Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În România, Emil Cioran este deja un autor uitat. După momentul triumfal al
redescoperirii sale, de la începutul anilor 90, opera marelui scriitor a fost supusă unor
atacuri ticăloase din partea unor revizionişti de doi bani. Aceste atacuri au avut darul să-i
intimideze pe exegeţii serioşi ai operei sale, aşa încât astăzi ne aflăm în situaţia unei
adevărate “conspiraţii a tăcerii” ţesute în jurul personalităţii marelui scriitor. În vreme
ce, în Franţa, opera sa completă este publicată la Gallimard, în prestigioasa colecţie
“Quatro”, în România, tronează încă ediţiile postdecembriste, scoase de Humanitas, la
repezeală şi în condiţii grafice mizerabile. Uităm că Emil Cioran este una dintre puţinele
“valori universale” pe care le avem, unul dintre cei mai desăvârşiţi mânuitori ai limbii
franceze. Dacă noi îl ştergem cu uşurinţă din memoria colectivă, în Occident, Cioran va
pieri numai când limba franceză îşi va da obştescul sfârşit.
Verbul încarnat
Pentru Cioran, cuvintele nu aparţin nici unui limbaj “pur”, care să exprime
“nespusul”, nici limbajului instrumental al simplei “ilustrări”. Cuvintele se apropie de
condiţia Verbului Încarnat. Cioran încearcă să reânvie tradiţia medievală în care se
situează Dante Allighieri şi scrierile misticilor. Este vorba de “littera gesta docet” în care
o percepţie fizică este “suportul” unei înalte spiritualităţi. Cehov spunea că puşca de pe
perete, de la începutul unei povestiri, trebuie să fie descărcată, să bubuie, la sfărşitul
povestirii. Pentru Cioran cuvintele ar trebui să aibă puterea de a schimba lumea într-o
manieră directă, palpabilă: “Efectul pe care o carte îl exercită asupra noastră nu este
real decât atunci când simţim dorinţa de a-i imita intriga, să ucidem dacă scriitorul
ucide, să fim geloşi dacă este gelos, să fim bolnavi sau muribunzi dacă el suferă sau
moare”. Cioran deploră separarea cuvântului de lume; vidată de substanţă ontologică,
slovele devin nişte semne goale – semne neîncarnate şi demonetizate datorită circulaţiei
lor permanente.
Paralelismul dintre schimburile monetare şi circulaţia cuvintelor goale este
evident. Cuvântul nu mai este nici “cuvântul încarnat” al tradiţiei medievale, şi nici cel
“acoperit în aur” al perioadei clasice, a cărui înţeles era garantat de un etalon universal.
2
însă aforismul de aventura eului şi a unei umanităţi căzute în timpul blestemat al istoriei.
Adevărul universal este revendicat în numele unei conştiinte personale hiperlucide care
nu mai disociază elementele personale, intime de cele impersonale.
Supus testului “trăitului”, aforismul moraliştilor pierde, în opera lui Cioran,
rigiditatea formulei şi adoptă forma fragmentului. Deturnat, aforismul devine fractură,
fragment, fragmentare. Cioran introduce un dezechilibru în perfecţiunea clasică, o nuanţă,
o de-formare. Nuanţa nu demolează însă scriitura sa clasică. Dimpotrivă. Paradoxurile,
ironiile, contrastele paroxistice (între strigăt şi tăcere), oximoronul destabilizează formula
aforistică dar “intensifică” puterea cuvântului clasic prin jocul semnificaţiilor
contradictorii. Cioran nu ajunge totuşi la deturnări violente de tip avantgardist; folosirea
nuanţelor verbale converteşte orice exces al limbajului într-un “vis de estetism”.
Vis de estetism intim legat de o aspiraţie religioasă. Nu trebuie uitat că scrisul lui
Cioran este bântuit de obsesia cuvântului încarnat, imposibila alianţă dintre materie şi
virtualitate (necuvântul). În final, experienţa subiectivă a eului cioranian sfârşeşte în
registru stilistic. “Eul” nu are esenţă, nu are alte calităţi decât maniera sa de a scrie. Este
un aforism “deformat”.