Raport de Tara Pentru Romania Referitor La Studiul Privind Politicile Statelor Membre Pentru Copiii Cu Handicap

DIRECȚIA GENERALĂ POLITICI INTERNE
DEPARTAMENTUL TEMATIC C: DREPTURILE CETĂȚENILOR ȘI
AFACERI CONSTITUȚIONALE
LIBERTĂȚI CIVILE, JUSTIȚIE ȘI AFACERI INTERNE
Raport de țară pentru România
referitor la Studiul privind
politicile statelor membre pentru

copiii cu handicap
STUDIU
Rezumat
Prezentul studiu examinează situația copiilor cu handicap din România cu scopul

de a identifica lacunele existente la nivelul cadrelor juridice și în punerea lor în
aplicare, obstacolele cu care se confruntă copiii cu handicap și cele mai bune
practici. Acest studiu de țară face parte dintr-un studiu mai amplu care
analizează situația din 18 state membre. Fundamentat pe o analiză comparativă
a studiilor de țară, raportul intitulat „Studiu privind politicile statelor membre
pentru copiii cu handicap” conține o serie de recomandări vizând adoptarea la
nivelul UE a unor măsuri menite să îmbunătățească situația acestor copii.
PE 474.430 RO
Prezentul document a fost solicitat de Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri
interne a Parlamentului European.
AUTOR(I)
Dna Daniela-Anca Deteseanu

Sub îndrumarea Milieu Ltd. (Belgia); manageri de proiect: dna Marta Ballesteros și dna
Nathalie Meurens, e-mail: marta.ballesteros@milieu.be și nathalie.meurens@milieu.be
Milieu Ltd, 15 rue Blanche, B-1050, Bruxelles, Tel: +32 2 514 3601; Fax +32 2 514 3603;
adresă web: http://www.milieu.be/.
ADMINISTRATOR RESPONSABIL
Dna Erika Schulze

Departamentul Tematic C - Drepturile cetățenilor și afaceri constituționale
Parlamentul European
B-1047 Bruxelles
E-mail: poldep-citizens@europarl.europa.eu
VERSIUNI LINGVISTICE
Originalul: EN
Traducerea: RO
DESPRE EDITOR
Pentru a contacta departamentul tematic sau pentru a vă abona la buletinul său informativ,
vă rugăm să scrieți la:
poldep-citizens@europarl.europa.eu
Parlamentul European, manuscris finalizat în iunie 2013.

© Uniunea Europeană, Bruxelles, 2013.
Acest document este disponibil pe internet, la următoarea adresă:

http://www.europarl.europa.eu/studies
CLAUZĂ DE RESPONSABILITATE
Opiniile exprimate în acest document sunt responsabilitatea autorului și nu reprezintă

neapărat poziția oficială a Parlamentului European.
Reproducerea și traducerea documentului pentru scopuri necomerciale sunt autorizate, cu

condiția ca sursa să fie menționată și editorul să fie anunțat în prealabil și să primească o
copie a materialului.
Raport de țară pentru România referitor la Studiul privind politicile statelor membre pentru copiii cu handicap
____________________________________________________________________________________________
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR 5

SINTEZĂ 6

INTRODUCERE 7

1. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA SITUAȚIEI ȘI A PROVOCĂRILOR LA
ADRESA COPIILOR CU HANDICAP DIN ROMÂNIA 9

1.1. Situația copiilor cu handicap din România - Introducere 9

1.2. Analiza problemelor și identificarea potențialelor lacune legislative 10

2. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA CADRULUI JURIDIC DIN ROMÂNIA 12

2.1. Privire generală asupra cadrului juridic național și instituțional 12

2.2. Cadrul juridic și instituțional specific pentru copiii cu handicap 13

2.2.1. Cadrul juridic 13

2.2.2. Instituții și autorități 16

2.2.3. Definiții 17

3. CADRUL JURIDIC ȘI EVALUAREA PUNERII ÎN APLICARE 19

3.1. Punerea în aplicare a dispozițiilor CNUDPH și CDC 19

3.1.1. Interesul superior al copilului (articolul 3 din CDC; articolul 7 din
CNUDPH) 19

3.1.2. Nediscriminarea (articolul 2 din CDC; articolele 3 și 5 din CNUDPH) 19

3.1.3. Capacitățile de evoluție ale copilului (articolul 5 din CDC și articolul 3 din
CNUDPH) 20

3.1.4. Dreptul de a fi ascultat/dreptul de participare (articolul 12 din CDC;
articolele 7 și 30 din CNUDPH) 21

3.1.5. Protecția împotriva tuturor formelor de violență (articolul 19 din CDC;
articolul 16 din CNUDPH) 21

3.1.6. Dreptul la viața de familie [articolul 9 din CDC; articolul 23 alineatul (3)
din CNUDPH] 22

3.1.7. Dreptul la asistență [articolul 23 din CDC; articolul 23 alineatul (5) și
articolele 26 și 28 din CNUDPH] 23

Departamentul Tematic C: Drepturile cetăţenilor şi afaceri constituţionale

____________________________________________________________________________________________
3.1.8. Dreptul la o educație favorabilă incluziunii (articolul 28 din CDC;
articolul 24 din CNUDPH) 23

3.2. Probleme specifice întâmpinate de copiii cu handicap 24

3.2.1. Gradul de vulnerabilitate în funcție de sex 24

3.2.2. Violența 24

3.2.3. Copiii în calitate de suspecți vulnerabili 25

3.2.4. Educația favorabilă incluziunii 26

3.2.5. Alte probleme specifice cu care se confruntă copiii cu handicap din
România 27

4. EVALUAREA PUNERII ÎN PRACTICĂ A DREPTURILOR ȘI A PRINCIPIILOR
JURIDICE 29

4.1. Mecanisme de aplicare și de raportare 29

4.2. Lacune și probleme privind punerea în aplicare 30

4.3. Bune practici 30

4.4. Date și mecanisme de monitorizare 31

4.5. Recomandări oferite de literatura de specialitate 32

5. CONCLUZII 33

BIBLIOGRAFIE 34

ANEXA 1 – TABEL REZUMATIV 36

ANEXA 2 – INFORMAȚII STATISTICE 44

ANEXA 3 – TIPOLOGIA PERSOANELOR CARE RAPORTEAZĂ CAZURI DE
DISCRIMINARE 45

ANEXA 4 – STUDIU PRIVIND POLITICILE STATELOR MEMBRE PENTRU
COPIII CU HANDICAP – SINTEZĂ 46

ANEXA 5 – PREZENTARE GENERALĂ A STUDIILOR CONEXE 57

____________________________________________________________________________________________
LISTA ABREVIERILOR
Alin. Alineatul
Art. Articolul
CADO Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale
Carta Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
CCR Codul Civil al României
CDC Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile

copilului
CJUE Curtea de Justiție a Uniunii Europene
CNCD Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
CNUDPH Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu

handicap
ICCJ Înalta Curte de Casație și Justiție a României
ONU Organizația Națiunilor Unite
TFUE Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
TUE Tratatul privind Uniunea Europeană
UE Uniunea Europeană

____________________________________________________________________________________________
SINTEZĂ
În România, drepturile și interesele copiilor cu handicap sunt protejate printr-un cadru

juridic conținând dispoziții în special în materie de protecție socială, asistență, educație și
asistență medicală. În plus, principiile juridice referitoare la copiii și, în general, la
persoanele cu handicap sunt incluse într-o serie de acte legislative, inclusiv în Constituția
României, care garantează drepturile copiilor și ale tinerilor și stipulează obligația de a oferi
asistență copiilor cu handicap. Legislația română abordează problema copiilor cu handicap
dintr-o perspectivă dublă: aceștia sunt vulnerabili atât din cauza vârstei lor, cât și din cauza
naturii handicapului sau a deficienței lor.
Pe lângă legea generală cu privire la statutul juridic al copiilor, există o serie de

instrumente juridice care stabilesc norme speciale de protecție a copiilor cu handicap, cum
ar fi cele care reglementează asistența medicală, asistența socială sau educația. Recent,
prin modificările legislației existente, situația copiilor cu handicap a fost analizată din
perspectiva cadrului normativ cu accent pe integrarea lor totală, renunțându-se la politica
tradițională a instituționalizării.
În ceea ce privește obligațiile internaționale, România a aderat atât la Convenția

Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (CDC), cât și la Convenția
Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap (CNUDPH). Majoritatea
principiilor și dispozițiilor legale naționale referitoare la copii derivă din prevederile acestor
două convenții. Prin urmare, într-o evaluare generală, se poate aprecia că principiile
internaționale privind copiii cu handicap au fost transpuse în cadrul juridic național.
Cu toate acestea, atât din analiza literaturii de specialitate, cât și din interviurile cu părțile
interesate (în special cu ONG-uri), se pare că există un decalaj semnificativ între dispozițiile
legale existente și aplicarea lor în practică. Deși cadrul juridic (alcătuit din trimiteri explicite
în legislație sau din interpretarea unor dispoziții mai generale referitoare la persoanele cu
handicap) privind copiii cu handicap poate fi considerat ca fiind satisfăcător, problema
principală constă în aplicarea acestui cadru în mod direct și prin elaborarea unei legislații
secundare și a unor programe eficiente de protecție a acestei categorii vulnerabile de copii.
Probleme specifice au fost identificate în ceea ce privește accesul la educație și la asistență

medicală. Referitor la accesul la educație, legislația națională a fost modificată recent
pentru a reflecta principiul educației favorabile incluziunii. Totuși, în practică, această
legislație nu a fost pusă în aplicare până în prezent și cazurile de neînmatriculare sau de
exmatriculare a copiilor cu handicap din unitățile de învățământ de masă reprezintă practici
frecvente. De asemenea, accesul la asistență medicală de calitate este dificil pentru copiii
cu handicap din cauza lipsei sprijinului financiar și/sau a lipsei de personal medical
specializat.
Situația copiilor cu handicap este înrăutățită în mod semnificativ de lipsa de sensibilizare a

opiniei publice, în special cu privire la situația persoanelor care suferă de handicapuri
mintale, precum și de existența unor prejudecăți sociale puternice.
În ultimii ani, autoritățile centrale și locale au depus eforturi pentru a pune în aplicare
programe destinate persoanelor cu handicap. Totuși, aceste eforturi au întâmpinat greutăți
din cauza birocrației sau a insuficienței resurselor. Nu există o strategie generală de
coordonare a unor astfel de programe în întreaga țară. În plus, nu există o dezvoltare mai
dinamică și mai integrată a proiectelor public-privat, în vreme ce inițiativele private s-au
dovedit a fi mai frecvente și mai eficiente.
____________________________________________________________________________________________
INTRODUCERE
În decembrie 2010, Uniunea Europeană (UE) a aderat la Convenția Națiunilor Unite privind
drepturile persoanelor cu handicap (CNUDPH). Prin aceasta, Uniunea Europeană a
recunoscut provocările cu care se confruntă persoanele cu handicap în asigurarea
drepturilor lor și a subliniat necesitatea ca măsurile UE în acest domeniu să ocupe o poziție
fermă pe ordinea de zi a Uniunii Europene și a statelor sale membre.
Copiii cu handicap sunt vulnerabili deja deoarece sunt copii. Handicapul pe care îl au le
sporește vulnerabilitatea. Ca atare, acești copii merită garanții și protecție specifică din
partea UE și a statelor sale membre.
Cadrul juridic fundamental al măsurilor UE în acest domeniu are la bază Decizia UE de

ratificare a CNUDPH, cerința de combatere de către UE a discriminării bazate pe handicap
prevăzută la articolul 10 din TFUE, precum și obiectivul UE de promovare a drepturilor
copilului prevăzut la articolul 3 din TUE. Acest cadru îi conferă UE o poziție unică pentru
promovarea unei protecții suplimentare a drepturilor copiilor cu handicap, precum și pentru
elaborarea unor inițiative legislative sau politice. Convenția Organizației Națiunilor Unite cu
privire la drepturile copilului (CDC) oferă o altă bază în acest domeniu1.
Acest raport de țară pentru România face parte dintr-un studiu mai amplu care urmărește
să furnizeze Parlamentului European o imagine de ansamblu asupra situației copiilor cu
handicap din statele membre selectate, scopul fiind acela de a evalua necesitatea unei
legislații europene de consolidare a drepturilor copiilor cu handicap în Uniunea Europeană.
Proiectul analizează cadrele juridice, politice și instituționale existente în 18 state membre.
Fiecare raport de țară analizează punerea în aplicare a principiilor și a drepturilor
internaționale care decurg din CNUDPH și CDC pentru a identifica eventualele probleme
speciale care necesită politici și acțiuni legislative la nivel național și european. Rezultatele
obținute din rapoartele de țară constituie, de asemenea, fundamentul analizei comparative
din raportul intitulat „Studiul privind politicile statelor membre pentru copiii cu handicap”.
Elementele-cheie care decurg din CDC și CNUDPH cu privire la copiii cu handicap includ:
 obligația de a acționa în interesul superior al copilului;

 dreptul la nediscriminare;
 luarea în considerare a capacităților în continuă dezvoltare ale copilului;
 dreptul de a participa/dreptul de a fi ascultat;
 dreptul de a nu fi supus la violență;
 dreptul la viață de familie;
 dreptul la asistență;
 dreptul la educație, inclusiv dreptul la educația favorabilă incluziunii.
Având în vedere ratificarea ambelor convenții ale ONU de către statele membre, acestea
sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor stabilite
pentru fiecare copil sau persoană cu handicap aflată în jurisdicția lor. Statele membre ar
1
Toate cele 27 de state membre au ratificat CDC și au semnat CNUDPH (Finlanda, Irlanda și Țările de Jos au
semnat convențiile, însă până în prezent nu le-au ratificat).

____________________________________________________________________________________________
trebui să ia măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că copiii sunt protejați împotriva

tuturor formelor de discriminare sau de violență, inclusiv prin adoptarea tuturor măsurilor
legislative, administrative și de altă natură necesare pentru punerea în aplicare a acestor
drepturi. Mai mult decât atât, protecția drepturilor copiilor cu handicap ar trebui să fie
integrată în toate politicile și programele în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din
CNUDPH privind participarea persoanelor cu handicap în toate procesele decizionale.
Având în vedere amploarea acestui subiect și deficitul de materiale disponibile, domeniul de

aplicare al acestui studiu nu acoperă în detaliu gama largă de aspecte care decurg din sau
care au legătură cu situația copiilor cu handicap. Prezentul studiu nu urmărește să ofere o
analiză detaliată, ci mai degrabă o imagine de ansamblu a situației drepturilor copiilor cu
handicap din România. Acesta prezintă un instantaneu al unora dintre cele mai importante
probleme și obstacole cu care se confruntă copiii cu handicap și familiile acestora, o analiză
juridică a punerii în aplicare a principalelor drepturi și principii recunoscute în CDC și
CNUDPH și relevante în contextul situației copiilor cu handicap și indică anumite soluții
posibile la nivel național și european pentru îmbunătățirea situației.
Fiecare raport de țară are următoarea structură: mai întâi, analizează situația copiilor cu
handicap la nivel național. Descrie cadrul legal și instituțional național pentru protecția
copiilor cu handicap și analizează punerea în aplicare la nivel național a principiilor și a
drepturilor dezvoltate în convențiile ONU (CDC și CNUDPH). Ulterior, analizează anumite
probleme specifice relevante pentru situația copiilor cu handicap, inclusiv suspectarea
copiilor, problemele de gen, violența și educația. În cele din urmă, raportul menționează
mecanismele de punere în aplicare a cadrului juridic, subliniind lacunele, problemele, cele
mai bune practici și recomandările identificate de literatura de specialitate sau prin
interviurile cu părțile interesate.
____________________________________________________________________________________________
1. PRIVIRE D
E ANSAMBLU ASUPRA SITUAȚIEI ȘI A
PROVOCĂRILOR LA ADRESA COPIILOR CU HANDICAP
DIN ROMÂNIA
CONCLUZII PRINCIPALE
 Măsurile naționale se concentrează asupra următoarelor domenii: integrarea copiilor

cu handicap în unități de învățământ de masă, dezvoltarea de programe de asistență
medicală, asistență socială și abordarea problemei absenței resurselor.
 S-au identificat următoarele lacune, probleme și provocări: hărțuirea și integrarea

dificilă a copiilor cu handicap (în special a celor cu handicapuri intelectuale) în unități
de învățământ din cauza absenței unui mediu favorabil; lipsa de experiență a
autorităților publice (inclusiv a profesorilor din unitățile de învățământ publice) în
abordarea copiilor cu handicap; și absența resurselor și/sau dificultăți în utilizarea
resurselor disponibile.
1.1. Situația copiilor cu handicap din România - Introducere
În anul 2012, în România erau înregistrați 60 890 de copii cu handicap2. Cei mai mulți
dintre ei nu se află în instituții3. Totuși, rapoartele întocmite de ONG-uri indică faptul că
această cifră nu include toți copiii cu handicap din România, ci numai copiii cu handicap
înregistrați în baza de date oficială4. Aceste înregistrări se realizează doar în mod voluntar
de către părinții sau tutorii unui copil. În plus, aceste date nu reflectă numărul real al
copiilor cu handicapuri intelectuale, deoarece legislația și politicile publice nu definesc în
mod clar sfera handicapurilor intelectuale și psihosociale și bolile psihice, ceea ce creează
confuzie cu privire la furnizarea de servicii specializate și la înregistrare5.
Cadrul juridic pentru copiii cu handicap se bazează pe principiile și drepturile instituite

de CDC și CNUDPH. România a aderat la ambele convenții. Legislația română cu privire la
drepturile copilului, precum și planurile de acțiune și strategiile elaborate de autoritățile
naționale în acest domeniu se bazează pe următoarele principii:
 principiul interesului superior al copilului;

 egalitatea de șanse și protecția împotriva discriminării de orice fel;
2
Site-ul internet al Direcției Generale Protecția Persoanelor cu Handicap din cadrul Ministerului Muncii, Familiei,
Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, disponibil la: http://www.anph.ro/tematica.php?idt=13&idss=41 (link
accesat ultima dată la 20 noiembrie 2012).
3
Site-ul internet al Direcției Generale Protecția Persoanelor cu Handicap din cadrul Ministerului Muncii, Familiei,
Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, disponibil la: http://www.anph.ro/tematica.php?idt=13&idss=41 (link
4
Informații colectate prin consultarea părților interesate naționale.
5
Centrul European pentru Persoane cu Dizabilități (European Center for the Rights of Persons with Disabilities),
Raport anual de sinteză pentru anul 2011, disponibil la:
http://www.cedcd.ro/userfiles/files/CEDCD Annual Report 2011.pdf, p. 8 (link accesat ultima dată la
20 noiembrie 2012).

____________________________________________________________________________________________
 integrarea, mai degrabă decât instituționalizarea copiilor cu handicap;

 luarea în considerare a opiniei copilului cu privire la problemele care îl privesc, în
funcție de vârsta și maturitatea acestuia;
 protecția împotriva abuzului și a exploatării;
 responsabilitatea socială;
 integrare și incluziune socială, cu drepturi egale cu ale tuturor celorlalți membri ai
societății.
Literatura de specialitate referitoare la situația copiilor cu handicap din România este foarte
slab reprezentată. Există anumite lucrări de specialitate referitoare la statutul juridic al
copiilor și la protecția acestora, precum și cu privire la persoanele cu handicap, în general,
dar în cele mai multe cazuri nu se acordă o atenție deosebită situației speciale a copiilor cu
handicap. Literatura de specialitate identificată indică o serie de probleme specifice cu care
se confruntă copiii cu handicap, legate în special de procesul educațional. În consecință,
copiii cu tipuri diferite de handicap sunt incluși în aceeași clasă și studiază după aceleași
programe școlare. Numărul de unități de învățământ dedicate copiilor cu handicap este
foarte mic și situația integrării acestor copii în sistemul de învățământ de masă nu este
reglementată printr-un cadru juridic adecvat6.
1.2. Analiza problemelor și identificarea potențialelor lacune

legislative
Deși cadrul legislativ român reflectă principiile și drepturile instituite de CDC și CNUDPH,
punerea în practică a acestor principii rămâne problematică.
Literatura de specialitate studiată indică mai multe dificultăți cu care se confruntă copiii cu
handicap și familiile acestora. Majoritatea serviciilor publice (sănătate, educație și
autoritățile administrative) nu sunt adaptate la nevoile speciale ale copiilor cu
handicap. De exemplu, aceste servicii nu dispun de personal cu o calificare corespunzătoare
sau de facilitățile necesare (cum ar fi rampe și lifturi pentru persoanele cu handicap fizic
etc.). Există puține centre medicale care se ocupă de persoanele cu handicap și chiar mai
puține astfel de centre adaptate la nevoile specifice ale copiilor cu handicap. În România
există un sistem privat de sănătate, însă acesta nu este ușor accesibil pentru o familie cu
venit mediu, mai ales pentru un tratament pe termen lung.
Sistemul de învățământ nu le oferă soluții adecvate copiilor cu handicap. Ca urmare, în

practică, aceștia sunt deseori excluși din sistemul de învățământ de masă. Există unități de
învățământ speciale pentru copiii cu handicap, însă acestea reprezintă o abordare
segregaționistă întrucât nu furnizează servicii educaționale adaptate la nevoile specifice ale
diferitelor tipuri de handicap7. Punctul de vedere discriminatoriu este, de asemenea,
reflectat de terminologia utilizată în majoritatea instrumentelor juridice care utilizează în
prezent termenul „handicap”, un termen care are conotații relativ negative în comparație cu
noțiunea de „dizabilitate”.
6
Centrul European pentru Persoane cu Dizabilități (European Center for the Rights of Persons with Disabilities),
Raport anual de sinteză pentru anul 2011, disponibil la:
http://www.cedcd.ro/userfiles/files/CEDCD Annual Report 2011.pdf, p. 8 (link accesat ultima dată la
20 noiembrie 2012).
7
Ibidem.
10
____________________________________________________________________________________________
Părțile interesate și-au exprimat îngrijorarea cu privire la riscul crescut de vulnerabilitate

a copiilor cu handicap intelectual (de exemplu, sindromul Down, autism, sindromul
Dravet), generată de faptul că percepția publică stabilește o legătură între termenul
„handicap” și handicapul fizic, mai degrabă decât handicapul intelectual8. Prin urmare, copiii
cu handicap intelectual nu se bucură de atenția cuvenită, ceea ce determină absența
măsurilor orientate către protecție, asistență și integrare socială.
În Strategia națională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu

handicap în perioada 2006-2013, guvernul român a identificat un număr important de
probleme nerezolvate în acest domeniu, cum ar fi numărul nesatisfăcător al centrelor
pentru persoanele cu handicap, precum și faptul că aceste centre găzduiesc, pe lângă
persoane cu handicap, și persoane în vârstă, persoane fără mijloace financiare și persoane
care suferă de boli cronice9. Potrivit guvernului, ajutorul social pentru persoanele cu
handicap (inclusiv pentru copii) este foarte mic. Majoritatea persoanelor cu handicap nu au
acces la niciun fel de servicii sociale, deoarece aceste servicii sunt subdezvoltate și nu
există o strategie de stat coerentă și uniformă în ceea ce privește furnizarea de asistență
socială 10. Personalul activ în acest domeniu nu este specializat. Mai mult, guvernul
subliniază faptul că autoritățile locale țin seama într-o măsură insuficientă de aspecte
precum accesul la educație, asistență medicală, sectorul ocupării forței de muncă,
transportul public și condițiile generale de trai ale persoanelor cu handicap11.
Există „direcții generale de asistență socială și protecție a copilului”12, care sunt

departamente administrative atât la nivel național, cât și la nivel local, cu competențe
generale în domeniul asistenței sociale, atât pentru adulți, cât și pentru copii. Totuși, aceste
direcții se confruntă cu lipsa resurselor și cu proceduri birocratice de lungă durată. În
special persoanele care locuiesc în zonele rurale întâmpină dificultăți în privința accesului la
aceste autorități și servicii, întrucât birourile sunt situate mai ales în reședințele de județ.
În plus, există o lipsă acută de informare. Multe familii sau persoane care au grijă de
copii cu handicap nu își cunosc drepturile și nu au informații cu privire la existența
diferitelor forme de asistență oferită de către stat.
Lipsa sau insuficiența resurselor alocate pentru sprijinirea copiilor cu handicap, inclusiv
a resurselor destinate dezvoltării programelor de sensibilizare, a fost recunoscută ca
problemă generală și structurală în România. În plus, programele și strategiile existente se
caracterizează prin ineficiența punerii în aplicare.
8
Informații colectate prin consultarea părților interesate naționale.
9
Hotărârea nr. 1175/2005 a Guvernului privind aprobarea Strategiei naționale pentru protecția, integrarea și
incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 919/2005, intrată în vigoare la 14.10.2005.
10
Totuși, anumiți operatori privați oferă anumite servicii sociale.
11
Trebuie subliniat faptul că aceste considerații, prevăzute de acest document guvernamental, se referă doar la
situația persoanelor cu handicap în general, și nu la subiectul specific al copiilor cu handicap.
12
Direcții generale de asistență socială și protecție a copilului.
11

____________________________________________________________________________________________
2. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA CADRULUI JURIDIC

DIN ROMÂNIA
 România are un sistem juridic dualist în care acordurile internaționale nu sunt direct
aplicabile. România a ratificat atât CDC, cât și CNUDPH și a adoptat o legislație
națională pentru a-și îndeplini obligațiile care decurg din aceste tratate.
 Legislația română conține foarte puține dispoziții specifice referitoare la copiii cu

handicap. Legislația se concentrează fie asupra persoanelor cu handicap, fie asupra
copiilor. Prevederile legale privind copiii cu handicap reprezintă o afirmare a
principiilor generale care decurg mai degrabă din CDC și CNUDPH decât din
reglementările vizate. Toate domeniile luate în considerare pentru acest studiu
(servicii sociale, educație, securitate și discriminare) sunt reglementate de acte
juridice care, totuși, nu fac referire la situația specială a copiilor cu handicap.
2.1. Privire generală asupra cadrului juridic național și instituțional
România are un sistem juridic de drept civil, în vârful ierarhiei juridice aflându-se
Constituția din 1991, revizuită în 2003. Subordonate Constituției sunt legile lato sensu
(legile și ordonanțele de guvern) și, ulterior, în ordine descrescătoare, hotărârile de guvern
și legislația secundară (hotărârile emise de ministere și de alte autorități publice).
Hotărârile de guvern și legislația secundară dezvoltă și detaliază normele juridice prevăzute
de legile și ordonanțele de guvern.
Ca regulă generală, jurisprudența nu este obligatorie ca sursă juridică. Hotărârile Curții

Constituționale a României au un caracter interpretativ, la fel și unele hotărâri ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție (ICCJ) a României. Jurisprudența poate fi luată în considerare de
către instanțele de judecată, dar numai ca linie generală de orientare și ca instrument de
interpretare. Cu toate acestea, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Codul de
procedură civilă și Codul de procedură penală prevede o competență specifică a ICCJ, și
anume soluționarea recursurilor în interpretare a legii13, caz în care practica judiciară în
interpretarea unei dispoziții legale specifice nu este unitară. În astfel de cazuri, hotărârea
ICCJ este o hotărâre cu privire la interpretarea legii și este obligatorie pentru instanțele
inferioare. În ceea ce privește hotărârile Curții Constituționale, ele sunt obligatorii de la
data publicării lor în Monitorul Oficial al României.
Tratatele internaționale, care, ca regulă generală, trebuie ratificate și puse în aplicare de

legislația națională fac, de asemenea, parte din sursele naționale de drept. Acestea au
aceeași forță juridică ca și actul normativ care le transpune în sistemul juridic național.
Pentru legislația UE sunt prevăzute norme speciale. Potrivit literaturii de specialitate
juridică, în calitatea lor de instrumente în domeniul drepturilor omului, tratatele
internaționale privind drepturile omului la care a aderat România se bucură, de asemenea,
13
Recursuri în interesul legii.
12
____________________________________________________________________________________________
de un regim special și se consideră că produc un efect direct după ce au fost ratificate14.

Din moment ce România a ratificat atât CNUDPH, cât și CDC, se poate afirma că dispozițiile
lor ar putea fi invocate în mod direct în fața instanțelor. Totuși, aceasta este doar o opinie
doctrinară.
În România, structura sistemului judiciar are următoarele niveluri: (1) instanțe locale
(judecătorii), (2) tribunale, (3) Curți de Apel. Instanța supremă este Înalta Curte de Casație
și Justiție. În cele din urmă, Curtea Constituțională se ocupă în principal cu verificarea
compatibilității legislației cu prevederile Constituției.
În cadrul acestor instanțe sunt organizate secții specializate, în funcție de domeniu. Există
secții civile, secții penale, secții administrative, secții privind dreptul muncii și asigurările
sociale, secții comerciale etc. De asemenea, se pot organiza mai multe secții specializate de
la caz la caz, cum ar fi cele care se ocupă de cazuri privind proprietatea intelectuală sau de
cazuri care implică probleme de familie sau copii.
Legislația română prevede o serie de mecanisme alternative de soluționare a litigiilor, cum

ar fi recursurile administrative în fața autorităților administrative, care nu sunt obligatorii și
sunt gratuite, astfel cum prevede Constituția României, conciliere și, în ultima vreme,
mediere.
Instituția Ombudsmanului este cunoscută în sistemul juridic românesc sub denumirea de

Avocatul Poporului. Acesta este organizat ca autoritate publică autonomă și independentă
față de orice altă autoritate publică, competențele sale concentrându-se asupra drepturilor
persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice.
2.2. Cadrul juridic și instituțional specific pentru copiii cu handicap
2.2.1. Cadrul juridic
Principiile juridice privind protecția persoanelor cu handicap și protecția copiilor sunt

prevăzute în Constituția română. La articolul 49, Constituția prevede drepturile copiilor și
ale tinerilor și în special obligația statului de a asigura alocații pentru îngrijirea copiilor cu
handicap. Aceasta recunoaște nevoia de protecție specială pentru persoanele cu handicap și
impune statului obligația de a promova politici naționale pentru șanse egale și participarea
persoanelor cu handicap la viața socială și a comunității (articolul 50). Trebuie remarcat
faptul că termenul utilizat în aceste dispoziții este „handicap” și nu „dizabilitate”.
Codul Civil al României (CCR)15 nu prevede un cadru juridic specific în ceea ce privește
copiii cu handicap. Cu toate acestea, Titlul III din Codul Civil („Persoanele ocrotite”)
reglementează măsurile de protecție adresate tuturor categoriilor de persoane vulnerabile
care, fie din cauza vârstei lor (minori sau persoane în vârstă), fie din cauza stării lor de
sănătate, nu își pot administra bunurile sau apăra interesele în mod corespunzător
(articolul 105 din CCR). În conformitate cu articolul 106 din CCR, protecția minorului este
asigurată de către părinții săi, prin plasarea minorului sub custodie (tutelă), prin darea în
plasament a minorului sau prin orice alt mijloc de protecție specială prevăzut de lege.
Activitățile tutorelui sunt supravegheate de un consiliu de familie. În cadrul secțiilor civile
14
Popescu, Corneliu-Liviu, Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții, proceduri (Editura All
Beck, 2000).
15
Legea nr. 287/2009, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505/2011, intrată în vigoare la
1.10.2011.
13

____________________________________________________________________________________________
ale instanțelor există judecători cu formațiuni speciale (complete de judecată) care se

ocupă de cazuri de familie, inclusiv de cazurile cu minori. În aceste proceduri judiciare se
implică și autoritățile specializate ale statului (autoritatea tutelară). Aceste autorități sunt
organizate în cadrul structurilor administrative ale autorităților locale.
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului16

(denumită în continuare „Legea nr. 272”), reprezintă cadrul juridic de bază pentru protecția
copiilor. Legea nr. 272 enumeră drepturile copiilor, inclusiv măsurile de punere în aplicare
și de protecție a acestor drepturi, măsurile care trebuie adoptate în cazul copiilor aflați în
dificultate, protecția copiilor împotriva violenței etc. Totuși, acestea sunt dispoziții generale
care îi privesc pe toți copiii. Există o dispoziție legală specială privind copiii cu handicap
(articolul 46) care prevede că aceștia au nevoie de îngrijire specială, adaptată
nevoilor lor. Dispoziția enumeră în continuare principalele drepturi ale copiilor cu
handicap:
 dreptul la educație;
 dreptul la recuperare;
 dreptul la compensare;
 dreptul la integrare;
 interzicerea discriminării.
De asemenea, legea conține o dispoziție generală care le impune autorităților specializate,

centrale și locale, obligația de a iniția programe în acest domeniu și de a facilita integrarea
socială a copiilor cu handicap.
Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu

handicap17 (denumită în continuare „Legea nr. 448”) reprezintă cadrul juridic național
general pentru persoanele cu handicap. Aceasta prevede în mod explicit că dispozițiile sale
sunt aplicabile în egală măsură adulților și copiilor cu handicap (articolul 2). Legea
stabilește diferite forme de educație specială care pot fi oferite persoanelor cu handicap
(articolul 16): (a) unități de învățământ special; (b) integrare individuală în sistemul de
învățământ de masă; (c) grupe sau clase speciale integrate în unități preșcolare; (d)
servicii educaționale oferite de cadre didactice în afara instituțiilor; (e) școlarizare la
domiciliu până la absolvirea studiilor liceale, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26
de ani; (f) educație în spital, în timpul spitalizării; (g) alternativ educaționale (totuși, Legea
nr. 448 nu le specifică).
Ordonanța nr. 137/2000 a Guvernului privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare18 (denumită în continuare „OG nr. 137”) este reglementarea
națională generală privind prevenirea discriminării. Această ordonanță nu conține dispoziții
specifice cu privire la copiii cu handicap, însă înființează Consiliul Național pentru
Combaterea Discriminării (denumit în continuare „CNCD”), responsabil de
supravegherea punerii în aplicare a principiului nediscriminării în România. CNCD primește
sesizări, are dreptul de a cerceta presupusele cazuri de discriminare și emite hotărâri în
această privință.
16
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 557/2004, intrată în vigoare la 26.6.2004.
17
Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1006/2006, intrată în vigoare la 21.12.2006.
18
Ordonanța nr. 137/2000 a Guvernului privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99/2007, intrată în vigoare la 11.2.2007.
14
____________________________________________________________________________________________
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății19 (denumită în continuare

„Legea nr. 95” ) prevede că minorii cu handicap beneficiază de asigurare în sistemul
național de sănătate publică chiar dacă nu au contribuit la acesta (și nu ar fi putut să
contribuie).
Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări
sociale20 (denumită în continuare „Legea nr. 19”) se ocupă în mod tangențial de asistența
socială și de indemnizațiile copiilor cu handicap. Legea nr. 19 prevede că asigurații care au
grijă de un copil cu handicap au dreptul la concedii medicale și la indemnizații până când
copilul împlinește vârsta de 18 ani.
Legea nr. 1/2011 – legea educației naționale21 (denumită în continuare „Legea nr. 1”)
este principalul act legislativ care reglementează sistemul național de învățământ. Aceasta
conține o întreagă secțiune (articolele 48-56) referitoare la sistemul de învățământ special
pentru copiii cu handicap. Legea stabilește integrarea ca fiind principiul de bază în ceea
ce privește copiii cu handicap, dar prevede și opțiunea formării educaționale speciale.
Ministerul Educației Naționale deține competențele generale pentru punerea în aplicare a
unui program special de educație, atât la nivel de instituții, cât și la nivel programe școlare.
Hotărârea nr. 1175/2005 a Guvernului privind aprobarea Strategiei naționale

pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în
perioada 2006-201322 (denumită în continuare „HG nr. 1175”) prevede dezvoltarea unui
plan național privind persoanele cu handicap care să acopere perioada 2006-2013.
Ordinul nr. 725/2002 al Ministrului Sănătății și Familiei privind criteriile pe baza

cărora se stabilește gradul de handicap pentru copii23 (denumit în continuare
„OMSF nr. 725”) este o reglementare tehnică prin care se stabilesc criteriile medicale (și de
altă natură) pe baza cărora se decide handicapul copilului. Pe baza prevederilor acestui
ordin, un copil inclus într-una dintre categoriile de handicap ar trebui să primească
indemnizații relevante și alte beneficii, astfel cum se prevede în temeiul Legea nr. 19.
Cadrul juridic descris mai sus alocă mai multor autorități naționale și locale competențele
aferente drepturilor copiilor și/sau ale persoanelor cu handicap. Multitudinea de legi și
reglementări a creat o incertitudine cu privire la identitatea autorităților competente
în domeniul drepturilor. În anumite domenii există suprapuneri de competențe, în altele
există lacune. Acesta a fost motivul pentru care Strategia națională pentru protecția,
integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 a indicat
ca unul dintre primele sale obiective dezvoltarea capacității instituționale și administrative
și o reformă a instituțiilor cu competențe în acest domeniu. De exemplu, în cazul
învățământului, evaluarea copiilor cu handicap ar trebui să fie realizată de un „serviciu de
evaluare complexă”, organizat în cadrul direcțiilor generale de asistență socială și protecție
a copilului. Ulterior, acest serviciu ar trebui să prezinte cazul Comisiei pentru protecția
copilului. În trecut, evaluarea copiilor era realizată de comisiile interne de evaluare
permanentă organizate în cadrul instituțiilor speciale de învățământ pentru copiii cu
19
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 95/2006, intrată în vigoare la 1.5.2006.
20
Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 140/2001, intrată în vigoare la 1.4.2001.
21
Legea nr. 1/2011 – legea educației naționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18/2011,
intrată în vigoare la 9.2.2011.
22
Hotărârea nr. 1175/2005 a Guvernului privind aprobarea Strategiei naționale pentru protecția, integrarea și
incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 919/2005, intrată în vigoare la 14.10.2005.
23
Ordinul nr. 725/2002 al Ministrului Sănătății și Familiei privind criteriile pe baza cărora se stabilește gradul de
handicap pentru copii și se aplică măsurile de protecție specială a acestora, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 781/2002, intrat în vigoare la 28.10.2002.
15

____________________________________________________________________________________________
handicap, dar nu a existat nicio corelare între cele două sisteme (direcțiile de protecție a
copilului și comisiile interne) în vederea unei utilizări uniforme a instrumentelor de
evaluare24.
2.2.2. Instituții și autorități
La nivel național, principalele autorități competente sunt următoarele:
Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap și Direcția Generală de

Asistență Socială și Protecția Copilului, organizate în cadrul Ministerului Muncii,
Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, sunt autoritățile care coordonează
activitățile de protecție specială și de promovare a drepturilor persoanelor cu handicap și,
respectiv, ale copiilor cu handicap. Rolul lor este de coordonator general, având o funcție
strategică și competențe în procesul legislativ din domeniu.
Ministerul Educației Naționale are un rol general în organizarea sistemului educațional

din România, inclusiv a sistemului de învățământ special (sau sistem integrat) pentru copiii
cu handicap. Ministerul este obligat să elaboreze metodologia pentru sistemul de
învățământ special, dar până acum nu a făcut acest lucru.
Ministerul Sănătății are competențe generale de coordonare în organizarea sistemului de

asistență medicală, inclusiv a serviciilor speciale de sănătate pentru persoanele cu
handicap.
Pe baza prevederilor Legea nr. 272 s-a înființat o Autoritate Națională pentru Protecția
Drepturilor Copilului. Această prevedere legală a fost detaliată ulterior prin Hotărârea
nr. 1432/2004 a Guvernului, care prevede că această autoritate este o autoritatea
specializată organizată în structura Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și
Persoanelor Vârstnice, având ca principale atribuții supravegherea respectării drepturilor
copilului în România și supravegherea cadrului legislativ pe teren, cu posibilitatea de a face
propuneri legislative25.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării („CNCD”) a fost înființat în

conformitate cu OG nr. 137 ca autoritate de stat autonomă, sub supravegherea
Parlamentului României. Scopul său principal este prevenirea actelor de discriminare, în
special prin diseminarea de informații pe această temă și implementarea de programe la
nivel local, regional și național, elaborarea de studii, rapoarte etc. Acest consiliu oferă
servicii de mediere în cazurile de discriminare și, de asemenea, cercetează și sancționează
actele de discriminare. CNCD își exercită atribuțiile fie la sesizarea unei persoane fizice sau
juridice, fie din oficiu, și emite hotărâri care pot fi contestate într-o instanță administrativă.
În cazul în care nu sunt atacate, hotărârile CNCD sunt obligatorii pentru părțile implicate în
procedură.
Ombudsmanul român (Avocatul Poporului) are următoarele competențe principale:
 să primească și să ia hotărâri cu privire la petițiile depuse de persoanele lezate de

acte sau omisiuni ale administrației publice care le încalcă drepturile sau libertățile
24
Informații colectate prin consultarea părților interesate naționale (autoritatea ministerială – Ministerul Muncii,
Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice).
25
Site-ul internet al Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, disponibil la:
http://www.mmuncii.ro/ro/articole/0000-00-00/autoritatea-nationala-pentru-protectia-drepturilor-copilului-1233
articol.html (link accesat ultima dată la 20 noiembrie 2012).
16
____________________________________________________________________________________________
cetățenești;
 să monitorizeze soluționarea legală a petițiilor primite și să solicite administrației
publice sau funcționarilor publici în cauză să oprească încălcarea drepturilor și a
libertăților cetățenești;
 să repună reclamantul(a) în drepturile sale și să repare prejudiciul cauzat;
 să emită puncte de vedere, la cererea Curții Constituționale;
 să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea legilor, înainte
de promulgarea acestora;
 să sesizeze direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a
legilor și ordonanțelor; să prezinte celor două Camere ale Parlamentului rapoarte
anuale sau la cererea acestora26.
În 2011, Avocatul Poporului a propus o modificare legislativă care să permită ca unul

dintre adjuncții săi să fie numit „Avocatul Copilului”, cu competențe speciale în domeniul
drepturilor copilului. În conformitate cu modificarea propusă, Avocatul Copilului ar trebui să
acorde o atenție specială situației copiilor cu handicap. Această modificare a fost depusă la
Parlament, în prezent procedura legislativă fiind în curs de desfășurare27.
Principala responsabilitate pentru sprijinirea copiilor cu handicap le revine autorităților

locale (consilii locale). Serviciile sociale (direcțiile generale de asistență socială și
protecție a copilului) sunt organizate în cadrul structurilor autorităților locale și au sarcini
legate de asistența socială și protecția copiilor aflați în dificultate. Ele sunt organizate la
nivelul fiecărui județ și, în cazul orașului București, la nivelul fiecărui sector. Comisiile
pentru protecția copilului, înființate în conformitate cu Legea nr. 272, sunt de asemenea
organizate în cadrul structurilor locale și au competențe speciale în ceea ce privește copiii
cu handicap, și anume stabilirea gradului de handicap, evaluarea periodică, adoptarea de
măsuri de protecție specială și monitorizarea și revocarea acestora, dacă este necesar. În
conformitate cu Legea nr. 1, centrele județene de resurse educaționale și asistență au
competența de a evalua, asista și oferi consiliere educațională și profesională copiilor cu
nevoi educaționale speciale.
În cele din urmă, CRC instituie judecători specializați în dreptul copilului și al

familiei. Cu toate acestea, rolul și competențele judecătorului de specialitate în cadrul
sistemului judiciar trebuie să fie detaliate printr-o lege viitoare. În ceea ce privește copiii
implicați în proceduri penale, Codul de Procedură Penală al României prevede desemnarea
de judecători specializați care hotărăsc în astfel de cazuri (articolul 483 din Codul de
Procedură Penală).
2.2.3. Definiții
Potrivit Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, copil
înseamnă „persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină
de exercițiu, în condițiile legii”. O definiție foarte asemănătoare este furnizată de Codul Civil
al României. Acesta definește copilul drept „persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și
nu are capacitate deplină de exercițiu”.
Noțiunea de „dizabilitate” este definită în Legea nr. 448/2006 privind protecția și
26
Ibidem.
27
Ibidem.
17

____________________________________________________________________________________________
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap drept „termen generic pentru

afectări/deficiențe, limitări de activitate și restricții de participare, definite conform
Clasificării internaționale a funcționării, dizabilității și sănătății, adoptată și aprobată de
Organizația Mondială a Sănătății, și care relevă aspectul negativ al interacțiunii individ
context”.
Potrivit Hotărârii nr. 1175/2005 a Guvernului privind aprobarea Strategiei naționale pentru
protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006
2013, „persoanele cu handicap” sunt „acele persoane cărora mediul social, neadaptat
deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le
limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în
sprijinul integrării și incluziunii sociale”.
Ordonanța nr. 137/2000 a Guvernului privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare definește „discriminarea” drept orice deosebire, excludere, restricție sau
preferință, pe bază de, între altele, vârstă și handicap.
18
____________________________________________________________________________________________
3. CADRUL JURIDIC ȘI EVALUAREA PUNERII ÎN APLICARE
 Dispozițiile Convenției Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap

(CNUDPH) și ale Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile
copilului (CDC) sunt în mod efectiv incluse în cadrul juridic național.
 Deși principiile consacrate în CDC și în CNUDPH sunt incluse în legislația română,

măsurile de punere în aplicare a respectivelor principii lipsesc. De exemplu, Legea
nr. 1/2011 privind educația națională prevede măsuri speciale pentru copiii cu
handicap. Cu toate acestea, încă nu au fost adoptate norme secundare de punere în
aplicare.
 Printre cele mai importante probleme cu care se confruntă copiii cu handicap din
România se numără dificultățile întâmpinate de aceștia în ceea ce privește accesul la
un sistem de învățământ adaptat la nevoile lor speciale și accesibilitatea sistemului
de asistență medicală.
3.1. Punerea în aplicare a dispozițiilor CNUDPH și CDC
3.1.1. Interesul superior al copilului (articolul 3 din CDC; articolul 7 din CNUDPH)
Acest principiu este conținut în mod explicit și detaliat pe larg de mai multe acte legislative,
în primul rând de Legea nr. 272 și de CCR. Respectivele acte legislative prevăd principiul
interesului superior al copilului ca principiu general care guvernează orice chestiune
care vizează un copil.
Legea nr. 272 prevede că interesul superior al copilului trebuie să prevaleze în toate
demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de
organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
Codul Civil român prevede, de asemenea, că orice măsură privind copilul, indiferent de
autorul acesteia, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
Instanțele judecătorești au, de asemenea, obligația de a aplica acest principiu în cazul în
care în procedurile judiciare sunt implicați copii.
3.1.2. Nediscriminarea (articolul 2 din CDC; articolele 3 și 5 din CNUDPH)
Principiul nediscriminării este în mod explicit consacrat în Constituția României și este

detaliat în Ordonanța Guvernului privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de
discriminare (OG nr. 137). În această ordonanță se face referire la discriminarea directă
și indirectă și la actele de hărțuire. Articolul 16 din Constituție stabilește o interdicție
generală a discriminării, în timp ce articolul 30 interzice incitarea la discriminare.
Articolul 50 din Constituție prevede faptul că statul asigură egalitatea de șanse pentru
persoanele cu handicap. Discriminarea este, de asemenea, definită în funcție de criterii
de handicap, astfel cum prevede atât OG nr. 137 (articolul 2), cât și Legea nr. 272
(articolele 6 și 7).
19

____________________________________________________________________________________________
În ceea ce privește cerința privind adaptarea corespunzătoare28 și accesibilitatea,

autoritățile locale au competența să inițieze programe și să aloce resursele necesare, în
scopul de a asigura creșterea gradului de autonomie a copiilor cu handicap și a gradului de
participare a acestora la viața comunității prin furnizarea de servicii publice specifice
acestor copii29. În conformitate cu textul juridic relevant, această obligație le revine
autorităților locale și, prin urmare, fiecare autoritate decide cu privire la modul de alocare a
resurselor pentru acest scop. Cu toate acestea, îndeplinirea acestei obligații nu depinde
numai de dorința autorităților, ci și de disponibilitatea resurselor financiare care, în
contextul crizei economice din ultimii ani, sunt foarte limitate.
Practica indică faptul că unele aspecte ale vieții copiilor sunt deosebit de sensibile la
discriminare (de exemplu, accesul la educație și la asistență medicală specializată), însă nu
există date statistice generale cu privire la numărul și tipurile cazurilor de acest fel
contestate în fața instanțelor judecătorești naționale sau în fața CNCD30.
3.1.3. Capacitățile de evoluție ale copilului31 (articolul 5 din CDC și articolul 3 din
CNUDPH)
În cadrul juridic românesc se pot identifica doar câteva dispoziții legale care reflectă
conceptul de capacități de evoluție ale copilului. În Legea privind protecția copilului
conceptul este prevăzut în mod explicit doar ca obligație a părinților nu ca obligație a
autorităților. Legea nr. 272 prevede, de asemenea, că, în principiu, respectarea și
garantarea drepturilor copilului se realizează ținând seama de nevoile individuale și
personale ale fiecărui copil.
Legea nr. 272 prevede că, în cursul tuturor procedurilor administrative sau judiciare privind
copiii, este obligatoriu să se asculte opinia copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Copilul
care nu a împlinit vârsta de 10 ani poate fi ascultat dacă autoritatea competentă apreciază
că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei. Opiniile copilului ascultat ar trebui
să fie luate în considerare și ar trebui să li se acorde importanța cuvenită, în raport cu
vârsta și cu gradul de maturitate. Codul Civil român stabilește, la rândul său, aceleași
drepturi pentru copii (articolul 264 din Codul Civil român).
Legea nr. 272 precizează că un copil capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima
liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește (articolul 24).
28
Dreptul la nediscriminare impune adaptarea corespunzătoare care înseamnă „modificările și ajustările necesare
și adecvate, care nu impun un efort disproporționat sau nejustificat atunci când este necesar într-un caz particular,
pentru a permite persoanelor cu dizabilități să se bucure sau să-și exercite, în condiții de egalitate cu ceilalți, toate
drepturile și libertățile fundamentale ale omului” (articolul 2 din CNUDPH). Prin urmare, aplicarea dreptului la
nediscriminare „nu presupune un tratament identic” și ar putea impune „luarea unor măsuri speciale pentru a
reduce sau a elimina cauzele discriminării”.
29
Articolul 46 alineatul (4) din Legea nr. 272.
30
Informații colectate prin consultarea cu părțile interesate de la nivel național.
31
Conceptul de capacități de evoluție ale copilului implică faptul că pe măsură ce copiii dobândesc competențe
sporite și acumulează experiență, nevoia de îndrumare scade, iar capacitatea lor de a-și asuma responsabilitatea
pentru deciziile care le afectează viața crește. În contextul CDC, conceptul de capacități de evoluție ale copilului
presupune că părinții (sau tutorii legali) au dreptul și obligația de a asigura, într-o manieră corespunzătoare
capacităților de evoluție ale copilului, îndrumarea adecvată în exercitarea de către copil a drepturilor sale. Pentru
mai multe detalii cu privire la acest concept, a se vedea raportul „Studiu privind politicile statelor membre pentru
copiii cu handicap”.
20
____________________________________________________________________________________________
3.1.4. Dreptul de a fi ascultat/dreptul de participare (articolul 12 din CDC;

articolele 7 și 30 din CNUDPH)
Constituția României prevede că „autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea

condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală
și sportivă a țării” [articolul 49 alineatul (5)].
În plus, dreptul copilului de a-și exprima opiniile este luat în considerare cu atenție în două
instrumente juridice principale: în Legea nr. 272 și în noul CCR care prevede dreptul
copilului de a fi ascultat și de a-și exprima opinia asupra oricărei probleme care îl
privește în cadrul procedurilor administrative sau judiciare.
Ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, în timp ce copilul care
nu a împlinit vârsta de 10 ani poate fi ascultat dacă autoritatea competentă consideră că
acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei. Acest drept îi conferă copilului
posibilitatea de a cere și de a primi orice informație relevantă, de a fi consultat, de a-și
exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa,
precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește. În plus, opiniile copilului
ascultat ar trebui să fie luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate
ale acestuia.
În ceea ce privește dreptul de participare, Constituția României prevede că „autoritățile

publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a
tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării” [articolul 49
alineatul (5)].
Direcțiile specializate pentru protecția copilului dispun de proceduri interne privind

plângerile și protecția împotriva abuzurilor raportate, le explică copiilor procedura ținând
seama de vârsta și de handicapul acestora și utilizează, de asemenea, materiale adecvate
(inclusiv un interpret care folosește limbajul semnelor, materiale scrise în alfabetul Braille,
casete audio). Cu toate acestea, lipsa normelor metodologice în acest domeniu face ca
punerea în aplicare a acestor principii și drepturi să fie fragmentată la nivelul țării
(deoarece aceste direcții există în fiecare județ din România)32. Nu se cunoaște numărul
direcțiilor care dispun în mod concret de mijloace adaptate pentru ascultarea efectivă a
copiilor cu handicap (pentru ascultarea opiniei copiilor cu handicap).
Trebuie menționat faptul că în prezent dispozițiile relevante ale Legii nr. 272 și ale CCR se
suprapun (articolul 24 din Legea nr. 272 și articolul 264 din CCR).
3.1.5. Protecția împotriva tuturor formelor de violență (articolul 19 din CDC;

articolul 16 din CNUDPH)
Dreptul național prevede protecția copilului împotriva oricăror forme de rele

tratamente, exploatare și abuz. Această protecție este garantată la nivel constituțional
(articolul 49 din Constituția României), dar și în Legea nr. 272 (articolele 85 și 86).
Articolul 85 din Legea nr. 272 stabilește obligația generală a oricărui funcționar public și a
oricărei persoane fizice sau juridice de a solicita autorităților competente să protejeze un
copil împotriva oricărei forme de violență, inclusiv violență sexuală, de vătămare sau de
abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon sau de neglijență.
În plus, funcționarii oricărei instituții de stat au obligația specifică de a informa autoritățile
32
Ibidem.
21

____________________________________________________________________________________________
competente de îndată ce iau la cunoștință sau suspectează că un copil face obiectul unui
abuz sau al unor forme de rele tratamente sau de exploatare.
În conformitate cu Codul Penal român [articolul 64 și articolul 71 alineatul (3)], drepturile

părintești pot fi suspendate sau pot fi interzise ca pedeapsă accesorie sau complementară
(aplicată pe lângă pedeapsa principală) dacă dezvoltarea fizică, mentală, morală, spirituală
și socială a copilului este pusă în pericol de un „comportament abuziv sau de o neglijență
gravă în îndeplinirea îndatoririlor părintești”.33.
Actele de exploatare și de violență săvârșite împotriva copiilor sunt sancționate în

conformitate cu dreptul penal. Codul Penal român incriminează separat actele sexuale cu
un minor cu vârsta sub 18 ani (articolul 198) și relele tratamente aplicate minorului
(articolul 306). În conformitate cu articolul 198 din Codul Penal român, actul sexual de
orice natură cu un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, indiferent de sexul acestuia,
se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani. Actul sexual cu un minor cu vârsta cuprinsă
între 15 și 18 ani se pedepsește dacă această faptă este săvârșită de către tutor, îngrijitor,
profesor, medic curant sau de către orice persoană care are influență sau autoritate asupra
minorului. Fapta de viol săvârșită asupra unui minor este incriminată în același articol și
pedeapsa prevăzută pentru aceasta este mai severă (închisoare de la 5 la 18 ani).
Articolul 306 din Codul Penal român prevede sancțiuni împotriva punerii în primejdie gravă,
prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a
minorului, de către părinți sau de către orice persoană în grija căreia se află minorul.
Incriminări similare se regăsesc în noul Cod Penal român a cărui intrare în vigoare este
prevăzută la 1 februarie 2014.
3.1.6. Dreptul la viața de familie [articolul 9 din CDC; articolul 23 alineatul (3)
din CNUDPH]
Dreptul la viața de familie este un drept fundamental prevăzut de Constituție (articolul 48).
În plus, dreptul la viața de familie este menționat în Legea nr. 272 (articolele 47-49) și în
CCR care face referire în special la copii.
Legea nr. 272 prevede dreptul copilului de a crește împreună cu părinții, precum și
obligația părinților de a-și crește și educa propriul copil (de asemenea, articolul 261 din
CCR). Părinții au responsabilitatea de a asigura, într-o manieră corespunzătoare
capacităților de evoluție ale copilului, îndrumarea și consilierea necesare pentru exercitarea
adecvată de către copil a drepturilor sale.
CCR prevede că, în general, domiciliul copilului este la domiciliul părinților săi sau, în cazul
în care părinții au domicilii separate, la domiciliul părintelui la care copilul locuiește în mod
statornic (articolul 92 din CCR). CCR precizează că minorul nu poate fi separat de
părinții săi fără încuviințarea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege (de
exemplu, în cazul în care viața, sănătatea, dezvoltarea intelectuală a copilului sunt puse în
pericol). În cazul în care un copil nu locuiește împreună cu părinții săi, acesta are dreptul
de a avea legături personale cu aceștia (articolul 262 din CCR). În ceea ce privește copiii cu
handicap care nu pot locui cu familia lor, autoritățile ar trebui să examineze dacă aceștia
pot fi dați în plasament unei rude apropiate sau unui membru al familiei lor.
33
A se vedea, de asemenea, „The Right of Roma Children to Education” (Dreptul la educație al copiilor romi),
UNICEF, 2011, disponibil la: http://www.unicef.org/ceecis/UNICEF ROE Roma Position Paper Web.pdf (link
accesat ultima dată la 20 noiembrie 2012), p. 26.
22
____________________________________________________________________________________________
Potrivit statisticilor efectuate de Ministerul Muncii, Familiei,Protecției Sociale și Persoanelor

Vârstnice, în România, majoritatea copiilor cu handicap nu sunt instituționalizați, prin
urmare, aceștia locuiesc împreună cu părinții sau familiile lor.
3.1.7. Dreptul la asistență [articolul 23 din CDC; articolul 23 alineatul (5) și

articolele 26 și 28 din CNUDPH]
Dreptul la alocații și protecție socială pentru copiii cu handicap sau pentru copiii bolnavi
este consacrat în Constituție (articolul 49).
Legislația națională asigură faptul că copiii cu handicap, părinții sau familiile acestora au
dreptul de a beneficia de asistență sub formă de asistență medicală specializată,
recuperare, îngrijire specială, consultanță din partea autorităților responsabile de protecția
copilului și alte forme de sprijin. Copiii cu handicap au dreptul la asistență la domiciliu și
dreptul de a locui cu familia sau într-o instituție specializată în cazul copiilor care nu pot
locui cu propriile lor familii. Funcționarea unor astfel de instituții specializate ține de
competența autorităților locale.
În conformitate cu Legea nr. 272, copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și
de asigurări sociale, în funcție de resursele de care dispune și de situația materială în care
se află familia sa (articolul 45).
3.1.8. Dreptul la o educație favorabilă incluziunii (articolul 28 din CDC;

articolul 24 din CNUDPH)
Dreptul la educație și la incluziune este prevăzut, ca principiu general aplicabil tuturor

copiilor, la articolul 3 din Legea nr. 272 care precizează că unul dintre principiile care
reglementează sistemul de învățământ este principiul incluziunii sociale [articolul 3
litera (o)]. Dreptul la educație al copiilor cu handicap este prevăzut în mod explicit la
articolul 46 din Legea nr. 272. Principala caracteristică a acestui drept este obligația de a
adapta sistemul de învățământ la nevoile speciale ale copiilor. Sistemul de învățământ
trebuie să asigure dezvoltarea copilului cu handicap la toate nivelurile (spiritual, mental,
fizic și social).
Educația favorabilă incluziunii este menționată în Legea nr. 1 adoptată recent cu privire
la sistemul de învățământ din România. Una dintre secțiunile acestei legi (articolele 48-56)
reglementează învățământul special pentru copiii cu handicap. În temeiul acestei legi,
învățământul special poate fi integrat în învățământul de masă sau poate fi organizat în
mod separat în unități de învățământ special. Centrele specializate organizate la nivel local
efectuează evaluări pentru a determina dacă copiii vor fi integrați în unități de învățământ
sau clase speciale. Dispozițiile Legii nr. 1 ar trebui să fie dezvoltate într-o metodologie de
către Ministerul Educației Naționale. Până în prezent, nu a fost stabilită încă o astfel de
metodologie. Trebuie menționat faptul că în secțiunea consacrată învățământului special se
utilizează termenul „dizabilitate”, și nu „handicap”.
23

____________________________________________________________________________________________
3.2. Probleme specifice întâmpinate de copiii cu handicap
3.2.1. Gradul de vulnerabilitate în funcție de sex
În legislația românească nu există dispoziții specifice privind discriminarea pe criterii de sex

a copiilor cu handicap. Cu toate acestea, dispozițiile generale de combatere a discriminării
prevăd că orice formă de discriminare pe criterii de sex sau de handicap este interzisă în
domeniul educației, al sănătății și al serviciilor sociale (articolul 2 din OG nr. 137).
În România, nu există niciun program de sterilizare a tinerelor cu handicap. Nu s-au putut

identifica informații cu privire la programele de educație sexuală sau la instrumentele de
sensibilizare dedicate tinerilor cu handicap.
O problemă specifică subliniată de părțile interesate (ONG-uri) este vulnerabilitatea

sporită a copiilor cu handicap intelectual în fața traficului de persoane, în special în
scopul exploatării sexuale. Se pare că autoritatea publică competentă, și anume Agenția
Națională împotriva Traficului de Persoane, nu a pus încă în aplicare un plan sau o
procedură specială privind combaterea traficului de copii cu handicap34. Traficul de
persoane este o infracțiune în conformitate cu legislația României, astfel cum este prevăzut
în Legea nr. 678/200135 privind traficul de persoane. Articolul 13 din această lege
incriminează în mod specific traficul de minori. Traficul de persoane va fi, de asemenea,
incriminat în noul Cod Penal român, a cărui intrare în vigoare este prevăzută la
1 februarie 2014.
3.2.2. Violența
Orice act de violență împotriva copiilor este interzis în conformitate cu articolul 85 din
Legea nr. 272. Orice persoană care ia cunoștință, indiferent de sursă, de comiterea unui act
de abuz asupra unui copil trebuie să sesizeze de urgență autoritățile competente. În afară
de aceasta, funcționarii publici trebuie, de asemenea, să informeze direcția generală de
asistență socială și protecția copilului. În caz de abuz asupra unui copil, părinții sau, după
caz, reprezentantul legal al acestuia sau autoritățile publice trebuie să ia toate măsurile
pentru a oferi sprijinul psihologic necesar și pentru a facilita reintegrarea socială.
Actele de violență împotriva copiilor constituie o infracțiune. Codul Penal român

sancționează orice act de violență sexuală împotriva copiilor (articolul 198), precum și
relele tratamente aplicate minorilor (articolul 306). Ambele infracțiuni se pedepsesc cu
închisoare.
În 2003, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și

combaterea violenței în familie36. Legea prevede un anumit număr de măsuri de protecție
a victimelor violenței în familie (cea mai importantă fiind posibilitatea de a emite un ordin
de protecție împotriva agresorului).
Nu există dispoziții legale privind măsurile speciale de protecție împotriva violenței în cazul
copiilor cu handicap.
34
Ibidem.
35
Legea nr. 678/2001 privind traficul de persoane, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 783/2001, intrată în vigoare la 11.12.2001.
36
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365/2012.
24
____________________________________________________________________________________________
Rapoartele indică faptul că copiii romi care sunt integrați în unități de învățământ de masă
sunt în mod curent agresați de ceilalți elevi și sunt „așezați în spatele sălii de clasă, unde
sunt ignorați de profesori”37. În consecință, copiii romi cu handicap pot fi deosebit de
vulnerabili la agresiune în unitățile de învățământ de masă.
3.2.3. Copiii în calitate de suspecți vulnerabili
În conformitate cu Codul Penal român, minorii cu vârsta sub 14 ani nu răspund penal
și autoritățile nu pot lua decât măsuri educative împotriva lor. Minorii cu vârsta cuprinsă
între 14 și 16 ani pot răspunde penal numai dacă se dovedește că minorul a avut
discernământ atunci când a comis infracțiunea. Minorii cu vârsta peste 16 ani răspund
penal38. Codul Penal conține mai multe dispoziții care reglementează procedurile penale
aplicabile în cazurile în care sunt implicați minori (articolele 480-493 din Codul de
Procedură Penală). Totuși, în măsura în care răspunderea penală a unui minor cu vârsta
peste 16 ani este dovedită în fața instanței, infractorul minor ar trebui să fie considerat
responsabil și ar trebui să execute o sentință.
Sistemul de pedepse aplicabile infractorilor minori diferă de cel aplicabil infractorilor majori.
În conformitate cu articolul 100 din Codul Penal român, se prevede că, în cazul unui minor
a cărui răspundere penală a fost stabilită, instanța poate dispune fie o „măsură
educativă”, fie o pedeapsă. Măsurile educative, astfel cum sunt prevăzute la articolul 101
din Codul Penal român (și detaliate la articolele 102-108) sunt: (a) mustrarea; (b)
libertatea supravegheată; (c) internarea într-un centru de reeducare; și (d) internarea într
un institut medical-educativ. În conformitate cu articolul 109 din Codul Penal român,
pedepsele care se pot aplica minorului sunt fie închisoarea, fie amenda, însă limitele
pedepselor se reduc la jumătate, comparativ cu limitele prevăzute în cazul infractorilor
majori.
Situația minorilor reținuți s-a schimbat din cauza modificării Codului de Procedură Penală
român39. Noile dispoziții (articolele 160e-160h) stabilesc următoarele principii fundamentale:
durata arestării trebuie să fie de obicei mai mică decât durata prevăzută pentru infractorii
majori; autoritățile judiciare au obligația de a informa părinții, familia, tutorii sau alți
reprezentanți legali cu privire la această măsură și aceștia trebuie să fie asistați de un
avocat; avocatul este desemnat de către minor sau de către părinții acestuia sau, în caz
contrar, de către autorități, din oficiu. Minorii sunt reținuți în centre separate de cele
destinate infractorilor majori.
Legea nr. 272 prevede obligația autorităților de a acorda asistență în cazurile care
implică minori în calitate de suspecți vulnerabili (articolele 80-84). Legea
reglementează în continuare cazurile în care minorii nu răspund penal (minorii cu vârsta
sub 16 ani) și competențele direcției generale de asistență socială și protecția copilului.
Această direcție poate avea inițiativa și poate propune fie o supraveghere specializată a
minorului, fie poate plasa minorul sub supravegherea unui membru al familiei, a unei
persoane specializate sau a unei instituții specializate. De asemenea, articolul 81 din Codul
de Procedură Penală prevede că minorul cu vârsta sub 14 ani ar trebui să fie audiat (fie în
calitate de suspect sau în calitate de martor) în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui
sau a persoanei în grija căruia se află minorul.
37
„The Right of Roma Children to Education” (Dreptul la educație al copiilor romi), UNICEF, 2011, disponibil la:
http://www.unicef.org/ceecis/UNICEF ROE Roma Position Paper Web.pdf (link accesat ultima dată la
20 noiembrie 2012), p. 17.
38
Articolul 99 din Codul de Procedură Penală al României.
39
Modificarea Codului de Procedură Penală prin Legea nr. 281/2003 din 2003.
25

____________________________________________________________________________________________
Documentul intitulat „Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare”, emis de autoritățile

judiciare, abordează aspectele tehnice ale unor astfel de audieri, în scopul de a facilita
comunicarea între copil și judecător sau procuror, după caz40. Întrucât acest ghid este un
document intern, nu este pus la dispoziția publicului.
3.2.4. Educația favorabilă incluziunii
Lipsa accesului la educație fost considerată de către unele părți interesate41 ca fiind una
dintre cele mai importante încălcări ale drepturilor copiilor cu handicap. Potrivit părților
interesate, copiii cu handicap întâmpină mai multe obstacole în accesarea sistemului de
învățământ: (1) refuzul unităților de învățământ de a înmatricula copii cu handicap, în
special copii cu handicap intelectual; (2) exmatricularea copiilor cu handicap din unități
de învățământ în cursul anului școlar (în acest caz, copiii cu handicap intelectual reprezintă,
de asemenea, un segment mai vulnerabil); (3) dificultăți în participarea oficială la
sistemul de învățământ. Chiar dacă copiii cu handicap sunt integrați într-o clasă obișnuită,
nu li se acordă o atenție specială. Acest fenomen afectează în special copiii cu handicap
intelectual.
Autoritățile școlare justifică neînmatricularea sau exmatricularea argumentând că

managementul educațional devine deosebit de dificil dacă în comunitatea școlară este
integrat un copil cu handicap, din cauza lipsei de programe școlare adaptate, a reticenței
personale a celorlalți copii sau părinți și din cauza lipsei informațiilor. În principiu,
exmatricularea abuzivă a unui copil din unitatea de învățământ poate fi contestată în fața
instanțelor de judecată, dar, de obicei, procedurile sunt îndelungate și, prin urmare,
eficiența în practică a acestei etape poate fi foarte scăzută.
Unitățile de învățământ special nu reprezintă întotdeauna o alternativă viabilă la

învățământul de masă din cauza calității slabe a serviciilor educaționale furnizate în astfel
de instituții și din cauza faptului că majoritatea unităților de învățământ special nu sunt
adaptate la cerințele specifice ale diferitelor tipuri de handicap. De exemplu, programa
școlară nu a mai fost modificată de 20 de ani, iar manualele utilizate pentru a preda copiilor
cu handicap sunt mai vechi de 10 ani42. Se pare că în astfel de unități personalul didactic
doar supraveghează copiii cu handicap (care pot fi combinați cu alți copii cu handicapuri
diferite), dar nu le predă în mod corespunzător43. De asemenea, numărul acestor unități de
învățământ este foarte mic. Potrivit constatărilor studiului, se estimează că există
aproximativ 100 de școli și grădinițe44 speciale în întreaga țară. Majoritatea acestor școli și
grădinițe sunt situate în București, în timp ce în mai multe județe nu există nici măcar o
astfel de instituție. Majoritatea unităților de învățământ special sunt situate în mediul
40
Informații colectate prin consultarea cu părțile interesate.
41
Informații colectate prin consultarea cu părțile interesate (ONG-uri și Ministerul Muncii, Familiei, Protecției
Sociale și Persoanelor Vârstnice).
42
Informații colectate din mass-media (5 octombrie 2012): http://www.tvrinfo.ro/copiii-cu-nevoi-speciale-invata
dupa-programe-scolare-vechi-de-doua-decenii 22259.html.
43
Informații colectate prin consultarea cu părțile interesate.
44
Aceste instituții sunt: orfelinatele, centrele pentru copii cu handicap ai căror părinți nu le pot oferi o îngrijire
corespunzătoare și alte centre pentru copii proveniți din familii disfuncționale și copii cu dificultăți emoționale sau
de comportament (Daunt 1993, Zamfir 1997). Copiii care locuiesc în aceste instituții sunt considerați a avea nevoi
speciale. Unele unități de învățământ oferă servicii specializate și pentru copiii cu handicapuri speciale; astfel, în
anul școlar 1996/1997 existau 124 de școli pentru copii cu handicap intelectual, 12 școli pentru copii cu deficiențe
auditive și trei școli pentru copii cu deficiențe vizuale (Vrasmas și Daunt 1997); raport disponibil la:
http://sid.usal.es/idocs/f8/fdo7202/eps67.pdf (link accesat ultima dată la 23 noiembrie 2012); deși aceste cifre
sunt învechite, cercetările efectuate indică faptul că acestea rămân relativ constante.
26
____________________________________________________________________________________________
urban, 84,9 %, comparativ cu 15,1 % în mediul rural45. Aproximativ o treime din totalul
copiilor cu nevoi educaționale speciale din România sunt înscriși în unități de învățământ de
masă, în principal copiii cu nevoi educaționale speciale mici sau medii46. În total, „19 315
elevi sunt integrați în clase speciale, dintre care 61,8 % sunt băieți și au, în principal,
dificultăți de învățare (date compilate în 2009). Numărul copiilor integrați în aceste unități
de învățământ a scăzut cu 9,8 % comparativ cu anul școlar 2004-2005”47.
Începând cu anii ′90 s-a înregistrat totuși o creștere a numărului copiilor cu handicap
integrați în învățământul de masă și o scădere a numărului copiilor cu handicap integrați în
învățământul special (a se vedea anexa 3)48.
Într-un raport de monitorizare a drepturilor copiilor cu handicap intelectual, întocmit în

cursul unui proiect Inclusion Europe în 2011 (chestionare transmise familiilor), părțile
interesate (autoritatea ministerială) au indicat faptul că aproximativ jumătate din copiii cu
handicap nu au frecventat grădinița. Dintre copiii cu handicap care au frecventat grădinița,
majoritatea au fost înscriși la grădinițe pentru copii cu nevoi speciale. Accesul la grădinițele
obișnuite este, de obicei, refuzat pe motiv de handicap49.
Ministerul Educației Naționale a pus în aplicare mai multe programe menite să

îmbunătățească educația pentru copiii defavorizați, cum ar fi PETI („Proiectul
Educație Timpurie Incluzivă” finanțat de Banca Mondială și de Guvernul României, derulat
în perioada 2007-2011. Proiectul în cauză a luat în considerare toate categoriile de copii
defavorizați, nu numai categoria copiilor cu handicap. Proiectul a inclus construirea unor
instituții de învățământ noi pentru copii și formarea personalului)50.
3.2.5. Alte probleme specifice cu care se confruntă copiii cu handicap din

România
Calitatea asistenței medicale acordate copiilor cu handicap este considerată o problemă de

interes special. Sistemul de asistență medicală nu este adaptat la nevoile speciale ale
copiilor cu handicap. Familiile cu venituri mari sunt încurajate să utilizeze serviciile medicale
din străinătate, în timp ce familiile cu venituri mici și medii sunt constrânse să utilizeze
sistemul medical neadaptat. Problema este cu atât mai acută cu cât, potrivit părților
interesate (ONG-uri), mulți copii cu handicap suferă și de alte afecțiuni conexe (malformații
congenitale, boli cronice etc.). Potrivit părților interesate (ONG-uri), există situații în care
copiii (inclusiv copiii cu handicap) sunt abandonați în spitale de către părinți (în general, în
cazul familiilor cu venituri mici) parțial din cauza lipsei de spațiu în instituții specializate.
Potrivit informațiilor aflate la dispoziția experților, nu există date statistice care să reflecte
amploarea acestui fenomen, chiar dacă mass-media raportează în mod constant astfel de
cazuri. În anumite situații, copiii cu handicap sunt privați de asistență medicală chiar pentru
45
ANED Country Profile for Romania (Profilul de țară realizat de ANED pentru România), disponibil la:
http://www.disability-europe.net/content/aned/media/Romania%20-%20ANED%20country%20profile.pdf (link
46
Ibidem.
47
Ibidem.
48
ANED country report on equality of educational and training opportunities for young disabled people (Raportul
de țară întocmit de ANED cu privire la egalitatea de șanse în domeniul educației și formării pentru persoanele cu
handicap), disponibil la: http://www.disability-europe.net/content/aned/media/RO-15

ANED%202010%20Task%205%20request-11%20-%20in%20layout.pdf (link accesat ultima dată la
20 noiembrie 2012).
49
Ibidem.
50
Proiectul de Educație Timpurie Incluzivă, disponibil la: http://proiecte.pmu.ro/web/guest/peti (link accesat
ultima dată la 20 noiembrie 2012).
27

____________________________________________________________________________________________
probleme de sănătate minore din cauza incapacității personalului medical de a le acorda

îngrijire.51
În plus, copiii cu handicap suferă din cauza lipsei de incluziune în viața socială și a lipsei de
participare în societate. Există numeroase concepții greșite la nivel instituțional și privat
referitor la copiii cu handicap, în special copiii cu handicap intelectual. Această problemă
socială continuă să fie foarte puțin vizibilă. De exemplu, într-un sondaj realizat în 2010 de
către una dintre părțile interesate (autoritatea pentru combaterea discriminării), 44 %
dintre persoanele intervievate au considerat că discriminarea este un fenomen frecvent în
România. 56 % dintre persoanele intervievate au considerat că fenomenul discriminării a
fost agravat de criza economică și financiară, iar 38 % dintre acestea au considerat că
persoanele cu handicap sunt extrem de discriminate. În cadrul aceluiași sondaj, 68,4 %
dintre persoanele intervievate au răspuns afirmativ la întrebarea dacă acceptă să aibă ca
prieten apropiat o persoană cu handicap fizic, în timp ce, la întrebarea care viza o persoană
cu handicap intelectual, numai 32,8 % au răspuns afirmativ.
O problemă specifică este legată de copiii romi înscriși în unități de învățământ special sau
integrați în clase pentru copii cu handicap. Diferențele lingvistice sau evaluarea greșită a
abilităților copiilor conduc la o discrepanță între calitatea educației primite de către copiii
romi și cea primită de ceilalți copii. Plasamentul în unități de învățământ sau în clase
speciale este determinat frecvent de modele etnice, lingvistice și comportamentale
confundate cu dificultățile de învățare52. Unele informații indică faptul că copiii romi
„reprezintă 80 % dintre copiii integrați în unitățile de învățământ special din România”.53
O altă preocupare legată de copiii romi cu handicap este accesul discriminatoriu la asistență
medicală, educație și servicii sociale. S-a raportat faptul că 25 % dintre romi (în general)
au fost discriminați pe criterii legate de etnie. Cu toate acestea, este posibil ca aceste
procentaje să nu reflecte realitatea, deoarece marea majoritate a romilor nu raportează
cazurile de discriminare.54 În plus, datele indică faptul că numai 31,7 % dintre copiii romi
(cu și fără handicap) termină ciclul primar de învățământ și 9,6 % termină ciclul secundar
de învățământ (date pentru anul 2008). Din aceste date statistice se poate formula
concluzia că cel mai probabil copiii romi cu handicap nu beneficiază de educație.55
51
Informații colectate prin consultarea cu părțile interesate de la nivel național.
52
„The Right of Roma Children to Education” (Dreptul la educație al copiilor romi), UNICEF, 2011, disponibil la:
http://www.unicef.org/ceecis/UNICEF ROE Roma Position Paper Web.pdf (link accesat ultima dată la
20 noiembrie 2012), p. 2.
53
Ibidem, p. 17.
54
Ibidem, p. 15.
55
Ibidem, p. 16.
28
____________________________________________________________________________________________
4. EVALUAREA PUNERII ÎN PRACTICĂ A DREPTURILOR ȘI

A PRINCIPIILOR JURIDICE
 Punerea în aplicare a cadrului juridic este moderată. În ultimii ani s-au depus
eforturi pentru a îmbunătăți legislația (în special legislația secundară) și a elabora o
strategie națională pentru copiii cu handicap. Totuși, punerea în practică a cadrului
național se află, în continuare, la un nivel redus.
 Nu există un sistem specific de raportare sau de aplicare, care să vizeze problemele

specifice ale copiilor cu handicap. Prin urmare, se aplică normele generale.
 Cele mai importante lacune și probleme legate de punerea în practică a drepturilor și

a principiilor juridice constau în lipsa unei strategii naționale eficiente și a unor
programe eficace, care să implice autoritățile locale; lipsa resurselor; și birocrația.
 Literatura de specialitate recomandă: 1. elaborarea și punerea în aplicare a unor

programe de sprijin pentru copiii cu handicap, inclusiv a unor parteneriate public
privat; 2. depunerea unui efort integrat pentru gestionarea situației copiilor cu
handicap; 3. alocarea mai multor resurse financiare; 4. concentrarea atenției asupra
integrării copiilor cu handicap în societate.
4.1. Mecanisme de aplicare și de raportare
Legislația care reglementează situația copiilor cu handicap nu conține proceduri sau

mecanisme specifice pentru punerea în aplicare a drepturilor copiilor cu handicap, prin
urmare, se aplică normele generale. În timp ce autoritățile administrative sunt responsabile
pentru punerea în aplicare a cadrului juridic, instanțele judecătorești au competența
generală de a decide cu privire la plângerile legate de încălcarea drepturilor fundamentale,
inclusiv a drepturilor copiilor cu handicap. De regulă, atunci când un act administrativ
încalcă aceste drepturi, se poate înainta o plângere la o autoritate administrativă de rang
superior. Totuși, aceasta nu este o procedură obligatorie. În orice caz, la secțiile
administrative ale instanțelor judecătorești se pot introduce acțiuni împotriva actelor
administrative care încalcă drepturile. În cazul oricărui alt act care încalcă drepturile unui
copil, competența aparține secțiilor civile sau penale din cadrul instanțelor judecătorești.
În plus, există două organisme administrative cu competențe de supraveghere a drepturilor

și libertăților fundamentale și a nediscriminării: Avocatul Poporului (Ombudsmanul din
România) și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD).
Ombudsmanul din România apără drepturile și libertățile persoanelor în relațiile acestora

cu autoritățile publice. Ombudsmanul are competența generală de a supraveghea
respectarea drepturilor omului și de a investiga presupusele cazuri de încălcare. În plus,
acesta are puterea de a solicita autorităților administrative publice sau funcționarilor publici
vizați să înceteze acțiunea prin care se încalcă drepturile și libertățile civile, putând, de
asemenea, să repună reclamantul în drepturile sale și să repare prejudiciile. Totuși,
29

____________________________________________________________________________________________
Ombudsmanul nu este un organism judiciar.
CNCD are atribuții speciale în domeniul nediscriminării și derulează, de asemenea, activități

jurisdicționale privind încălcarea principiului nediscriminării. CNCD are dreptul de a
investiga presupusele cazuri de discriminare și de a emite o hotărâre în acest sens,
confirmând sau infirmând cazul de discriminare.
4.2. Lacune și probleme privind punerea în aplicare
Potrivit analizei din secțiunea 3, cadrul juridic român asigură protecție pentru copiii cu
handicap. Principiile de bază stabilite de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului
(CDC) și Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap (CNUDPH)
au fost transpuse în legislația română. Totuși, problema principală, subliniată de părțile
interesate din sectorul public, dar și din cel privat56, vizează punerea în practică a acestor
norme. În ultimii ani s-au emis multe legi, iar legislația existentă a fost modificată (chiar de
mai multe ori) pentru a se asigura protecția efectivă a copiilor cu handicap. Cu toate
acestea, există lacune și suprapuneri (de exemplu, în atribuirea competențelor între
autoritățile implicate în protecția copiilor cu handicap). Prin urmare, lipsește o viziune
coerentă și uniformă în ceea ce privește legislația referitoare la copiii cu handicap.
Populația nu este informată cu privire la situația reală a copiilor cu handicap sau nu i se

aduce la cunoștință această situație, dat fiind faptul că nu există statistici generale
oficiale cu privire la acest fenomen.
Preocupările vizează în special următoarele domenii:
 sistemul medical caracterizat de absența programelor speciale pentru recuperarea și

reabilitarea copiilor cu handicap;
 sistemul educațional care discriminează copiii cu handicap în ceea ce privește
accesul la unitățile de învățământ de masă;
 lipsa resurselor financiare necesare pentru a soluționa probleme specifice cu care se
confruntă copiii cu handicap;
 birocrația excesivă prezentă în multe proceduri care îi vizează pe copiii cu handicap
(de exemplu, recunoașterea statutului de „persoană cu handicap”, obținerea
indemnizațiilor etc.);
 lipsa unor măsuri eficiente adoptate de autoritățile competente și lipsa unui sistem
integrat și coordonat în acest domeniu;
 lipsa unei strategii naționale eficiente constituie, în practică, un impediment pentru
integrarea socială a copiilor cu handicap.
4.3. Bune practici
Pentru a se asigura protecția persoanelor cu handicap la nivel național, în cadrul

Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice s-a înființat Direcția
Protecția Persoanelor cu Handicap.
56
Informații colectate prin consultare cu părțile interesate naționale (atât ONG-uri, cât și autorități din cadrul
Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice).
30
____________________________________________________________________________________________
Legislația prevede o alocație lunară pentru părinții copiilor cu handicap, precum și un

concediu medical extins, acoperit de asigurarea socială, pentru a îngriji copilul cu handicap.
Un alt exemplu de bune practici este inițiativa Avocatului Poporului de a-l numi pe unul
dintre adjuncții săi drept Avocatul Copilului.
În România s-au identificat și bune practici ad-hoc, de exemplu crearea Fundației de

Abilitare „Speranța”. Fundația este un ONG non-profit înființat în anul 1992 și vizează să
dezvolte servicii de recuperare și de abilitare pentru copiii cu handicap, având drept scop
incluziunea copiilor în comunitate. Inițial, centrul a sprijinit în special copiii cu handicap
intelectual, ca entitate privată. În anul 1995, Centrul Speranța a devenit un parteneriat
public-privat între Fundația de Abilitare „Speranța” și Ministerul Educației Naționale,
întrucât ministerul a preluat responsabilitatea asigurării dreptului fundamental la educație.
Copiii care beneficiază de serviciile furnizate de Centrul Speranța sunt integrați și în
sistemul de învățământ de masă. Centrul Speranța oferă sprijin specializat în funcție de
nevoile individuale ale copiilor. Acest sprijin este pus la dispoziție prin intermediul unui
serviciu psihopedagogic pentru copiii cu handicap. Centrul este considerat un promotor în
ceea ce privește furnizarea de servicii de intervenție timpurie pentru familii și a fost
recunoscut ca model de bună practică.57
Un alt exemplu de inițiativă pozitivă este funcționarea Centrului European pentru

Drepturile Copiilor cu Dizabilități. Centrul este o entitate privată care prin activitatea sa
vizează să îmbunătățească situația vulnerabilă a copiilor cu handicap.58 Centrul reunește
experți juriști (drepturile omului, cooperare internațională, finanțarea UE), experți în
domeniul psihologiei, al asistenței sociale, al jurnalismului, precum și o echipă de 20 de
voluntari și 5 doctori care oferă consiliere și orientare medicală beneficiarilor.
4.4. Date și mecanisme de monitorizare
Direcția Protecția Persoanelor cu Handicap, înființată în cadrul Ministerului Muncii, Familiei,

Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, furnizează statistici privind numărul și situația
persoanelor cu handicap, inclusiv unele informații referitoare la copiii cu handicap.
Potrivit celor mai recente statistici (30 iunie 2012), dintr-un total de 689 156 de persoane
cu handicap înregistrate la Direcția Protecția Persoanelor cu Handicap, 60 980 sunt copii.
Distribuția în funcție de gen a persoanelor cu handicap (atât pentru adulți, cât și pentru
copii) este următoarea: 46,03 % – bărbați; 53,97 % – femei. Din totalul persoanelor cu
handicap, 5 913 persoane suferă de infecție cu HIV, dintre care 183 sunt copii. Majoritatea
copiilor cu handicap înregistrați au vârste cuprinse între 10 și 14 ani. Există 389 de centre
de asistență pentru persoanele cu handicap, subordonate Direcției Protecția Persoanelor cu
Handicap. De acestea beneficiază 19 150 de persoane, dintre care numai 48 sunt copii.
De asemenea, Avocatul Poporului și CNCD desfășoară activități de monitorizare care

ilustrează și evaluează situația persoanelor cu handicap din punctul de vedere al drepturilor
fundamentale (Avocatul Poporului) și al respectării principiului nediscriminării (îndeosebi
CNCD, dar și Avocatul Poporului).
57
E-Include, „Speranța – A hope for disabled children in Romania” (Speranța – O speranță pentru copiii cu
handicap din România), disponibil la: http://www.e-include.eu/en/articles/67-speranta-a-hope-for-disabled

children-in-romania (link accesat ultima dată la 20 noiembrie 2012).
58
Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități (CEDCD), Raport de activitate 2011, disponibil la:
http://www.cedcd.ro/userfiles/files/CEDCD Annual Report 2011.pdf.
31

____________________________________________________________________________________________
4.5. Recomandări oferite de literatura de specialitate
Pentru a îmbunătăți cadrul juridic în sensul protejării copiilor cu handicap și pentru a

consolida punerea în aplicare a drepturilor acestora, literatura de specialitate recomandă
următoarele măsuri:
 propunerile legislative trebuie să țină seama de normele europene și internaționale

relevante, precum și să aibă o imagine comparativă a măsurilor, acțiunilor și
politicilor luate în considerare în alte țări;
 proiecte de propuneri legislative pentru îmbunătățirea legislației existente;
 o investigație statistică generală este necesară pentru a avea o imagine mai bună a
situației reale a copiilor cu handicap; în ceea ce privește acest aspect, lipsa datelor
este considerabilă;
 sensibilizarea populației cu privire la viața copiilor cu handicap și la nevoia acestora
de incluziune socială, inclusiv prin campanii și programe și prin dezvoltarea unui
parteneriat între autoritățile publice și actorii privați;
 creșterea numărului programelor dedicate copiilor cu handicap;
 formare specializată pentru persoanele care lucrează cu copii cu handicap și
creșterea numărului angajaților în acest domeniu;
 simplificarea procedurilor administrative;
 alocarea mai multor resurse pentru proiecte care vizează copiii cu handicap (inclusiv
acces la fonduri europene). 59
59
Propuneri prezentate de Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități, informații colectate prin
consultarea părților interesate naționale.
32
____________________________________________________________________________________________
5. CONCLUZII
Constatările prezentului studiu indică faptul că s-au depus eforturi pentru introducerea
dispozițiilor Convenției cu privire la drepturile copilului (CDC) și ale Convenției Națiunilor
Unite privind drepturile persoanelor cu handicap (CNUDPH) în ordinea juridică română. Cele
mai importante principii privind protecția copiilor cu handicap sunt prezente în legislația
națională.
În plus, s-au depus eforturi pentru crearea unui cadru național și local de instituții
competente pentru abordarea problemelor specifice întâmpinate de copiii cu handicap.
Ministerele competente, cum ar fi Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și
Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației Naționale, au elaborat programe privind copiii
cu handicap, inclusiv parteneriate cu instituții internaționale (de exemplu, Banca Mondială).
Problema cea mai gravă în acest domeniu nu constă în transpunerea la nivel național a
normelor sau a principiilor internaționale, ci, în principal, în faptul că aceste norme nu sunt
puse în practică în mod eficient. În prezent, nu există o strategie națională integrată,
completă și eficientă în acest domeniu. Unul dintre motivele care stau la baza acestei
situații poate fi faptul că nu există date statistice complete privind situația copiilor cu
handicap din România. Aceste date ar oferi, în mod evident, o perspectivă clară asupra
amplorii fenomenului.
Unul dintre cele mai sensibile domenii este furnizarea de servicii medicale pentru copiii cu
handicap. Motivul constă în faptul că serviciile medicale nu dispun de o infrastructură
adecvată și de personal specializat pentru a oferi tratamentul medical necesar respectivilor
copii. În mod similar, accesul copiilor cu handicap la educație este problematic pentru că
autoritățile competente se confruntă cu lipsa resurselor financiare, de infrastructură
adaptată și de personal. În plus, atitudinile dezinteresate și prejudecățile sociale generează
cazuri de excluziune și de discriminare a copiilor cu handicap, nu numai în sectorul
educației. Opinia publică, confruntată cu alte probleme legate de viața cotidiană (de
exemplu, criza economică), omite de cele mai multe ori chestiunea copiilor cu handicap.
Lipsa informațiilor și a educației în acest domeniu contribuie la deteriorarea situației.
Trebuie să se acorde o atenție deosebită următoarelor aspecte: absența strategiilor

relevante care să abordeze problemele copiilor cu handicap, birocrația, lipsa resurselor și
situația dificilă a celor mai vulnerabile categorii de copii cu handicap, de exemplu copiii cu
handicap intelectual.
Cadrul juridic ar putea fi, într-adevăr, îmbunătățit. Cu toate acestea, este necesar să se
îmbunătățească punerea în practică a normelor, a principiilor și a drepturilor afirmate,
considerate mai semnificative.
33

____________________________________________________________________________________________
BIBLIOGRAFIE
1. Legislație
a. Drept internațional
 Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului.

 Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap.
b. Drept intern
 Codul Civil al României – Legea nr. 287/2009, republicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 505/2011.
 Codul Penal al României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65/1997.
 Codul de Procedură Penală al României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 78/1997.
 Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557/2004.
 Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365/2012.
 Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1006/2006.
 Ordonanța nr. 137/2000 a Guvernului privind prevenirea și sancționarea tuturor
formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 99/2007.
 Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 95/2006.
 Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140/2001.
 Legea nr. 1/2011 – legea educației naționale, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 18/2011.
 Hotărârea nr. 1175/2005 a Guvernului privind aprobarea Strategiei naționale pentru
protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006
2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919/2005.
 Ordinul nr. 725/2002 al Ministerului Sănătății și Familiei privind criteriile pe baza cărora
se stabilește gradul de handicap pentru copii și se aplică măsurile de protecție specială
a acestora, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781/2002.
2. Referințe bibliografice
 Raportul de țară ANED privind egalitatea șanselor la educație și formare pentru tinerii
cu handicap, disponibil la: http://www.disability-europe.net/content/aned/media/RO
15-ANED%202010%20Task%205%20request-11%20-%20in%20layout.pdf.
 E-Include, „Speranța – A hope for disabled children in Romania” (Speranța – O speranță
pentru copiii cu handicap din România), disponibil la: http://www.e
34
____________________________________________________________________________________________
include.eu/en/articles/67-speranta-a-hope-for-disabled-children-in-romania.
 Centrul European pentru persoane cu Dizabilități, Raport de activitate 2011.
 Popescu, Corneliu-Liviu, „Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții,

proceduri”, Editura All Beck, 2000.
 UNICEF, „The Right of Roma Children to Education” (Dreptul copiilor romi la educație),
2011, disponibil la: http://www.unicef.org/ceecis/
UNICEF ROE Roma Position Paper Web.pdf.
3. Statistici
 Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Direcția Protecția

Persoanelor cu Handicap, date statistice din 30 iunie 2012.
4. Altele
 Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități (CEDCD), Raport de activitate

2011, disponibil la adresa:
http://www.cedcd.ro/userfiles/files/CEDCD_Annual_Report_2011.pdf.
 Site-ul internet al Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor
Vârstnice, disponibil la: http://www.anph.ro/tematica.php?idt=13&idss=41.
 Site-ul internet al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului, disponibil
la: http://www.mmuncii.ro/ro/articole/0000-00-00/autoritatea-nationala-pentru
protectia-drepturilor-copilului-1233-articol.html.
 Site-ul internet al Proiectului Educație Timpurie Incluzivă, disponibil la:
http://proiecte.pmu.ro/web/guest/peti.
35

____________________________________________________________________________________________
ANEXA 2 – INFORMAȚII STATISTICE

Numărul
încălcărilor Violență Discriminare pe Alt tip de Suspecți
60
bază de sex discriminare
Anul
2007
2008
2009
2010
2011
Nu s-au identificat date cu privire la aceste aspecte.
60
Cazuri raportate oricărui organism relevant, în funcție de disponibilitatea datelor.
44
____________________________________________________________________________________________
ANEXA 3 – TIPOLOGIA PERSOANELOR CARE RAPORTEAZĂ

CAZURI DE DISCRIMINARE
Anul școlar Numărul elevilor care Numărul elevilor cu
studiază în unități de handicap integrați în
învățământ special unități de învățământ de
masă
1999-2000 53 446 1 076
2000-2001 48 237 5 659
2001-2002 37 919 10 779
2002-2003 29 359 11 493
2003-2004 27 634 12 843
2004-2005 27 945 14 179
2005-2006 28 873 14 193
2006-2007 27 445 16 290
Numărul elevilor cu handicap care studiază în unități de învățământ special și de masă, per
an școlar (sursa: Ministerul Educației Naționale și Asociația RENINCO)61
61
Raportul de țară ANED privind egalitatea șanselor la educație și formare pentru tinerii cu handicap, disponibil la:
http://www.disability-europe.net/content/aned/media/RO-15-ANED%202010%20Task%205%20request-11%20
%20in%20layout.pdf (link accesa ultima dată la 20 noiembrie 2012), p. 16.
45

____________________________________________________________________________________________
ANEXA 4 – STUDIU PRIVIND POLITICILE STATELOR

MEMBRE PENTRU COPIII CU HANDICAP – SINTEZĂ
În Uniunea Europeană există aproximativ 100 de milioane de copii și aproximativ

80 de milioane de persoane cu handicap. Numărul copiilor și al persoanelor cu handicap
este bine documentat, însă nu se poate spune același lucru despre numărul copiilor cu
handicap. Copiii cu handicap sunt afectați concomitent de diferiți factori de vulnerabilitate.
Protejarea drepturilor copiilor impune adoptarea unor măsuri speciale, recunoscute prin
Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (CDC).Ca persoane
cu handicap, acești copii sunt cetățeni ai UE deosebit de vulnerabili, care merită garanții și
protecție specifică, în conformitate cu Convenția Națiunilor Uite privind drepturile
persoanelor cu handicap (CNUDPH).
Copiii cu handicap și familiile lor se confruntă zilnic cu probleme specifice, precum lipsa
asistenței și a sprijinului pentru integrarea în școli, acte de violență și lipsa instrumentelor
corespunzătoare pentru raportarea acestora, dificultăți în accesul în clădiri sau la servicii
sau probleme în a fi ascultați și a participa la deciziile care le afectează viața.
Cele două convenții cuprind dispoziții care răspund la aceste preocupări, protejează dreptul
tuturor cetățenilor de a se bucura de drepturile și libertățile omului fără discriminări și
asigură
 egalitatea de șanse și accesibilitatea;
 luarea în considerare a interesului superior al copilului în toate acțiunile ce privesc
această categorie;
 luarea în considerare a capacităților de evoluție ale copiilor cu handicap în deciziile
care îi privesc pe aceștia;
 dreptul de a fi ascultat în procedurile și procesele decizionale care privesc copilul și
dreptul la o participare completă și reală;
 dreptul la viață de familie;
 dreptul la un acces efectiv la educație și la educația favorabilă incluziunii;
 dreptul la asistență medicală;
 dreptul la asistență; și
 dreptul de a nu fi expus la violență.
Studiul de față este structurat astfel încât să reflecte dispozițiile ambelor convenții cu
privire la drepturile fundamentale ale copiilor cu handicap, care urmează să fie puse în
aplicare în mod general la nivelul UE, dat fiind numărul mare al statelor membre ale UE
care au ratificat aceste convenții. Mai mult, în decembrie 2010 Uniunea Europeană a aderat
la CNUDPH. Astfel, UE a recunoscut provocările cu care se confruntă persoanele cu
handicap pentru a-și proteja drepturile și și-a asumat responsabilitatea punerii în aplicare a
convenției alături de statele membre. Responsabilitatea UE în sensul punerii în aplicare a
CDC este de altă natură. Deși UE nu a ratificat această convenție, drepturile și principiile
prevăzute de CDC ghidează politicile și acțiunile UE, întrucât tratatul recunoaște drepturile
copilului ca obiectiv al UE.
Studiul de față evaluează situația actuală a drepturilor copiilor cu handicap în UE, precum și
46
____________________________________________________________________________________________
necesitatea adoptării unor documente legislative ale UE sau a altor măsuri în acest sens.
Opțiunile de acțiune la nivelul UE se încadrează în limitele competențelor prevăzute în
tratate, care pot fi competențe exclusive, partajate sau de sprijinire (articolul 2 din TFUE).
Actualul cadru legislativ și de politică al UE recunoaște drepturile și principiile aplicabile

copiilor cu handicap prevăzute de convenții și un anumit grad de punere în aplicare. Totuși,
legislația UE actuală relevantă pentru acest domeniu este în principal sectorială (cu privire
la ocuparea forței de muncă sau la imigrare).Legislația abordează situația persoanelor cu
handicap separat de drepturile copilului, însă este necesar să se ia în considerare și copiii
cu handicap, care se confruntă cu discriminări multiple, atât pe motiv de vârstă, cât și pe
motiv de handicap, și să se adopte măsuri specifice în vederea asigurării respectării
drepturilor acestora.
A. Analiză comparativă a cadrelor juridice naționale
Analiza comparată a cadrelor juridice naționale privind drepturile copiilor cu handicap în

18 state membre62se bazează pe un set de criterii concepute pentru a permite o evaluare a
datelor comparabile raportate în fiecare studiu național. Criteriile se bazează pe cerințele
corespunzătoare fiecărui drept și principiu, identificate drept pertinente pentru situația
copiilor cu handicap.63Criteriile derivă din textul ambelor convenții și din Comentariile
generale CDC privind interpretarea lor.
În ansamblu, în cele 18 state membre există cadre juridice cuprinzătoare, care reflectă
principalele aspecte ale drepturilor și principiilor identificate de CNUDPH și CDC. Deși se
poate afirma că drepturile copiilor cu handicap sunt recunoscute într-o mare măsură în
sistemele juridice naționale prin documente legislative generale sau specifice, punerea lor
în aplicare s-a dovedit a fi problematică în majoritatea statelor membre.
Luarea în considerare a principiului interesului superior al copilului este recunoscută

în general în legislația națională. Totuși, punerea în aplicare se limitează în cea mai mare
parte la deciziile de la nivelul familiei și protecției sociale care îi afectează pe copii, nefiind
recunoscute nevoile specifice ale copiilor cu handicap. În urma studiilor de țară s-a
constatat că nu se înțelege ce implică acest principiu, că acest concept este dezvoltat
insuficient în legislație sau în jurisprudență și că lipsesc, la nivel global, norme de punere în
aplicare.
Dreptul la absența discriminării bazate pe handicap sau vârstă se reflectă în legislațiile

naționale, însă punerea sa în aplicare este doar parțială, iar măsurile privind adaptările
corespunzătoare sunt în general insuficiente pentru garantarea dreptului. În practică,
accesibilitatea rămâne o problemă esențială în majoritatea statelor membre. Se vorbește
foarte puțin despre factorii de discriminare multiplă cu care se confruntă copiii cu handicap
sau fetele cu handicap. Nu există rezultate de monitorizare și date privind cazuri de
încălcare a drepturilor, care ar putea contribui la definirea unor măsuri mai eficace.
Majoritatea statelor iau parțial în considerare capacitățile de evoluție ale copilului, în

special din punctul de vedere al vârstei, maturității și dezvoltării copilului. Totuși, nu se face
62
Pentru acest studiu s-au analizat cadrele juridice din 18 state membre:Belgia, Republica Cehă, Estonia, Finlanda,
Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Irlanda, Țările de Jos, Malta, Polonia, România, Slovenia, Spania, Suedia
și Regatul Unit. Aceste țări au fost alese de către Parlamentul European în Termenii și specificațiile acestui studiu.
63
Opt drepturi și principii au fost identificate drept cele mai relevante pentru situația copiilor cu handicap: interesul
superior al copilului, dreptul la nediscriminare, luarea în considerare a capacităților de evoluție ale copilului,
dreptul de participare/de a fi ascultat, dreptul de a nu fi expus la violență, dreptul la viață de familie, dreptul la
asistență și dreptul la educație.
47

____________________________________________________________________________________________
referire în mod explicit la situația copiilor cu handicap. Punerea în aplicare se limitează la

un anumit tip de decizii, iar statele membre tind să ia în considerare în special vârsta
copilului, care poate să nu fie relevantă pentru copiii cu handicap și care ar putea să îi
excludă practic din procesele decizionale care îi afectează.
Legislația celor 18 state membre le recunoaște copiilor cu handicap dreptul de

participare și dreptul de a fi ascultat în procesele decizionale care îi afectează. Totuși,
punerea în aplicare a acestor drepturi se limitează frecvent la o serie de proceduri
sectoriale, care se referă în principal la dreptul familiei și, într-o anumită măsură, la
educație. În realitate, copiii cu handicap nu sunt implicați în mod sistematic și nu participă
la viața publică și privată în aceeași măsură precum copiii fără handicap.
În general, legislația statelor membre recunoaște dreptul de a nu fi expus la violență.

Totuși, abuzurile împotriva copiilor cu handicap constituie o problemă majoră, menționată
în toate rapoartele de țară. Violența care are loc în instituții este un aspect deosebit de
îngrijorător. Lipsa datelor sistematice și dificultatea întâmpinată de victime în raportarea
abuzurilor nu permit o evaluare corectă a situației, astfel încât să se poată adopta politicile
și măsurile care se impun.
Dreptul la viață de familie este recunoscut pe scară largă în legile statelor membre
selectate. Totuși, insuficiența îndrumărilor și asistenței acordate familiilor pentru integrarea
copiilor cu handicap și pentru sprijinirea acestora în activitatea cotidiană constituie o
problemă esențială în cele mai multe dintre cele 18 state membre. Fără o asistență
corespunzătoare, familiile cu dificultăți își pot abandona responsabilitățile, ceea ce ar
conduce la o situație fără alternative, în care s-ar putea apela doar la instituționalizare.
În ansamblu, dreptul la diferite forme de asistență (financiară, socială, medicală etc.), atât
pentru copiii cu handicap, cât și pentru familiile acestora, este recunoscut în legislație sau
în normele de reglementare. Totuși, în majoritatea cazurilor, asistența este sectorială (în
special în domeniul social și al sănătății) și insuficientă (din punct de vedere financiar și al
resurselor umane). Criza economică contribuie la eliminarea și reducerea asistenței în
majoritatea statelor membre. Accesul la asistență este perceput deseori nu ca un
instrument care permite protecția drepturilor, ci ca o măsură discreționară supusă
constrângerilor bugetare.
Toate statele membre recunosc dreptul la educație în constituțiile lor sau în cadrele
juridice, însă posibilitatea copiilor cu handicap de a studia la școala dorită este în continuare
problematică. În numeroase state membre, unitățile de învățământ de masă le sunt în
general inaccesibile copiilor cu handicap, în timp ce în alte țări școlile nu au suficiente
resurse, iar asistența acordată copiilor cu handicap este precară. De asemenea, cadrele
didactice din unitățile de învățământ de masă nu cunosc nevoile copiilor cu handicap și nu
au pregătire în acest sens, iar programele nu sunt adaptate în mod sistematic la nevoile
acestei categorii de elevi.
Mecanismele de asigurare a conformității sunt precare și nu sunt adaptate la situația

copiilor cu handicap. Familiile care au copii cu handicap nu dispun de informații și îndrumări
privind drepturile care le revin, procedurile și autoritățile competente, ceea ce le
diminuează capacitatea de a accesa aceste instrumente.
Pe baza acestor constatări, studiul propune concluzii și recomandări pentru acțiuni la nivelul
UE, luând în considerare competențele UE astfel cum sunt prevăzute de tratate, în mai
multe domenii, precum handicapul și drepturile copiilor.
48
____________________________________________________________________________________________
B.1 Rolul Uniunii Europene
UE nu are competențe explicite în ceea ce privește copiii cu handicap. Totuși, cadrul UE

conține dispoziții prin care se recunoaște rolul UE în promovarea protecției drepturilor
copilului ca obiectiv al UE și competența sa de a combate discriminarea bazată pe handicap.
Mai mult, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care are o valoare juridică
similară tratatelor, recunoaște la articolul 21 dreptul la absența discriminării bazate pe
handicap, iar la articolul 24 drepturile copilului. Această recunoaștere este importantă, dar
ea nu poate extinde competențele UE, astfel cum sunt prevăzute în tratate.
UE, împreună cu statele membre în domeniile de competență partajată sau de competență

națională, trebuie să își respecte obligațiile asumate în urma aderării la CNUDPH și să
adopte măsurile necesare pentru a combate discriminarea bazată pe handicap, în temeiul
articolului 19 din TFUE sau în alte domenii ce țin de competența sa. Articolul 19
alineatul (1) din TFUE constituie temeiul juridic al acțiunilor UE (precum propunerea de
directivă privind egalitatea de tratament din 200864), însă, din cauza cerinței referitoare la
unanimitate, este dificil să se ajungă la un acord pe baza acestui articol. Articolul 19
alineatul (2) prevede posibilitatea ca UE să adopte principii de bază și măsuri de încurajare
a acțiunilor întreprinse de statele membre în vederea combaterii discriminării în
conformitate cu procedura legislativă ordinară.
Nici propunerea de directivă privind egalitatea de tratament, menționată mai sus, nici alte
măsuri adoptate de UE, nu conțin o definiție a handicapului. Înainte de adoptarea
CNUDPH, într-o hotărâre pronunțată în iulie 2006, Curtea de Justiție a Uniunii Europene
(CJUE) definea handicapul în același sens ca CNUDPH, în contextul politicii privind ocuparea
forței de muncă, drept „o limitare cauzată în special de deficiențe fizice, mentale sau
psihologice, care îngreunează participarea persoanei în cauză la viața profesională”.65
Recent, CJUE a dezvoltat acest concept66, precizând că handicapul este determinat de
obstacolele care împiedică participarea completă și efectivă a persoanei respective la viața
profesională în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători și solicitând angajatorilor să ia
măsuri în vederea amenajărilor corespunzătoare.
Acțiunile UE sunt posibile și în corelație cu alte domenii de competență ale UE. O serie de
aspecte legate de drepturile copiilor cu handicap sunt asociate politicilor UE ce fac obiectul
competenței partajate, precum politica socială, coeziunea economică, socială și teritorială,
transporturile, libertatea, securitatea și justiția. Mai mult, UE are opțiunea de a lua măsuri
de sprijinire a politicilor statelor membre într-o serie de domenii ce privesc copiii cu
handicap, precum educația, sportul, tineretul sau sănătatea.
B.2 Actuala legislație secundară relevantă a UE
Luarea în considerare cu prioritate a interesului superior al copilului în acțiunile

ce îi privesc pe copii constituie o cerință fundamentală recunoscută în legislația UE.
64
Propunerea de directivă a Consiliului cu privire la punerea în aplicare a principiului tratamentului egal al
persoanelor indiferent de religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, COM/2008/0426 final,
disponibilă la adresa:
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:52008PC0426:en:NOT(link accesat ultima dată la
6.5.2013).
65
Hotărârea Curții (Marea Cameră) în cauza C-13/05 din 11 iulie 2006, Sonia Chacón Navas/Eurest Colectividades,
punctul 43.
66
Hotărârea Curții în cauzele conexate C-335/11 și C-337/11 din 11 aprilie 2013, HK Danemarca în numele Jette
Ring/Dansk almennyttigt Boligselskab (C-335/11) și HK Danemarca în numele Lone Skouboe Werge/Dansk
Arbejdsgiverforening în numele Pro Display A/S (C-337/11), punctul 47.
49

____________________________________________________________________________________________
Potrivit articolului 7 din Directiva 2008/52/CE privind medierea67, mediatorul trebuie să

aibă în vedere interesul superior al copilului atunci când stabilește dacă un copil poate fi
martor în proceduri judiciare. Potrivit Directivei privind reîntregirea familiei68, autoritățile
din statele membre trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului atunci când
examinează cererile de reîntregire a familiei (articolul 5)69. Protecția interesului superior al
copilului este prevăzută în mod explicit de Directiva 2004/81/CE a Consiliului privind
victimele traficului de persoane70.
În prezent, la nivelul UE, nediscriminarea face obiectul a patru directive care vizează
combaterea discriminării bazate pe motive ce fac obiectul protecției, precum sexul, rasa
sau originea etnică, religia sau convingerile, vârsta și orientarea sexuală, majoritatea
referindu-se la domeniul ocupării forței de muncă.71Aceste directive conțin dispoziții „pentru
combaterea discriminării (…) în vederea punerii în aplicare în statele membre a
principiului egalității de tratament”.72 Potrivit Directivei 2000/78/CE, handicapul este
recunoscut ca motiv de discriminare, iar protecția egalității între femei și bărbați în materie
de încadrare în muncă și de muncă, astfel cum este prevăzută de Directiva 2006/54/CE, se
aplică și în cazul persoanelor cu handicap. Directiva 2000/43/CE privind egalitatea de
tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, nu include
handicapul ca motiv care face obiectul protecției. Directiva 2004/113/CE de aplicare a
principiului egalității de tratament între femei și bărbați privind accesul la bunuri și servicii
și furnizarea de bunuri și servicii se referă la discriminarea bazată pe sex, dar nu pe vârstă
sau pe handicap.
Comisia Europeană a recunoscut nivelurile diferite de protecție asigurate pentru motive

diferite și a publicat în 2008 o propunere de directivă care viza completarea cadrului juridic
privind legislația de combatere a discriminării și asigurarea unui nivel egal de protecție
pentru diferitele motive73.
Alte măsuri, în domenii precum piața internă sau transporturile, au impact asupra accesului
fără discriminare la servicii al copiilor cu handicap. De exemplu, Directiva 2001/85/CE
privind transportul de pasageri prevede asigurarea condițiilor de accesibilitate pentru
persoanele cu mobilitate redusă și pentru cele cu deficiențe de vedere. Alte instrumente se
referă la drepturile persoanelor cu handicap în timpul călătoriilor cu avionul, la
accesibilitatea lifturilor, în desfășurarea achizițiilor publice sau în adoptarea de măsuri în
domeniul telecomunicațiilor74.
67
Directiva 2008/52/CE privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială.
68
Directiva 2003/86/CE a Consiliului privind dreptul la reîntregirea familiei.
69
„Developing indicators for the protection, respect and promotion of the rights of the child in the European Union”
(Dezvoltarea de indicatori privind protecția, respectarea și promovarea drepturilor copilului în Uniunea Europeană),
FRA, martie 2009, disponibil la: http://fra.europa.eu/sites/default/files/fra uploads/358-RightsofChild summary-
report en.pdf.
70
Directiva 2004/81/CE a Consiliului privind permisul de ședere eliberat resortisanților țărilor terțe care sunt
victime ale traficului de persoane sau care au făcut obiectul unei facilitări a imigrației ilegale și care cooperează cu
autoritățile competente.
71
Directiva 2006/54/CE privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament
între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă (reformă); Directiva 2004/113/CE de aplicare
a principiului egalității de tratament între femei și bărbați privind accesul la bunuri și servicii și furnizarea de
bunuri și servicii; Directiva 2000/43/CE de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane,
fără deosebire de rasă sau origine etnică și Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea
egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
72
Articolul 1 din Directiva 2000/43/CE.
73
Propunere de directivă cu privire la punerea în aplicare a principiului tratamentului egal al persoanelor indiferent
de religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală (COM(2008)426). În prezent, este blocată în
Consiliu.
74
„Study on challenges and good practices in the implementation of the UN Convention on the Rights of Persons
50
____________________________________________________________________________________________
În limitele competențelor sale, acțiunile UE de combatere a discriminării sunt completate cu

activități ale instituțiilor UE în vederea îmbunătățirii informațiilor referitoare la discriminare
(de exemplu prin acțiuni de sensibilizare), a sprijinirii actorilor intermediari (ONG-uri,
parteneri sociali și organisme de promovare a egalității) în sensul îmbunătățirii capacității
de combatere a discriminării și a încurajării schimbului de bune practici naționale.
Luarea în considerare a capacităților de evoluție ale copilului este recunoscută de

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 (Bruxelles IIbis), potrivit căruia instanțele trebuie să
asculte opiniile copilului în funcție de vârsta sau de maturitatea sa. Aceeași formulare se
regăsește în legislația UE referitoare la imigrare și azil în ceea ce privește minorii neînsoțiți.
Dreptul de participare al copiilor este recunoscut într-o serie de documente strategice ale
Comisiei, inclusiv în politicile europene în materie de tineret din anul 2005, în Strategia
europeană privind drepturile copilului din anul 2006, în programul Tineretul în acțiune și în
Agenda UE pentru drepturile copilului din anul 2011. Legislația europeană în materie de
imigrare și azil recunoaște dreptul copilului de a fi ascultat în timpul procedurilor, conform
Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 (Bruxelles IIbis).
UE a adoptat o serie de măsuri privind protecția copiilor împotriva violenței75 în ceea ce

privește traficul de copii, exploatarea sexuală a copiilor și protecția victimelor, inclusiv o
serie de directive76 adoptate în vederea înlocuirii unora dintre aceste instrumente. De
exemplu, Directiva 2011/36/UE privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și
protejarea victimelor acestuia se concentrează asupra protecției copiilor, care sunt mai
vulnerabili decât adulții, și stabilește sancțiuni mai severe atunci când infracțiunea este
comisă împotriva unor persoane vulnerabile, precum copiii și persoanele cu handicap.
Directiva 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și

protecția victimelor criminalității recunoaște că victima unei infracțiuni ar trebui să fie
tratată fără niciun fel de discriminări, inclusiv fără discriminări bazate pe vârstă și pe
handicap. În cele din urmă, Directiva 2011/93/UE privind combaterea abuzului sexual
asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile77prevede
necesitatea protejării copiilor cu handicap într-o manieră specifică.
Dreptul la viață de familie și creșterea copilului într-o familie stau la baza

Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului (Bruxelles IIbis)78. În domeniul politicilor
în materie de imigrare, dreptul copilului la viață de familie este asigurat de reglementările
with Disabilities, VC/2008/1214” (Studiu privind provocările și bunele practici în punerea în aplicare a Convenției
ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, VC/2008/1214), Comisia Europeană, Bruxelles, 2010, sinteză
disponibilă la:http://www.efc.be/programmes services/resources/Documents/UN Covention Summary EN.pdf.
75
Decizia-cadru 2002/629/JAI privind combaterea traficului de persoane;Directiva 2004/81/CE a Consiliului privind
permisul de ședere eliberat resortisanților țărilor terțe care sunt victime ale traficului de persoane;Decizia
cadru 2004/68/JAI a Consiliului privind combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile;Decizia
cadru 2001/220/JAI a Consiliului privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale;Rezoluția 2001/C 283/01
a Consiliului privind contribuția societății civile la găsirea copiilor dispăruți sau exploatați
sexual;Decizia 1351/2008/CE de stabilire a unui program comunitar multianual privind protecția copiilor care
utilizează internetul și alte tehnologii de comunicare 2009-2013.
76
Directiva 2011/36/UE privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia,
precum și de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/629/JAI a Consiliului; Directiva 2011/93/UE privind combaterea
abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile și de înlocuire a Deciziei
cadru 2004/68/JAI a Consiliului, Directiva 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile,
sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului.
77
Articolul 1 din Directiva 2011/93/UE.
78
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.
51

____________________________________________________________________________________________
privind reîntregirea familiei79 și de dispozițiile directivelor privind azilul80, în ceea ce privește

minorii neînsoțiți și respectul pentru unitatea familială.
Principiul incluziunii maxime în societate a copiilor cu handicap se reflectă în documente

strategice precum Strategia 2010-2020 pentru persoanele cu handicap81 și
82
programul UE „Educație și formare 2020” . Rezoluția Consiliului din anul 2003 privind
egalitatea de șanse pentru elevii și studenții cu handicap83 a abordat problema accesului la
educație pentru copiii cu handicap. Rezoluția din anul 2010 a Parlamentului European
referitoare la mobilitatea și incluziunea persoanelor cu handicap84 a subliniat necesitatea
asigurării respectării depline a drepturilor copilului, inclusiv a dreptului la educație și a
dreptului de a participa la viața comunității pentru copiii cu handicap. De asemenea,
instituțiile UE sprijină Agenția Europeană pentru Dezvoltarea Educației Speciale, o
organizație independentă care acționează ca platformă de colaborare pentru nevoile
educaționale speciale și de promovare a participării integrale la educația și formarea în
sistemul public, de masă85.
C. Recomandări în ceea ce privește acțiunile UE
În evaluarea recomandărilor specifice care vizează îmbunătățirea situației copiilor cu

handicap, este important să se sublinieze faptul că aceștia sunt în primul rând copii cu
aceleași nevoi precum ceilalți copii, care ar trebui să beneficieze de toate drepturile
recunoscute în CDC. Diferența intrinsecă față de ceilalți copii trebuie recunoscută astfel
încât să se poată concepe măsurile legislative și de politică corespunzătoare.
Aspecte orizontale
 Ca primă recomandare generală, toate statele membre ale UE care nu au făcut încă
acest lucru, ar trebui să ratifice cele două convenții menționate în studiul de față și să
pună în aplicare dispozițiile acestora adoptând legislația națională în consecință și
asigurând punerea în aplicare a acesteia.
 În colaborare cu Secretariatul ONU pentru CNUDPH și cu Secretariatul ONU pentru CDC,
79
Directiva 2003/86/CE a Consiliului privind dreptul la reîntregirea familiei;Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al
Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea
unei cereri de azil introduse într-unul din statele membre de către un resortisant al unei țări terțe;
Directiva 2004/83/CE a Consiliului privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele
care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională; Directiva 2008/115/CE privind standardele și
procedurile comune aplicabile în statele membre pentru repatrierea resortisanților țărilor terțe în regim de ședere
ilegală.
80
Directiva 2001/55/CE a Consiliului privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul
unui aflux masiv de persoane strămutate;Directiva 2003/9/CE a Consiliului de stabilire a standardelor minime
pentru primirea solicitanților de azil în statele membre; Directiva 2004/83/CE a Consiliului privind standardele
minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a
putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție
internațională;Directiva 2005/85/CE a Consiliului privind standardele minime cu privire la procedurile din statele
membre de acordare și retragere a statutului de refugiat.
81
Domeniul de acțiune nr. 5 din Comunicarea Comisiei intitulată „Strategia europeană 2010-2020 pentru
persoanele cu handicap:un angajament reînnoit pentru o Europă fără bariere”, COM(2010)636 final.
82
Concluziile Consiliului din 12 mai 2009 privind un cadru strategic pentru cooperarea europeană în domeniul
educației și formării profesionale („ET 2020”), 2009/C 119/02, JO C 119/2, 28 mai 2005.
83
Rezoluția Consiliului din 5 mai 2003 privind egalitatea de șanse pentru elevii și studenții cu handicap în educație
și formare, 2003/C 134/04.
84
Rezoluția Parlamentului European din 25 octombrie 2011 referitoare la mobilitatea și incluziunea persoanelor cu
handicap în Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu handicap (2010/2272(INI)).
85
Site-ul Agenției Europene pentru Dezvoltarea Educației Speciale este disponibil la: http://www.european
agency.org/about-us.
52
____________________________________________________________________________________________
Comisia Europeană ar trebui să se asigure că statele membre înțeleg și pun în aplicare

definiții din textul convențiilor care stau la baza punerii în aplicare a drepturilor copiilor
cu handicap, respectiv definițiile termenilor „handicap”, „interesul superior al copilului”
și „capacitățile de evoluție ale copilului”.Aceste instituții ar trebui să asigure dezvoltarea
de inițiative, cu scopul de a asigura luarea în considerare a caracteristicilor
specifice ale copiilor cu handicap.
În acest scop, se recomandă Comisiei să ia inițiativa de a clarifica la nivelul UE definiția
furnizată de CNUDPH pentru termenul „handicap”, întrucât se consideră că, în practică,
această definiție este prea amplă și, deci, punerea sa în aplicare la nivel național este
dificilă. Se recomandă dezvoltarea de documente de orientare, schimbul de bune
practici și promovarea manualelor existente.
 Comisia Europeană ar trebui să ia măsuri astfel încât copiii cu handicap să fie luați în
considerare în cadrul inițiativelor de masă existente în domeniul combaterii discriminării
și al egalității de tratament.
 Parlamentul European, Consiliul și Comisia ar trebui să promoveze dezvoltarea de

instrumente naționale de informare, care să ajute familiile cu copii cu handicap să
înțeleagă cadrul juridic aplicabil, inclusiv în ceea ce privește accesul la măsuri de
asistență, autoritățile competente, procedurile și mecanismele de asigurare a
conformității. Instrumentele specifice adresate acestor familii ar putea include un portal
al UE care să asigure, dacă este posibil, legătura la portalurile naționale ce conțin
informații complete privind drepturile, cerințele, criteriile de punere în aplicare,
autoritățile competente și sistemele de coordonare. Această inițiativă ar putea apropia
mai mult cetățenii de UE.
 Instituțiile UE ar trebui să își asume un rol de lider în promovarea sensibilizării cu privire
la aspecte legate de drepturile copiilor cu handicap, de interesele și de nevoile specifice
ale acestora, cu scopul de a promova punerea completă în aplicare a principiului
interesului superior al copiilor cu handicap. De asemenea, PE și Consiliul ar trebui să își
folosească resursele bugetare pentru a asigura finanțarea campaniilor de sensibilizare.
Interesul superior al copilului
 Deși majoritatea statelor au adoptat acte legislative prin care se recunoaște principiul
interesului superior al copilului, doar puține state membre au introdus în legislația lor o
cerință generală privind luarea în considerare în mod sistematic a acestui principiu în
toate deciziile referitoare la copii. Unele state membre (precum Suedia și Regatul Unit)
au introdus evaluări ale propunerilor legislative din punctul de vedere al impactului
asupra copiilor. Se recomandă ca și Comisia Europeană să promoveze schimbul de
astfel de inițiative și să dezvolte un ghid privind metodologiile de desfășurare a acestor
evaluări ale impactului asupra copiilor, pentru punerea în aplicare a principiului
interesului superior al copilului.
Dreptul la nediscriminare
 Conceptul amenajărilor corespunzătoare în ceea ce privește situația specifică a copiilor

cu handicap necesită clarificări și dezvoltări suplimentare, astfel încât să se definească
limitele pentru utilizarea sarcinilor disproporționate. UE, prin intermediul Comisiei, ar
putea sprijini acest lucru prin schimbul de bune practici la nivel național, în ceea ce
privește punerea în aplicare a amenajărilor corespunzătoare pentru diferite situații.
Aceasta ar contribui la definirea condițiilor inițiale care, pentru ca dreptul să poată fi
respectat, impun întreprinderea de măsuri de către autoritățile publice și previne
eventualele discuții privind costurile disproporționate.
53

____________________________________________________________________________________________
 În cazul în care este adoptată, propunerea din anul 2008 de directivă a Consiliului cu
privire la punerea în aplicare a principiului tratamentului egal al persoanelor indiferent
de religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală poate aborda situația
copiilor cu handicap. Amendamentul 37 propus de Parlamentul European se referă la
discriminarea multiplă. În acest context, considerentele propunerii de directivă ar trebui
clarificate, astfel încât situația copiilor cu handicap să facă parte din obiectul acesteia.
 Propunerea Comisiei Europene referitoare la un viitor Act european privind
accesibilitatea ar trebui să prevadă în mod explicit accesul copiilor cu handicap la bunuri
și servicii, făcând cel puțin o trimitere la cazurile de discriminare multiplă.
Capacitățile de evoluție ale copiilor cu handicap
 PE ar trebui să aibă în vedere măsuri de sensibilizare și de promovare a luării în

considerare a capacităților de evoluție ale copiilor, inclusiv ale copiilor cu handicap,
astfel încât principiul să se aplice în toate procesele decizionale care îi afectează.
 Orice legislație nouă privind justiția în interesul copilului ar trebui să ia în considerare
capacitatea copilului cu handicap de a fi ascultat în procedurile judiciare care îl privesc.
Comisia ar trebui să se asigure că aceste dispoziții sunt incluse în legislația preconizată
a UE privind garanțiile speciale pentru persoanele suspectate sau acuzate care sunt
vulnerabile, inclusiv copiii, sau în legislația preconizată a UE privind recunoașterea și
punerea în aplicare a deciziilor privind răspunderea părintească.
 De asemenea, se recomandă ca PE, Comisia Europeană și Consiliul să promoveze
utilizarea Orientărilor Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului și să
sprijine formarea cadrelor competente la toate nivelurile.
Dreptul de participare al copiilor cu handicap
 Viitorul Act european privind accesibilitatea ar putea prevedea dezvoltarea de

instrumente pentru a asigura participarea copiilor cu handicap în procesele consultative
ale inițiativelor legislative și de politică care îi afectează.
 PE ar trebui să examineze modalități de sensibilizare cu privire la cerințele necesare
pentru a asigura dreptul la participare în cazul copiilor cu handicap, prin măsuri
concrete precum simularea de ședințe plenare ale PE împreună cu copii cu handicap,
garantarea accesului fizic în clădirile PE sau conceperea de instrumente pentru a asigura
participarea virtuală.
Dreptul copiilor cu handicap de a fi ascultați
 Pentru a permite punerea efectivă în aplicare a dreptului de a fi ascultați al copiilor cu

handicap, sunt necesare schimbări în atitudinea cadrelor judiciare, administrative și de
punere în aplicare a legii. În acest scop, PE, Consiliul și Comisia ar trebui să încurajeze
statele membre să dezvolte acțiuni de sensibilizare și de formare adresate autorităților
publice.
 În elaborarea legislației privind justiția în interesul copilului, Comisia ar trebui să se
asigure că se iau măsurile corespunzătoare pentru a identifica capacitatea copilului de
a-și exprima opiniile în cadrul procedurilor judiciare care îl afectează, creând un climat
de încredere între copil și cadrele judiciare și de punere în aplicare și asigurând
amenajări corespunzătoare pentru a le garanta copiilor cu handicap dreptul de a fi
ascultați.
54
____________________________________________________________________________________________
Dreptul de a nu fi expus la violență
 Se recomandă ca PE, Consiliul și Comisia să promoveze dezvoltarea de informații

statistice privind situația violenței împotriva copiilor și în special a copiilor cu handicap.
De asemenea, aceste instituții ar trebui să promoveze dezvoltarea de indicatori
(handicap, copii, fete, mediul familial) care ar trebui să fie integrați în alte analize
generale sau de politică, în vederea furnizării de date sistematice privind situația copiilor
cu handicap.
 Comisia Europeană și PE ar trebui să promoveze FRA pentru a examina situația violenței
împotriva copiilor, în special în instituții, inclusiv a copiilor cu handicap, care sunt
deosebit de vulnerabili. Finanțarea necesară ar trebui propusă autorității bugetare.
 Comisia Europeană ar trebui să ia în considerare în special necesitatea luării de măsuri
la nivelul UE, care să vizeze reducerea numărului cazurilor de violență împotriva
copiilor, în special a copiilor cu handicap, în statele membre (atât în familie, cât și în
instituțiile publice).Comisia ar putea să inițieze activități pregătitoare, organizând
grupuri de lucru împreună cu experți din partea statelor membre, care să ia în
considerare:
 propuneri care vizează instituirea de către statele membre a măsurilor preventive și
a sistemelor corespunzătoare de monitorizare, în scopul depistării cazurilor de
violență și abuz împotriva copiilor;
 crearea de mecanisme de control și efectuarea de inspecții regulate;
 punerea în aplicare a propunerilor pe baza evaluărilor inter pares sau a metodei
deschise de coordonare;
 accesul la serviciile de informare și comunicare ce vizează îmbunătățirea sistemului
de reclamații privind dreptul copiilor de a nu fi expuși la violență.
 Comisia ar putea promova organizarea de programe de formare și ateliere specializate

în rândul specialiștilor din UE, în vederea partajării de cunoștințe privind procedurile de
reclamație, măsurile de raportare și accesibilitatea serviciilor de comunicații pentru
copiii cu handicap, în special pentru cei cu handicap sever sau cu deficiențe intelectuale.
Autoritatea bugetară ar trebui să asigure finanțare corespunzătoare pentru aceste
activități.
Dreptul copiilor cu handicap la viață în familie
 Comisia, Consiliul și PE ar trebui să încurajeze statele membre să înființeze structuri

corespunzătoare de sprijin pentru familiile cu copii cu handicap, pentru a reduce riscul
ca copilul să își piardă viața de familie, protejând totodată interesul superior al copilului
cu handicap.
 Pe baza metodei deschise de coordonare, Comisia ar trebui să dezvolte orientări privind
cerințele minime aplicabile instituțiilor rezidențiale în ceea ce privește copiii cu
handicap. Scopul orientărilor ar fi acela de a asigura existența la nivelul centrelor de
asistență rezidențială a unui număr mic de utilizatori și a capacității de a primi copii cu
autism sau cu deficiențe intelectuale.
 Comisia ar trebui să propună autorității bugetare utilizarea de fonduri UE pentru
protecția dreptului copilului la viață de familie, acordând prioritate fondurilor pentru
familii și asigurând menținerea bunei calități a instituțiilor.
55

____________________________________________________________________________________________
Accesul la asistență
 Ar trebui înființat un organism național unic special (cu birouri regionale), responsabil
cu gestionarea serviciilor, a bugetului și a asistenței pentru copii și familiile acestora, în
scopul asigurării coerenței, coordonării și eficacității, al creșterii accesibilității și
îmbunătățirii informațiilor furnizate familiilor privind finanțarea disponibilă.
 PE ar trebui să inițieze în continuare activități în ceea ce privește copiii cu handicap,
pentru a informa statele membre cu privire la impactul negativ al reducerilor bugetare
asupra punerii în aplicare a drepturilor acestora, în special în domeniul educației, al
protecției sociale și al asistenței medicale.
 În cadrul procesului Semestrul european, Comisia ar trebui să furnizeze statelor
membre recomandări corespunzătoare privind utilizarea eficace a resurselor existente,
în locul simplei reduceri a asistenței necesare pentru copiii cu handicap, care aparțin
categoriei celei mai vulnerabile de cetățeni.
Accesul la educația favorabilă incluziunii
 Comisia ar trebui să dezvolte acțiuni de sprijinire a statelor membre în îmbunătățirea

sistemelor educaționale pentru copiii cu handicap, prin metoda deschisă de coordonare
sau prin evaluări inter pares, respectând competența generală a acestora în aspecte
legate de educație. Acțiunile întreprinse la nivelul Uniunii Europene ar putea include:
 dezvoltarea de ghiduri de bune practici și de recomandări cu privire la tipul minim

de resurse necesare în unitățile de învățământ de masă și la rolul părinților și al
copiilor cu handicap în procesele decizionale care îi afectează pe copiii cu handicap
sau în dezvoltarea obiectivelor educaționale;
 promovarea formării cadrelor didactice în scopul unei înțelegeri mai bune a nevoilor
și capacităților de evoluție ale copiilor cu handicap, a metodologiilor de predare și a
lucrului cu copii cu handicapuri specifice în aceeași clasă cu copii fără handicap;
 promovarea instrumentelor de învățare care contribuie la incluziunea copiilor cu
handicap în școli și în afara lor, precum manualul Compass al Consiliului Europei;
 promovarea inițiativelor de combatere a hărțuirii și a stigmatizării, inclusiv prin
campanii de sensibilizare care să promoveze incluziunea copiilor cu handicap;și
 dezvoltarea unor obiective de calitate pentru educația oferită copiilor cu handicap și
promovarea de inițiative pentru menținerea sprijinului pentru învățământul superior.
Finanțarea UE
 PE, Consiliul și Comisia ar trebui să promoveze la nivelul statelor membre utilizarea

fondurilor structurale pentru încurajarea dezvoltării unor servicii sociale de calitate
furnizate copiilor cu handicap, concomitent cu facilitarea punerii în aplicare a cadrului
european voluntar pentru calitatea serviciilor sociale;
 PE, Consiliul și Comisia ar trebui să promoveze dezvoltarea de alternative familiale și

comunitare în scopul dezinstituționalizării.
 PE, Consiliul și Comisia ar trebui să încurajeze utilizarea fondurilor structurale pentru
îmbunătățirea accesibilității și a educației favorabile incluziunii.
56
____________________________________________________________________________________________
ANEXA 5 – PREZENTARE GENERALĂ A STUDIILOR CONEXE
Numele studiului Număr PE Cod ISBN
Studiu privind politicile statelor membre PE 474.416 978-92-823-4548-1

pentru copiii cu handicap
Raport de țară pentru Belgia referitor la PE 474.417 978-92-823-4542-9

Studiul privind politicile statelor membre
Raport de țară pentru Republica Cehă PE 474.418 978-92-823-4549-8

referitor la Studiul privind politicile
statelor membre pentru copiii cu handicap
Raport de țară pentru Estonia referitor la PE 474.419 978-92-823-4561-0

Raport de țară pentru Finlanda referitor la PE 474.420 978-92-823-4552-8

Raport de țară referitor la Franța, pentru PE 474.421 978-92-823-4562-7

studiul asupra politicilor statelor membre
privind copiii cu handicap
Raport de țară pentru Germania referitor PE 474.422 978-92-823-4553-5

la Studiul privind politicile statelor
membre pentru copiii cu handicap
Raport de țară pentru Grecia referitor la PE 474.423 978-92-823-4563-4

Raport de țară pentru Ungaria referitor la PE 474.424 978-92-823-4554-2

Raport de țară pentru Irlanda referitor la PE 474.425 978-92-823-4564-1

Raport de țară referitor la Italia, pentru PE 474.426 978-92-823-4555-9

studiul asupra politicilor statelor membre
privind copiii cu handicap
Raport de țară pentru Malta referitor la PE 474.427 978-92-823-4565-8

Raport de țară pentru Țările de Jos PE 474.428 978-92-823-4556-6

referitor la Studiul privind politicile
statelor membre pentru copiii cu handicap
57

____________________________________________________________________________________________
Raport de țară pentru Polonia referitor la PE 474.429 978-92-823-4566-5

Raport de țară pentru România referitor la PE 474.430 978-92-823-4567-2

Raport de țară pentru Slovenia referitor la PE 474.431 978-92-823-4557-3

Raport de țară pentru Spania referitor la PE 474.432 978-92-823-4558-0

Raport de țară pentru Suedia referitor la PE 474.433 978-92-823-4568-9

Raport de țară pentru Anglia, Țara Galilor PE 474.434 978-92-823-4559-7

și Irlanda de Nord referitor la Studiul
privind politicile statelor membre pentru
copiii cu handicap
58

Raport de Tara Pentru Romania Referitor La Studiul Privind Politicile Statelor Membre Pentru Copiii Cu Handicap

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Raport de Tara Pentru Romania Referitor La Studiul Privind Politicile Statelor Membre Pentru Copiii Cu Handicap

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DIRECȚIA GENERALĂ POLITICI INTERNE

DEPARTAMENTUL TEMATIC C: DREPTURILE CETĂȚENILOR ȘI

LIBERTĂȚI CIVILE, JUSTIȚIE ȘI AFACERI INTERNE

Raport de țară pentru România

referitor la Studiul privind

politicile statelor membre pentru

Prezentul studiu examinează situația copiilor cu handicap din România cu scopul

Dna Daniela-Anca Deteseanu

Dna Erika Schulze

Parlamentul European, manuscris finalizat în iunie 2013.

Acest document este disponibil pe internet, la următoarea adresă:

Opiniile exprimate în acest document sunt responsabilitatea autorului și nu reprezintă

Reproducerea și traducerea documentului pentru scopuri necomerciale sunt autorizate, cu

1. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA SITUAȚIEI ȘI A PROVOCĂRILOR LA

ADRESA COPIILOR CU HANDICAP DIN ROMÂNIA 9

1.1. Situația copiilor cu handicap din România - Introducere 9

1.2. Analiza problemelor și identificarea potențialelor lacune legislative 10

2. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA CADRULUI JURIDIC DIN ROMÂNIA 12

2.1. Privire generală asupra cadrului juridic național și instituțional 12

2.2. Cadrul juridic și instituțional specific pentru copiii cu handicap 13

2.2.1. Cadrul juridic 13

2.2.2. Instituții și autorități 16

3. CADRUL JURIDIC ȘI EVALUAREA PUNERII ÎN APLICARE 19

3.1. Punerea în aplicare a dispozițiilor CNUDPH și CDC 19

3.1.1. Interesul superior al copilului (articolul 3 din CDC; articolul 7 din

3.1.2. Nediscriminarea (articolul 2 din CDC; articolele 3 și 5 din CNUDPH) 19

3.1.4. Dreptul de a fi ascultat/dreptul de participare (articolul 12 din CDC;

articolele 7 și 30 din CNUDPH) 21

3.1.5. Protecția împotriva tuturor formelor de violență (articolul 19 din CDC;

articolul 16 din CNUDPH) 21

3.1.7. Dreptul la asistență [articolul 23 din CDC; articolul 23 alineatul (5) și

articolele 26 și 28 din CNUDPH] 23

Departamentul Tematic C: Drepturile cetăţenilor şi afaceri constituţionale

3.1.8. Dreptul la o educație favorabilă incluziunii (articolul 28 din CDC;

articolul 24 din CNUDPH) 23

3.2. Probleme specifice întâmpinate de copiii cu handicap 24

3.2.1. Gradul de vulnerabilitate în funcție de sex 24

3.2.3. Copiii în calitate de suspecți vulnerabili 25

3.2.4. Educația favorabilă incluziunii 26

3.2.5. Alte probleme specifice cu care se confruntă copiii cu handicap din

4. EVALUAREA PUNERII ÎN PRACTICĂ A DREPTURILOR ȘI A PRINCIPIILOR

4.1. Mecanisme de aplicare și de raportare 29

4.2. Lacune și probleme privind punerea în aplicare 30

4.3. Bune practici 30

4.4. Date și mecanisme de monitorizare 31

4.5. Recomandări oferite de literatura de specialitate 32

ANEXA 1 – TABEL REZUMATIV 36

ANEXA 2 – INFORMAȚII STATISTICE 44

ANEXA 3 – TIPOLOGIA PERSOANELOR CARE RAPORTEAZĂ CAZURI DE

ANEXA 4 – STUDIU PRIVIND POLITICILE STATELOR MEMBRE PENTRU

COPIII CU HANDICAP – SINTEZĂ 46

ANEXA 5 – PREZENTARE GENERALĂ A STUDIILOR CONEXE 57

CADO Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

Carta Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

CCR Codul Civil al României

CDC Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile

CJUE Curtea de Justiție a Uniunii Europene

CNCD Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

CNUDPH Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu

ICCJ Înalta Curte de Casație și Justiție a României

ONU Organizația Națiunilor Unite

TFUE Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

TUE Tratatul privind Uniunea Europeană