CURSUL VIII

A. PRINCIPIILE FIZICE ALE SCHIMBULUI GAZOS, DIFUZIUNEA

OXIGENULUI ŞI A DIOXIDULUI DE CARBON PRIN
MEMBRANA RESPIRATORIE

După ventilaţia alveolelor, următoarea etapă a procesului respirator este reprezentată

de difuziunea O2 din alveole în sângele pulmonar şi de difuziunea CO 2 în sens opus, adică
eliminarea acestuia din sânge. Difuziunea constă din mişcarea aleatorie a moleculelor, care au
traiectorii în toate direcţiile prin membrana respiratorie şi fluidele adiacente.

Particularităţile fizice ale difuziunii gazelor şi presiunile parţiale ale gazelor

Baza moleculară a difuziunii gazelor

Toate gazele care constituie obiectul de studiu al fiziologiei respiraţiei sunt, de fapt,
simple molecule care se mişcă liber unele în raport cu altele; procesul este denumit difuziune.
Producerea difuziunii necesită o sursă de energie. Această sursă este reprezentată de
energia cinetică a moleculelor aflate în mişcare.

Difuziunea netă a unui gaz într-o singură direcţie – efectul gradientului de

concentraţie
Dacă o cameră cu gaz sau o soluţie prezintă o concentraţie crescută a unui anumit gaz
într-un capăt al camerei şi o concentraţie scăzută a aceluiaşi gaz în celălalt capăt, atunci se
produce difuziunea netă a gazului din zona de concentraţie crescută spre zona de concentraţie
redusă.

Presiunile gazelor dintr-un amestec gazos – “presiunea parţială” a fiecărui gaz

Presiunea este rezultatul numeroaqselor impacturi dintre moleculele aflate în mişcare

şi o anumită suprafaţă. În consecinţă, în fiecare moment, presiunea gazului care acţionează la
nivelul suprafeţelor căilor respiratorii şi ale alveolelor este direct proporţională cu suma
forţelor de impact ale moleculelor de gaz cu suprafeţele menţionate.
Presiunea şi concentraţia moleculelor de gaz sunt direct proporţionale.
În fiziologia respiraţiei, se lucrează cu amestecuri de gaze, în special oxigen, azot şi
bioxid de carbon. Rata difuziunii fiecăruia dintre aceste gaze este direct proporţională cu
presiunea determinată de fiecare gaz în parte şi care este denumită presiune parţială a gazului
respectiv.

Presiunile gazelor dizolvate în apă şi ţesuturi

Gazele dizolvate în apă sau în ţesuturile organismului, exercită, de asemenea, presiune

deoarece moleculele de gaz se mişcă aleator şi posedă energie cinetică.

Factorii care determină presiunea parţială a unui gaz dizolvat ăntr-un lichid
Presiunea parţială a unui gaz dizolvat într-o soluţie este determinată nu doar de
concentraţia gazului respectiv, ci şi de coeficientul de solubilitate.
Unele tipuri de molecule, în special bioxidul de carbon, sunt atrase fizic sau chimic de
moleculele de apă, în timp ce altele sunt respinse.
 Când moleculele de gaz sunt atrase de moleculele de apă, gazul se dizolvă în proporţie
mai mare fără a genera un exces de presiune parţială în soluţie.
În cazul moleculelor respinse, va apărea o presiune parţială mai mare şi numărul
moleculelor dizolvate va fi mai mic.
Aceste relaţii sunt exprimate prin următoarea formulă, care defineşte legea lui Henry:

Presiunea parţială = Concentraţia gazului dizolvat / Coeficientul de solubilitate

Bioxidul de carbon este de 20x mai solubil decât oxigenul

Difuziunea gazelor între starea gazoasă de la nivel alveolar şi starea dizolvată din
sângele pulmonar
Presiunea parţială a fiecărui gaz component al amestecului respirator de la nivel
alveolar tinde să forţeze solubilizarea gazului respectiv în sângele capilarelor alveolare. În
sens invers, moleculele aceluiaşi gaz care sunt deja dizolvate în sânge se mişcă aleator în
sânge, iar unele dintre acestea scapă în alveole. Rata acestor scăpări depinde direct
proporţional de presiunea parţială a acestor molecule în sânge.
Difuziunea netă este determinată de diferenţa dintre cele două presiuni parţiale. Dacă
presiunea parţială este mai mare în starea gazoasă de la nivel alveolar, cum se întâmplă în
cazul oxigenului, atunci un număr mai mare de molecule va difuza în sânge. În schimb, dacă
presiunea parţială a gazului este mai mare în starea dizolvată din sânge, cum se întâmplă în
cazul bioxidului de carbon, atunci difuziunea va fi orientată către starea gazoasă de la nivel
alveolar.

Presiunea vaporilor de apă

Dacă se inspiră aer neumidificat în căile respiratorii, se produce evaporarea imediată a

apei de pe suprafeţele acestor căi care umidifică aerul. Acest fenomen are loc ca urmare a
faptului că moleculele de apă, asemănător diferitelor molecule ale gazelor dizolvate, se
evaporă de pe suprafaţa apei şi ajung în stare gazoasă.
Presiunea parţială pe care moleculele de apă o exercită în vederea evaporării de pe
suprafaţa apei este denumită presiunea vaporilor de apă.

Difuziunea gazelor prin lichide – gradientul de presiune determină difuziunea

netă

Când presiunea parţială a unui gaz este mai mare într-o zonă comparativ cu alta, se
produce difuziunea netă din zona cu presiune crescută spre zona cu presiune redusă.
Difuziunea netă a gazului din zona cu presiunea crescută spre zona cu presiunea scăzută este
egală cu diferenţa dintre numărul moleculelor care se deplasează în această direcţie şi numărul
moleculelor care se deplasează în direcţie opusă; această este proporţională cu diferenţa dintre
presiunile parţiale ale celor două zone, fiind denumită gradient de presiune care produce
difuziunea.

Determinarea ratei nete a difuziunii prin lichide

În afară de gradientul de presiune mai există şi alţi factori care influenţează rata
difuziunii gazoase printr-un lichid: 1) solubilitatea gazului în lichidul respectiv; 2) suprafaţa
de secţiune transversală a lichidului; 3) distanţa de-a lungul căreia se produce difuziunea
gazului; 4) greutatea moleculară a gazului şi 5) temperatura lichidului.
 Difuziunea gazelor prin ţesuturi
Gazele care prezintă importanţă pentru respiraţie sunt foarte solubile în lipide şi, în
consecinţă, sunt foarte solubile în membranele celulare. Datorită acestei proprietăţi, la nivelul
ţesuturilor, cinetica gazelor este limitată de rata difuziunii acestora prin apa tisulară şi nu prin
membranele celulare. Difuziunea prin membranele respiratorii, este aproximativ egală cu
difuziunea gazelor prin apă.

Compoziţia aerului alveolar – relaţia cu aerul atmosferic

Aerul alveolar este înlocuit numai parţial cu aer atmosferic în cursul fiecărei respiraţii.
Oxigenul este absorbit în mod constant din aerul alveolar în sângele pulmonar. Bioxidul de
carbon difuzează în mod constant din sângele pulmonar în alveole. Aerul atmosferic uscat
care pătrunde în căile respiratorii este umidificat înainte de a ajunge în alveole.

Umidificarea aerului în căile respiratorii

Aerul atmosferic este alcătuit în întregime din azot şi oxigen; în mod normal, acesta nu
conţine bioxid de carbon, iar vaporii de apă se găsesc în cantitate redusă. Odată pătruns în
căile respiratorii, aerul atmosferic vine în contact cu lichidele care acoperă suprafeţele
respiratorii. Înainte de a ajunge în alveole, aerul este umidificat complet. Deoarece presiunea
alveolară totală nu poate depăşi presiunea atmosferică, vaporii de apă diluează toate celelalte
gaze din aerul inspirat.

Rata de reîmprospătare a aerului alveolar cu aer atmosferic

Capacitatea reziduală funcţională a plămânilor (volumul de aer rămas în plămâni la

sfârşitul unei expiraţii normale) măsoară aprox. 2300 ml. O cantitate de 350 ml aer proaspăt
ajunge în alveole în urma fiecărei inspiraţii, iar prin expiraţie este eliminată o cantitate egală
de aer alveolar utilizat.

Importanţa înlocuirii lente a aerului alveolar

Înlocuirea lentă a aerului alveolar prezintă importanţă în prevenirea variaţiilor bruşte
ale concentraţiilor gazelor sanguine, ceea ce conferă stabilitate mai mare mecanismului de
control al respiraţiei şi contribuie la prevenirea creşterilor şi a scăderilor excesive ale
oxigenării tisulare, ale concentraţiei bioxidului de carbon şi ale pH-ului tisular în condiţiile
întreruperii temporare a respiraţiei.

Concentraţia şi presiunea parţială a oxigenului în aerul alveolar

Oxigenul este absorbit continuu din alveole în sângele pulmonar, în timp ce volume
noi de oxigen sunt inspirate continuu din aerul atmosferic în alveole.
Cu cât O2 este absorbit mai repede, cu atât devine mai mică concentraţia acestuia în
aerul alveolar; în mod contrar, cu cât oxigenul este inspirat mai rapid din aerul atmosferic în
alveole, cu atât creşte mai mult concentraţia acestuia.
Concentaţia şi presiunea parţială a oxigenului în aerul alveolar, se află sub controlul
exercitat de: 1) rata absorbţiei oxigenului în sânge şi 2) rata înnoirii oxigenului pulmonar prin
ventilaţie.
 Concentraţia şi presiunea parţială a bioxidului de carbon în aerul alveolar

Bioxidul de carbon este produs în mod continuu în organism şi ulterior este transportat
prin sânge către alveole; CO2 este eliminat în mod continuu din alveole prin ventilaţie.
PCO2 alveolar creşte direct proporţional cu rata eliminării CO 2 şi scade invers
proporţional cu ventilaţia alveolară

Aerul expirat

Aerul expirat este un amestec de aer din spaţiul mort şi aer alveolar. Compoziţia
acestuia este determinată de 1) cantitatea de aer din spaţiul mort care intră în alcătuirea aerului
expirat şi 2) cantitatea de aer alveolar care intră în alcătuirea aerului expirat.
Aerul expirat conţine atât aer din spaţiul mort cât şi aer alveolar.

Difuziunea gazelor prin membrana respiratorie

Unitatea sistemului respirator

Unitatea sistemului respirator (denumită şi lobul respirator), este alcătuită din: o
bronşiolă respiratorie, ducte alveolare, saci alveolari şi alveole pulmonare.
Pereţii alveolari sunt foarte subţiri, iar între alveole există o reţea compactă de capilare
anastomozate. Gazele alveolare se găsesc în imediata vecinătate a sângelui din capilarele
pulmonare.
Schimbul gazos între aerul alveolar şi sângele pulmonar are loc la nivelul
membranelor tuturor porţiunilor terminale ale celor doi plămâni, nu doar în alveolele propriu-
zise. Toate structurile membranoase sunt denumite membrana respiratorie sau membana
pulmonară.

Membrana respiratorie
În structura membranei respiratorii se pot identifica următoarele straturi: 1) stratul de
lichid care acoperă suprafaţa alveolei şi care conţine surfactant, substanţă responsabilă de
reducerea tensiunii superficiale a lichidului alveolar; 2) epiteliul alveolar alcătuit din celule
epiteliale mici; 3) membrana bazală a epiteliului; 4) spaţiul interstiţial îngust, situat între
epiteliul alveolar şi membrana capilară, 5) membrana bazală a capilarului, care fuzionează cu
membrana bazală a epiteliului alveolar; 6) endoteliul capilar.

Factorii care influenţează rata difuziunii gazoase prin membrana respiratorie

Factorii care determină rapiditatea de difuziune a unui gaz prin membrana respiratorie
sunt: 1) grosimea menbranei; 2) suprafaţa membranei; 3) coeficientul de difuziune a gazului
în struvtura membranei şi 4) gradientul de presiune parţială a gazului între cele două feţe ale
membranei.
Rata difuziunii prin membrana respiratorie este invers proporţională cu grosimea
membranei. Factorii care determină creşterea grosimii afectează semnificativ schimburile
gazoase normale de la nivel respirator.
Coeficientul de difuziune al fiecărui gaz care străbate membrana respiratorie depinde
direct proporţional de solubilitatea gazului în membrană şi invers proporţional de rădăcina
pătrată a greutăţii moleculare a gazului respectiv. Oxigenul difuzează de aprox. 2x mai rapid
decât azotul.
 Gradientul de presiune transmembranar reprezintă diferenţa dintre presiunea parţială a
gazului în alveole şi presiunea parţială a gazului în sângele din capilarele pulmonare.
Presiunea parţială constutuie o măsură a numărului total de molecule ale unui gaz care
lovesc o unitate de suprafaţă membranară într-o unitate de timp.
Presiunea parţială a gazului în sânge reprezintă numărul de molecule care difuzează
din sânge în sens opus.
Diferenţa dintre cele două presiuni constituie o măsură a tendinţei nete a moleculelor
de gaz de a străbate membrana.
Când presiunea parţială a unui gaz în aerul alveolar este mai mare decât presiunea
parţială a aceluiaşi gaz în sânge (ex. oxigenul), se produce difuziunea netă a gazului din
alveole în sânge.
Când presiunea parţială a unui gaz în sânge este mai mare decât presiunea parţială a
aceluiaşi gaz în aerul alveolar (ex. bioxidul de carbon), se produce difuziunea netă a gazului
din sânge în alveole.

Capacitatea de difuziune a membranei respiratorii

Abilitatea membranei respiratorii de a asigura schimbul gazos între alveole şi sângele

pulmonar este exprimată cantitativ sub forma capacităţii de difuziune a membranei
respiratorii, care este definită prin volumul de gaz care difuzează prin membrana respiratorie
în decursul fiecărui minut şi în condiţiile unui gradient de presiune parţială egal cu 1 mmHg.

Capacitatea de difuziune a oxigenului

La adultul normal de sex masculin, capacitatea de difuziune a oxigenului în condiţii de
repaus este în medie de 21 ml/min/mmHg.

Variaţiile capacităţii de difuziune a oxigenului în condiţii de efort fizic

În timpul unui efort fizic intens sau în alte situaţii care antrenează creşterea marcată a
fluxului sanguin pulmonar şi a ventilaţiei alveolare, capacitatea de difuziune membranară a O2
creşte la o valoare de 3x mai mare decât capacitatea de difuziune în condiţii de repaus.
Această creştere este determinată de: 1) deschiderea multor capilare pulmonare aflate în
repaus sau supradilatarea capilarelor deschise, ceea ce determină mărirea suprafeţei patului
sanguin în care O2 difuzează şi 2) optimizarea relaţiei dintre ventilaţia alveolelor şi perfuzia
capilarelor alveolare, relaţie cunoscută ca raportul ventilaţie-perfuzie.
În consecinţă, în timpul unui efort fizic intens, creşterea oxigenării sângelui se produce
nu numai prin creşterea ventilaţiei alveolare, ci şi prin creşterea capacităţii membranei
respiratorii de a transporta O2 în sânge.

Capacitatea de difuziune a bioxidului de carbon

Bioxidul de carbon difuzează prin membrana respiratorie atât de rapid încât valoarea
medie a PCO2 în sângele pulmonar nu este foarte diferită de valoarea PCO2 în aerul alveolar.
Valoarea coeficientului de difuziune al CO2 este de 20x mai mare decât în cazul O2.

Măsurarea capacităţiide difuziune – metoda cu monoxid de carbon

Capacitatea de difuziune a oxigenului poate fi calculată utilizând valorile determinate
1) ale PO2 alveolar, 2) ale PO2 din sângele capilar pulmonar şi 3) ale ratei de oxigenare a
sângelui.

Efectul raportului ventilaţie-perfuzie asupra concentraţiei gazelor alveolare

 S-a stabilit existenţa a 2 factori care determină PO2 şi PCO2 în aerul alveolar: 1) rata
ventilaţiei alveolare şi 2) rata difuziunii O2 şi a CO2 prin membrana respiratorie.
Pentru schimbul gazos la nivel respirator când există un dezechilibru între ventilaţia şi
perfuzia alveolelor se foloseşte raportul ventilaţie –perfuzie.
Raportul ventilaţie-perfuzie se exprimă astfel: VA/Q.
Când într-o alveolă VA (ventilaţia alveolară) este normală şi Q (fuxul sanguin) este, de
asemenea, normal, raportul ventilaţie-perfuzie (VA/Q) este considerat normal.
Când ventilaţia (VA) este egală cu zero, dar există perfuzie (Q), raportul VA/Q este
zero.
Când ventilaţia (VA) este adecvată şi perfuzia (Q) este egală cu zero, raportul V A/Q
tinde la infinit.
Pentru oricare dintre cele două valori ale raportului, zero sau infinit, nu se produce nici
un schimb gazos prin membrana respiratorie de la nivelul alveolelor.

Presiunea parţială a oxigenului şi a bioxidului de carbon în aerul alveolar când

raportul VA/Q este zero
Când raportul VA/Q este egal cu zero (absenţa ventilaţiei pulmonare), aerul din alveole
ajunge în echilibru cu O2 şi CO2 din sânge, deoarece aceste gaze difuzează între sânge şi aerul
alveolar.
Deoarece sângele care perfuzează capilarele este de tip venos, adică se reîntoarce la
plămâni din circulaţia sistemică, rezultă că gazele alveolare intră în echilibru cu gazele
dizolvate în sângele venos.

Presiunea parţială a oxigenului şi a bioxidului de carbon în aerul alveolar când

raportul VA/Q tinde la infinit
În acest caz nu există flux sanguin capilar care să preia O2 alveolar şi să aducă CO2 la
alveole.
În consecinţă, gazele alveolare nu vor mai intra în echilibru cu sângele venos, în
schimb, aerul alveolar este înlocuit de aerul inspirat umidificat. Nici un volum de O 2 din aerul
inspirat nu trece în sânge şi nici un volum de CO2 nu difuzează din sânge în aerul inspirat.

Schimbul gazos şi presiunile parţiale în aerul alveolar când raportul VA/Q este
normal
Schimbul de O2 şi CO2 prin membrana respiratorie este optim.

Conceptul de şunt fiziologic (raportul VA/Q este mai mic decât valorile normale)

Când raportul VA/Q este mai mic decât valorile normale, ventilaţia este inadecvată, nu
poate asigura aportul de O2 necesar oxigenării complete a sângelui din capilarele alveolare. În
consecinţă, o anumită fracţiune a sângelui venos care străbate capilarele pulmonare nu este
oxigenată. Această fracţiune este denumită sânge şuntat. Există o parte a sângelui care nu
circulă prin capilarele alveolare, ci prin cele bronşice; acesta este, de asemnea, tot sânge
şuntat, neoxigenat.
Cantitatea totală de sânge şuntat pe minut este denumită şunt fiziologic.
Cu cât şuntul fiziologic este mai mare, cu atât creşte cantitatea de sânge neoxigenat
care părăseşte plămânii.

Conceptul de spaţiu mort fiziologic (raportul V A/Q este mai mare decât valorile
normale)
 Când anumite alveole sunt bine ventilate, dar slab perfuzate, cantitatea de O2 alveolar
depăşeşte posibilităţile de absorbţie şi transport pe cale sanguină. Ventilaţia acestor alveole
este considerată inutilă. Ventilaţia spaţiului mort anatomic al căilor respiratorii este, de
asemenea, inutilă. Suma celor două tipuri de ventilaţie inutilă este denumită spaţiu mort
fiziologic.
Când spaţiul mort fiziologic se măreşte, efortul ventilator este inutil din cauza faptului
că o mare parte din aerul ventilat nu intră în contact cu sângele.

Anomaliile raportului ventilaţie-perfuzie

Raportul VA/Q este anormal în porţiunile apicală şi bazală ale plămânului

normal
În ortostatism, perfuzia capilarelor pulmonare şi ventilaţia alveolară sunt considerabil
reduse în porţiunile apicale ale plămânilor comparativ cu porţiunile bazale, totuşi perfuzia este
mult mai redusă decât ventilaţia.
În cursul unui efort fizic, perfuzia porţiunilor apicale ale plămânilor creşte
semnificativ, astfel încât spaţiul mort fiziologic de reduce şi eficienţa schimbului gazos se
apropie de nivelul optim.

Raportul VA/Q este anormal în boala pulmonară obstructivă cronică

În boala pulmonară obstructivă cronică, unele zone pulmonare prezintă un şunt
fiziologic marcat, în timp ce alte zone se caracterizează printr-un spaţiu mort fiziologic
semnificativ. Ambele modificări determină scăderea severă a eficienţei plămânilor în
producerea schimbului gazos.

B. TRANSPORTUL OXIGENULUI ŞI A DIOXIDULUI DE CARBON

PRIN SÂNGE ŞI LICHIDUL INTERSTIŢIAL

După ce a difuzat din alveole în sângele pulmonar, O 2 este transportat către capilarele
ţesuturilor periferice, legat de hemoglobină.
Prezenţa hemoglobinei în eritrocite permite transportul unei cantităţi de oxigen de 30-
100 de ori mai mare decât cantitatea de O2 care ar putea fi transportată sub forma dizolvată în
sânge.

Transportul O2 de la plămâni la ţesuturi

Gazele se deplasează dintr-un punct într-altul prin difuziune datorită gradientului de

presiune parţială existent între primul punct şi cel imediat următor.
Oxigenul difuzează din alveole în sângele capilarelor pulmonare deoarece presiunea
parţială a oxigenului (PO2) în aerul alveolar este mai mare decât PO2 în sângele capilar
pulmonar. În restul ţesuturilor organismului, valoarea mai mare a PO2 în sângele capilar decât
în ţesuturi determină difuziunea oxigenului în celule.
După metabolizarea intracelulară a oxigenului care generează bioxid de carbon,
presiunea intracelulară a bioxidului de carbon (PCO2) creşte semnificativ şi provoacă
difuziunea bioxidului de carbon în capilarele tisulare.
După ce sângele venos ajunge la nivel pulmonar, bioxidul de carbon difuzează din
sânge în alveole deoarece valoarea PCO2 în sângele capilar pulmonar este mai mare decât în
aerul alveolar.
 Transportul sanguin al oxigenului şi al bioxidului de carbon depinde atât de difuziune
cât şi de fluxul sanguin.

Difuziunea oxigenului din alveole în sângele capilar pulmonar

Gradientul de presiune iniţial determină difuziunea oxigenului în capilarul pulmonar.

Absorbţia oxigenului în sângele pulmonar în condiţii de efort fizic

În timpul unui efort fizic intens, necesarl de oxigen al organismului poate depăşi de
20x valoarea normală.
Din cauza creşterii debitului cardiac în condiţii de efort, durata circulaţiei sângelui prin
capilarul pulmonar se reduce sub jumătate din valoarea normală.
Cu toate acestea, sângele este saturat complet cu O 2 când părăseşte capilarele
pulmonare.
Valoarea capacităţii de difuziune a O2 creşte de aprox. 3x în condiţii de efort fizic;
creşterea rezultă ca urmare a creşterii suprafeţei capilarelor care participă la difuziune, de
asemenea, ca urmare a valorii optime a raportului ventilaţie-perfuzie în porţiunea apicală a
plămânilor.
În absenţa efortului fizic, sângele este complet saturat cu O2 după ce a parcurs 1/3 din
lungimea capilarului pulmonar.
În mod normal, durata circulaţiei sângelui prin capilarele pulmonare este de 3x mai
mare decât durata necesară oxigenării complete a acestuia.
În concluzie, în condiţii de efort fizic, chiar dacă se produce scurtarea duratei de
circulaţie a sângelui prin capilarele pulmonare, totuşi sângele este oxigenat complet.

Transportul oxigenului prin sângele arterial

Un volum de aprox. 98% din sângele de la nivel pulmonar care pătrunde în atriul stâng
a străbătut capilarele alveolare şi a fost oxigenat, restul de 2% a trecut din aortă în circulaţia
bronşică, asigurând vascularizaţia ţesuturilor pulmonare. Acest flux sanguin este denumit flux
şuntat, ceea ce înseamnă că sângele ocoleşte zonele de schimb gazos.
La ieşirea din plămâni, valoarea PO2 în sângele şuntat este aprox. egală cu cea din
sângele venos sistemic.
Când sângele şuntat şi sângele oxigenat din capilarele alveolare se amestecă în venele
pulmonare, acest adaus venos de sânge produce scăderea valorii PO2 în sângele venos care
pătrunde în ½ stângă a inimii şi care este pompat în aortă.

Difuziunea oxigenului din capilarele periferice în lichidul interstiţial

Există un gradient de presiune iniţial extrem de mare, care produce difuziunea rapidă a
O2 din sângele capilar în ţesuturi, acest proces se desfăşoară atât de rapid încât valoarea PO 2 în
capilare scade până aproape de nivelul din interstiţiu.

Efectul debitului circulator asupra PO2 din lichidul interstiţial

Dacă debitul circulator al unui ţesut este crescut, la nivelul acestuia vor fi transportate
cantităţi mai mari de oxigen , iar valoarea PO2 în ţesut va creşte.

Efectul ratei metabolismului tisular asupra PO2 din lichidul interstiţial

 Dacă metabolismul celular consumă mai mult O 2 decât în mod normal, acest lucru
antrenează scăderea PO2 în lichidul interstiţial.
Se produce reducerea PO2 în lichidul interstiţial când consumul celular de O 2 este
crescut şi creşterea PO2 în lichidul interstiţial când consumul celular de O2 este scăzut.
În concluzie, PO2 tisular este condiţionat de echilibrul dintre 1) rata transportului
sanguin al O2 la ţesuturi şi 2) rata consumului de O2 la nivelul ţesuturilor.

Difuziunea oxigenului din capilarele periferice în celulele ţesuturilor

Celulele consumă O2 în permanenţă. Valoarea PO2 în celulele ţesuturilor periferice

rămâne mai mcă decât valoarea PO2 în capilarele periferice.

Difuziunea bioxidului de carbon din celulele ţesuturilor periferice în capilare şi

din capilarele pulmonare în alveole

În urma folosirii inracelulare, O2 este transformat în CO2, ceea ce determină creşterea

PCO2 intracelular. Din cauza valorilor crescute ale PCO2 intracelular se produce difuziunea
CO2 din celule în capilarele tisulare, acesta fiind transportat prin sânge la plămâni.
La nivel pulmonar, CO2 difuzează din capilarele pulmonare în alveole şi este eliminat
prin expiraţie.
În fiecare secvenţă a transportului gazelor respiratorii, CO2 difuzează în sens opus
difuziunii O2.
Diferenţa dintre difuziunea CO2 şi difuziunea O2 este că, CO2 difuzează de 20x mai
rapid decât O2.
Gradientele de presiune necesare producerii difuziunii CO 2 sunt mult mai mici decât
gradientele de presiune necesare producerii difuziunii O2.

Efectul ratei metabolismului tisular şi al fluxului sanguin tisular asupra PCO 2

interstiţial
Fluxul sanguin prin capilarele tisulare şi metabolismul tisular influenţează PCO 2 în
sens opus efectului acestora asupra PO2 tisular. Scăderea fluxului sanguin la ¼ din normal
determină creşterea PCO2 tisular. În sens invers, creşterea fluxului sanguin peste valoarea
normală induce scăderea PCO2 interstiţial la nivel aproape egal cu valoarea PCO2 în sângele
arterial care pătrunde în capilarele tisulare.
Creşterea ratei metabolismului tisular antrenează creşterea marcată a PCO 2 în lichidul
interstiţial indiferent de valoarea debitului circulator, în timp ce scăderea ratei metabolice la ¼
din valoarea normală determină scăderea PCO2 interstiţial, apropiindu-se de valoarea PCO2 în
sângele arterial.

Rolul hemoglobinei în transportul oxigenului

În mod normal, aprox. 97% din O2 este transportat de la plămâni la ţesuturile

periferice sub forma unui compus chimic cu hemoglobina din eritrocite, restul de 3% este
transportat sub formă dizolvată în apa din plasmă şi eritrocite.
În concluzie, în condiţii normale, O2 este transportat la ţesuturi aproape în întregime
de către hemoglobină.

Combinarea reversibilă a oxigenului cu hemoglobina

Molecula de O2 se leagă labil şi reversibil de porţiunea hem a hemoglobinei.

 La valori mari ale PO2, cum sunt cele din capilarele pulmonare, oxigenul se combină
cu hemoglobina; la valori mici ale PO2, cum sunt cele din capilarele tisulare, O2 se disociază
de hemoglobină. Acesta este mecanismul de bază care asigură transportul O 2 de la plămâni la
ţesuturi.

Curba de disociere a oxihemoglobinei

Curba de disociere a oxihemoglobinei, care relevă creşterea progresivă a procentului
de oxihemoglobina în paralel cu creşterea PO2 sanguin; acest procent reprezintă gradul de
saturaţie al hemoglobinei. Deoarece în sângele care părăseşte plămânii şi pătrunde în arterele
sistemice, rezultă din curba de disociere faptul că gradul obişnuit de saturaţie cu O 2 al
sângelui arterial sistemic este în medie de 97%, în schimb, în sângele venos normal, care se
întoarce din ţesuturile periferice, PO2 are valoarea de aprox. 40 mmHg, iar saturaţia
hemoglobinei este 75%.

Cantitatea maximă de oxigen care se poate combina cu hemoglobina din sânge

Fiecare gram de hemoglobină poate lega o cantitate maximă de 1,34 ml de oxigen.
Înmulţind 15 grame cu 1,34 se obţine rezultatul 20,1, ceea ce înseamnă că, în medie, cele 15
grame de hemoglobină din 100 ml de sânge pot lega o cantitate de 20 ml de O 2, în condiţiile
existenţei unei hemoglobine saturate 100%. Acest rezultat se exprimă ca 20 volume la sută.

Cantitatea de oxigen eliberată prin disocierea oxihemoglobinei în timp ce sângele

arterial sistemic străbate ţesuturile
În mod obişnuit, în sângele arterial sistemic a cărui saturaţie în O 2 este de 97%,
cantitatea totală de O2 legat de hemoglobină este aprox. 19,4 ml la 100 ml de sânge. În timpul
străbaterii capilarelor tisulare, această cantitate scade, în medie, la 14,4 ml (PO2 este egală cu
40 mmHg, hemoglobina este saturată 75%).
În condiţii normale, cantitate de aprox. 5 ml de oxigen este transportată de la plămâni
la ţesuturi în 100 ml de sânge.

Transportul oxigenului în condiţii de efort fizic intens

În timpul unui efort fizic intens, celulele musculare prezintă o rată crescută de
utilizare a oxigenului, care, în situaţii extreme poate determina scăderea PO 2 în lichidul
interstiţial.
Fiecare volum de sânge care străbate ţesuturile furnizează de 3x mai mult O 2 decât în
mod normal.

Coeficientul de utilizare a oxigenului

Procentul de sânge care cedează O2 în timp ce străbate capilarele tisulare este denumit
coeficient de utilizare a O2. Valoarea normală a acestui coeficient este de aprox. 25%.
Înseamnă că 25% din oxihemoglobină disociază, cedând O2 ţesuturilor.
În timpul unui efort fizic intens, coeficientul de utilizare a O 2 la nivelul întregului
organism poate creşte la valori cuprinse ăntre 75-85%.
La nivel local, unde fluxul sanguin este extrem de lent sau rata metabolică este foarte
mare, valorile coeficientului de utilizare a O 2 se pot apropia de 100% (întreaga cantitate de O 2
este cedată ţesuturilor).

Rolul hemoglobinei în tamponarea PO2 tisular

Hemoglobina are rolul de sistem tampon al O 2 tisular. Hemoglobina este principalul

factor care produce stabilizarea presiunii oxigenului în ţesuturi.
 Rolul hemoglobinei în menţinerea unei valori cvasiconstante a PO2 în ţesuturi
În condiţii bazale, ţesuturile necesită un aport de aproximativ 5 ml de O 2 la fiecare
volum de 100 ml de sânge care străbate capilarele tisulare.
Prin urmare, PO2 nu poate să depăşească nivelul de 40 mmHg în mod normal,
deoarece, în caz contrar, necesarul de O2 al ţesuturilor nu ar putea disocia din
oxihemoglobină.
Hemoglobina reglează, în condiţii normale, valoarea maximă a presiunii O2 în ţesuturi
la aprox. 40 mmHg.
Hemoglobina asigură aportul de O2 la ţesuturi la o valoare a PO2 care este menţinută
între 15-40 mmHg.

Când concentraţia oxigenului în aerul atmosferic se modifică semnificativ, efectul

de tamponare al hemoglobinei reuşeşte să menţină un nivel cvasiconstant al PO2 tisular
Din curba de disociere a oxihemoglobinei reiese că în momentul în care PO 2 alveolar
scade, saturaţia în O2 a hemoglobinei din sângele arteial scade.
Ţesuturile absorb o cantitate de aprox. 5 ml de O 2 din 100 ml de sânge care străbate
ţesuturile; pentru ca O2 să poată disocia, se produce scăderea PO 2 în sângele venos, astfel PO2
tisular rămâne aproape nemodificat , în pofida scăderii marcate a valorii PO2 alveolar.

Factorii care produc devierea curbei de disociere a oxihemoglobinei – importanţa

acestora în transportul oxigenului

Există o serie de factori care pot devia curba de disociere a oxihemoglobinei. Pe lângă
modificările pH-ului, există şi alţi factori care pot produce devierea curbei. Trei dintre factorii
care produc devierea curbei către dreapta sunt: 1) creşterea concentraţiei CO 2, 2) creşterea
temperaturii sângelui şi 3) creşterea nivelului 2,3-bifosfogliceratului (compus fosfat important
din punct de vedere metabolic şi ale cărui concentraţii sanguine variază în funcţie de
parametrii statusului metabolic.

Creşterea aportului de oxigen la ţesuturi când nivelul bioxidului de carbon şi al

ionilor de hidrogen produce devierea curbei de disociere a oxihemoglobinei – efectul
Bohr
Devierea către dreapta a curbei de disociere a oxihemoglobinei ca urmare a creşterii
concentraţiei sanguine a CO2 şi a ionilor de hidrogen produce o intensificare semnificativă a
eliberării O2 din sânge în ţesuturi şi a oxigenării sângelui la nivel pulmonar. Acesta este
efectul Bohr şi poate fi explicat astfel: pe măsură ce sângele străbate ţesuturile, CO 2 difuzează
din celule ţesuturilor în sânge. Acest lucru produce creşterea PCO2 sanguin, ceea ce determină
creşterea nivelului sanguin de H2CO3 (acid carbonic) şi creşterea concentraţiei ionilor de
hidrogen. Aceste modificări produc devierea curbei de disociere a oxihemoglobinei către
dreapta şi în sens descendent, forţând disocierea O2 de hemoglobină şi mărind astfel cantitatea
de O2 furnizată ţesuturilor.
La nivel pulmonar evenimentele se desfăşoară similar, dar în direcţie inversă: CO 2
difuzează din sânge în alveole. Acest lucru înseamnă scăderea PCO 2 sanguin şi a concentraţiei
ionilor de hidrogen, ceea ce determină devierea curbei de disociere a oxihemoglobinei către
stânga şi în sens ascendent. Prin urmare, se produce mărirea cantităţii de oxigen, care se
combină cu hemoglobina la o valoare dată a PO 2 alveolar, fapt care antrenează creşterea
transportului de O2 la ţesuturi.
 Efectul 2,3-bifosfogliceratului de deviere a curbei de disociere a
oxihemoglobinei
Concentraţia sanguină normală de 2,3-bifosfoglicerat (BPG) determină devierea
constantă şi puţin către dreapta a curbei de disociere a oxihemoglobinei.
În condiţii de hipoxie prelungită mai mult de câteva ore, concentraţia sanguină de
BPG creşte considerabil şi determină accentuarea devierii către dreapta a curbei de disociere a
oxihemoglobinei. Acest fapt intensifică eliberarea O2 în ţesuturi.
Prin urmare, în anumite situaţii, mecanismul BPG poate deveni important în adaptarea
organismului la hipoxie, în special la hipoxia produsă prin flux sanguin tisular redus.

Devierea curbei de disociere a oxihemoglobinei în condiţii de efort fizic

În condiţii de effort fizic, există câţiva factori care produc devierea marcată către
dreapta a curbei de disociere a oxihemoglobinei, furnizând astfel cantităţi suplimentare de O2
fibrelor musculare care participă activ la efort. Musculatura angajată în efortul fizic produce
CO2 în cantităţi mari; aceasta împreună cu alţi câţiva acizi eliberaţi din muşchi produc
creşterea concentraţiei sanguine a ionilor de hidrogen la nivelul capilarelor musculare.
Temperatura musculaturii creşte cu 2-30C, fapt care induce creşterea suplimentară a
necesarului de O2. Acţiunea combinată a acestor factori produce devierea marcată către
dreapta a curbei de disociere a oxihemoglobinei pentru sângele din capilarele musculare.
Devierea curbei către dreapta forţează disocierea O2 de hemoglobină şi eliberarea acestuia în
muşchi la valori ale PO2 de până la 40 mmHg, chiar şi după ce 70% din O2 a fost disociat de
hemoglobină. Ulterior, la nivel pulmonary, devierea curbei se produce în sens opus, ceea ce
permite absorbţia unor cantităţi suplimentare de O2 din alveole.

Consumul metabolic de oxigen la nivel celular

Efectul PO2 intracelular asupra ratei consumului de oxigen

Pentru desfăşurarea normală a reacţiilor chimice intracelulare este necesar un nivel
relativ mic al presiunii intracelulare a O2. Explicaţia constă în faptul că sistemele enzimatice
ale celulei sunt astfel programate încât când valoarea PO 2 celular depăşeşte 1 mmHg,
disponibilitatea O2 nu mai constituie un factor limitative al ratei reacţiilor chimice. Principalul
factor limitative devine concentraţia intracelulară de adenozin difosfat (ADP).
Când adenozin trifosfatul (ATP) este utilizat utilizat de către celule în scopul
producerii de energie, are loc conversia acestuia în ADP. Creşterea concentraţiei de ADP
determină creşterea consumului metabolic de O2; oxigenul se combină cu diferitele substanţe
nutritive de la nivel cellular, generând energie, care este utilizată pentru reconvertirea ADP-
ului în ATP.
În condiţii fiziologice, rata consumului cellular de O2 este controlată în principal de
rata consumului energetic al celulelor – cu alte cuvinte, de rata conversiei ATP-ului în ADP.

Efectul distanţei pe care se produce difuziunea din capilar în celulă asupra

consumului de oxigen
În mod normal, O2 poate difuza imediat din sângele capilar în celulă, asigurând aportul
de O2 necesar metabolismului.
Uneori, celulele pot fi localizate la distanţă de capilare, iar rata difuziunii oxigenului în
aceste celule poate fi atât de redusă încât PO 2 intracelular scade sub nivelul critic necesar
menţinerii unui metabolism celular maximal. În aceste condiţii, consumul celular de O 2 este
limitat de difuziune şi nu mai depinde de cantitatea de ADP format în celule. Această situaţie
este prezentă în situaţii patologice.

Efectul fluxului sanguin asupra consumului metabolic de oxigen

Cantitatea totală de O2 disponibil în fiecare minut la nivelul unui anumit ţesut este
determinată de: 1) cantitatea de O2 care poate fi transportată la ţesut într-un volum egal cu
100 ml de sânge şi 2) debitul circulator.
Dacă debitul circulator scade la zero, cantitatea de O2 disponibil va fi, de asemenea,
egală cu zero. Există situaţii în care debitul circulator printr-un ţesut este atât de scăzut încât
PO2 tisular scade sub valoarea critică de 1 mmHg, care este necesară susţinerii
metabolismului intracelular. În aceste condiţii, rata consumului tisular de O 2 este limitată de
fluxul sanguin.

Transportul oxigenului sub formă dizolvată

Cantitatea de O2 transportată la ţesuturi sub formă dizolvată este redusă în mod

normal, reprezentând aprox. 3% din cantitatea totală de O 2 transportat, spre sdeosebire de O2
legat de hemoglobină care reprezintă 97% din cantitatea totală de O2.
În timpul unui efort fizic intens, când hemoglobina eliberează de 3x mai mult O 2 la
nivelul ţesuturilor, cantitatea relativă de O2 transportat sub formă dizolvată scade la 1,5% din
cantitatea totală de O2.

Combinarea hemoglobinei cu monoxidul de carbon – dislocarea oxigenului

Monoxidul de carbon se combină cu hemoglobina la nivelul aceluiaşi situs molecular

la care este legat O2; monoxidul de carbon poate disloca O2 legat de hemoglobină, fapt care
determină scăderea capacităţii sângelui de a transporta O2.
Afinitatea hemoglobinei pentru monoxidul de carbon este de 250x mai mare decât
pentru O2.
Deşi cantitatea de O2 din sânge este mult diminuată în intoxicaţia cu monoxid de
carbon, PO2 sanguin poate avea valori normale.
Expunerea la monoxid de carbon poate fi extrem de periculoasă, deoarece sângele îşi
păstrează culoarea roşu intens şi nu există semne evidente de hipoxie, cum ar fi coloraţia
albăstruie a vârfurilor degetelor sau a buzelor (cianoza).
Valoarea PO2 nu este scăzută, iar mecanismul de feed back care în mod normal
produce creşterea ratei respiratorii ca răspuns la scăderea concentraşiei O2 (reflectată prin
scăderea PO2) este absent.

Transportul sanguin al bioxidului de carbon

Chiar în condiţii anormale, dioxidul de carbon poate fi transportat în cantităţi mult mai
mari decât O2.
Cantitatea de CO2 din sânge intervine în echilibrul acido-bazic al lichidelor
organismului.
În condiţii normale, de repaus, în medie o cantitate de 4 ml de CO2 este transportată de
la ţesuturi la plămâni într-un volum de 100 ml de sânge.

Forme clinioce de transport al bioxidului de carbon

 Procesul de transport al CO 2 începe cu difuziunea acestuia din celulele ţesuturilor în
sânge sub formă de CO2 molecular dizolvat.
Odată pătruns în capilarele tisulare, CO2 declanşează instantaneu o multitudine de
reacţii fizice şi chimice, care joacă un rol esenţial pentru transportul CO2.

Transportul bioxidului de carbon sub formă dizolvată

O mică parte a CO2 este transportată la plămâni sub formă dizolvată.

Transportul bioxidului de carbon sub forma ionului bicarbonat

Reacţia bioxidului de carbon cu apa din structura eritrocitelor – efectul
anhidrazei carbonice
Bioxidul de carbon dizolvat în sânge reacţionează cu apa şi formează acidul carbonic.
Această reacţie ar decurge mult mai lent şi ar fi practic lipsită de importanţă dacă în interiorul
eritrocitelor nu ar exista o enzimă denumită anhidraza carbonică, al cărei rol este de a cataliza
reacţia dintre CO2 şi H2O şi de a accelera rata acestei reacţii.

Disocierea acidului carbonic în ion bicarbonat şi ioni de hidrogen

Într-o fracţiune de secundă, acidul carbonic format în eritriocite (H 2CO3) disociază în
ioni de hidrogen şi ioni bicarbonat (H+ şi HCO3-).
Majoritatea ionilor de hidrogen se combină cu hemoglobina eritrocitelor, deoarece
structura proteică a hemoglobinei este un puternic factor-tampon acido-bazic.
Ionii bicarbonat difuzează din eritrocite în plasmă la schimb cu ionii de clor, care
difuzează în sens invers. Schimbul este posibil ca urmare a prezenţei unei proteine-transportor
bicarbonat-clor de la nivelul membranei eritrocitelor, care asigură fluxul acestor doi ioni în
sensuri opuse, cu viteze mari.
Conţinutul de ioni de clor al eritrocitelor din sângele bvenos este mai mare decât în
eritrocitele din sângele arterial, fenomenul fiind denumit transferul ionilor de clor.
Combinarea reversibilă a CO2 cu H2O din structura eritrocitelor sub influenţa
anhidrazei carbonice asigură transportul de la ţesuturi la plămâni a cel puţin 70% din CO 2.
Aceasta este modalitatea principală de transport al CO2.

Transportul bioxidului de carbon prin combinare cu hemoglobina şi proteinele

plasmatice – carbaminohemoglobina
Pe lângă faptul că reacţionează cu apa, CO 2 reacţionează direct şi cu radicalii amino ai
moleculei de hemoglobină, formân un compus denumit carbaminohemoglobină (CO2Hgb).
Combinarea CO2 cu hemoglobina este rezultatul unei reacţii reversibile care duce la
formarea unei legături chimice labile; CO2 poate fi uşor eliberat în alveole, unde valoarea
PCO2 este mai mică decât în capilarele pulmonare.
O cantitate mică de CO2 reacţionează cu proteinele plasmatice din capilarele tisulare.
Această combinaţie este mai puţin semnificativă pentru transportul CO2.
Cantitatea de CO2 care poate fi transportată de la ţesuturile periferice la plămâni sub
formă de carbaminohemoglobină şi în combinaţie cu proteinele plasmatice reprezintă aprox.
30% din cantitatea totală de CO2 transportat (în mod normal o cantitate de aprox. 1,5 ml CO 2
într-un volum de 100 ml de sânge).

Curba de disociere a bioxidului de carbon

Curba de disociere a CO2 indică dependenţa de PCO2 a bioxidului de carbon.

PCO2 sanguin are o valoare normală cuprinsă între 40 mmHg în sângele arterial şi 45
mmHg în sângele venos.
 Prin combinarea oxigenului cu hemoglobina este eliberat bioxidul de carbon
(efectul Haldane), determinând creşterea transportului de CO2

Creşterea concentraţiei CO2 în sânge determină disocierea O2 de hemoglobină (efectul

Bohr), ceea ce reprezintă un factor important de creştere a transportului de O2.
Relaţia inversă este, de asemenea, valabilă: combinarea O2 cu hemoglobina tinde să
disloce CO2, acesta urmând a fi eliminat din sânge. Acest efect, denumit efectul haldane, are
un rol mult mai important din punct de vedere cantitativ în stimularea transportului CO 2
comparativ cu rolul efectului Bohr în stimularea transportului de O2.
Efectul Haldane este consecinţa faptului că, prin combinarea O 2 cu hemoglobina la
nivel pulmonar, hemoglobina devine un acid mai puternic. Acest fapt determină dislocarea
CO2 şi difuziunea acestuia din sânge în alveole în două moduri: 1) hemoglobina mult mai
acidă se combină mai greu cu Co2 pentru a forma caraminohemoglobină, producând astfel
disocierea CO2 din compuşiicaramino existenţi în sânge; 2) aciditatea crescută a
hemoglobinei determină eliberarea unui exces de ioni de hidrogen care se combină cu ionii
bicarbonat formând acid carbonic, care, ulterior, disociază în H 2O şi CO2, iar CO2 difuzează
din sânge în alveole şi, în cele din urmă în aerul expirat.

Variaţiile acidităţii sanguine în timpul transportului bioxidului de carbon

Acidul carbonic format în urma difuziunii CO2 în sângele din ţesuturile periferice
determină scăderea pH-ului sanguin.
Reacţia dintre acidul carbonic şi factorii-tampon acido-bazici din sânge previne
creşterea marcată a concentraţiei ionilor de hidrogen şi scăderea importantă a pH-ului.
pH-ul sângelui arterial este egal cu 7,41 şi, pe măsura creşterii cantităţii de CO 2 în
capilarele tisulare, pH-ul scade la nivel venos la 7,37.
Reversul acestui proces are loc când CO2 difuzează din sânge în alveolele pulmonare,
valoarea pH-ului arterial revenind la 7,41.

Coeficientul respirator

Un volum de 100 ml de sânge transportă o cantitate de 5 ml de O 2 de la plămâni la

ţesuturi, în timp ce acelaşi volum de sânge transportă o cantitate de 4 ml de CO 2 de la ţesuturi
la plămâni.
În condiţii normale, de repaus, cantitatea de CO 2 expirat echivalează cu 82% din
cantitatea de O2 inspirat.
Raportul dintre CO2 produs şi O2 consumat este denumit coeficient respirator (R).

R = Rata producerii CO2 / Rata consumului de O2

Valoarea coeficientului respirator preyint[ varia’ii ]n func’ie de parametrii statusului

metabolic.
Când metabolismul utilizează numai carbohidraţi, R creşte la valoarea 1. În schimb,
când metabolismul energetic utilizează numai lipide, R scade ajungând la valoarea 0,7.
Explicaţia acestor variaţii rezidă în faptul că, în situaţia metabolizării carbohidraţilor cu O 2,
pentru fiecare moleculă de O2 consumată rezultă o moleculă de CO2; când O2 reacţionează cu
lipidele, o mare parte a O2 se combină cu atomii de hidrogen din structura lipidelor şi
formează apă, nu bioxid de carbon.
 În condiţiile metabolizării exclusive a lipidelor, coeficientul respirator al reacţiilor
chimice tisulare este egal cu 0,7 în loc de 1.
În cazul unei persoane cu o dietă normală care consumă carbohidraţi, lipide şi proteine
în cantităţi obişnuite, se consideră că R are valoarea medie de 0,825.

---