Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați,

Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor,

Informatică Economică

Rețele de calculatoare
Nivelul Rețea.
Nivelul Aplicație

Student: Bularu Mihaela

 Galați 2020

Cuprins
1. Nivelul Rețea........................................................................................................................................3
1.1. Identificarea traseului...................................................................................................................3
1.2. Protocolul IP.................................................................................................................................3
1.3. Adresarea IP.................................................................................................................................5
2. Nivelul Aplicație..................................................................................................................................6
2.1. DNS - Domain Name System.......................................................................................................6
2.2. Protocolul HTTP..........................................................................................................................7
2.3. Protocoale specifice E-Mail (POP, SMTP, etc)............................................................................8
2.4. FTP & Telnet..............................................................................................................................10
Bibliografie................................................................................................................................................12
 1. Nivelul Rețea
Nivelul rețea are un rol foarte important în transmisia datelor: folosește o schemă de adresare pe
care se bazează echipamentele pentru a determina care este destinația datelor transmise.
Protocoalele care nu sunt suportate de nivelul 3 pot fi folosite doar în rețelele de dimensiuni mici.
Aceste protocoale folosesc de obicei un nume pentru a identifica calculatorul din rețea (cum ar fi adresa
MAC). Dar, pe măsură ce rețeaua se dezvoltă, organizarea acestor nume devine un calvar.
Dacă vrem să interconectăm între ele două subrețele, va trebui să verificăm dacă numele
calculatoarelor din cele două subrețele nu sunt duplicate.
Internetul a ajuns astăzi o colecție de segmente de rețea care partajează în comun resurse
informaționale. Echipamentele de nivelul 3 folosite la interconectarea rețelelor sunt ruterele. Acestea
sunt capabile să ia decizii logice cu privire la traseul cel mai bun pe care trebuie să îl urmeze un pachet
din rețea.
1.1. Identificarea traseului
Traseul pe care îl are de parcurs un pachet este determinat în cadrul nivelului rețea. Funcția prin
care este identificat traseul permite ruterului să evalueze posibilele trasee pe care le are la dispoziție un
pachet pentru a ajunge la destinație. Serviciile pentru rutare folosesc informațiile despre topologia
rețelei pentru a evalua aceste rute. Determinarea traseului (se mai numește și rutare) reprezintă procesul
la care face apel un router pentru a alege cea mai bună cale pe care trebuie să o urmeze un pachet
pentru a ajunge la destinație.
Majoritatea dispozitivelor de rețea dețin atât o adresă MAC, cât și o adresă specifică unui anumit
protocol. Când un calculator este mutat dintr-o rețea în alta își păstrează adresa MAC, dar își modifică
adresa de rețea adresa.
Schema de adresare non-ierarhizată atribuie unui echipament următoarea adresă disponibilă
dintre o listă dată. Această schemă se aseamănă cu mecanismul după care se alocă mărcile angajaților
într-o firmă.
Adresele MAC funcționează în această manieră. Un producător de plăci de rețea primește o
secvență de numere ce pot fi atribuite respectivelor dispozitive.
Spre deosebire de aceasta, adresarea ierarhizată nu folosește alocarea aleatorie a unei adrese, ci
mai degrabă în funcție de localizarea unei stații de lucru. O astfel de schemă de adresare este adresa IP,
care are o structură specifică și care nu alocă aleator adresele.
Internet Protocol reprezintă cea mai folosită schemei de adresare ierarhică la nivelul 3. Dacă
aruncăm o privire asupra modelului OSI, vom observa că pe măsură ce informațiile străbată în jos
nivelurile acestui model, datele sunt în capsulate la fiecare nivel. La nivelul rețea datele sunt
transformate în datagrame, și dacă rețeaua folosește adresarea IP, datele sunt transformate în datagrame
IP.[CITATION Ret \l 1048 ]

1.2. Protocolul IP
Internet Protocol (sau IP, în traducere liberă din engleză Protocolul Interrețea) este
un protocol prin care datele sunt trimise de la un calculator la altul prin intermediu Internetului. Fiecare
calculator (cunoscut sub denumirea de „gazdă”), are pe Internet cel puțin o adresă IP unică, care îl
identifică între toate computerele din rețea. Când cineva trimite sau primește informații (de ex.: poștă
electronică, pagini web) mesajul este împărțit în blocuri de mici dimensiuni denumite pachete. Fiecare
pachet cuprinde adresa expeditorului și pe cea a destinatarului. Fiecare pachet este trimis, prima dată la
un calculator-pasarelă, care înțelege o mică parte din internet.
Calculatorul pasarelă citește destinația pachetelor și trimite pachetele către o altă pasarelă, și așa
mai departe, până ce pachetul ajunge la pasarela vecină cu computerul destinatar.
Adresa IP este utilizată la nivelul programelor de prelucrare în rețea. În schimb, la nivelul
utilizatorilor cu acces la Internet, identificarea calculatoarelor se face printr-un nume de gazdă gestionat
de sistemul DNS.
Comunicația în Internet funcționează după cum urmează: nivelul transport preia șiruri de date și
le divide în datagrame. Teoretic, datagramele pot avea fiecare până la 64 KO, dar în practică ele nu
depășesc 1500 de octeți (pentru a intra într-un cadru Ethernet). Fiecare datagramă este transmisă prin
Internet, fiind eventual fragmentată în unități mai mici pe parcurs. Când toate aceste „fragmente” ajung
la mașina destinație ele sunt reasamblate de nivelul rețea în datagrama originală. Datagrama este
transparentă nivelului transport, care o inserează în șirul de intrare al procesului receptor. Cea mai mică
adresă este 0.0.0.0, iar cea mai mare 255.255.255.255. Adresa IP 0.0.0.0 este folosită de gazde atunci
când sunt pornite. Adresele IP cu 0 ca număr de rețea se referă la rețeaua curentă. Aceste adrese permit
ca mașinile să acceseze propria rețea fără a cunoaște numărul de rețea (dar trebuie cunoscută clasa
rețelei pentru a ști câte zerouri trebuie introduse). Adresele care constau numai din 1-uri permit
difuzarea în rețeaua curentă, în mod uzual o rețea locală. Toate adresele de forma 127.xx.yy.zz sunt
rezervate pentru testări în buclă locală. Pachetele trimise către această adresă nu sunt trimise prin cablu
ele sunt prelucrate local și tratate ca pachete sosite.
O datagramă IP (un pachet) constă dintr-o parte de antet și o parte de text. Antetul are o parte fixă
de 20 octeți și o parte opțională de lungime variabilă.
Fiecare gazdă și ruter din internet are o adresă IP, care codifică adresa sa de rețea și de gazdă.
Combinația este unică: în principiu nu există două mașini cu aceeași adresă IP. Toate adresele IP sunt
de 32 biți și sunt folosite în câmpurile „Adresă sursă” și „Adresă destinație” a pachetelor IP. Este
important de observat că o adresă IP nu se referă la o gazdă. Se referă, de fapt, la o interfață de rețea.
Cu alte cuvinte, dacă o gazdă este în două rețele, trebuie să folosească două adrese IP .
Rețelele sunt dinamice și este posibil ca 2 pachete IP de la aceeași sursă să plece pe căi diferite
(BGP – protocolul porților de graniță) și să ajungă la aceeași destinație. Pachetele IP (dupa cum s-a mai
spus) nu au garanția că vor ajunge la destinație, acest lucru fiind lăsat în seama protocoalelor adiacente
(TCP UDP etc).
 Antentul IP:
 Versiune – versiunea pachetului IP (curentă este 4)
 IHL – lungimea antetului IP de ieșire
 Tip serviciu – permite gazdei să comunice ce tip de serviciu dorește
 Lungimea totală – lungimea pachetului
 Identificator – identificarea pachetului
 Delimitatori – conține 1 bit nefolosit 1 bit DF (fără fragmentare) și unul MF (non-fragment)
 Decalaj fragmentare – indică unde este locul fragmentului în datagramă
 Durata de viață – timpul de viața al pachetului (secunde), care se decrementeaza la fiecare HOP
(trecere dintr-un router în altul)
 Protocol – indică cărui proces de transport să-l predea (TCP, UDP, etc.)
 Suma de control a antetului
 Adresa de expediție
 Adresa de destinație
 Opțiuni – opțiuni ale pachetului (securitate, dirijare strictă pe baza sursei, dirijare aproximativă
pe baza sursei, înregistrare cale, amprenta de timp)
 Niciunul din câmpurile IP nu sunt criptate și niciunul nu necesită autentificare.[CITATION
htt \l 1048 ]

1.3. Adresarea IP
Pentru a putea fi ușor de citit, adresa IP a fost împărțită în 4 octeți fiecare octeți conținând 8 biți.
Valoarea maximă a fiecărui octet (în zecimal) este 255.
Orice adresă IP este logic împărțită în două zone. Prima zonă se numește network id și identifică
rețeaua căreia îi aparține un echipament. Cea de-a doua zonă se numește host id și identifică în mod
unic dispozitivul conectat la rețea. Deoarece o adresă IP este alcătuită din patru octeți separați prin
punct, primul, al doilea sau al treilea dintre aceștia pot fi folosiți pentru a identifica rețeaua din care
face parte un dispozitiv. La fel și pentru identificarea dispozitivului în sine.
Există trei clase de adrese IP comerciale, clase gestionate de InterNIC: clasa A, B sau C. Clasa A
este rezervată de nterNIC organizațiilor guvernamentale (mai mult guvernelor) din lumea întreagă.
Clasa B este rezervată organizațiilor medii-mari, iar clasa a C este rezervată oricărui alt tip de
organizație.
Când o adresă din clasa A este scrisă în format binar primul bit este întotdeauna 0. Primii doi biți
a unei adrese din clasa B sunt 10, iar primii trei biți ai unei adrese din clasa C sunt întotdeauna 110. Un
exemplu de adresă IP din clasa A: 124.95.44.15. Primul octet (124) identifică numărul rețelei.
Administratorul acestei rețele va atribui valori pentru restul de 24 biți. O manieră ușoară prin care
puteți să recunoașteți dacă un dispozitiv face parte dintre o rețea de clasa A, presupune să analizați
primul octet al adresei IP. Numerele din primul octet al adreselor din clasa A sunt cuprinse între 0 și
127.
Toate adresele din clasa A folosesc doar primii 8 biți pentru a identifica porțiunea "network",
restul de trei octeți sunt rezervați porțiunii "host".
 Un exemplu de adresă din clasa B: 151.10.13.28. Primii 2 octeți Identifică numărul rețelei.
Administratorul unei astfel de rețele poate să atribuie valori următorilor 16 biți. Când vreți să
recunoașteți dacă o adresă este în clasa B, analizați primii 2 octeți ai adresei. Aceste adrese au
întotdeauna valori în cuprinse între 128-191 pentru primul octet și între 0-225 pentru cel de al doilea
octet.
Toate adresele din clasa B folosesc primii 16 biți pentru a identifica porțiunea "network" din
cadrul unei adrese. Ultimii 2 octeți sunt rezervați porțiunii "host".
O adresă din clasa C: 201.110.213.28. Primii trei octeți identifică numărul rețelei.
Administratorul de rețea poate atribui valori doar ultimului octet. Pentru a cunoaște o adresă IP din
clasa C se analizează primii trei octeți: primul octet ia valori între 192-223, al doilea și al treilea octet
pot să ia valori între 1-225.

2. Nivelul Aplicație
Nivelul aplicației este cel mai apropiat de utilizatorul calculatorului. Este nivelul responsabil cu
identificarea partenerilor disponibili să comunice, sincronizarea aplicațiilor, stabilirea procedurilor
pentru recuperarea datelor și controlează integritatea acestora. Este singurul nivel care nu oferă servicii
celorlalte niveluri ale modelului OSI.
2.1. DNS - Domain Name System
La un calculator conectat la o rețea se pot executa atât aplicații care necesită numai resursele
sistemului respectiv (programe de calcul tabelar, programe de procesare de texte etc.), cât și aplicații
care accesează resursele rețelei (browsere de navigare în internet etc.). Nivelul aplicație este cel care
permite accesul aplicațiilor la mediul de rețea.
Într-o rețea LAN, redirectorul este protocolul care lucrează la nivelul sistemului de operare al
calculatorului și permite să se facă distincție între cererile adresate unității centrale a calculatorului
respectiv și cele adresate unui server. Redirectorul permite administratorului de rețea să atribuie nume
logice resurselor aflate pe diverse unități, iar utilizatorul, pentru a accesa o anumită resursă, va utiliza
numai acești identificatori, fără nici o referință la rețeaua respectivă. Astfel, redirectoarele extind
componentele software locale. Astfel, este posibilă utilizarea în comun a resurselor logice și fizice ale
rețelei, precum și integrarea aplicațiilor locale cu cele de rețea.
Fiecare “site” de pe Internet are alocată o adresă IP. Folosirea de către utilizatorii obișnuiți a
acestor adrese este dificilă și poate genera erori. Astfel, este necesar un protocol care să facă
corespondența dintre numele diverselor componente de rețea și adresele lor IP. Această problemă este
rezolvată de către protocolul DNS.
DNS este un soft care transformă numele în adresă IP și invers. Pentru a face o astfel de
transformare din sa are nevoie de câteva informații. Aceste informații sunt stocate pe mai multe
calculatoare din internet (servere DNS). 
DNS este alcătuit din trei mari componente:
 Spațiul numelor de domeniu;
 Servere de nume;
 Resolvere.
Spațiul numerelor de domenii reprezintă informația conținută în baza de date distribuită din
internet.
  Arpa - este un domeniu internet special, care transformă adresele IP în nume;
 Grupul generic sau al organizațiilor - are etichete de domeniu compuse din trei caractere
(com, edu, gov, org);
 Grupul geografic al țărilor - are etichete de domeniu compuse din două caractere (us, ro,
fr).
Componentele unui nume pot avea maxim 64 de caractere, iar întreaga cale nu poate depăși 255
de caractere. Numele de domenii ar trebui să conțină doar litere, deși în practică se întâlnesc situații
care nu respectă această cerință.
Serverele de nume sunt programe server care stochează informația DNS  și și răspund cererilor
adresate de alte programe. Un server de nume nu trebuie să știe adresele celorlalte servere de nume
DNS. În schimb, trebuie să știe cum să contacteze serverele de nume rădăcină, care, la rândul lor,
trebuie să știe numele și adresele IP ale tuturor serverelor de nume de nivel doi.
Deoarece serviciile de căutare DNS sunt operații critice (dacă un program în poate obține adresa IP
căutată nu poate realiza conexiunea dorită), Internet a impus pentru fiecare zonă un server DNS primar
și unul sau mai multe servere secundare. În general, serverele secundare conține aceeași informație ca
serverul primar. Ele sunt folosite pentru a crea "copii de siguranță" în cazul în care serverul primar ss
defectează sau este supraîncărcat de cereri.
Un server de nume primar stochează informația DNS local un fișiere speciale. Un server de nume
secundar preia datele de la serverul primar al zonei, printr-un proces care poartă numele de transfer
zonal. În general, un server secundar interoghează serverul primar o dată la câteva ore.
Resolverele sunt programe care extrag informațiile din serverele de nume, ca răspuns la cererile
unor clienți. Un client contactează serverul de nume pentru zona din care face parte. Serverul
examinează cererea pentru a determina dacă are autoritate pentru domeniul specificat. În caz afirmativ,
se face transformarea numelui în adresa IP și se trimite răspunsul înapoi la client. În cazul în care
serverul nu poate transforma direct, răspunsul depinde de tipul cereri trimise de client.
Un client poate cere o transformare al numerelor în două moduri:
 Cu rezolvare recursivă - serverul va contacta la rândul lui un alt server de nume, de obicei de pe
un nivel superior din arborele serverelor de nume. Acesta la randul lui va examina cererea și dacă nu
poate să facă transformarea, va contacta un alt server și tot așa până când va fi contactat un server care
poate rezolva această cerere.
 Cu rezolvare iterativă - serverul va comunica clientului ce server să contacteze mai departe.
Clientul va adresa o cerere acestui server, trimis de serverul zonal și tot așa mai departe până când
cererea va ajunge la un server care va face transformarea. Când un server recepționează o cerere cu
rezolvare iterativă și nu poate traduce numele de domeniu, acesta va transmite clientului ce servesc să
contacteze mai departe.

2.2. Protocolul HTTP

Hypertext Transfer Protocol (HTTP) este un protocol la nivel de aplicație pentru distribuție,
sisteme de colaborare, informare hypermedia. Acesta este fundamentul pentru comunicații de date
pentru World Wide Web (de exemplu: Internet). Din 1990 HTTP este un protocol generic și apatrid
care poate fi utilizat și în alte scopuri extinzâd metodele de cerere, codurile sale de eroare sau antetele.
Practic, HTTP este un protocol de comunicare pe bază de TCP/IP, care este folosit pentru a furniza date
(fișiere HTML, fișiere imagine, rezultatele interogării, etc.) de pe World Wide Web. Portul implicit
este TCP 80, dar alte porturi pot fi folosite. Acesta oferă un mod standardizat de computere pentru a
comunica unul cu altul. Specificațiile HTTP precizează modul în care vor fi construite și trimise la
server, și cum serverele răspund la aceste solicitări.
Există trei caracteristici de bază care fac din HTTP un protocol simplu, dar puternic:
 HTTP nu necesită ca un aranjament să fie stabilit între părți, pentru ca mesajul să fie
trimis. Clientul inițiază o cerere HTTP, iar după ce se face o cerere, clientul se deconectează de la
server și așteaptă un răspuns. Serverul procesează cererea restabilește legătura cu clientul și trimite un
răspuns înapoi.
 HTTP nu depinde de media: Acest lucru înseamnă, orice tip de date pot fi trimise prin HTTP,
atâta timp cât clientul și serverul știu cum să se ocupe de conținutul de date. Acest lucru este necesar
pentru client, precum și pentru server, pentru a specifica tipul de conținut, folosind tipul adecvat
de MIME.
 HTTP este apatrid: După cum s-a menționat mai sus, HTTP nu necesită ca aranjament sa fie
stabilit inainte ca datele sa fie trimise și acest lucru este un rezultat direct a faptului că HTTP este un
protocol apatrid. Serverul și clientul sunt conștienți unul de celălalt doar în timpul unei cereri. Ulterior,
ambii uita unul la altul. Având în vedere natura protocolului, nici clientul, nici serverul nu pot reține
informații între diferite cereri.
Protocolul HTTP este un protocol de cerere/răspuns bazat pe o arhitectură client/server: în cazul
în care browser-ul web, roboții și motoarele de căutare actioneaza precum clienti ai HTTP care cer
anumite resurse, serverul web raspunde la cereri.[CITATION CRE20 \l 1048 ]

2.3. Protocoale specifice E-Mail (POP, SMTP, etc)

SMTP
Simple Mail Transfer Protocol (prescurtat, SMTP; în traducere aproximativă Protocolul simplu
de transfer al corespondenței) este un protocol simplu din suita de protocoale de Internet, care este
folosit la transmiterea mesajelor în format electronic în rețea de calculatoare. SMTP folosește portul de
aplicație 25 TCP („smtp”) și determină adresa unui server SMTP pe baza înregistrării MX (Mail
eXchange, „schimb de corespodență”) din configurația serverului DNS.
Protocolul SMTP specifică modul în care mesajele de poștă electronică sunt transferate
între procese SMTP aflate pe sisteme diferite. Procesul SMTP care are de transmis un mesaj este numit
client SMTP iar procesul SMTP care primește mesajul este serverul SMTP. Protocolul nu se referă la
modul în care mesajul ce trebuie transmis este trecut de la utilizator către clientul SMTP, sau cum
mesajul recepționat de serverul SMTP este livrat utilizatorului destinatar și nici cum este memorat
mesajul sau de câte ori clientul SMTP încearcă să transmită mesajul.
Comunicarea intre client și server se realizează prin texte ASCII. Inițial clientul stabilește
conexiunea către server și așteaptă ca serverul să-i răspundă cu mesajul “220 Service Ready” . Dacă
serverul e supraîncărcat, poate să întarzie cu trimirea acestui raspuns. După primirea mesajului cu codul
220 , clientul trimite comanda HELO prin care isi va indica identitatea. In unele sisteme mai vechi se
trimite comanda EHLO, indicand faptul că expeditorul mesajului poate să proceseze extensiile
serviciului și dorește să primească o listă cu extensiile pe care le suportă serverul.
Odată ce comunicarea a fost stabilită, clientul poate trimite unul sau mai multe mesaje, poate
incheia conexiunea sau poate folosi unele servicii precum verificarea adreselor de e-mail. Serverul
trebuie să raspundă după fiecare comandă indicand astfel dacă aceasta a fost acceptată, dacă se mai
asteaptă comenzi sau dacă există erori în scrierea acestor comenzi.
Pentru a trimite un mesaj se foloseste comanda MAIL prin care se specifica adresa clientului.
Dacă această comandă este corectă serverul va raspunde cu mesajul “250 OK”. Clientul trimite apoi o
serie de comenzi RCPT prin care specifică destinatarii mesajului. Serverul va raspunde cu “550 No
such user here”, sau “250 OK”, în funcție de corectitudinea comenzii primite. După ce se specifică
destinatarii, și serverul acceptă comenzile, se trimite comanda DATA, prin care serverul e anunțat că
expeditorul va începe să scrie conținutul mesajului. Serverul poate răspunde cu mesajul "503
Command out of sequence" sau "554 No valid recipients" dacă nu a primit comenzile MAIL sau RCPT
sau aceste comenzi nu au fost acceptate. Dacă serverul va raspunde cu mesajul “354 Start mail input”,
clientul va putea introduce textul mesajului. Sfarșitul mesajului e marcat cu <CR><LF>.<CR><LF>.
Un server SMTP trebuie să cunoască cel putin urmatoarele comenzi :
 HELO - identificare computer expeditor;
 EHLO - identificare computer expeditor cu cerere de mod extins;
 MAIL FROM - specificarea expeditorului;
 RCPT TO - specificarea destinatarului ;
 DATA - conținutul mesajului;
 RSET – Reset;
 QUIT - termină sesiunea;
 HELP - ajutor pentru comenzi;
 VRFY - verifica o adresa;
 EXPN - expandează o adresa;
 VERB - informatii detaliate.

POP3
POP3 sau Protocolul Post Office – Versiunea 3 este, alături de IMAP, unul din protocoalele
utilizate de un calculator gazdă pentru recepționarea poștei electronice (e-mail).
Cu siguranță, tipurile nodurilor mai mici în Internet deseori nu sunt practice să întrețină un sistem
de transport al mesajului (MTS). De exemplu, o stație de lucru este posibil să nu dispună de suficiente
resurse (spațiu pe disc) cu scopul de a permite un server SMTP RFC 821 și asociază un sistem local de
trimitere mail pentru a fi ținut rezident și să ruleze continuu. Similar, poate deveni costisitor (sau
imposibil) să menții un computer interconectat la un IP-style rețea pentru o perioadă mai mare de timp
(nodul duce lipsă de resursa cunoscută ca “conectivitate”). În ciuda acestora, deseori este foarte util să
deservești poșta acestor noduri mai mici și deseori sprijină un utilizator agent (UA) să ajute la
manipularea poștei electronice. Pentru a rezolva această problemă, un nod care întreține o entitate MTS
oferă un serviciu maildrop pentru aceste noduri înzestrate mai puțin. POP3 a intenționat să permită unei
stații de lucru acces dinamic la maildrop de pe un server gazdă într-un mod util. De obicei, aceasta
înseamnă că protocolul POP3 este utilizat pentru a permite unei stații de lucru să primească poșta pe
care serverul o stochează. POP3 nu a intenționat să furnizeze operații extinse de manipulare a poștei de
pe server; normal poșta este descărcată de pe server și apoi ștearsă. Un protocol mai avansat (și mai
complex), IMAP4, a fost discutat în RFC 1730. În continuare, termenul “client gazdă” (client host) se
referă la o gazdă ce utilizează serviciul POP3, cât timp termenul “server gazdă” (server host) se referă
la o gazdă care oferă serviciul POP3.
 Inițial, serverul pornește serviciul POP3 ascultând TCP portul 110. Când clientul dorește să
utilizeze serviciul, este stabilită o conexiune TCP cu serverul. Când conexiunea s-a realizat, serverul
POP3 trimite un salut. Clientul și serverul POP3 schimbă comenzi și răspunsuri până când conexiunea
este închisă sau abandonată. Comenzile în POP3 sunt formate din caractere (modul insenzitiv), posibil
să fie urmate de unul sau mai multe argumente. Toate comenzile sunt termintate prin perechea CRLF
(\r\n). Șirul de caractere ce formează comanda și argumentele sunt caractere ASCII. Comenzile și
argumentele sunt separate printr-un singur caracter SPACE. Comenzile au lungimea de 3 sau 4
caractere. Fiecare argument poate avea lungimea până la maxim 40 de caractere. Răspunsurile în POP3
constau dintr-un indicator de status și o comandă, posibil urmată de informații adiționale. Toate
răspunsurile sunt terminate prin perechea CRLF. Răspunsurile pot fi de lungime de până la 512
caractere, incluzând și CRLF.
O sesiune POP3 evoluează direct printr-un număr de stări în timpul vieții ei. O dată ce
conexiunea TCP a fost deschisă și severul POP3 a trimis salutul, sesiunea întră în stare de
AUTHORIZATION. În această stare, clientul trebuie să se identifice serverului POP3. O dată ce
clientul a făcut acest lucru cu succes, serverul își formează resursele asociate în funcție de maildrop-ul
clientului, și sesiunea întră în starea de TRANSACTION. În această stare, clientul cere acțiuni
serverului POP3. Când clientul a emis comanda QUIT, sesiunea întră în starea de UPDATE. În această
stare, serverul POP3 eliberează orice resursă dobândită în timpul stării de TRANSACTION și spune
“goodbye”. Apoi conexiunea TCP este închisă.

2.4. FTP & Telnet

Protocolul FTP
Protocolul FTP (File Transfer Protocol) este protocolul destinat transmiterii fişierelor în reţelele
de calculatoare. FTP permite conectarea la serverele FTP, vizualizarea conţinutului cataloagelor,
descărcarea şi încărcarea fişierelor de pe server şi pe server, fiind deasemenea posibil regimul de
transmitere a fişierelor între servere.
FTP este unul din cele mai vechi protocoale a Nivelului Aplicaţie, apărînd cu mult înaintea lui
HTTP în 1971. Pînă la începutul anilor '90, lui FTP îi revenea aproximativ jumate din traficul total a
reţelei Internet. El şi acum este utilizat pe larg în răspîndirea deservirii software-ului şi accesul la
hosturile îndepărtate.
Pentru transmiterea de date FTP utilizează protocolul TCP. Comenzile şi datele spre deosebire
de majoritatea altor protocoale se transmit prin porturi diferite. În cazul în care transmiterea fişierului a
fost întreruptă, din cauza oricărui motiv, protocolul dispune de mijloace pentru reluarea acestuia, fapt
care este foarte comod în cazul transmiterii unor fişiere mari.
FTP este unul din cele mai utile aplicaţii TCP/IP, pentru un utilizator obişnuit. FTP-ul anonim
este de obicei accesibil pe site-urile arhivelor de fişiere şi permite utilizatorilor să acceseze fişiere fără a
avea un cont stabilit cu hostul.
Vîrsta lui World Wide Web (WWW), poate crea impresia că FTP este ineficient, dar în
realitate mulţi utilizatori încă mai utilizează acest protocol fără a realiza acest lucru. Imaginea de mai
jos arată cum companiile precum Netscape, creatorii a multor browsere disponibile pe Internet,
utilizează FTP pentru a distribui ultima versiune a produsului lor software.
In plus, exista doua tipuri de conexiuni la un server de FTP : activ si pasiv.
 In modul FTP activ, clientul stabileste conexiunea de la un port neprivilegiat (AM023) la portul
de comanda 21 al serverului FTP. Dupa aceea, clientul va incepe sa asculte la portul N+1 si trimite
comanda FTP, PORT N+1 serverului FTP. La randul sau, serveral se va conecta de la portul de date
local 20 la portul de date specificat anterior de client.
In modul FTP pasiv, clientul va deschide aleator doua porturi neprivilegiate (AM023 si N+1).
Primul din aceste porturi va contacta serverul pe portul 21 si trimite comanda FTP, PASV. Rezultatul
acestei comenzi transmise de client, este deschiderea de catre serverul FTP unui port neprivilegiat
aleator (P>1023) si trimiterea comenzii FTP, PORT P. In final, clientul va stabili o conexiune intre
portul N+1 si portul P al serverului FTP pentra tranferal datelor.

Protocolul Telnet
Telnetul (Terminal NETwork) est eun protocol de reaţea destinat pentru realizarea interfeţei
textuale în reţea (în prezent cu ajutorul lui TCP). Numele de telnet îl au şi unele utilităţi, care realizează
partea protocolului ce revine clientului. Standardul contemporan al acestui protocol este descris în
RFC854.
Scopul principal al Telnetului este de a permite dispozitivelor terminale şi proceselor terminale
de a interacţiona unul cu altul. Se presupune că acest protocol poate fi utilizat pentru legătura de tipul
terminal-terminal sau pentru conexiunea proces-proces.
Cu toate că în sesiunea Telnet este subliniată partea clientului şi cea a serverului, în realitate
protocolul este complet simetric. După stabilirea conexiunii de transport (de obicei TCP), ambele
capete ale sale joacă rolul Terminalelor Virtuale de Reţea (NVT), care fac schimb cu două tipuri de
date:
- Date aplicate (datele care pleacă de la utilizator la aplicaţia textuală către server şi invers);
- Comenzile protocolului Telnet, de obicei care sunt opţiunile, ce servesc pentru determinarea
posibilităţilor şi dorinţelor părţilor.
Telnet-ul oferă acces la un protocol aflat la distanţă, rulînd peste TCP. El permite unui utilizator
de a stabili un circuit de conexiune virtuală la un sistem aflat la distanţă şi introducerea intrărilor de la
tastatura locală către calculatorul aflat la distanţă. Utilizînd Telnetul, un utilizator de la un host se poate
loga la alt host, de parcă acesta s-ar afla chiar direct în faţa sistemei aglate la distanţă; aceasta şi
reprezintă o definiţie TCP/IP a terminalelor virtuale.
Telnet-ul utilizează o structură client-server şi oferă trei servicii de bază. Mai întîi de toate, el
defineşte un terminal vitual de reţea (NVT), care asigură interfaţa sistemului aflat la distanţă unde
procesul de aplicaţie rezidă. În al doilea rînd el oferă un mecanism care permite clienţilor şi serverilor
să facă negocieze parametrii. Şi în final, Telnet tratează ambele capete ale conexiunii în mod simetric,
adică orice capăt a conexiunii poate servi ca utilizator sau ca host.
Modelul client-server a Telnet-ului este foarte simplu. Clientul interacţionează cu terminalul
utilizatorului pentru a converta caracteristicile fizice a terminalului în NVT. Serverul (host)
interaţionează cu procesul aplicaţiei la sistemul gazdă. Acesta interacţionează ca un terminal de
manipulare de schimb, aşa că terminalul de la distanţă apare ca terminalul local la sistemul gazdă
Bibliografie

[1] Retele de calculatoare.

[2] https://wikipedia.org/.

[3] „CREADIV”, https://creadiv.ro/.