Băiețelul cocoșel

Sandor Ferenczi (1913)

(traducere de Caterina Popescu)

O pacientă mai veche de-a mea care era interesată de cercetarea psihanalitică

mi-a semnalat cazul unui băiețel care a presupus că ne va interesa.

Era vorba despre un băiețel în vârstă de cinci ani, micul Arpad, care, după

spusele unanime ale apropiaților săi, a avut până la vârsta de trei ani și jumătate o

dezvoltare mentală și fizică complet normală și a fost un copil absolut normal; a

vorbit fluent și a dovedit o inteligență peste medie.

Brusc a apărut o schimbare. În timpul verii din 1910, familia a mers într-un

spa austriac unde a mai fost deja vara trecută și au luat un apartament în aceeași

reședință. De când au sosit, comportamentul copilului s-a schimbat într-o manieră

particulară. Anterior, el se interesa de toate evenimentele care pot atrage atenția unui

copil în interiorul și în afara casei; de atunci, a devenit interesat doar de un singur

lucru: găinile din curtea casei de la țară. Dis de dimineață, el se grăbea să ajungă la

orătănii după care le contempla cu o curiozitate neobosită și imita strigătele și

mișcările lor plângând și țipând atunci când era obligat să se îndepărteze de curtea din

spate.

Dar, chiar atunci când nu era acolo, el nu făcea decât să cotcodăcească. Astfel

se purta timp de ore bune răspunzând la întrebările celorlalți prin cotcodăceli iar

mama sa a început să se teamă serios să nu-i dispară vorbirea.

Această ciudățenie a micului Arpad a durat toată vacanța. Apoi, când familia a

revenit la Budapesta, el a reînceput să folosească limbajul uman, însă conversația sa

1
se centra aproape exclusiv asupra cocoșilor, găinilor și puilor și, uneori, asupra rațelor

și gâștelor.

Jocul său obișnuit pe care îl repeta de nenumărate ori pe zi a fost și a rămas

următorul: el fabrica găini și cocoși din hîrtie de ziar și îi ducea să-i vândă, apoi lua

un obiect oarecare, (în general o perie mică plată) pe care a botezat-o cuțit, aducea

zburătoarea sub robinet (acolo unde băcătăreasa tăia puii de obicei) și tăia gâtul

puiului său de hârtie. El arăta cum sângera puiul și imita la perfecție vocea și agonia

sa.

Când vindea puii în curte, micul Arpad devenea neliniștit, el alerga la ușă,

intra și ieșea și nu înceta până când mama sa nu cumpăra. Manifest, el își dorea să

asiste la tăiere. Totuși, îi era foarte frică de cocoșii vii.

Părinții săi l-au întrebat de mai multe ori de ce îi este atât de frică de cocoș și

Arpad povestea întotdeauna aceeași istorie: într-o zi a mers în cotețul gainilor și a

făcut pipi în interior; atunci un pui sau un cocoșel cu penaj galben (câteodată el

spunea roșcat) a venit să-l muște de penis, iar Ilona, fata din casă i-a pansat rana. Apoi

i-a fost tăiat gâtul cocoșului.

Părinții copilului își amintesc efectiv de acest incident care a avut loc în prima

vară petrecută în acel spa, atunci când Arpad avea doar doi ani și jumătate. Într-o zi,

mama a auzit țipete înspăimântate și a aflat de la fata din casă că îi era teribil de teamă

că un cocoș îl va ciupi de penis.

Cum Ilona nu mai lucra în această familie, a fost imposibil să stabilim dacă

Arpad a fost într-adevăr rănit în acel moment sau (așa cum își amintește mama sa),

Ilona i-a pus doar un pansament pentru a-l liniști.

Ceea ce este remarcabil în această istorie este faptul că afectul legat de această

experiență ar fi apărut după o perioadă de latență de un an întreg în timpul celui de-al

2
doilea sejur în casa de la țară fără să se fi petrecut ceva în acest interval care să poată

explica apropiaților copilului revenirea neașteptată a fricii sale de păsări și a

interesului său pentru acestea.

Totuși, natura negativă a acestei evidențe nu mă va opri și voi adresa

anturajului micuțului o întrebare suficient de justificată de către experiența

psihanalitică, dacă în timpul acestei perioade copilul nu a fost cumva amenințat – așa

cum se întâmplă adesea – că îi vor tăia penisul din cauza atingerilor voluptoase pe

care le practica cu organele sale genitale.

Răspunsul pe care l-am dat, din nefericire în altă parte a fost că, de fapt,

copilului îi plăcea în prezent să se joace cu penisul său, că era pedepsit destul de des

și că „nu este imposibil” ca cineva să-l fi amenințat în acea zi cu castrarea pentru a se

amuza; pe de altă parte, este clar că Arpad avea acest obicei prost „de multă vreme”;

dacă îl avea deja în timpul acestui an de latență nimeni nu a putut să o spună.

Vom vedea în cele ce urmează că Arpad nu a scăpat de această amenințare;

prin urmare, am putea reține ipoteza conform căreia amenințarea suferită între timp

este cea care a provocat o stare emoțională atât de intensă atunci când el a retrăit

scena cu prima sa experiență terifiantă în care integritatea penisului său a fost în

aceeași manieră amenințată.

Desigur, nu am putea exclude o altă posibilitate și anume că această primă

spaimă ar fi avut un caracter excesiv în urma unei amenințări cu castrarea anterioare

iar excitația pe care a resimțit-o atunci când a vizitat apoi cotețul găinilor a apărut

odată cu creșterea libidoului care s-a produs între timp.

Din păcate, a fost imposibil să reconstituim mai bine aceste circumstanțe și, în

consecință, a trebuit să ne mulțumim cu probabilitatea acestei relații cauzale.

3
 Examinarea mea personală a copilului nu a relevat nimic surprinzător sau

anormal. De îndată ce a intrat în camera mea, într-un mod foarte precis, dintre

nenumăratele bibelouri care se aflau acolo, un cocoșel de munte din bronz i-a atras

atenția; mi l-a adus și m-a întrebat: „Vrei să mi-l dai?”

I-am dat hârtie și un creion cu care a desenat imediat (într-o manieră

îndemânatică) un cocoș. Atunci l-am făcut să-mi povestească istoria sa cu cocoșul.

Însă el era deja plicitisit și a vrut să se întoarcă la jucăriile sale. Investigația

psihanalitică directă nu a fost deci posibilă și a trebuit să o rog pe femeia care era

interesată de acest caz care putea, în calitate de vecină și cunoștință de familie să-l

observe timp de câteva ore să noteze cuvintele și comportamentele semnificative ale

copilului.

Totuși, am reușit să mă asigur eu însumi că Arpad avea o vivacitate deosebită

a spiritului și că nu-i lipseau calitățile; este adevărat că activitatea sa mentală precum

și talentele sale se centrau în mod singular asupra unor cântecele despre oratanii. El

striga cucurigu și cotcodăcea cu multă măiestrie.

Foarte de dimineață el își trezea toată familia – un adevărat băiețel cocoșel –

cu un viguros cucurigu. El are simț muzical, dar nu cântă decât cântece în care este

vorba despre găini, pui și alte zburătoare; îi place în mod special acest cântec popular:

„Ar trebui să merg la Debrechen

Ca să cumpăr un cocoș”

și apoi: Pui, pui, pui, vino, vino, vino și încă:

„Sub fereastră sunt doi pui,

Doi cocoșei și o găinușă”.

El știe de asemenea să deseneze – am menționat deja asta – însă

desenează exclusiv păsări cu ciocuri mari; nu este lipsit de talent.

4
 Astfel, vedem direcțiile în care el caută să sublimeze interesul său

puternic patologic pentru aceste animale. Părinții săi, văzând că interdicțiile lor nu

produc nici un efect, au trebuit în final să se acomodeze cu această pasiune și au

consimțit să-i cumpere jucării păsări din materiale care nu se sparg cu care el se dedă

tuturor tipurilor de jocuri imaginate.

În general, Arpad este un baiețel vesel însă foarte obraznic dacă este

bătut sau certat. El plânge rar și nu își cere niciodată iertare. În afara acestor trăsături

de caracter, în el nu există urme indiscutabile de trăsături nevrotice adevărate; este

temător, visează mult (firește despre păsări) și adesea are un somn agitat (pavor

nocturn).

Cuvintele și acțiunile lui Arpad notate în corespondența mea de către doamna

care l-a observat vorbesc despre o plăcere puțin obișnuită de a fantasma torturi crude

asupra păsărilor. Jocul său tipic – sacrificarea pasarilor – a fost deja menționt; trebuie

să mai adaug că, în visele sale cu păsări el vede în general pui și cocoși “uciși”. Voi

reproduce acum literal unele dintre cuvintele sale caracteristice:

“Mi-aș dori să am – îmi spune el brusc într-o zi – un cocoș viu jumulit.

El nu ar avea aripi, pene, nici coadă, doar o creastă și ar trebui să poată merge așa”.

El se joacă în bucătărie cu un pui pe care bucătăreasa vine să-l taie. Deodată,

el merge în camera alăturată și strigă: “Acum îi voi scoate ochii care nu văd acestui

pui mort”. Momentul în care o pasăre este tăiată este o sărbătoare pentru el. Este

capabil să danseze cu orele în jurul corpurilor lor într-o stare de excitație intensă.

Cineva l-a întrebat arătându-i cocoșul taăiat: “Ți-ai dori să se trezească? –

“Diavolul și-ar dori; și cum l-aș tăia eu însumi pe camp!” El se joacă adesea cu cartofi

și morcovi (pe care îi numește pui), joc care constă în a-i tăia în bucățele mici cu un

5
cuțit. El a trebuit sa fie temperat ca dificultate ca să nu arunce pe pământ un vas

decorat cu cocoși.

Cu toate acestea, afectele sale în privința zburătoarelor nu sunt doar cele de

ură și cruzime, ci sunt ambivalente. Adesea, el îmbrățișează și sărută pasărea moartă

sau își hrănește gâștele sale din lemn cu porumb așa cum a văzut-o făcând pe

bucătăreasă; el face asta în timp ce cântă cucurigu și cotcodăcește.

Într-o zi, a aruncat păpușa sa care nu se poate sparge (un pui) în cuptor pentru

că el nu reușea să o strice apoi a tras-o din nou afară și a îmbrățișat-o. Animalele din

cărțile sale cu poze au același tratament, el le taie în bucățele și desigur că nu le poate

resuscita ceea ce îl întristează mult.

Dacă astfel de simptome ar apărea la un pacient bolnav mental adult,

psihanalistul nu ar ezita să interpreteze această iubire și această ură excesive pentru

pasăre ca pe un transfer al afectelor inconștiente care, de fapt, se raportează la ființe

umane, probabil în privința apropiaților săi însă care sunt refulate și nu se pot

manifesta decât în această manieră deturnată și deghizată.

Apoi, ar interpreta dorințele de a jumuli și de a orbi pasarea ca fiind simboluri

ale intențiilor castratoare și ar interpreta ansamblul acestor simptome ca pe o reacție la

o angoasă care îi inspiră pacientului ideea propriei sale castrări. Atitudinea

ambivalentă îl va conduce pe analist să presupună că sentimente contradictorii se

echilibrează mutual în psihismul pacientului; și, datorită numeroaselor fapte ale

experienței psihanalitice va trebui să presupunem că această ambivalență se

raportează la tată care – oricât ar fi de iubit și de respectat este, în același timp urât din

cauza restricțiilor sexuale pe care le impune.

6
 Pe scurt, interpretarea psihanalitică se enunță astfel: cocoșul îl semnifică pe

tată în acest ansamblu de simptome1.

În cazul micului Arpad nu putem să ne debarasăm de sarcina

interpretării. Opera refulării nu a fost capabilă încă să disimuleze complet

semnificația reală a bizareriilor sale; fenomenul primitiv, refulatul transpare în

discursul său și chiar se prezintă într-un fel izbitor.

Cruzimea sa se manifestă adesea atunci când întâlnește ființe umane și

în mod frecvent vizează regiunea genitală a adulților.

„Îți voi trage un șut în fund” îi spunea foarte mândru unui băiat mai

mare decât el. „Te voi rupe în două” a spus el altă dată foarte clar. Este adesea

preocupat de ideea orbirii. „Ar putea o persoană să orbească cu foc sau cu apă?” a

întrebat-o într-o zi pe o vecină.

Organele sexuale ale păsărilor îl interesează de asemenea foarte mult.

El întreba despre fiecare pasăre care era omorâtă ce sex avea – dacă era un cocoș, o

găină sau un pui.

Într-o zi, s-a dus repede la patul unei fete tinere și a strigat: “Îți voi tăia

capul, îl voi pune pe burta ta și apoi le voi mânca cu totul”. El a spus odată în mod cu

totul inopinat: “Mi-ar plăcea să o mănânc pe mama fiartă (prin analogie pasărea

fiartă); “o voi pune pe mama într-o oală și astfel voi putea să o mănânc fiartă”. (În

acest timp el cântă și dansează).

1
Într-un număr mare de analize și de vise ale nevroticilor, descoperim în spatele unui animal figura
tatălui. Vedeți Freud: Analiza fobiei la un copil de cinci ani (Cinci psihanalize).
Cazul micului Arpad (pe care l-am publicat în primul număr al revistei Zeitschrift für ärztliche
Psychoanalyse) a fost refolosit de către profesorul Freud într-una dintre lucrările sale recente – Imago
pentru a explica totemismul. (S. Freud, Totem și Tabu

7
 “Îi voi tăia capul după care o voi mânca”. (își însoțește cuvintele de

gesturi ca și cum ar mânca ceva cu un cuțit și o furculiță).

După astfel de dorințe canibale el are un intens sentiment de vinovăție

într-o manieră masochistă și își dorește să fie pedepsit cu cruzime. “Vreau să fiu ars.

Tăiați-mi piciorul și puneți-l pe foc”.

“Aș vrea să-mi deschideți capul. Vreau să-mi taiați gura ca să n-o mai

am”. Nu mai este nici o îndoială că prin păsări, cocoși și pui el se referă la propria sa

familie căci într-o zi a spus foarte spontan: “Tatăl meu este cocoșul! și altădată:

“Acum sunt mic, acum sunt un puișor. Când voi fi mai mare voi deveni un pui. Cand

voi fi și mai mare, voi deveni un cocoș. Când voi fi foarte mare voi deveni un șofer”.

(Șoferul care conduce mașina pare să-l impresioneze mai mult decât tatăl său).

După acest plegerinaj constant care nu au fost constrâns în nici un fel

în curtea din spate, înțelegem puțin mai bine intensitatea emoției sale atunci când

contempla insațiabil activitatea de acolo. El putea observa toate secretele din familia

sa de la care nu obținea nici o informație; animalele folositoare îi arătau în mod

deschis tot ceea ce voia să vadă și în special activitatea sexuală continuă dintre cocoși

și găini, ouatul și ecloziunea puilor.

Condițiile în care trăiau părinții săi erau de așa natură încât micul Arpad a fost

un martor al unor fenomene de acest fel care se petreceau sub ochii lui. Prin urmare,

el a fost obligat să-și satisfacă curiozitatea contemplând neobosit păsările.

Tot lui Arpad îi datorăm confirmarea ipotezei noastre conform căreia

teama sa maladivă de cocoși trebuie să fie atribuită într-o ultimă analiză unei

amenințări cu castrarea deoarece a practicat onanismul.

Într-o dimineață a întrebat-o pe vecina sa: “Spune-mi, de ce mor

oamenii? Răspuns: “Pentru că îmbătrânesc și obosesc. Hm…atunci bunica mea este

8
bătrână? Nu, ea nu era bătrână și tot a murit. Oh! Dacă ar exista un Dumnezeu de ce

m-ar lăsa să mă prăpădesc? Și de ce oamenii trebuie să moară?”

Apoi a început să se intereseze de îngeri și de suflete după care și-a dat

explicația că acestea sunt doar povești. La aceasta el a devenit înspăimântat și a spus:

„Nu! Nu este adevărat! Există îngeri. Am văzut unul care ducea copiii în ceruri”.

Apoi a întrebat oripilat: „De ce mor copiii? Cât poate trăi cinvea?”

El nu reușește să se calmeze decât cu dificultate. Apoi, descoperim că,

dimineața, fata din casă a ridicat brusc cuvertura din patul său, l-a văzut atingându-și

penisul și l-a amenințat că i-l taie. Vecina s-a străduit să îl liniștească pe copil, i-a

spus că nu-i va face nici un rău și că de altfel, toți copiii fac la fel. La care Arpad a

răspuns indignat: “Nu este adevărat! Nu toți copiii! Tatăl meu nu a făcut asta

niciodată!”

Acum înțelegem mai bine furia sa nestinsă împotriva cocoșului care voia să-i

facă membrului său ceea ce l-au amenințat adulții că îi vor face; în același timp,

înțelegem stima înaltă pe care o avea față de acest animal sexual care îndrăznea tot

ceea ce pe el îl umplea de teroare; acum înțelegem pedepsele crude la care se

condamna (din cauza onanismului și a fantasmelor sale sadice).

Pentru a completa tabloul, el a început în ultima vreme să fie foarte

preocupat de gânduri religioase. Vechii evrei îi inspiră un respect mare amestecat de

teamă. A întrebat-o pe mama sa dacă îi poate invita acasă. Atunci când unul chiar a

venit, el s-a ascuns și a început să-l observe de la o distanță respectuoasă; când acesta

s-a îndepărtat, Arpad a pus capul în piept și a spus: “Acum sunt un cocoș evreu”.

Vechii evrei îl interesau deoarece veneau de la Dumnezeu (din templu).

În concluzie, vom prezenta o ultimă declarație a lui Arpad: nu a fost în

zadar faptul că el a observat atât de mult timp activitatea galinaceelor. I-a spus într-o

9
zi vecinei sale cu un aer foarte serios: “Mă voi căsători cu dumneavoastră și cu sora

dumneavoastră și cu cele trei verișoare ale mele și cu bucătăreasa; nu, mai degrabă cu

mama decât cu bucătăresa”.

El dorea să devină un adevărat “cocoș comunal”.

10