Hong Kong nu se află pe teritoriul UE. Pe cale de consecinţă oricum nu s-ar
aplica art. 7, parag 1. Se va aplica art.4 – domiciliul pârâtului.

Speţa 3: Societatea mamă CB, cu sediul în Marea Britanie deţinea o sucursală în

Spania. Aceasta din urmă avea nevoie de un certificat emis de societatea LR. Societatea LR
avea o sucursală în Franţa şi una în Spania. Societatea CB din Spania a negociat şi încheiat
contractul cu sucursala LR din Franţa, urmând ca sucursala LR din Spania să îl execute.
În ipoteza în care societatea CB refuză plata preţului, ce instanţe sunt competente
pentru soluţionarea litigiului?
Soluţie: Potrivit art. 4 din Regulament sunt competente instanţele din Marea Britanie.
Potrivit art. 7, parag.1 din Regulament sunt competente instanţele din Spania.
Potrivit art. 7, parag.5 din Regulament => contează ca sucursala să fi acţionat ca un

59
„braţ” al societăţii mamă. Nu contează unde are loc executarea contractului. Prin urmare, sunt
competente instanţele din Spania. În ipoteza inversă CB acţiona in înstaţă LR, pe acest temi
legal, competenţa putea aparţine instanţelor Franceze.
Reclamanta are posibilitatea de a alege una dintre regulile acestea.

Speţa 4: O societate germană K a încheiat un contract cu o societatea franceză PF.

Toate negocierile şi corespondenţa au fost purtate cu o filială a societăţii franceze, denumită R
şi situată în Germania. K se hotărăşte să acţioneze în instanţă societatea PF. Ce instanţă va fi
competentă?
Soluţie: Potrivit art. 4 din Regulament sunt competente instanţele franceze.
Potrivit art. 7, parag.1 sunt competente instanţele de la locul executării contractului, în
speţă locul sediului societăţii PF, mai exact instanţele franceze.
Potrivit art. 7, parag. 5 → Filiala este o entitate autonomă din punct de vedere juridic.
(Curtea a interpretat în sens larg prevederile art.5, parag. 5, punând foarte mare accent pe
APARENŢĂ. Aceasta presupunea depăşirea literei textului legal. În realitate, filiala s-a
comportat ca un veritabil „braţ” al societăţii, astfel încât s-a creat aparenţa unei dependenţe.)
Pe cale de consecinţă, Curtea a decis că sunt competente şi instanţele germane. Atenţie,
situaţia este una excepţională.

Speţa 5: Societatea italiană D încheie un contract cu B persoană fizică italiană, prin

care acesta din urmă achiziţionează licenţa profesională pentru M, de naţionalitate germană şi
o serie de produse în scop comercial. Părţile au inserat în contract o clauză atributivă de
competenţă în favoarea instanţelor din Florenţa.
Locul executării contractului este Germania. Prin urmare, contractul este unul
internaţional. Ce instanţă va fi competentă?
Soluţie: B a cumpărat produse în scopul realizării unei activităţi comerciale, astfel
încât acesta nu poate fi considerat consumator.
Clauza atributivă de competenţă subxistă nulităţii contractului principal. Aceasta
trebuie respectată.

59
APLICAŢII PRACTICE - ACŢIUNI ÎN RĂSPUNDERE EXTRA-CONTRACTUALĂ –
REGULAMENTUL ROMA II

Domeniu – art. 2. – Obligaţii necontractuale

„prejudiciu” = orice consecinţă a unei fapte ilicite, a îmbogăţirii fără justă cauză sau
a culpa in contrahendo.
Art. 3=>Regulamentul are o aplicare universală; se aplică indiferent dacă este sau nu
legea unui stat membru.
REGULA – art.4: legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale = legea ţării în care s-a
produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de
ţara sau ţările unde se manifestă efectele indirecte ale acelui fapt.
Excepţii:

1. Art. 4, alin. (2) - „Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere
este invocată şi persoana care a suferit prejudiciul îşi au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară
în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei ţări.”

2. Art. 4, alin. (3) - „În cazul în care reiese clar, din toate circumstanţele referitoare la
caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionată
la alineatul (1) sau la alineatul (2), se aplică legea acelei alte ţări. O legătură vădit mai
strânsă cu o altă ţară se poate întemeia, în special, pe o relaţie pre-existentă între părţi, ca de
pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită.”

Reglementări speciale:
1. Răspunderea pentru produse defectuoase – art. 5:

„a) legea ţării în care persoana care a suferit prejudiciul şi-a avut reşedinţa obişnuită
în momentul producerii prejudiciului, în condiţiile în care produsul a fost

59
 comercializat în ţara respectivă; sau, dacă nu este cazul,
B) legea ţării în care s-a achiziţionat produsul, dacă produsul a fost comercializat în
ţara respectivă; sau, dacă nu este cazul,
C) legea ţării în care a fost cauzat prejudiciul, dacă produsul a fost comercializat în
ţara respectivă.
Cu toate acestea, legea aplicabilă este legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită
persoana a cărei răspundere este invocată, dacă această persoană nu putea să
prevadă, în mod rezonabil, comercializarea produsului respectiv sau a unui produs de
acelaşi tip în ţara a cărei legislaţie este aplicabilă în temeiul literei (a), (b) sau (c).
(2) În cazul în care reiese clar, din toate circumstanţele referitoare la caz, că fapta
ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionată la
alineatul (1), se aplică legea celeilalte ţări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă ţară
se poate baza, în special, pe o relaţie preexistentă între părţi, ca de pildă un contract,
care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită.”
2. Concurenţa neloială şi actele care îngrădesc libera concurenţă – art. 6: legea
ţării în care sunt sau pot fi afectate relaţiile concurenţiale sau interesele colective ale
consumatorilor.
3. Daune aduse mediului – art. 7: legea stabilită în conformitate cu articolul 4
alineatul (1), cu excepţia cazurilor în care persoana care pretinde despăgubiri pentru aceste
prejudicii doreşte să-şi întemeieze acţiunea pe legea ţării în care a avut loc faptul cauzator de
prejudiciu.
4. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală – art. 8: legea ţării pentru care
se solicită protecţie.
5. Acţiunile sindicale – art. 9: legea ţării în care va fi sau a fost întreprinsă acţiunea
respectivă.

Libertatea de alegere: art. 14 printr-un acord ulterior sau în ipoteza societăţilor

comerciale chiar şi printr-un acord anterior.

Speţa 1:
Soţii Popescu, de naţionalitate română, cu reşedinţa în România, merg în luna de
miere în Franţa. La hotelul unde sunt cazaţi, familia Georgescu face un scandal, iar în urma
acestuia, dl. Ionescu cade pe scări şi îşi rupe mână.
Ce instanţă este competentă să judece cauza? Care este legea aplicabilă?

59
 Soluţie: Art.4 din Regulamentul 1215→ Tribunalul de la domiciliul pârâtului –
Instanţele române.
Art. 7, parag. 3 Regulamentul 1215 → Tribunalul de la locul săvârşirii delictului –
Instanţele franceze
=>Reclamantul poate alege.
Roma II – Legea aplicabilă este determinată potrivit art. 4, parag1 –legea ţării unde s-a
produs prejudiciul (Regula generală).
╚ Există o EXCEPŢIE la art.4, parag. 2 => dacă ambele părţi au reşedinţa în aceiaşi
ţară în momentul producerii prejudiciului, legea aplicabilă este legea respectivei ţări, în speţă
legea română.
Art. 14 din Regulamentul Roma II → posibilitatea părţilor de a alege legea aplicabilă
raporturilor extra-contractuale născute între ele – un fel de paralelism cu ceea ce se întâmplă
în cazul obligaţiilor contractuale. Acordul de voinţă trebuie să intervină DUPĂ producerea
faptului ilicit (nu e exclus, dar, e foarte greu în practică).

Speţa 2: Societatea americană A îşi vinde produsele în România. Constată că o

societate turcă îi face concurenţă în România vânzând produse similare, cu o denumire foarte
apropiată.
Sunt sesizate instanţele din România cu o acţiune în concurenţă neloială săvârşită pe
teritoriul României.
Soluţie: Art. 1081, alin. (1), pct. 3 C.proc. Civ. => sunt competente instanţele din
România.
Legea aplicabilă → art. 6, parag 1 Roma II => legea ţării în care sunt/pot fi afectate
relaţiile concurenţiale =>legea română.
Art. 6, parag.2 => dacă un act de concurenţă neloială afectează exclusiv interesele unui
anumit concurente şi sunt afectaţi consumatori=> se aplică art. 4 ex.: acţiuni de spionaj,
publicitate comparativă.
Art. 6, parg.3 => acte prin care se restrânge libera concurenţă (înţelegerile
monopoliste) – se aplică legea pieţei afectate.
În speţă se va aplica dreptul român şi nu regulile Regulamentului pentru că pârâtul
este stat terţ şi nici reclamantul nu-şi are domiciliul în UE.

Speţa 3: Societatea minieră X din Franţa care se ocupa cu exploatare de potasiu, a

revărsat în apele Rinului nişte deşeuri. O serie de agricultori din Olanda, care foloseau apele

59
Rinului au fost nevoiţi să investească masiv în echipamente profesioniste de depoluare.
Aceştia au introdus o acţiune împotriva lui X în răspundere extra-contractuală.
Soluţie: Tribunalul competent => art. 4 Regulament 1215 – instanţele franceze/art. 7,
parag. 3 Regulament 1215 – locul actului ilicit. În speţă, delictul săvârşit prezintă o serie de
particularităţi. Acesta este mult mai complex. Actul s-a săvârşit într-un stat membru (Franţa),
însă rezultatul s-a produs în alt stat membru (Olanda). CJUE a statuat în sensul că, la alegerea
reclamantului, se poate opta între instanţele din statul unde s-a comis delictul sau instanţele
din statul unde s-au produs consecinţele negative.
Reclamantul probabil va sesiza instanţele olandeze.
Legea aplicabilă: art. 7 Regulamentul Roma II => legea stabilită în conformitate cu
art. 4 – legea locului producerii prejudiciului sau legea locului actului ilicit.

Speţa 4: Agenţia de voiaj X din Franţa organizează o excursie în Thailanda. Vasul se

scufundă şi turiştii decedează. Succesorii acestora introduc o acţiune în răspundere a agenţiei.
Soluţie:
=>art. 4, parag.1 din regulamentul Roma II. În speţă există consecinţe prin ricoşeu.
Prin urmare, ar trebui să fie luată în considerare legea unde se săvârşeşte actul ilicit (art. 4,
parag.1). Totuşi, se va aplica legea franceză.

59
Aplicaţii practice

I. Conflictul de categorii:

Speţă 1: A, cetăţean român şi B, cetăţean german sunt soţi, cu domiciliul stabilit în

Germania. Aceştia întocmesc un testament conjunctiv. La decesul soţiei, B vine în faţa
autorităţilor române şi solicită conform clauzelor testamentare banii pe care A îi avea într-un
cont din România şi colecţia sa de cărţi.
Un moştenitor X, contestă dreptul lui B, arătând că testamentul conjunctiv nu este
valabil în România.
Judecătorul trebuie să aleagă dintre regulile de conflict luând în considerare
concepţiile din legislaţia acestuia => trebuie luate în considerare concepţiile din legea
naţională pentru a vedea dacă chestiunea este de formă sau de fond.

Art. 2635 C.civ.: „Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt

considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost
întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre
legile următoare:
A) legea naţională a testatorului;
B) legea reşedinţei obişnuite a acestuia;
C) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
D) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
E) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a
bunurilor moştenite.”

59
 Speţa 2: În urma neînţelegerilor intervenite în cuplu, dna. X, cetăţean român introduce
o acţiune în faţa instanţelor române privind desfacerea căsătoriei, cu obligarea pârâtului la
plata unei pensii de întreţinere. Soţul, cetăţean grec, solicită în faţa instanţelor a se constata
nulitatea căsătoriei pe motiv că aceasta a fost celebrată în România doar în faţa ofiţerului de
stare civilă, iar legea greacă prevede ca o condiţie de valabilitate a căsătoriei, celebrarea ei
religioasă.
Soluţie: Art. 2587 Legea aplicabilă formalităţilor căsătoriei: „(1) Forma încheierii
căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează.
(2) Căsătoria care se încheie în faţa agentului diplomatic sau a funcţionarului
consular al României în statul în care acesta este acreditat este supusă formalităţilor
prevăzute de legea română.”
Art. 2588 Legea aplicabilă nulităţii căsătoriei: „(1) Legea care reglementează
cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulităţii căsătoriei şi efectelor acestei
nulităţi.
(2) Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea condiţiilor de formă
poate fi admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea
română.”
Art. 2586 Legea aplicabilă condiţiilor de fond ale căsătoriei: „(1) Condiţiile de
fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea naţională a fiecăruia
dintre viitorii soţi la momentul celebrării căsătoriei.
(2) Dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment la căsătorie
care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel
impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean
român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.”
Publicitatea, termenele, inclusiv caracterul religios sunt văzute de dreptul român ca
ţinând de forma căsătoriei. Pe de altă parte, dreptul grec înţelege prin forma căsătoriei o
chestiune ce ţine de fond.
PRINCIPIUL: Raport juridic internaţional + trebuie calificată o instituţie juridică
=>calificarea se face conform legii judecătorului sesizat.
În dreptul român, caracterul laic e o chestiune ce ţine de formă =>se aplică legea
română =>căsătoria e valabilă => se judecă acţiunea de divorţ => art. 2597- 2601 C.civ. –
Legea domiciliului comun.

Speţa 3: X de naţionalitate română este căsătorită cu Y, congolez şi şi-au stabilit

59
domiciliul în Congo. Y decedează. Din succesiunea lui fac parte locuinţa de familie, care e
situată în Congo şi un fond de comerţ în Brazzaville. Legea aplicabilă?
Soluţie: Art. 2633 Legea aplicabilă: „Moştenirea este supusă legii statului pe
teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită.”
În Congo, locuinţa familiei este considerată bun mobil. Succesiune mobiliară sau
imobiliară? – Depinde la ce concepţie mă raportez.
=>Legea succesorală din Congo.

Speţa 4: Un englez posedă o fermă de animale în România. Ce lege va aplica notarul

succesiunii lui?
Calificarea naturii mobiliare/imobiliare a bunurilor se va realiza potrivit legii locului
unde se află => Conform legii române ferma de animale este un bun imobil => se va aplica
legea română.

Speţa 5: La data de 1.03.2013, reclamantul A, cetăţean filipinez, cu domiciliul în

Târgu-Mureş, a chemat-o în judecată pe soţia sa, B, cetăţean roman, cu acelaşi domiciliu,
solicitând desfacerea căsătoriei încheiată la Manila, Filipinez, in anul 2012, cu motivarea ca
este o căsătorie de convenienta si ca, după ce a convieţuit cu parata B, 1 an, doreşte sa se
întoarcă în ţara natală întrucât starea sa de sănătate (dovedită cu acte medicale depuse) face
imposibila continuarea căsătoriei.
Parata a solicitat retrimiterea dosarului către tribunalul din Manila, invocând locul
celebrării căsătoriei si faptul ca prin convenţie matrimoniala sotii au ales ca lege aplicabila,
legea efectelor generale ale căsătoriei si divorţului legea filipineza. Pe fond a cerut
respingerea acţiunii cu motivarea ca reclamantul nu si poate invoca propria culpă (starea de
boală) şi că legea filipineză nu permite divorţul.
Cerinţe:
1) observaţii în legătură cu instanţa competentă. – 1071 rap la 1066
2) legea aplicabilă? Convenţia matrimonială regimul comunităţii de bunuri – art. 2597
c civ

Aplicații practice: RETRIMITEREA

Ex.: Succesiune mobiliară a unui italian cu domiciliul în Paris.
Regula de conflict: 1. Franţa: legea ultimului domiciliu – legea franceză.

59
 2. Italia: legea naţională – legea italiană
╚Caz de conflict pozitiv.
În alte ipoteze ne putem confrunta cu un conflict negativ. =>Teoriile de retrimitere.
Pp.: În dreptul român RETRIMITEREA este admisă.
RETRIMITEREA poate fi:
- GRADUL I (- doar aceasta este admisă în dreptul Român) = regula de conflict trimite
la o lege străină şi legea străină retrimite înapoi la legea forului.
- GRADUL II = regula de conflict trimite la o lege străină şi regula de conflict din legea
străină trimite la o altă lege străină (nu se ţine cont dacă trimite la o altă lege străină).

Speţa 1: X, de naţionalitate francez, îşi stabileşte în 1986 domiciliul în

România. Decedează în 2008 şi din succesiunea lui fac parte: o cabană în Franţa, un
apartament în Bucureşti şi un cont în bancă în România.
În privinţa cabanei din Franţa – regula de conflict face trimitere la legea locului
situării imobilului=>legea franceză.
În privinţa apartamentului – legea română
În privinţa contului – succesiune mobiliară =>legea naţională – legea franceză.
Legea franceză dispune în sensul că succesiunea este guvernată de legea
ultimului domiciliu => retrimitere de gradul I, admisă de legea română =>se va aplica legea
română.

Speţa 2: S, de naţionalitate polonez se mută în Franţa în 1972 şi moare în 2008.

Acesta posedă o casă la Lyon, un apartament la Varşovia şi o colecţie de cărţi lăsate în
păstrarea unui prieten în Polonia. Se deschide succesiunea de către un notar francez.
Regulile de conflict din Franţa: Succesiune mobiliară – legea ultimului
domiciliu/Succesiune imobiliară – legea locului situării.
Regulile de conflict din Polonia: succesiunea indiferent dacă e mobiliară sau
imobiliară este guvernată de legea naţională a defunctului.
Ambele sisteme admit retrimiterea de gradul II.

- Casa de la Lyon – bun imobil=> regula de conflict franceză=>legea franceză.

- Apartamentul din Polonia =>regula de conflict franceză => îl trimite la legea
poloneză. În Polonia se aplică legea naţională=>legea poloneză îşi acceptă
competenţa=>aceasta se va aplica.

59
 - Cărţile – regula de conflict franceză: ultimul domiciliu=>legea franceză.

TEMA IV: FRAUDA LA LEGE ŞI EXCEPŢIA DE ORDINE PUBLICĂ

INTERNAŢIONALĂ

Dialogul normelor de conflict poate duce la aplicarea legii unui stat, care nu reprezintă o
simplă facultate pentru instanţa sesizată, ci se impune cu caracter obligatoriu.
Legea străină prezintă astfel un caracter obligatoriu, aplicându-se aidoma legii naţionale.
Din acest punct de vedere sistemele de drept care se integrează în familia romano-germanică
se deosebesc în raport de tratamentul alocat legii străine, faţă de ţările anglo-saxone. În
dreptul anglo-saxon, legea străină, chiar atunci când este incidentă în cauză potrivit regulilor
de DIP, nu este privită ca o veritabilă lege, ci mai degrabă ca o simplă chestiune de fapt. De
aici decurg cel puţin două consecinţe:
1. Fiind o chestiune de fapt legea străină nu se aplică din oficiu nici atunci când
competenţa a fost dată de lex fori. Aplicarea ei trebuie să fie cerută, solicitată
cel puţin de către una dintre părţile în litigiu.
2. Existenţa şi conţinutul legii străine trebuie dovedite. Dacă nu se reuşeşte
probarea acestora, instanţa de common law va aplica dreptul material al forului
(lex fori) fie în temeiul unei prezumţii de similitudine cu cel străin, fie în
temeiul vocaţiei de subsidiaritate.
În ţările de civil-law, aplicarea legii străine – competente are un caracter
obligatoriu, ea urmând a se face din oficiu.
Cu titlu excepţional aplicarea unei legi străine poate fi înlăturată în următoarele
situaţii:
1. când datorită conţinutului concret, datorită unor dispoziţii din legea străină,
aceasta aduce atingere în mod grav şi insurmontabil unor principii fundamentale,
care articulează şi configurează sistemul de drept român,

59
 2. când, deşi competentă fiind, prin conţinutul său aduce atingere ordinii publice de
DIP,
3. de asemenea legea străină mai poate fi înlăturată şi atunci când competenţa ei a
fost stabilită prin fraudă. (frauda la lege..)

I. Ordinea publică de drept internaţional public constituie o cauză generală de

evicţiune a legii străine a cărei competenţă a fost stabilită în urma soluţionării conflictului de
legi. Prin urmare legea străină e înlăturată întrucât aceasta prin conţinutul ei afectează în mod
grav şi insurmontabil principii ale forului.
Anumite precizări se impun totuşi:
- Posibilitatea invocării ordinii publice nu trebuie să conducă la ideea exercitării
abuzive, ea are un caracter de excepţie, prin urmare nu orice excepţie între legea străină
competentă şi cea similară aparţinând forului trebuie să conducă la înlăturarea primeia. Când
suntem puşi să analizăm iminenţa ordinii publice de DIP nu trebuie să pornim niciodată de la
o comparaţie între legea străină şi cea română. Menirea ordinii publice e de a veghea la
respectarea principiilor fundamentale, care articulează sistemul nostru de drept
– Menţinerea imunităţii sistemului naţional – vom vorbi de atingeri aduse DIP, când
prin aplicarea unei legi străine s-ar înlătura, s-ar afecta principii fundamentale de natură
constituţională: discriminări, încălcarea rigorilor CEDO, inegalitatea dintre sexe..
Spre exemplu: - repudierea musulmană (instituţie a dreptului musulman), aceasta se
pronunţa de trei ori, dar poate fi revocabilă. În dreptul nostru efectele căsătoriei poligame se
recunosc. Potrivit art. 2600, alin. (2) C.civ.: „Daca legea străină, astfel determinata, nu
permite divorţul ori îl admite in condiţii deosebit de restrictive, se aplica legea romana, in
cazul in care unul dintre soti este, la data cererii de divorţ, cetăţean roman sau are reşedinţa
obişnuită în România. ”
Ordinea publică de DIP se deosebeşte de cea similară din dreptul intern, astfel dacă în
dreptul intern ordinea public se subsumează operativităţii normelor, indicând limitele
autonomiei de voinţă, în schimb în dreptul internaţional privat ordinea publică se rezumă la
o foarte restrânsă parte a normelor imperative de drept intern evocând caracterul de
excepţie al acesteia şi limitele aplicării legii străine. Ordinea publică de drept internaţional
privat nu e legată nici măcar de principiile fundamentale ale dreptului privat (ex.: rezerva,
prescripţia extinctivă...), ci de principii fundamentale în ansamblul său (principiile de drept
constituţional, CEDO, norme de procedură.. ordinea publică procedurală.)
Instanţa e obligată să verifice conformitatea cu ordinea internaţională. Mijlocul

59
procedural prin care se invocă ordinea publică este excepţia de ordine publică - ea poate fi
invocată de oricare dintre părţi în oricare moment al procesului.
Din punct de vedere al EFECTE sale, invocarea ordinii publice conduce la:
- un alt efect negativ, care constă în înlăturarea legii străine normal
competente în cauză,
- dar produce şi un efect pozitiv, care constă în substituirea legii străine cu
legea forului. (reactivarea celei din urmă).
Ordinea publică prezintă un caracter variabil atât în spaţiu cât şi în timp = > are
întotdeauna un caracter actual.
EXCEPŢIA DE ORDINE PUBLICĂ INTERNAŢIONALĂ

- Intervine în cazuri ŞOCANTE.

- Nu orice dispoziţie de ordine publică este şi de ordine publică internaţională. Ex.:
indisponibilitatea corpului uman în România (ex.: mamele surogat) – în alte state ale
lumii vânzarea de organe este perfect posibilă.
- Un român încheie un contract cu un brazilian prin care îşi vinde un rinichi. Românul
se răzgândeşte. Judecătorul român nu va aplica niciodată dreptul brazilian pentru că
acesta consacră o soluţie şocantă pentru sistemul nostru.
- O femeie acceptă să poarte un copil. Părinţi vor fi trecuţi în acte ca singuri părinţi, iar
mama biologică nu va avea nici o legătură cu el. – Este admisibil în California, în
Grecia. În ipoteza în care o româncă plecată la lucru în Grecia încheie un contract prin
care acceptă să fie mamă subrogat cu un cuplu grec, iar la sfârşitul contractului se
răzgândeşte şi nu vrea să dea copilul, va putea invoca excepţia de ordine publică
internaţională. Niciodată instanţele române nu o vor obliga să dea copilul.
- Egalitatea civilă dintre femei şi bărbaţi: în dreptul musulman legea este discriminatorie
pe bază de religie – o femeie musulmană nu se va putea căsători cu un bărbat care nu
este musulman. Totodată, persoanele de sex feminin nu au cotă la moştenire din
moştenirea părinţilor. Deasemenea, la divorţ, copilul va fi încredinţat tatălui.

- Când o pune în practică, judecătorul trebuie să ia în considerare 2 elemente:

o 1 element TEMPORAL
o 1 element SPAŢIAL (legăturile pe care situaţia analizată le are cu forul)

59
 Ex.: foarte mult timp divorţul nu era permis. Se invoca excepţia. Azi se invocă
excepţia în privinţa legilor care nu permit divorţul
- Conţinut excepţiei poate evolua în timp. Ex.: clonarea.
- Excepţia intervine mai sever sau mai puţin sever în funcţie de legăturile pe care le are
cu forul. Ex: niciodată un ofiţer de stare civilă din România nu va încheia o căsătorie
homosexuală. Legătura cu România este extrem de puternică.
- Legea română nu se va substitui legii străine, ci doar dispoziţia şocantă -
- Exemplu: la succesiunea mobiliară a unui sirian vin 2 băieţi şi o fată. Aceasta urmează
a fi guvernată de legea naţională, potrivit căruia fata nu va lua nimic, iar succesiunea
se va împărţi între cei doi băieţi. Înlăturăm doar dispoziţia prin care sunt excluse fetele
de la moştenire, considerând că sunt 3 moştenitori.
- Exemplu: cuplu italiano-german, necăsătorit cu un copil. Se ridică problema
recunoaşterii maternităţii. În Germania, nu e admisă. În Italia era admisă cu excepţia
ca copilul să nu fie adulterin. Pentru instanţa germană este şocantă partea cu copilul
adulterin. Prin urmare o înlătură.
- Substituţia se extinde la tot ceea ce este necesar pentru ca soluţia să fie coerentă, nu
doar la ceea ce este discutat în faţa judecătorului.

Ordinea publică se deosebeşte de normele de aplicare generală. Legile de poliţie au

aplicabilitate imediată şi agresivă (nu se pune problema aplicării imediate a legii). Legea
străină se poate aplica, dar e înlăturată totuşi de conţinutul ei (dacă ea contravine ordinii
publice)
- Excepţia de ordine publică internaţională ≠ legile de poliţie (care se aplică imediat,
apriori).

- Excepţia este un mecanism care intervine a postiori, după ce a fost aplicată regula de
conflict.

Legea de poliţie se aplică imediat!.

CJUE într-o serie de decizii: Marzollini, Arblade... a oferit o definiţie a legilor de
poliţie în felul următor:
- Dispoziţiile naţionale a căror respectare e considerată ca având o
importanţă crucială în apărarea ordinii politice, sociale, economice, a unui
stat membru astfel încât să impună respectarea lor de către toate persoanele

59
 care se află pe teritoriul său şi în privinţa tuturor raporturilor juridice
localizate în acel stat se numesc legi de poliţie.
Normele de poliţie sunt acele norme a căror respectare este esenţială de către un stat
pentru salvgardarea ordinii politice şi publice astfel încât ele devin aplicabile oricărei situaţii
care cade sub incidenţa lor indiferent de legea aplicabilă prezentului Regulament.
(Regulamentul Roma I: norme de poliţie=norme imperative)
Decizia Incmann -2009- CJUE:
- Confirmă natura imperativă a art.17-18 a Directivei privind agenţii comerciali
subliniind că dispoziţiile Directivei sunt menite să înlăture restricţiile privind
exercitarea activităţilor agenţilor comerciali pentru a uniformiza condiţiile concurenţei
în interiorul Comunităţii şi pentru a mări securitatea tranzacţiilor comerciale-scopul lor
e de a proteja securitatea pe teritoriul Comunităţii a tuturor comercianţilor şi a libertăţii
de concurenţă pe întregul teritoriu al statelor membre.
Exemplu de lege de poliţie: art. 2576, alin. (1) şi (2) C.civ: Numele persoanei este cârmuit de
legea sa naţională. Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite
in România, este asigurata potrivit legii romane.

II. FRAUDA LA LEGE

CONDIŢII: 1. Schimbarea punctului de legătură al normei conflictuale cu legături variabile
2. Utilizarea unor mijloace licite, care să atragă competenţa unui alt sistem de drept
decât cel normal competent
3. Intenţia frauduloasă a părţilor
4. Obţinerea unui rezultat ilicit.

- Încerci să manipulezi regulile de DIP pentru a ajunge la o soluţie favorabilă.

FRAUDA LA DIP:
- Manipulezi regula de conflict
- Manipulezi un element din raţionamentul pe care judecătorul îl pune
în practică atunci când soluţionează un litigiu de DIP.

Structura regulii de conflict:

- Categorii (condiţii de formă, condiţii de fond)
- Elementul de legătură (naţionalitate, locul celebrării etc.)

59
 Speţa 1:
X, prinţesă franţuzoaică este separată de corp de soţul ei. Aceasta se îndrăgosteşte de
un prinţ român, însă nu se pot căsători.
X găseşte un ducat în Germania în care schimbarea naţionalităţii se făcea printr-o
simplă manifestare de voinţă. În acelaşi ducat, separaţia de corp echivalează cu un veritabil
divorţ. Se stabileşte în acest ducat şi îndeplineşte procedurile de mai sus, după care se
căsătoreşte cu prinţul român. După 3 luni se reîntorc împreună la Paris.
Fostul soţ la lui X introduce o acţiune pe rolul instanţelor franceze prin care solicită se
se declare inopozabilă căsătoria din Germania.
Instanţele franceze au statuat în sensul: trebuie să existe o continuitate în stabilirea
domiciliului în Germania. Întoarcerea la Paris denotă că e ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Suntem în prezenţa unei fraude la lege, astfel încât s-a constatat inopozabilitatea căsătoriei.
Acesta este un caz de fraudă prin manipularea elementelor de legătură.

Ex.: fraudă prin manipularea categoriei: un american văduv cu doi copii dorea să-şi
dezmoştenească copii. Averea sa consta în 2 vile pe Coasta de Azur. Acesta a constituit o
societate comercială împreună cu secretara şi a adus ca aport cele două vile în schimbul
acţiunilor. Americanul decedează.
În faţa notarului s-a pus problema legii aplicabile. Pentru bunurile mobile – acţiunile la
societate, era legea americană. Totuşi, vilele nu aveau nici o legătură cu activitatea societăţii.
S-a constatat că avem de-a face cu o fraudă. În realitate, succesiunea era imobiliară şi era
guvernată de legea franceză, astfel încât a fost respectată rezerva succesorală.

59
TEMA V: EFICACITATEA HOTĂRÂRILOR STRĂINE - 1094 -1110 C.proc. Civ.

Problematica eficacităţii hotărârilor judecătoreşti străine pe teritoriul României a

cunoscut în ultimii ani noi dimensiuni, datorate fenomenului globalizării. Diversificarea
raporturilor juridice dintre persoane care provin din jurisdicţii diferite a ridicat noi provocări,
în special în domeniul executării hotărârilor, dată fiind existenţa barierelor naţionale.
Regulile de drept la care se raportează soluţionarea acestor situaţii în ţara noastră, sunt
cuprinse în Codul de procedură civilă, Cartea a VII, Titlul III „Eficacitatea hotărârilor
străine”.
Prin hotărâre străină se înţelege sentinţa sau decizia pronunţată de instanţa
competentă din alt stat, precum şi actul notarial sau actul de jurisdicţie contencioasă sau
necontencioasă al oricărei autorităţi competente dintr-un stat membru al Uniunii Europene
(art. 1094 C.proc. Civ).

Partea I: RECUNOAŞTEREA HOTĂRÂRILOR STRĂINE

În temeiul art. 1095 C.proc. Civ., hotărârile străine care se referă la statutul personal
al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate/au fost recunoscute mai întâi în statul de
cetăţenie al fiecărei părţi/în lipsă de recunoaştere au fost fost pronunţate în baza legii
determinate ca aplicabilă conform DIP, sunt RECUNOSCUTE DE PLIN DREPT în România,
dacă:
1. nu sunt contrarii ordinii publice de DIP şi
2. a fost respectat dreptul la apărare.
Spre exemplu în ce măsură se aplică disp. Art. 1095 C.proc. Civ. În situația unei
hotărâri pronunțate de instanțele franceze prin care se schimbă starea civilă a unei persoane în
urma unei operații de schimbare de sex?

59
 Hotărârile referitoare alte procese decât cele prev. de art. 1095 C.proc. Civ., pot fi
recunoscute în România dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
1. hotărârea este DEFINITIVĂ potrivit legii statului unde a fost pronunţată.
2. instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu,
COMPETENŢA să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa
pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de
sediu al respectivei jurisdicţii;
3. există RECIPROCITATE în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între
România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

Dacă hotărârea străină a cărei recunoaştere se solicită a fost pronunţată în lipsa părţii
care a pierdut procesul, trebuie îndeplinită o condiţie în plus:
4. Hotărârea trebuie să constate, că părţii în cauză i-a fost înmânată în timp util atât
citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat
posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
În orice caz, caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea
citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi invocat
numai de către acea persoană. (alineatul al 3-lea)

În condițiile art. 1097 C.proc. Civ, recunoașterea poate fi refuzată în următoarele

cazuri:
„a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat
român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de intensitatea
legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs;
B) hotărârea pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de
drepturile lor a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii
aplicabile conform dreptului internaţional privat român;
C) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă,
a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării
instanţei străine;
D) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi
susceptibilă de a fi recunoscută în România;
E) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei;

59
 F) a fost încălcat dreptul la apărare;
G) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.”

Recunoaşterea NU poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a

pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul
internaţional privat român, cu excepţia situaţiei în care procesul priveşte starea civilă şi
capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit
legii române.

Instanţa română NU examinează în fond hotărârea străină şi nici nu o poate

modifica, ci doar dispune recunoaşterea acesteia pe teritoriul României.

Soluţionarea cererii de recunoaştere:

a) Pe cale principală:
Cererea de recunoaştere a hotărârii trebuie înregistrată la TRIBUNALUL în
circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau, după caz sediul cel care a refuzat recunoaşterea
hotărârii străine (competenţă materială şi teritorială). În ipoteza în care este imposibil de
determinat tribunalul, este competent Tribunalul Bucureşti.
În cazul hotărârilor de decădere din drepturi părinteşti sau de divorţ, recunoaşterea se
poate solicita la tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul minorului sau la cel al
soţului cetăţean român.

b) Pe cale incidentală:
Cererea de recunoaştere va fi înregistrată la instanţa sesizată cu un proces având un alt
obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia autorităţii lucrului judecat sau o chestiune prealabilă
întemeiată pe hotărârea străină.

FORMA Cererii de recunoaştere a hotărârii străine

Cererea de recunoaştere a hotărârii străine trebuie să respecte toate cerinţele prevăzute
de Codul de procedură civilă.
Aceasta trebuie să fie însoţită de:
 copia hotărârii străine şi dovada faptului că aceasta este definitivă;
 copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate părţii care a

59
 fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de
sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat
hotărârea;
 orice alte acte care pot proba că hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii
prevăzute de lege.
Toate aceste înscrisuri vor fi însoţite de traducerile lor autorizate şi vor fi apostilate sau
supra legalizate. În ipoteza în care se constată că la dosarul cauzei nu au fost cuprinse toate
aceste înscrisuri, instanţa de judecată poate fixa un nou termen pentru a se complini această
lipsă sau poate chiar accepta documente echivalente.
Prin înregistrarea cererii de recunoaştere se întrerupe cursul prescripţiei dreptului de a cere
executarea silită. (art. 1101 C.proc. Civ.)

Citarea părţilor
Cererea de recunoaştere a hotărârilor străine nu poate fi soluţionată, indiferent de
modalitatea în care este formulată decât după citarea părţilor. – Art. 1102 C.proc. Cvi. Cu
toate acesta, dacă, din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii,
cererea poate fi soluţionată şi fără citarea părţilor.

Partea a II-a: EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR STRĂINE

Hotărârile străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către partea care a
pierdut procesul sunt susceptibile de executare silită pe teritoriul României, la cererea părţii
interesate.
Cererea se va înregistrata pe rolul unui cabinet de executor judecătoresc competent şi va
trebui să fie încuviinţată de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze
executarea.
În vederea încuviinţării, instanţa va verifica:
- îndeplinirea condiţiilor de recunoaştere a hotărârii străine (art. 1096 C.proc. Civ) şi
- faptul dacă hotărârea este executorie potrivit legii statului de sediu al instanţei care a
pronunţat-o. Pentru a proba caracterul executoriu, cererea de executare trebuie să fie
însoţită de dovada caracterului executoriu eliberată de instanţa care a pronunţat
hotărârea în discuţie.
- Totodată, instanţa va trebui să analizeze dacă nu ne aflăm într-un caz de refuz de
recunoaştere a hotărârii.

59
 NU pot fi puse în executare pe teritoriul României: 1 hotărârile prin care s-au luat măsuri
asigurători şi
2. Hotărârile cu executare provizorie.

Soluţionarea cererii de încuviinţare

Cererea de încuviinţare a executării hotărârii străine se soluţionează prin pronunţarea
unei hotărârii, după citarea părţilor. În situaţia în care hotărârea străină vizează soluţii asupra
mai multor capete de cerere, care sunt disociabile, încuviinţarea poate fi acordată separat.
Executarea hotărârii străine stabilind o obligaţie alimentară prin vărsăminte periodice
se încuviinţează pentru vărsămintele scadente şi cele subsecvente.
Prin hotărârea de încuviinţare a executării hotărârii străine de condamnare la plata
unei sume în monedă străină se va dispune conversia în monedă naţională la cursul de schimb
al zilei când hotărârea a devenit executorie în statul unde a fost pronunţată. Până la data
conversiei, dobânda produsă de suma stabilită în hotărârea străină este guvernată de legea
instanţei care a pronunţat-o. – Art. 1106 C.proc. Civ.

După obţinerea hotărârii de încuviinţare se va emite TITLUL EXECUTORIU în

condiţiile legii române, menţionându-se în titlu şi hotărârea de încuviinţare.
În ceea ce priveşte FORŢA PROBANTĂ A HOTĂRÂRII STRĂINE, aceasta
beneficiază în România de forţă probantă în privinţa constatărilor pe care le cuprinde, dacă
satisface exigenţele necesare autenticităţii sale conform legii statului de sediu al instanţei.
Dacă aceste constatări sunt manifest incompatibile cu ordinea publică de DIP român,
nu vor beneficia de forţă probantă.
Împotriva acestor constatări se vor putea aduce orice mijloace de dovadă.

Art. 1109 C.proc. Civ. Dispune în sensul: „Hotărârea străină care stabileşte o
obligaţie decurgând dintr-o lege fiscală străină necesită şi condiţia reciprocităţii pentru a fi
recunoscută şi executată în România.” Astfel, în măsura în care ne confruntăm cu o atare
condiţie este necesară şi îndeplinirea condiţiei recioprocităţii în această materie, precum şi
probarea celor susţinute.

În materie de tranzacţii judiciare, devin incidente disp. Art. 1110 C.proc. Civ., potrivit
cărora: „Tranzacţiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg
din legea care le-a fost aplicată, în condiţiile art. 1.102 alin. (1) şi art. 1.103-1.107.”

59
Aplicaţii practice privind recunoaşterea hotărârilor

Speţa 1: Prin cererea înregistrată de petenta N. L., s-a solicitat recunoaşterea hotărârii
străine prin care s-a desfăcut căsătoria dintre ea şi un cetăţean japonez. În motivare se artă că
la data de 6.05.2004 s-a căsătorit cu N. J., căsătoria fiind încheiată la Tokyo, eliberându-se
certificatul de căsătorie. În anul 2014 a hotărât despărţirea în fapt de soţ şi s-a întors în
România, şi ulterior a primit actul de divorţ de la fostul soţ. În vara anului 2015 i s-a
comunicat extrasul de registru de familie în care sunt menţionate înregistrarea căsătoriei,
dobândirea numelui soţului şi desfacerea căsătoriei. A susţinut că are un interes legitim în
cauză sub aspectul recunoaşterii căsătoriei şi sub aspectul redobândirii numelui avut anterior
căsătoriei, acela de B..
În speţă, actul a cărei recunoaştere s-a cerut, este un registru de familie eliberat şi
semnat de Primarul districtului Kita-Ku Tokyo, întocmit cu ocazia mutării fostului soţ N. J. la
o altă adresă, dintr-un alt district. Acest act nu are caracter jurisdicţional, împrejurarea că
poartă menţiunea desfacerii căsătoriei neconferindu-i această calitate.
Având în vedere disp. Art. 1096 C.proc. Civ este posibilă recunoaşterea? Sau petenta
trebuie să formuleze o nouă acţiune în care va depune hotărârea judecătorească prin care s-a
desfăcut căsătoria, în condiţiile legii.
Potrivit art. 1095 C.proc. Civ.cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional potrivit hotărârilor străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se
referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate
într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi. Aşadar,
prin noţiunea de hotărâri străine, legiuitorul are în vedere nu numai hotărârile instanţelor
judecătoreşti şi hotărârile arbitrale ci şi actele notariale precum şi actele altor autorităţi
dintr-un alt stat cu caracter jurisdicţional.

59
Cum părţile s-au căsătorit în Japonia, actul de divorţ emis de primarul locului căsătoriei
dovedeşte, starea civilă a acestora, îndeplinind condiţiile impuse de art.1095.

Speţa 2: La data de 19 iunie 2013, petiţionarul D.D. a solicitat in contradictoriu cu

intimatul B.K. să fie recunoscute pe teritoriul României efectele hotărârii judecătoreşti de
adopţie date în dosarul nr. XVI 0024/99 de Tribunalul pentru tutela din Erlangen – Germania,
rămasă definitivă la 29 septembrie 2012. În motivarea cererii s-a arătat că, prin menţionata
hotărâre, a fost admisa solicitarea lui B.K., care este soţul mamei sale, vizând adopţia
reclamantului. In consecinţă, reclamantul a devenit, din punct de vedere juridic, fiul
intimatului, luând si numele de familie al acestuia. Cum reclamantul este cetăţean roman,
formalităţile ulterioare adopţiei fac necesara recunoaşterea hotărârii judecătoreşti pronunţate
in Germania si pe teritoriul României.
Potrivit art. 1079, pet 2 C.proc. Civ., instanţele romane au competenta exclusiva de a
judeca procesele privind raporturile de drept internaţional privat ce vizează încuviinţarea
adopţiei daca cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul in România si este cetăţean roman, aşa
cum este cazul in speţă.
Poate fi cererea petiţionarului admisă?
Potrivit art. 1097, alin. (2) C.proc. Civ.: „recunoaşterea hotărârii străine nu poate fi
refuzata pentru singurul motiv ca instantă care a pronunţat hotărârea străina a aplicat o alta
lege decât cea determinata de dreptul internaţional privat roman, afara numai daca procesul
priveşte starea civila si capacitatea unui cetăţean roman, iar soluţia adoptata diferă de cea la
care s-ar fi ajuns potrivit legislaţiei romane.
In speţă, exista suficiente date din care rezulta ca petiţionarul, care este major, a fost
crescut de adoptator (soţul mamei sale), iar pe de alta parte hotărârea de încuviinţare a
adopţiei a produs efecte juridice, inclusiv sub aspectul numelui de familie al petiţionarului,
care intre timp s-a căsătorit si are un copil. Aceste împrejurări pot face admisibila cererea in
condiţiile textului citat, in măsura in care ele sunt temeinic dovedite.

59
 Aprofundarea Regulamentului II bis

A. Domeniul matrimonial
I. Domeniul de aplicare
1. Domeniul de aplicare geografic – articolul 2 punctul 3 Regulamentul =>
Regulamentul se aplică în toate statele membre ale Uniunii Europene, cu unica excepție a
Danemarcei. În acelaşi sens dispune şi considerentul nr.31
Notă: În materia dreptului unional, considerentele expuse în partea introductivă
au adeseori valoare normativă şi trebuie aplicate şi respectate.
Regulamentul se aplică direct în statele membre, având caracter obligatoriu pentru
acestea și, prin urmare, are întâietate față de dreptul național.
2. Domeniul de aplicare temporal – articolul 72 => Regulamentul a intrat în vigoare
începând cu 1 august 2004, fiind aplicat de la 1 martie 2005, iar ulterior, începând de la data
la care noi state au aderat la Uniune (1 ianuarie 2007 – în România).
3. Domeniul de aplicare – competența, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materie civilă privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei
(„materie matrimonială”). Acesta nu se referă la motivele de divorț sau la legea aplicabilă în
acțiunile de divorț, nici la aspecte auxiliare, cum ar fi obligațiile de întreținere, efectele
patrimoniale ale căsătoriei și aspecte legate de succesiune.

II. Competenţa instanţelor de judecată

Problematica competenţei de fond este soluţionată prin prevederile art. 3 din
Regulament. Aceste dispoziţii legale determină statul membru ale cărui instanțe sunt
competente, dar nu și instanța care este efectiv competentă în statul membru respectiv.
Stabilirea instanței competente în materie matrimonială se realizează în conformitate cu

59
legislația națională a fiecărui stat membru.
Articolul 3 preşede 7 temeiuri de competenţă, care sunt exclusive (art. 6) în sensul
că un soţ care are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru sau este resortisant al unui
stat membru nu poate fi chemat în faţa instanţelor dintr-un alt stat membru decât cel indicat de
disc. Art.3-5. Nu există competenţă generală.
Problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei vor fi soluţionate
de instanţele din statul membru pe teritoriul căruia se află:
A. reședința lor obișnuită;
B. Ultima lor reședință obișnuită, în cazul în care unul dintre ei locuiește încă acolo;
C. Reședința obișnuită a oricăruia dintre soți în caz de cerere comună;
D. reședința obișnuită a pârâtului; e. reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în
care acesta a locuit acolo cel puțin un an înainte de depunerea cererii;
F. reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin
șase luni înaintea introducerii cererii și este resortisant al statului membru respectiv;
G. Cetățenia comună („domiciliul” comun pentru Regatul Unit și Irlanda).
Temeiurile de competență în materie matrimonială sunt alternative, ceea ce înseamnă
că nu există nicio ierarhie și, prin urmare, nicio ordine de prioritate între acestea.

Cauza Hadadi/Hadadi, C168/08 – CJUE a fost nevoită să decidă dacă există

o ierarhie, întrucât ambii soţi erau resortisanţi ai aceloraşi două state membre.
Circumstanţele speţei: Soții locuiau împreună și își aveau reședința obișnuită
într-un alt stat membru, decât cel ai căror resortisanţi erau. După ce s-au despărțit, atât
soțul, cât și soția au intentat acțiuni de divorț, soția în statul membru în care locuiau și,
patru zile mai târziu, soțul în statul membru de cetăţenie. În acest timp, soțul și soția au
continuat să locuiască în statul membru A. Instanța din statul membru de cetăţenie a
aprobat divorțul; prin urmare, hotărârea de divorț putea, în principiu, să fie
recunoscută și pusă în aplicare. Între timp, instanța de prim grad de jurisdicție din
statul membru de reşedinţa comună a respins cererea de divorț a soției. Soția a înaintat
apel, iar instanța de apel din statul membru A a revocat decizia și a constatat, de
asemenea, că hotărârea instanței din statul membru B nu putea fi recunoscută în statul
membru A. Soțul a atacat decizia și cauza a fost înaintată CJUE. Curții de Justiție i
s-au adresat trei întrebări:
• Trebuie să fie interpretat articolul 3 alineatul (1) litera (b) din
regulament în sensul că, în cazul în care soții au atât cetățenia statului instanței

59
 sesizate, cât și cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene, se acordă
prioritate cetățeniei statului instanței sesizate?
• În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, trebuie să fie
interpretată dispoziția în cauză în sensul că aceasta stabilește, în cazul în care
fiecare soț are dubla cetățenie a acelorași două state membre, cetățenia cea mai
relevantă dintre cele două aflate în discuție? - Și
• În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, trebuie să se
considere că dispoziția respectivă oferă soților o opțiune suplimentară, aceștia
fiind în drept să sesizeze, la alegere, o instanță din oricare dintre cele două state
ale căror cetățenii le dețin amândoi?
Curtea a răspuns după cum urmează: • În cazul în care instanța statului
membru solicitat – în speță, statul membru A – trebuie să verifice dacă instanța din
statul membru de origine – în speță, statul membru B – a unei hotărâri judecătorești ar
fi fost competentă în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (b) din regulament,
dispoziția menționată împiedică instanța din statul membru A să considere soții care
dețin, fiecare, atât cetățenia statului membru A, cât și cetățenia statului membru B ca
fiind doar resortisanți ai statului membru A. Dimpotrivă, instanța din statul membru A
trebuie să țină seama de faptul că soții sunt, de asemenea, resortisanți ai statului
membru B și, prin urmare, instanțele acestuia din urmă stat ar putea fi competente să
judece cauza.
• Sistemul de competență stabilit prin regulament în ceea ce privește
desfacerea legăturii matrimoniale nu urmărește să excludă competența instanțelor din
mai multe state membre. Dimpotrivă, coexistența mai multor instanțe competente, fără
o ierarhie stabilită între ele, este prevăzută în mod expres.
• În timp ce criteriile de competență enumerate la articolul 3 alineatul (1)
litera (a) se întemeiază, în diverse privințe, reședința obișnuită a soților, criteriul
enunțat la articolul 3 alineatul (1) litera (b) este „cetățenia celor doi soți sau, în cazul
Regatului Unit și al Irlandei, cetățenia statului «domiciliului» comun”. Astfel, cu
excepția celor două state membre menționate, instanțele celorlalte state membre a
căror cetățenie o dețin soții sunt competente să soluționeze acțiuni în materia
desfacerii legăturii matrimoniale.
• În consecință, răspunsul la a doua și la a treia întrebare trebuie să fie că, în
cazul în care fiecare soț are cetățenia acelorași două state membre, articolul 3 alineatul
(1) litera (b) din regulament se opune înlăturării competenței instanțelor din unul

59
 dintre cele două state membre pentru motivul că între reclamant și statul respectiv nu
există alte elemente de legătură. Dimpotrivă, instanțele statelor membre a căror
cetățenie o dețin soții sunt competente în temeiul dispoziției respective, soții având
posibilitatea de a sesiza instanța din oricare dintre statele membre în cauză, la alegere.

Art. 17 din Regulament => În cazul în care o instanță dintr-un stat membru este
sesizată cu o cerere în materie matrimonială pentru care nu este competentă în temeiul
Regulamentului și pentru care este competentă o instanță dintr-un alt stat membru, aceasta
trebuie să se declare, din oficiu, necompetentă.

Speţe privind problematica competenţei:

Speţa 1: X, cetăţean al statului membru A este căsătorit cu Y, resortisantă a statului

membru B, şi își au reședința obișnuită în același stat membru, C. După câțiva ani, căsătoria
lor se deteriorează, iar soția dorește să divorțeze. Ce instanţă va fi competentă în vederea
soluţionării cauzei?
Soluţie: Fiecare dintre soți poate intenta o acțiune de divorț numai la instanțele
judecătorești din statul membru C, în temeiul articolului 3, având în vedere faptul că soții își
au reședința obișnuită în statul membru respectiv. Soția nu poate sesiza instanțele din statul
membru B pe baza faptului că este cetățean al statului respectiv, întrucât articolul 3 alineatul
(1) litera (b) prevede cetățenia comună a ambilor soți.

Speţa 2: X este căsătorit cu Y. Ultima lor reşedinţă comună a fost în statul membru A.
Aceştia însă, se despart şi îşi stabilesc reşedinţa obişnuită în state membre diferite.
X, resortisant al statului membru A, rămâne acolo, în timp ce soția se deplasează în statul
membru B, a cărui cetățenie o deține. Ce instanţe vor fi competente să judece acţiunea de
divorţ?
Soluţie: Soții dispun de următoarele opțiuni:
- atât soțul, cât și soția pot intenta o acțiune în fața instanțelor din statul membru A, pe
motiv că acesta a fost statul ultimei reședințe obișnuite comune a soților și soțul se află
încă acolo;
- soțul poate intenta, de asemenea, o acțiune în fața instanțelor din statul membru B,
din momentul în care soția își stabilește reședința obișnuită în acesta.
59
 - Soția poate, de asemenea, să intenteze o acțiune în fața instanțelor din statul membru
A, pe motiv că soțul are reședința obișnuită acolo, precum și în fața instanțelor din
statul membru B, a cărui cetățenie o deține și în care își are reședința obișnuită, cu
condiția să fi locuit acolo pentru o perioadă minimă de șase luni imediat înainte de
depunerea cererii.

Speţa 3: Soţii sunt ambii resortisanţi ai statului membru A şi locuiesc împreună pe

teritoriul statului membru B. După ce se despart, ambii părăsesc teritoriul statului membru B.
Soţul îşi stabileşte reşedinţa în statul membru C, iar soţia în staul membru D.Ce instanţe vor fi
competente?
Soluţie: Oricare dintre soți poate să intenteze imediat o acțiune în fața instanțelor din
statul A, în temeiul cetățeniei lor comune; de asemenea, aceștia au posibilitatea de a intenta o
acțiune în fața instanțelor din noile lor state de reședință, după ce fiecare dintre soți a locuit
acolo timp de cel puțin un an.

Speţa 4: Soţia este cetăţean german, iar soţul cetăţean italian. Aceştia locuiesc împreună în
Franţa. După ce se despart, soţia revine în germani, în timp ce soţul se mută în Olanda. Ce
instanţe vor fi competente să judece acţiunea de divorţ?
Soluţie: În acest caz, există următoarele opțiuni:
- soția poate intenta o acțiune de divorț în fața instanțelor din Olanda, după ce soțul și-a
stabilit reședința obișnuită acolo;
- soția poate intenta o acțiune de divorț în Germania, a cărui cetățenie o deține, după ce
și-a stabilit reședința obișnuită și a locuit acolo timp de șase luni.
- Soțul poate intenta o acțiune de divorț în Germania, de asemenea, după ce soția și-a
stabilit reședința obișnuită acolo;
- soțul poate intenta o acțiune de divorț în Olanda numai după ce și-a stabilit reședința
obișnuită și a locuit acolo timp de un an.

Speţa 5: X de cetăţenie maghiară este căsătorită cu Y de naţionalitate american. Aceştia

şi-au stabilit domiciliul în Austria. După separare, soția rămâne în Austria, iar soțul se
întoarce în SUA, pentru a locui acolo. Care sunt instanţele competente să judece acţiunea de
divorţ?
Soluţie: Atât soțul, cât și soția pot depune o cerere în fața instanțelor din Austria, în
temeiul faptului că acesta este statul ultimei reședințe obișnuite comune a soților, iar soția se

59
află încă acolo. În cazul în care soția ar fi părăsit Austria şi s-ar fi stabilit în Ungaria, fiind
resortisant al acestui stat, aceasta ar fi putut intenta o acțiune în instanță după ce și-a stabilit
reședința obișnuită în statul respectiv și după ce a locuit acolo timp de cel puțin șase luni
înainte de introducerea cererii. Anumite aspecte ale acestei situații au fost abordate într-o
cauză prezentată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene - C-68/07 Sundelind
Lopez/Lopez Lizazo, în care hotărârea a fost pronunțată la data de 29 noiembrie 2007. Soția a
susținut că nu exista niciun temei de atribuire a competenței în conformitate cu regulamentul,
întrucât soțul nu avea reședința obișnuită în Uniunea Europeană, nici nu era resortisant al
unui stat membru al Uniunii Europene. Aceasta a susținut că, în conformitate cu dreptul
intern al statului B, instanțele din statul membru a cărui cetățenie o deține sunt competente în
temeiul aplicării articolelor 6 și 7. CJUE a susținut că, în cazul în care o instanță dintr-un stat
membru este competentă în temeiul regulamentului, o altă instanță sesizată trebuie să se
declare necompetentă, din oficiu, în temeiul articolului 17, astfel încât articolele 6 și 7 nu pot
fi utilizate pentru a permite normelor privind competența din dreptul intern al unui stat
membru să stabilească instanța competentă.

COMPETENŢA REZIDUALĂ – art.7 din Regulament - În cazul în care normele

prevăzute la articolele 3-5 nu pot fi utilizate pentru a atribui competența unei instanțe din
oricare stat membru, se pot aplica normele naționale privind competența din fiecare stat
membru pentru a stabili dacă o instanță a unui stat membru este sau nu competentă. Cu toate
acestea, ca urmare a caracterului exclusiv al normelor prevăzute la articolele respective, astfel
cum se stipulează la articolul 6, dispoziția de la articolul 7 alineatul (1) se aplică numai în
ceea ce privește un pârât care nu are reședința obișnuită într-un stat membru, nu este
resortisant al unui stat membru sau (în cazul Regatului Unit și al Irlandei) nu are domiciliul pe
teritoriul unui stat membru. Împotriva unui astfel de pârât, normele privind competența
judiciară ale unui stat membru pot fi invocate de către orice resortisant al statului membru
respectiv, precum și de către orice resortisant al unui alt stat membru care are reședința
obișnuită în statul respectiv.

Cererea reconvenţională – art. 4 din regulament – instanţa determinată prin aplicarea

prevederilor art. 3 va judeca şi cererea reconvenţională, dacă aceasta intră sub incidenţa
domeniului de aplicare al Regulamentului.

Prorogarea competenţei în materia răspunderii părinteşti – art. 12 din Regulament

59
=>o instanță care este sesizată cu o acțiune de divorț în temeiul regulamentului este, de
asemenea, competentă în materia răspunderii părintești în legătură cu acțiunea de divorț
respectivă, în cazul în care se îndeplinesc următoarele condiţii:
1. cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil
2. competenţa a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc
+ aceasta este în interesul superior al minorului.

LITISPENDENŢA – art. 19
Odată ce o instanță a fost sesizată în conformitate cu articolul 3 din Regulament și s-a
declarat competentă, instanțele din alte state membre nu mai sunt competente și trebuie să
respingă orice cerere ulterioară.
Articolul 19 alineatul (1) se referă la două situații: a. se intentează acțiuni referitoare la
același obiect și aceeași cauză în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite și b.
se intentează acțiuni care nu se referă la aceeași cauză, dar care sunt „acțiuni conexe”, în fața
instanțelor judecătorești din state membre diferite. Diferența dintre cazurile (a) și (b) poate fi
ilustrată după cum urmează: în cazul în care fiecare soț intentează o acțiune de divorț în două
state membre diferite, se aplică dispoziția corespunzătoare punctului (a), întrucât acțiunile au
aceeași cauză. În cazul în care unul dintre soți intentează o acțiune de divorț într-un stat
membru, iar celălalt soț introduce o cerere de anulare într-un alt stat membru, se aplică
dispoziția corespunzătoare punctului (b), întrucât, deși cauza nu este aceeași, acțiunile sunt
totuși legate una de cealaltă sau conexe.

B. Domeniul răspunderii părinteşti

I. Domeniul de aplicare

Prevederile art. 1, alin. (2) coroborate cu disp. Art.2, pct. 7 din Regulament definesc
noţiunea de „răspundere părintească” în sens larg şi într-o manieră explicită.
Răspunderea părintească reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor unui titular al
răspunderii părintești cu privire la persoana sau bunurile copilului. Astfel de drepturi și
obligații pot apărea în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al
unui acord. Lista aspectelor care intră în sfera „răspunderii părintești”, în temeiul
regulamentului, nu este exhaustivă, ci are doar titlu informativ.
Aceasta include:
59
 • încredințarea și dreptul de vizită;
• tutela, curatela și instituțiile similare;
• desemnarea și atribuțiile unei persoane însărcinate să se ocupe de persoana sau
bunurile copilului, să îl reprezinte sau să îl asiste;
• măsurile de protecție a copilului în ceea ce privește administrarea, conservarea sau
dispoziția cu privire la bunurile copilului;
• plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament.
În acord cu art. 2, pct.7, titularul răspunderii părintești poate fi o persoană fizică sau
juridică.

Regulamentul se aplică exclusiv „materiilor civile” (art. 1, alin. (2)). Noţiunea trebuie
înţeleasă în sens larg. Aceasta acoperă toate aspectele sus-enumerate. În cazul în care un
anumit aspect al răspunderii părintești constituie o măsură de „drept public”, în conformitate
cu dreptul intern, cum ar fi plasarea unui copil într-o familie substitutivă sau într-un centru de
plasament, se vor aplica dispozițiile regulamentului. – În acest sens, cauzele C (27 noiembrie
2007) şi A (2 aprilie 2009). În fiecare dintre cele două cauze, Curtea de Justiție a trebuit să
stabilească dacă o astfel de plasare într-o familie substitutivă în temeiul dreptului public se
poate încadra în domeniul de aplicare al regulamentului. Ambele cauze au rezultat din
situații în care copiii au fost luați în grijă și plasați în familii substitutive. În cauza C, doi
copii au făcut obiectul unui ordin emis de către autoritățile de îngrijire a copilului din
Suedia. La scurt timp după ce s-a emis ordinul, mama copiilor i-a dus în Finlanda și a
încercat să împiedice executarea ordinului printr-un recurs la Curtea Supremă din Finlanda
pe mai multe motive, inclusiv faptul că ordinul este în afara domeniului de aplicare al
regulamentului, întrucât nu este vorba despre o cauză civilă, măsura fiind luată în temeiul
dreptului public. CJUE a statuat că ordinul intră în domeniul de aplicare al regulamentului
ca o cauză civilă în ceea ce privește atât partea referitoare la luarea în îngrijire a copiilor,
cât și cea referitoare la plasarea copilului într-o familie substitutivă.
În cauza A, trei copii locuiau împreună cu mama lor și tatăl vitreg în Suedia. Aceștia
s-au mutat în Finlanda pentru perioada verii și, ulterior, în același an, autoritățile finlandeze
pentru protecția copilului au dispus luarea în îngrijire a copiilor și plasarea acestora într-o
familie substitutivă pe motiv că mama lor și tatăl vitreg i-ar fi abandonat. Mama a făcut
recurs împotriva deciziei la Curtea Supremă din Finlanda, printre altele, pe motiv că aceasta
nu se încadra în definiția noțiunii de materii civile în sensul regulamentului. Instanța
respectivă a înaintat cauza Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea interpretării

59
regulamentului, iar aceasta din urmă a statuat că o decizie unică prin care se dispune luarea
în îngrijire a unui copil și plasarea acestuia în afara familiei sale de origine, într-o familie
substitutivă, este cuprinsă în noțiunea de „materii civile”, în sensul dispoziției respective, în
cazul în care decizia în cauză a fost adoptată în contextul normelor de drept public privind
protecția copilului.

B. Instanţele competente
Prevederile art.8 din Regulament instituie regula generală în sensul că sunt competente
să judece în materia răspunderii părinteşti instanţele de pe teritoriul statului membru unde
copilul îşi are reşedinţa obişnuită la momentul sesizării.
Sintagma de reședința obișnuită nu este definită în regulament. Aceasta ar trebui
interpretată în conformitate cu obiectivele și scopurile regulamentului.
Cauza 523/2007 Cauza A – CJUE a statuat în sensul că semnificaţia noţiunii de
„reședință obișnuită” a copilului, trebuie să fie stabilită pe baza tuturor circumstanțelor
specifice fiecărui caz în parte.
Circumstanţele speţei: trei copii au fost duși de către părinții lor dintr-un stat
membru în altul și au fost luați în îngrijire la scurt timp după mutare. Întrebarea
ridicată a fost dacă reședința obișnuită a copiilor s-a schimbat, de asemenea, chiar dacă
s-a scurs un interval de timp relativ scurt – câteva săptămâni. Curtea a analizat
circumstanțele și a declarat că simpla prezență fizică nu este suficientă pentru a stabili
reședința obișnuită în sensul articolului 8 din regulament. Pe lângă prezența fizică a
copilului într-un stat membru, trebuie să se țină seama, de asemenea, de alți factori
care sunt susceptibili să demonstreze că o astfel de prezență nu are în niciun caz un
caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare
într-un mediu social și familial. În acest scop, trebuie să se țină seama, în special, de
durata, regularitatea, condițiile și motivele șederii pe teritoriul unui stat membru
și ale mutării familiei în statul respectiv, de cetățenia copilului, de locul și
condițiile de frecventare a școlii, de cunoștințele lingvistice, precum și de
raporturile familiale și sociale ale copilului în statul respectiv. Intenția părinților de
a se stabili permanent împreună cu copilul într-un alt stat membru, exprimată prin
anumite măsuri tangibile, cum ar fi achiziționarea sau închirierea unei locuințe în
statul membru gazdă, poate constitui un indiciu al transferului reședinței obișnuite. Un
alt indiciu poate fi reprezentat de depunerea unei cereri pentru obținerea unei locuințe
sociale la serviciile relevante ale statului respectiv. Instanța a concluzionat că este de

59
 competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând
seama de toate circumstanțele specifice fiecărui caz în parte.

REZERVA I: art. 9 din Regulament – În cazul în care un copil se mută dintr-un stat
membru în altul, adesea este necesar să se revizuiască drepturile de vizită sau alte modalități
de contact, pentru a le adapta noilor circumstanțe. Titularii răspunderii părintești sunt
încurajați să se pună de acord cu privire la adaptările necesare ale drepturilor și condițiilor de
vizită stabilite anterior înainte să se producă mutarea și, în cazul în care acest lucru se
dovedește imposibil, să se adreseze instanței din țara reședinței obișnuite anterioare a
copilului pentru a soluționa litigiul.
CONDIŢII:
1. Drepturile de vizită care urmează să fie modificate trebuie să fi fost
acordate printr-o hotărâre judecătorească.
2. Se aplică numai deplasărilor „legale” ale unui copil dintr-un stat
membru în altul.
3. Se aplică numai pe parcursul unei perioade de trei luni după mutarea
copilului.
4. Copilul trebuie să fi dobândit reședința obișnuită în „noul” stat membru
în perioada menționată de trei luni.
5. Titularul drepturilor de vizită trebuie să aibă încă reședința obișnuită în
statul membru de origine.
6. Titularul drepturilor de vizită trebuie să nu fi acceptat schimbarea de
competență.
7. Nu împiedică instanțele din noul stat membru să pronunțe hotărâri cu
privire la alte chestiuni decât drepturile de vizită.

REZERVA 2: RĂPIREA INTERNAŢIONALĂ DE COPII

REZERVA 3: art. 12 din Regulament vizează două cazuri:

A) Cazul 1: Competența unei instanțe de divorț în materia răspunderii
părintești (alineatele (1) şi (2)) În cazul în care o acțiune de divorț este pendinte în
fața unei instanțe dintr-un stat membru, instanța respectivă are, de asemenea,
competența de a soluționa orice chestiune în materia răspunderii părintești care este
conexă acțiunii de divorț respective, inclusiv în cazul în care copilul vizat nu are

59
reședința obișnuită în statul membru în cauză. Aceasta se aplică indiferent dacă
minorul este sau nu copilul comun al soților. Aceasta se aplică, de asemenea, în cazul
în care o astfel de instanță a fost sesizată cu o cerere de separare sau de anulare a
căsătoriei.
CONDIŢII:
1. Cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească asupra copilului;
2. Soții și toți titularii răspunderii părintești acceptă competența instanței de
divorț, fie prin acceptarea expresă, fie prin comportamentul neechivoc;
3. Acest aspect ar trebui să fie stabilit de către instanță în momentul în care
aceasta a fost sesizată;
4. Competența instanței este în interesul superior al copilului.
Competența instanței de divorț încetează de îndată ce:
• hotărârea de admitere sau de respingere a divorțului a devenit definitivă;
• se pronunță o hotărâre definitivă în cadrul procedurii privind răspunderea
părintească, care era încă pendinte în momentul în care hotărârea de divorț a devenit
definitivă;
• procedurile privind divorțul și răspunderea părintească s-au încheiat din alt
motiv (de exemplu, atunci când acțiunea de divorț și acțiunea în materia răspunderii
părintești sunt retrase).

B) Cazul 2: Competența unei instanțe dintr-un stat membru cu care copilul

are o legătură strânsă (alineatele (3) şi (4)) Instanțele judecătorești dintr-un stat
membru sesizate cu o acțiune alta decât de divorț, de separare de drept sau de anulare a
căsătoriei, conform temeiului de competență de la articolul 3, sunt, de asemenea,
competente în materia răspunderii părintești, inclusiv în cazul în care copilul nu are
reședința obișnuită în statul membru respectiv, cu condiția ca următoarele condiții să
fie îndeplinite:
1. Copilul are o legătură strânsă cu statul membru în cauză, în special datorită
faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită acolo
sau copilul este resortisant al statului respectiv.
2. Toate părțile la procedură acceptă competența instanțelor respective în mod
expres sau în orice alt mod neechivoc în momentul în care instanța este sesizată (cu
alte cuvinte, o cerință echivalentă cu cea din situația 1).
3. Competența este în interesul superior al copilului.

59
Notă: La ultimul seminar se va trece la:

Aprofundarea materiei. Recapitulare generală

Pregătire pentru examen. Simularea examenului

59