Despre inferențe

Definiții și delimitări

INFERÉNŢĂ, inferenţe, s.f. Operaţie logică de trecere de la un enunţ la altul şi în care

ultimul enunţ este dedus din primul. – Din fr. inférence.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

INFERÉNŢĂ s.f. Operaţie logică de derivare a unui enunţ din altul, prin care se admite o judecată (al
cărei adevăr nu este verificat direct) în virtutea unei legături a ei cu alte judecăţi considerate ca
adevărate. [< fr. inférence, cf. lat. inferre – a duce].
(Dicţionar de neologisme)
INFERÉNŢĂ s. f. operaţie logică de derivare a unui enunţ din altul, prin care se admite o judecată în
virtutea unei legături a ei cu alte judecăţi considerate ca adevărate. (< fr. inférence)
(Marele dicţionar de neologisme)

INFERENŢĂ – proces sau activitate a gândirii raţionale sau procedeu logic prin care
dintr-un set de propoziţii cu rol de premise se deduce o anumită propoziţie care
îndeplineşte rolul de concluzie. Deşi termenul de «inferenţă» este sinonim celui de
«raţionament», prin «inferenţă» se încearcă punerea accentului îndeosebi pe operaţia
efectivă de deducere a concluziei din premise. Inferenţa este cea mai complexă dintre
formele logice (Manualul de logică, pt. clasa a IX-a)

inferénţă s. f., g.-d. art. inferénţei; pl. inferénţe

(Dicţionar ortografic al limbii române)

Sinonime: analogie, generalizație, inducție, deducere.

Structura inferenţei:
1. premisa (premisele) – propoziţia (propoziţiile) din care rezultă (cu probabilitate sau necesitate)
judecata nouă;
2. concluzia – propoziţia logică care conţine cunoştinţe noi, derivate din premise;
3. principiile ce fundamentează, justifică însăşi operaţia derivării şi regulile, axiomele, legile gândirii
logice;
4. copula „deci” sau simbolurile ce o înlocuiesc, de pildă, „├”.