Provocarile ecumenismului, Pr.

Diacon Andrei Kuraev

Editura Sophia, Bucuresti 2006
pag. 116

Referindu-se la tablourile care ornează bisericile din Apus, Sfântul Ignatie (Briancianinov) comentează: „Iţi poţi
da seama că pictorii care le-au realizat erau oameni întrutotul «lumeşti» care nu aveau nici cea mai mică idee despre cele
duhovniceşti nu «rezonau» în nici un fel cu acestea, nu erau în stare să picteze nişte oameni înduhovniciţi. Neavând habar
de cum poate să arate chipul unui sfânt cufundat în rugăciune, ce expresie capătă ochii lui, gura, mâinile, tot corpul, în
ignoranţa lor, îşi compun în minte un model - rod al acestei ignorante şi al arbitrarului -, în funcţie de care îşi aleg un
model-bărbat sau femeie care să le pozeze şi luând penelul în mână aştern pe pânză sau pe perete o tâmpenie absolută.
Este ca şi cum un orator, oricât de strălucit ar fi, se află în situaţia de a ţine un discurs pe o temă de care nu are habar; e
lesne de înţeles că va spune numai prostii. Modul de reprezentare a sfinţilor trebuie să fie străin de orice poză, în sensul că
trebuie evitate mişcările care exprimă exaltare, feţe în poziţii romantice, sentimentale, cu gura căscată, cu capul săltat sau
cu privirea aruncată, exagerat, în sus. După cum nici sfintele femei şi fecioare nu se cuvine să fie pictate cu ochii lăsaţi în
jos, o fecioară începe să-şi lase privirea în jos doar atunci cand se simte apăsată de păcat, când este inocentă priveşte drep
în faţă."1
Deosebirile dintre tablourile religioase şi icoane nu ţin, şi simplu, de diferenţele dintre şcolile de pictură. Ele se
disting la modul esenţial tocmai în privinţa concepţiei pe care o au oamenii despre rugăciune, în funcţie de experienţa pe
care o au în practicarea acesteia. L. Uspenski consideră că aceste tablouri „de un realism sentimental” nu te pot ajuta cu
nimic să te rogi, ci mai degrabă te îndepărtează de rugăciune.
Să ne amintim perceperea „exteriorului" catolic de către un om aflat la originile mişcării ecumenice ruseşti,
părintele Serghie Bulgakov. In perioada tinereţii sale ateiste trăise o puternică emoţie de ordin religios în faţa Madonei
Sixtine. Peste câteva decenii, văzând-o din nou, de astă dată în emigraţie şi nemaifiind tânărul nihilist, ci preotul,
slujitorul Bisericii, şocul resimţit a fost de cu totul altă natură. „Această frumuseţe era una pur omenească, este drept,
ajunsă la perfecţiune, cu un mesaj religios echivoc, dar lipsită de har! Nu te poţi ruga în faţa acestui tablou, ar fi o
blasfemie! M-au enervat, în primul rând, acei îngeraşi şi acea Varvară de parfu-merie, pozând cu falsitate, cu acel
semisurâs cochet. Un soi de familiaritate profanatoare. Poţi oare după ce ţi-ai închipuit cum putea să arate Maica
Domnului să accepţi o asemenea atitudine? Aceasta nu este o icoană, ci un tablou. Tânăra mamă ţinând în braţe Pruncul
vestit de profeţi îşi croieşte drum, cu un mers greoi, omenesc printre nori groşi ca tişte troiene de zăpadă. Nimic care să
sugereze Fecioria, cu atat mai puţin Pururi-fecioria, fiindcă gândul te poartă cu totul aiurea: femeie, feminitate, sex. Mi-
am dat seama «pe viu» că ceea ce a făcut să nu-mi placă picturile lui Rafael a fost orbitoarea înţelepciune a icoanei
ortodoxe; ea mi-a deschis ochii să văd dezacordul strigător la cer dintre scop şi mijloace. In frumuseţile renascentiste nu
există sacralitate, ci acel principiu ambiguu, demonic, care cosmetizează deşertăciunea şi pe care îl regăsim în zâmbetul
echivoc de pe buzele personajelor lui Leonardo.” Bulgakov îşi aminteşte că Lev Tolstoi se pronunţase în termeni mult
mai duri despre a pictură: „O fetişcană a dat naştere unui copil; asta e tot. Ce-ar mai putea să însemne?” Atunci această
remarcă l-a indignat pe Bulgakov. „Astăzi am înţeles şi am simţit frivolita tea tabloului lui Rafael, a unui penel impregnat
de senzuali tate şi a unei profanatoare lipse de modestie." 2
Deosebirea dintre ortodoxie şi catolicism constă în modul în care stabilesc fiecare hotarul dintre afectivitate şi spi-
ritualitate. O deosebire care operează în mai multe sfere. Ceea ce în ortodoxie rămâne doar o stare firească, în mistica
catolică poate trece drept o stare harică. Picturile occidentale şi icoanele răsăritene arată clar această deosebire. A. Losev
consideră că aceste diferenţieri fac să se resimtă „contrastul dintre concepţia plină de smerită umilinţă a imaginii iconice
şi senzaţia de lipsă de modestie şi de telurică materialitate pe care o degajă o statuie religioasă." 3
Şi în teologia propriu-zisă, şi în mistică, şi în muzică4 multe lucruri prezentate în Occident ca fiind de ordin
duhovnicesc şi haric sunt apreciate în Răsărit ca manifestări emoţioal-afective, confecţii prin excelenţă umane. Tocmai
aceasta reflectă o stare de frumuseţe amăgitoare. Nu numai severul ascet Ignatie (Briancianinov) a sesizat părelnica
splendoare din manifestările de vârf ale misticii apusene, ci şi acelaşi Losev avea să scrie despre „înşelarea evidentă şi de
principiu a acestei experienţe (este vorba de cea catolică — n. a.)" 5.

1
Sf. Ignatie (Briancianinov), Noţiunile de erezie si schismă, pp. 294-295
2
Prot Serghie Bulgakov, însemnări autobiografice, în „Moskovskii Bestnik", nr. 5, pp. 312-314.
3
Losev A. F, Studii despre simbolica antichităţii si mitologie, Moscova, 1930, pag. 866
4
Iată impresiile lui V. Pecerin, „iezuitul rus": „în muzică întâlnim aceeaşi senzaţie de falsitate. In capela papală de la Vatican se cântă oarecum
acceptabil. In alte locuri, doar muzică de operă. Ar mai lipsi să fie chemat Strauss sa execute un vals în timpul Messei. Trebuie să spunem că, spre
onoarea ei, Biserica grecească a păstrat, împreună cu alte vechi ritualuri, şi măreaţa, evlavioasa cântare din vechime. în Apus, ea s-a pierdut cu desă -
vârşire (Pecerin V. S., Apologia vieţii mele, Moscova, 1989 p. 73). Trebuie sa remarcăm, printre altele, că observaţia lui Pecerin se referă la
Biserica Ortodoxă a Greciei, nu la Biserica Rusă şi, în al doilea rând, că astăzi in Occident a început să se arate un susţinut interes faţă de muzica
gregoriană, cea care în Evul Mediu apusean fusese analogă cântării bizantine.
5
Losev A. F., op. cit, p. 856.