DREPT CIVIL.

PERSOANELE

Conf. univ. dr. Carmen Tamara UNGUREANU

SUPORT CURS
 
  
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL. PERSOANELE

Conf. univ. dr. Carmen Tamara UNGUREANU

- SUPORT CURS -
(după noul Cod civil)

Anul I

Semestrul II

2013 
 

2
 CUPRINS 
 
 
Capitolul 1 ‐ Dovada drepturilor subiective civile (Probele) ................................................... 5

I.Noțiunea, obiectul, sarcina și importanța probei................................................................ 5

II. Înscrisurile.......................................................................................................................... 8

III. Mărturia (proba cu martori) ........................................................................................... 16

IV. Mărturisirea.................................................................................................................... 19

V. Prezumțiile ...................................................................................................................... 21

Capitolul 2 ‐ Prescripția extinctivă ......................................................................................... 25

I. Noțiune ............................................................................................................................. 25

II. Funcțiile prescripției extinctive ....................................................................................... 27

III. Efectul prescripției extinctive ......................................................................................... 28

IV. Domeniul prescripției extinctive .................................................................................... 29

V. Termenele de prescripție extinctivă ............................................................................... 32

VI. Cursul prescripției extinctive.......................................................................................... 34

1. Inceputul prescripției extinctive .................................................................................. 34

2. Suspendarea prescripției extinctive ............................................................................ 38

3. Intreruperea prescripției extinctive............................................................................. 42

4. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă........................................................ 45

5. Împlinirea prescripției extinctive................................................................................. 46

Capitolul 3 ‐ Persoana fizică ................................................................................................... 49

I. Identificarea persoanei fizice ........................................................................................... 49

1. Numele ........................................................................................................................ 50

2. Domiciliul..................................................................................................................... 60

3. Starea civilă.................................................................................................................. 64

II. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil.................................................... 83

1. Ocrotirea minorului ..................................................................................................... 83

3
 2. Ocrotirea bolnavilor psihici (alienaților și debililor mintali) ...................................... 101

3. Ocrotirea persoanei fizice cu capacitate de exercițiu, aflată în situații deosebite .... 106

Capitolul 4 ‐ Persoana juridică.............................................................................................. 110

I. Clasificare ....................................................................................................................... 110

II. Elemente constitutive.................................................................................................... 113

III. Identificarea persoanei juridice.................................................................................... 114

IV. Regimul persoanei juridice........................................................................................... 117

1. Inființarea persoanelor juridice................................................................................. 117

2.Nulitatea persoanei juridice........................................................................................ 120

3. Reorganizarea persoanei juridice .............................................................................. 121

4. Încetarea persoanei juridice ...................................................................................... 126

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

4
 Capitolul 1 ‐ Dovada drepturilor subiective civile (Probele) 
 
I. Noțiunea, obiectul, sarcina si importanța probei 
II. Înscrisurile 
III. Mărturia (proba cu martori) 
IV. Mărturisirea 
V. Prezumțiile 
 
Obiective:  
- Înțelegerea  importanței  probelor  în  vederea  dovedirii  drepturilor 
și  obligațiilor  –  noțiuni  însușite  în  semestrul  precedent;  (Dacă 
drepturile ori obligațiile nu pot fi dovedite, este ca şi cum acestea 
nu ar exista); 
- Asigurarea  distincției  între  latura  de  drept  material  a  probelor  și 
aceea  de  drept  procesual  civil,  ultima  fiind  studiată  la  materia 
Drept procesual civil; 
- Însușirea  noțiunilor  de  bază  cu  privire  la  dovada  drepturilor 
subiective civile și a obligațiilor corelative lor. 
 
  Spre deosebire de Codul civil din 1864, în Codul civil în vigoare nu 
există  prevederi  referitoare  la  probe.  Legiuitorul  a  renunțat  la  tratarea 
separată  a  admisibilității  probelor  și  a  administrării  lor.  Admisibilitatea 
probelor,  considerată  ca  având  un  caracter  material,  era  reglementată 
de Codul civil din 1864, iar administrarea probelor, de natură procesuală, 
era  reglementată  de  Codul  de  procedură  civilă  din  1865.  În  prezent, 
probele sunt reglementate în mod unitar în noul Cod de procedură civilă 
(Legea 134/2010).  
  Noul Cod de procedură civilă conține și dispoziții tranzitorii. Astfel, 
potrivit art. 26, în ceea ce privește condițiile de admisibilitate și puterea 
doveditoare  a  probelor  preconstituite  și  a  prezumțiilor  legale,  legea 
aplicabilă este legea în vigoare la data producerii faptelor juridice ce fac 
obiectul probei. Aceasta înseamnă că supraviețuiește legea veche, adică 
prevederile  din  Codul  civil  din  1864.  În  ceea  ce  privește  administrarea 
probelor,  operează  principiul  aplicării  imediate a legii  noi,  aplicându‐se, 
deci, prevederile din  noul Cod de procedură civilă.  
  Urmează o prezentare succintă a probelor, conform noului Cod de 
procedură civilă. 
 
I.Noțiunea, obiectul, sarcina și importanța probei 
  1. Noțiune. 

5
  Într‐o accepțiune generală, „a proba” sau „a dovedi”, înseamnă a 
stabili  realitatea  unei  afirmații,  a  demonstra  că  ea  corespunde 
adevărului.  Drept  urmare,  pentru  a  dovedi  existența  unor  drepturi  sau 
obligații de care, de cele mai multe ori, instanța nu poate lua cunoştință 
nemijlocit,  trebuie  dovedită  existența  faptelor  sau  actelor  juridice  care 
au generat raportul juridic din care decurg drepturile şi obligațiile.  
  Termenul de probă are două accepțiuni: aceea de mijloc de probă, 
care  constă  în  mijlocul,  instrumentul  stabilit  de  lege  prin  care  se  poate 
dovedi  un  raport  juridic  concret  (de  exemplu,  înscrisuri,  martori, 
prezumții,  mărturisire,  expertiză,  cercetare  la  fața  locului)  şi  de  fapt 
probator, care constă în faptul material, care odată dovedit este folosit 
pentru a proba alt fapt material, util pentru soluționarea litigiului. 
  Stabilirea în fața instanțelor judecătoreşti a existenței actelor sau 
faptelor  juridice  din  care  rezultă  drepturi  şi  obligații  în  conformitate  cu 
normele  prevăzute  de  lege,  se  numeşte  probațiune  judiciară,  iar 
mijloacele cu ajutorul cărora se stabileşte existența faptelor sau actelor 
juridice  din  care  izvorăsc  drepturi  şi  obligații  se  numesc  probe.  De 
exemplu,  cel  care  pretinde  în  fața  instanței  plata  prețului  unui  bun  pe 
care  l‐a  vândut  unei  alte  persoane,  trebuie  să  dovedească  încheierea 
unui  contract  de  vânzare‐cumpărare,  act  juridic  care  a  dat  naştere, 
printre  altele,  şi  dreptului  vânzătorului  la  prețul  bunului  vândut  şi, 
respectiv obligației corelative pentru cumpărător de a plăti acel preț.  
   
2. Obiectul probei.  
Obiectul  probei  îl  constituie  faptele  sau  actele  juridice 
generatoare  de  drepturi  şi  obligații,  cu  privire  la  care  părțile  se  află  în 
litigiu  (art.  250  teza  I,  C.  pr.  civ.).    Normele  juridice,  utilizate  la 
soluționarea  litigiului,  nu  trebuie  dovedite.  Potrivit  art.  251  C.  pr.  civ. 
nimeni  nu  este  obligat  să  probeze  ceea  ce  instanța  este  obligată  să  ia 
cunoștință  din  oficiu.  Instanța  trebuie  să  ia  cunoștință  din  oficiu  de 
dreptul  în  vigoare  în  România  [art.  252  alin.  (1)  C.  pr.  civ.].  În  cazul  în 
care un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța 
poate  decide,  ținând  seama  de  circumstanțele  cauzei,  că  nu  mai  este 
necesară dovedirea lui [art. 255 alin. (2) C. pr. civ.]. 
Atât faptele  pozitive, cât  şi  cele negative  pot fi dovedite.  Faptele 
negative se dovedesc prin faptul pozitiv contrar, dacă sunt determinate. 
De  exemplu,  faptul  negativ  că  o  persoană  nu  a  fost  într‐o  anumită 
localitate la o anumită dată, se dovedeşte prin faptul pozitiv contrar, şi 
anume  că  acea  persoană  era  plecată  din  țară  la  data  respectivă.  Dacă 
faptul negativ este nedeterminat, nedefinit, proba lui nu se poate face. 

6
De exemplu, nu se poate proba că o persoană nu a fost niciodată într‐un 
anumit  loc.  Dacă  legea  prezumă  anumite  fapte,  acte  sau  împrejurări, 
acestea nu trebuie dovedite. De exemplu, conform articolului 414(1) din 
noul  Cod  civil  (similar  articolului  53  din  fostul  Cod  al  familiei),  copilul 
născut  sau  conceput  în  timpul  căsătoriei  are  ca  tată  pe  soțul  mamei; 
acesta  este  prezumția  de  paternitate  a  copilului  din  căsătorie;  în  acest 
caz,  nu  trebuie  să  se  facă  proba  paternității.  Nu  trebuie  dovedite  nici 
faptele notorii, adică acelea cunoscute de toată lumea.  
   
3. Sarcina probei.  
În ceea ce priveşte obligația de a face dovada faptului sau actului 
generator  al  dreptului  care  este  pretins,  adică  sarcina  probei,  aceasta 
revine,  în  primul  rând,  reclamantului,  deoarece,  potrivit  art.  249  C.  pr. 
civ.,  (similar  cu  art.  1169  C.  civ.  din  1864),  „cel  care  face  o  susținere  în 
cursul  procesului  trebuie  să  o  dovedească,  în  afară  de  cazurile  anume 
prevăzute  de  lege”.  Pârâtul,  care  nu  face  nici  o  propunere  în  fața 
instanței  judecătoreşti,  şi  se  mărgineşte  să  nege  dreptul  pretins  de 
reclamant,  nu  trebuie  să  probeze  nimic;  dacă  reclamantul  dovedeşte 
ceea ce pretinde, pârâtul trebuie să se apere şi să dovedească apărările 
lui.  Dacă,  însă,  pârâtul,  la  rândul  său,  contestă  faptele  dovedite  de 
reclamant, invocând alte fapte, devenind astfel şi el reclamant, va trebui 
să dovedească ceea ce pretinde. 
  Sarcina  probei  se  inversează  în  cazul  prezumțiilor  legale, 
considerându‐se  dovedite  faptele  prezumate  de  lege,  în  folosul  celui 
care invocă prezumția. Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ. partea căreia 
îi profită prezumția trebuie, însă, să dovedească faptul cunoscut, vecin şi 
conex,  pe  care  se  întemeiază  aceasta.  Cealaltă  parte  trebuie  să  facă 
dovada  contrară.  De  exemplu,  dacă  soțul  mamei  pretinde  că  nu  este 
tatăl  copilului  născut  în  timpul  căsătoriei,  el  trebuie  să  o  dovedească; 
copilul nu trebuie să dovedească nimic (decât că a fost născut în timpul 
căsătoriei), deoarece în favoarea lui operează prezumția de paternitate. 
  Sarcina probei referitoare la uzanțe, reguli deontologice și practici 
statornicite  între  părți  revine  celui  care  le  invocă.  Regulamentele  și 
reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai 
la cererea instanței [art. 255 alin. (3) C. pr. civ.].  
   
4.  Importanța  probei.  Pentru  a  soluționa  un  litigiu,  judecătorul 
trebuie  să  cunoască  raporturile  dintre  părți,  situația  juridică  creată, 
faptele  care  au  generat  litigiul.  Pentru  asta,  este  necesară  dovedirea 
pretențiilor  şi  apărărilor  părților,  nefiind  suficiente  afirmațiile  acestora, 

7
care  sunt  contradictorii.  Judecătorul,  pe  baza  probelor  administrate,  îşi 
formează  convingerea  şi  pronunță  o  hotărâre  prin  care  soluționează 
litigiul. Rezultă că probele prezintă  interes, pe  de  o parte, pentru părți, 
iar  pe  de  altă  parte,  pentru  judecător.  Probele  reprezintă  astfel 
mijloacele  prin  care  se  asigură  realizarea  drepturilor  subiective  civile 
împotriva acelora care le încalcă. Dacă drepturile nu pot fi dovedite, este 
ca şi cum acestea nu ar exista. 
   
II. Înscrisurile 
  1. Noțiune şi clasificare. 
  Prin  înscris  se  înțelege  orice  scriere  sau  altă  consemnare,  care 
cuprinde  date  despre  un  act  sau  fapt  juridic,  indiferent  de  suportul  ei 
material ori de modalitatea de conservare și stocare (art. 265 C. pr. civ.). 
De asemenea, înscrisul poate fi reprezentat de orice consemnare stocată 
şi conservată pe un suport. 
  În funcție de scopul urmărit la întocmirea înscrisului, adică de a fi 
folosit  sau  nu  ca  mijloc  de  probă,  înscrisurile  pot  fi:  înscrisuri 
preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite. 
Înscrisurile preconstituite, întocmite în mod special în scopul de a 
dovedi  ulterior,  la  nevoie,  un  raport  juridic,  sunt:  înscrisul  autentic, 
înscrisul sub semnătură privată, şi diferite bilete şi tichete.  
  Înscrisurile preconstituite, la rândul lor, în funcție de scopul în care 
sunt întocmite, se împart în: 
‐  înscrisuri  originare  (primordiale),  care  se  întocmesc  de  către  părți  sau 
de  către  organul  instrumentator  competent,  în  scopul  constatării 
încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic; 
‐  înscrisuri  recognitive,  prin  care  părțile  întocmesc  un  înscris  originar 
pierdut, având scopul de a‐l înlocui; înscrisul recognitiv se deosebeşte de 
duplicate  şi copii  prin faptul că este semnat  de partea sau părțile de la 
care provin şi care recunosc raportul juridic anterior; 
‐  înscrisuri  confirmative,  prin  care  o  persoană,  îndreptățită  să  ceară 
anularea  unui  act  juridic,  renunță  la  acest  drept,  acoperind  nulitatea 
relativă (art. 1262 și urm. C. civ.). 
  Înscrisurile  preconstituite  se  mai  împart  în:  înscrisuri  autentice, 
înscrisuri sub semnătură privată şi începutul de dovadă scrisă. 
Înscrisurile  se  mai  împart  în  originale  şi  reproduceri,  acestea  din 
urmă  putând  fi  duplicate  sau  copii.  Această  împărțire  prezintă  interes 
sub aspectul puterii doveditoare (art. 285 ‐ 287 C. pr. civ.).  
Înscrisurile  nepreconstituite,  care  nu  sunt  întocmite  în  scop  de 
probațiune,  sunt,  în  principal:  registrele  şi  hârtiile  domestice,  registrele 

8
profesioniștilor,  mențiunile  făcute  de  creditor  pe  titlul  constatator  al 
creanței sau pe chitanță.  
 
  2. Înscrisul autentic. 
  Conform  art.  269  C.  pr.  civ.,  sunt  autentice  înscrisurile  întocmite 
sau,  după  caz,  primite  şi  autentificate  de  o  autoritate  publică,  notarul 
public  sau  o  altă  persoană  învestită  de  stat  cu  exercițiul  unei  autorități 
sau puteri publice, în forma şi condițiile cerute de lege.  
  Autenticitatea  înscrisului  se  referă  la  următoarele  elemente: 
stabilirea  identității  părților,  exprimarea  consimțământului  acestora  cu 
privire  la  conținut,  semnătura  acestora  și  data  înscrisului.[art.  269 
alin.(1) teza a II‐a C. pr. civ.]. 
  Prin înscrisuri autentice, în general, se înțeleg înscrisurile notariale. 
Dar  numărul  lor  este  mult  mai  mare,  cuprinzând  toate  înscrisurile 
întocmite  de  funcționarii  publici  în  sfera  competenței  lor.  Sunt,  astfel, 
înscrisuri  autentice  (printre  altele):  actele  de  stare  civilă;  autorizările 
instanței  de  tutelă;  hotărârile  judecătoreşti;  procesele‐verbale  de 
îndeplinire a actelor de procedură. 
  Uneori, forma înscrisului autentic este cerută de lege chiar pentru 
validitatea    actului  juridic.  Neîndeplinirea  acestei  cerințe  are  drept 
consecință  nulitatea  absolută  a  actului  juridic  astfel  încheiat.  Potrivit 
articolului 1244 din noul Cod civil, în afara altor cazuri prevăzute de lege, 
trebuie  să  fie  încheiate  prin  înscris  autentic,  sub  sancțiunea  nulității 
absolute,  convențiile  care  strămută  sau  constituie  drepturi  reale,  care 
urmează  a  fi  înscrise  în  cartea  funciară.  De  exemplu,  trebuie  încheiate 
prin înscris autentic contractele de vânzare‐cumpărare care au ca obiect 
bunuri imobile. 
Un  act  juridic  este  solemn  numai  în  temeiul  legii,  nu  și  prin 
convenția părților. 
  Înscrisul autentic prezintă următoarele avantaje: 
a) face credință despre data sa până la declararea sa ca fals; 
b)  se  bucură  de  prezumția  de  validitate,  în  virtutea  căreia,  cel  ce  se 
prevalează  de  el  este  dispensat  de  orice  dovadă,  proba  contrară 
revenind părții care îl contestă; 
c)  face  dovada  până  la  declararea  sa  ca  fals,  în  ceea  ce  priveşte 
constatările  personale  ale  agentului  instrumentator,  făcute  în  limitele 
atribuțiilor  sale  şi  până  la  proba  contrară,  în  ceea  ce  priveşte  celelalte 
mențiuni, înscrise pe baza declarațiilor părților. 
Din cuprinsul art. 270 C. pr. civ. reiese forța probantă a înscrisului 
autentic. Astfel, puterea doveditoare a înscrisului autentic îşi are izvorul 

9
în faptul că înscrisul a fost întocmit sau primit şi autentificat de către un 
funcționar competent a instrumenta cu privire la actul respectiv. Această 
împrejurare  face  ca  înscrisul  în  cauză  să  se  bucure  de  prezumția  de 
autenticitate  în  privința  mențiunilor  consemnate  în  înscris  şi  care 
reprezintă  constatări  personale  ale  agentului  instrumentator,  în 
exercițiul  funcțiunii  sale  şi  în  limitele  atribuțiilor  ce‐i  sunt  conferite.  În 
ceea  ce  priveşte  celelalte  mențiuni  ale  actului,  privitoare  la  împrejurări 
declarate de părți, acestea fac dovada numai până la proba contrară. 
Mențiunile  din  înscrisul  autentic,  care  sunt  în  directă  legătură  cu 
raportul juridic al părților, fără a constitui obiectul principal al actului, fac 
dovada până la proba contrară. Celelalte mențiuni constituie, între părți, 
un început de dovadă scrisă [art. 1270 alin. (3) C. pr. civ.].  
 
  3. Înscrisul sub semnătură privată. 
Înscrisul  sub  semnătură  privată  este  orice  înscris  care  poartă 
semnătura  părților  (întocmit  fără  intervenția  unui  organ 
instrumentator),  indiferent  de  suportul  său  material.  El  nu  este  supus 
niciunei alte formalități, cu excepțiile anume prevăzute de lege (art. 272 
C. pr. civ.). 
Înscrisul sub semnătură privată poate fi scris de mână, de una sau 
de  alta  dintre  părți,  ori  parțial  de  una  şi  parțial  de  alta  sau  de  o  terță 
persoană.  El  poate  fi,  de  asemenea,  tehnoredactat,  dactilografiat  sau 
imprimat,  în  limba  română  sau  orice  altă limbă sau  chiar într‐un  limbaj 
convențional al părților. 
Potrivit art. 268 C. pr. civ. „(1) Semnătura unui înscris face deplină 
credință,  până  la  proba  contrară,  despre  existența  consimțământului 
părții care  l‐a  semnat  cu  privire la  conținutul  acestuia.  Dacă semnătura 
aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în 
condițiile  legii.  (2)  Când  semnătura  este  electronică,  aceasta  nu  este 
valabilă, decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege.”. 
În  raporturile  dintre  profesioniști,  art.  277  alin.  (2)  C.  pr.  civ. 
prevede că: „Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul 
activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada 
cuprinsului  său,  cu  excepția  cazului  în  care  legea  impune  forma  scrisă 
pentru însăși dovedirea actului juridic.”.   
  În principiu, în afara semnăturii părții sau a părților, nu se cere o 
altă  condiție  pentru  validitatea  înscrisurilor  sub  semnătură  privată.  Ca 
excepție  de  la  această  regulă  generală,  pentru  unele  înscrisuri  sub 
semnătură  privată,  se  cer  a  fi  îndeplinite  anumite  condiții  de  formă  în 
plus: formalitatea multiplului exemplar și mențiunea „bun și aprobat”. 

10
  
Formalitatea multiplului exemplar.  
În  art.  274  C.  pr.  civ.  (similar  cu  art.  1179  C.  civ.  din  1865)  se 
stabileşte  că  înscrisurile  sub  semnătură  privată  care  constată  contracte 
sinalagmatice trebuie să fie întocmite în atâtea exemplare originale câte 
părți  cu  interese  contrare  sunt  şi  trebuie  să  se  menționeze  pe  fiecare 
dintre ele câte exemplare originale s‐au întocmit. Textul precizează că se 
vor  face atâtea exemplare câte  părți  cu interese  contrare sunt,  deci  nu 
câți  participanți  sunt  la  încheierea  contractului.  Rațiunea  acestei 
dispoziții  legale  constă  în  faptul  că,  existând  obligații  reciproce,  este 
normal ca fiecare dintre contractanți să obțină dovada scrisă de care se 
poate servi în ipoteza în care celălalt nu‐şi îndeplineşte obligația.   
  Alături  de  condiția  pluralității  de  exemplare,  art.  274  C.  pr.  civ. 
impune  şi  condiția  ca  pe  fiecare  exemplar  original  să  se  facă  mențiune 
despre numărul originalelor care s‐au făcut.  
Prin  excepție,  nu  se  cere  respectarea  pluralității  de  exemplare 
atunci când  : 
‐  părțile,  de  comun  acord,  au  depus  singurul  original  la  un  terț  ales  de 
ele; 
‐ contractul este încheiat între profesioniști [art. 277 alin. (1) C. pr. civ.]; 
‐ are loc conversiunea înscrisului autentic nul, care, potrivit art. 271 alin. 
(2)  C.  pr.  civ.,  are  valoarea  unui  înscris  sub  semnătură  privată,  fără 
respectarea altei formalități. 
   De  asemenea,  dacă  una  dintre  părți  și‐a  executat  obligația,  nu 
poate invoca ulterior lipsa pluralității de exemplare.  
Nerespectarea oricăreia dintre cele două condiții prevăzute de art. 
274  C.  pr.  civ.,  atrage  nulitatea  înscrisului  ca  înscris  sub  semnătură 
privată (ca mijloc de  probă  cu acest titlu),  fără  să afecteze valabilitatea 
convenției însăşi. 
         
Mențiunea „bun şi aprobat”. 
Deoarece  înscrisul  sub  semnătură  privată  îşi  trage  puterea  sa 
probatorie  numai  din  semnătura  părții,  se  poate  întâmpla  ca,  atunci 
când  înscrisul  este  scris  de  o  altă  persoană,  semnătura  părții  să  nu 
exprime concordanța deplină dintre conținutul înscrisului şi declarația de 
voință  a  părții  semnatare,  mai  ales  când  semnătura  s‐ar  da  în  alb  şi 
înscrisul ar fi apoi completat de altcineva decât semnatarul ce‐şi asumă 
obligația, caz în care există primejdia modificării  obiectului sau întinderii 
obligației. Pentru a evita un asemenea risc, art. 275 C. pr. civ. (similar cu 
art.  1180  C.  civ.  din  1865)  dispune  că  înscrisul  sub  semnătură  privată, 

11
prin care o parte se obligă către o alta să‐i plătească o sumă de bani sau 
o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie scris în întregime de mâna 
aceleia dintre părți care îl subscrie sau cel puțin, în afară de semnătură, 
cel  care  se  obligă  să  scrie  cu  mâna  sa  „bun  și  aprobat  pentru…”,  cu 
arătarea în litere a sumei sau a cantității datorate.  
În  alin.  (2)  al  art.  275  C.  pr.  civ.  (similar  cu  art.  1181  C.  civ.  din 
1864)  se  arată  că  în  caz  de  nepotrivire  între  suma  arătată  în  cuprinsul 
înscrisului  și  cea  arătată  în  formula  „bun  și  aprobat”,  se  prezumă  că 
obligația nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul 
și formula „bun și aprobat” sunt scrise în întregime de mâna celui care s‐
a  obligat.  Prezumția  este,  însă,  relativă  şi,  ca  atare,  poate  fi  combătută 
prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori şi  prezumții, căci textul 
arată că se exceptează situația în care „se dovedește în care parte este 
greșeala sau dacă prin lege se prevede altfel”.  
  Această mențiune – bun şi aprobat ‐ nu este necesară atunci când: 
‐  obligația  unilaterală  are  ca  obiect  un  lucru  cert  şi  determinat  ori 
prestații de a face sau a nu face;  
‐ obligația unilaterală a debitorului nu este determinată;  
‐ se emit chitanțe liberatorii, deoarece în acest caz înscrisul nu se referă 
la naşterea unei obligații, ci la executarea ei;  
‐  înscrisul  este  nul  ca  înscris  autentic,  dar,  prin  conversiune,  devine 
valabil ca înscris sub semnătură privată și constată o obligație unilaterală 
ce  are  ca  obiect  o  sumă  de  bani  sau  o  câtime  de  lucruri  fungibile  [art. 
271 alin. (2) C. pr. civ.]; 
‐ contractul este încheiat între profesioniști [art. 277 alin. (1) C. pr. civ.]; 
  Nerespectarea  formalității „bun şi  aprobat”,  lipsește  înscrisul  sub 
semnătură privată de forță probantă; însă aceasta nu are nici o influență 
asupra convenției ca act juridic, care poate fi dovedită prin alte mijloace 
de  probă,  chiar  prin  proba  cu  martori  şi  prezumții,  pentru  că  înscrisul, 
deşi  nul  ca  înscris  sub  semnătură  privată,  el  reprezintă  un  început  de 
dovadă scrisă. 
 
  Forța probantă.  
În  ceea  ce  priveşte  forța  probantă  a  unui  înscris  sub  semnătură 
privată,  aceasta  derivă  din  însăși  semnătura  părții  sau  părților.  Potrivit 
art.  273  C.  pr.  civ.  (spre  deosebire  de  reglementarea  anterioară  a  art. 
1176  C.  civ.  din  1864)  înscrisul  sub  semnătură  privată  are  putere 
doveditoare  față  de  persoana  căreia  i  se  opune  sub  condiția 
recunoaşterii, dar nu beneficiază de prezumția de autenticitate pe care 
legea o recunoaşte înscrisului autentic. Prin urmare, el nu va constitui o 

12
probă în cazul în care nu este recunoscut de partea căreia i se opune sau 
nu este socotit de  lege  ca  recunoscut.  El  face  dovada numai  între părți 
până la proba contrară.  
  De  asemenea,  mențiunile  din  cuprinsul  înscrisului  sub  semnătură 
privată,  referitoare  la  actul  juridic  ce  constată  (obiect,  clauze,  condiții 
etc.)  sau  faptele  ce  relatează,  fac  dovada,  între  părți  până  la  proba 
contrară.  Înscrisul  sub  semnătură  privată,  chiar  dacă  a  fost  recunoscut, 
nu are forță probantă în ceea ce privește mențiunile străine de raportul 
juridic al părților. Aceste mențiuni pot servi ca început de dovadă scrisă. 
   
Data.  
Data  înscrisului  sub  semnătură  privată,  la  fel  ca  şi  cuprinsul 
înscrisului  ori  semnătura  părților,  este  supusă  condiției  recunoaşterii. 
Între  părți,  data  înscrisului  sub  semnătură  privată  face  dovada  până  la 
proba  contrară,  potrivit  art.  273  C.  pr.  civ.  Terților,  data  înscrisului  sub 
semnătură  privată  nu  le  este  opozabilă  prin  ea  însăşi.  Data  le  este 
opozabilă numai când a devenit certă.  
Potrivit art. 278 alin. (1) C. pr. civ. (asemănător cu art. 1182 C. civ. 
din  1864,  dar  mai  detaliat)  înscrisul  sub  semnătură  privată  dobândeşte 
dată certă: 
1. din ziua în care a fost prezentat spre a se conferi dată certă de 
către  notarul  public,  executorul  judecătoresc  sau  alt  funcționar 
competent în această privință;  
2.  din  ziua  când  a  fost  înfățișat  la  o  autoritate  sau  instituție 
publică, făcându‐se despre aceasta mențiune pe înscris;  
3. din ziua când a fost înregistrat într‐un registru sau alt document 
public;  
4. din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a 
scrie  a  celui  care  l‐a  întocmit  sau  a  unuia  dintre  cei  care  l‐au  subscris, 
după caz;  
5.  din  ziua  în  care  cuprinsul  înscrisului  este  reprodus,  chiar  și  pe 
scurt,  în  înscrisuri  autentice,  precum  încheieri,  procese‐verbale  pentru 
punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;  
6. din ziua în care s‐a petrecut un alt fapt de aceeași natură care 
dovedește în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.  
Condiția datei certe nu trebuie îndeplinită în cazul: 
‐  testamentului  olograf,  în  care  data  reprezintă  o  condiție  de 
validitate a actului juridic (art. 1041 C. civ.); 
‐  raporturilor  dintre  profesioniști,  în  care  înscrisurile  sub 
semnătură  privată  se  prezumă  că  au  fost  făcute  la  data  menționată  în 

13
cuprinsul lor; această dată poate fi combătută cu orice mijloc de probă; 
dacă  înscrisul  nu  conține  nicio  dată,  aceasta  poate  fi  stabilită  în 
raporturile dintre părți cu orice mijloc de probă  [art. 277 alin. (3) și (4) C. 
pr. civ.]; 
‐  chitanțelor  liberatorii,  cu  condiția  ca  instanța  să  hotărască  în 
acest sens [art. 278 alin. (2) C. pr. civ.]. 
   
4. Înscrisul în formă electronică.  
Potrivit art. 266 C. pr. civ. înscrisul în formă electronică este admis 
ca  probă  în  aceleași  condiții  ca  înscrisul  pe  suport  de  hârtie,  dacă 
îndeplinește  condițiile  prevăzute  de  lege.  Înscrisurile  în  formă 
electronică  sunt  supuse  dispozițiilor  legii  speciale  (art.  267  C.  pr.  civ.), 
adică legii privind semnătura electronică. Potrivit articolului 4 alineatul 2 
din  Legea  455/2001  privind  semnătura  electronică,  înscrisul  în  formă 
electronică reprezintă „o colecție de date în formă electronică între care 
există relații logice şi funcționale şi care redau litere, cifre sau orice alte 
caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul 
unui  program  informatic  sau  al  altui  procedeu  similar.”.  Înscrisul 
electronic  este  asimilat  înscrisului  sub  semnătură  privată,  dacă  i  s‐a 
încorporat, ataşat sau i s‐a asociat logic o semnătură elecronică extinsă, 
în  anumite  condiții.  În  ceea  ce  priveşte  forța  probantă  a  înscrisului 
electronic, art. 284 alin. (1) C. pr. civ. prevede că între părți face dovada 
până  la  proba  contrară,  ca  orice  înscris  sub  semnătură  privată,  cu 
condiția ca prin lege să nu se prevadă altfel. În art. 6 al Legii 455/ 2001 
privind semnătura elecronică (legea specială, care are prioritate față de 
legea  generală,  adică  față  de  Codul  de  procedură  civilă)  se  prevede 
altfel: dacă înscrisul în formă elecronică conține o semnătură electronică 
şi  este  recunoscut  de  partea  căreia  i  se  opune,  are  acelaşi  efect  ca  şi 
înscrisul autentic, între cei care l‐au subscris şi între cei care le reprezintă 
drepturile.  
 
5. Înscrisurile nepreconstituite.  
Sub acest titlu, de regulă, sunt cuprinse aşa‐numitele înscrisuri ce 
nu au nevoie să fie semnate pentru a putea să facă dovada, fapt pentru 
care mai sunt denumite înscrisuri nesemnate. 
  Din  categoria  înscrisurilor  nepreconstituite  fac  parte:  mențiunile 
făcute  de  creditor  pe  titlul  de  creanță,  registrele,  cărțile  şi  hârtiile 
domestice, registrele profesioniştilor, scrisorile. 
   
 

14
 Mențiunile făcute de creditor pe titlul de creanță. 
  Art.  281  teza  I  C.  pr.  civ.  (similar  cu  art.  1186  alin.  1  C.  civ.  din 
1864)  stabileşte  regula  că  mențiunile  făcute  de  creditor  pe  titlul  de 
creanță,  în  josul,  pe  marginea  sau  pe  dosul  acestuia  fac  dovada 
împotriva creditorului, chiar dacă nu sunt semnate sau datate de acesta, 
dar  titlul  a  fost  neîntrerupt  în  posesia  sa,  cu  dubla  condiție  ca  din 
cuprinsul lor să reiasă liberațiunea totală sau parțială a debitorului şi să 
fie scrise de mâna creditorului. 
  Puterea  doveditoare  a  acestor  mențiuni  este  lăsată  la  aprecierea 
instanței  judecătoreşti,  deoarece  ele  au  caracterul  unei  mărturisiri 
extrajudiciare scrise.  
 
Registrele şi hârtiile domestice. 
          Prin registre şi hârtii domestice se înțeleg condici, caiete, un număr 
de foi legate împreună sau pur şi simplu foi volante, pe care o persoană 
are  obiceiul  de  a  menționa  acte  şi  fapte  juridice  care  o  interesează: 
venituri,  cheltuieli,  plăți,  vânzări‐cumpărări.  Registrele  şi  hârtiile 
domestice nu fac nici o credință în favoarea celui care le ține (art. 279 
C. pr. civ. asemănător cu art. 1185 C. civ. din 1864), nici pentru a dovedi 
eliberarea sa de o obligație, nici pentru a dovedi un drept împotriva altuia, 
căci  nimeni  nu‐şi  poate  crea  singur  dovezi  în  favoarea  sa  şi  împotriva 
altora. Dacă, însă, cealaltă parte din litigiu se referă la aceste registre sau 
hârtii şi convine ca ele să fie folosite în proces, instanța judecătorească 
le  poate  reține  ca  mijloace  de  dovadă,  urmând  să  le  aprecieze  puterea 
doveditoare în funcție de încrederea pe care acestea i‐o pot inspira. 
În  conformitate  cu  prevederile  art.  279  C.  pr.  civ.,  mențiunile 
înscrise în registrele şi hârtiile domestice fac dovada împotriva celui care 
le‐a scris în următoarele două cazuri. 
  ‐ când din cuprinsul lor rezultă, în mod neîndoielnic, primirea unei 
plăți, în sensul larg al noțiunii de executare a unei obligații; 
  ‐ când ele cuprind recunoaşterea unei obligații față de un terț, cu 
arătarea  expresă  că  mențiunea  s‐a  făcut  pentru  a  ține  loc  de  titlu  în 
favoarea  terțului  creditor;  în  ambele  cazuri,  mențiunile  trebuie  scrise 
sau  semnate  de  proprietarul  registrului,  sau  hârtiei  volante,  iar  dacă 
au  fost  scrise  de  o  altă  persoană,  aceasta  să  fi  fost  însărcinată  în  mod 
special cu înscrierea mențiunilor. 
Puterea  doveditoare  a  mențiunilor  înscrise  în  registrele  şi  hârtiile 
casnice în aceste cazuri, este lăsată la aprecierea instanței de judecată, ele 
nefiind decât mărturisiri extrajudiciare scrise.  
 

15
 Registrele profesioniștilor. 
Potrivit art. 280 C. pr. civ.: „(1) Registrele profesioniștilor, întocmite 
și ținute cu respectarea dispozițiilor legale, pot face între aceștia deplina 
dovadă  în  justiție,  pentru  faptele  și  chestiunile  legate  de  activitatea  lor 
profesională.  (2)  Registrele  prevăzute  la  alin.  (1),  chiar  neținute  cu 
respectarea  dispozițiilor  legale,  fac  dovada  contra  celor  care  le‐au  ținut. 
Cu  toate  acestea,  partea  care  se  prevalează  de  ele  nu  poate  scinda 
conținutul lor. (3) În toate cazurile, instanța este în drept a aprecia dacă se 
poate  atribui  conținutului  registrelor  unui  profesionist  o  altă  putere 
doveditoare, dacă trebuie să se renunțe la această probă în cazul în care 
registrele părților nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o credibilitate 
mai mare registrelor uneia dintre părți.”. 
 
Scrisorile. 
Corespondența  între  două  persoane  poate  conține,  uneori, 
mărturisirea extrajudiciară a unor fapte probatorii, caz în care ea poate 
servi ca mijloc de probă în justiție. Folosirea scrisorii de către destinatar 
este  supusă  unor  restricții,  în  raport  cu  conținutul  scrisorii,  care  poate 
avea un caracter confidențial.  
Terții  pot  folosi  în  justiție  scrisorile,  în  aceleaşi  condiții,  dar  ei 
trebuie  să  dovedească,  în  plus,  că  au  intrat  în  mod  licit  în  posesia 
scrisorii respective. 
Ca probă, scrisoarea este o mărturisire extrajudiciară.  
 
III. Mărturia (proba cu martori) 
1. Noțiune. Trăsături. 
Martorii sunt persoane străine de litigiul civil, care au recepționat 
şi  memorizat  fapte  concludente pentru  rezolvarea litigiului  şi  pe care  le 
relatează  instanței  de  judecată,  ajutând‐o  la  stabilirea  adevărului. 
Mijlocul  de  probă  nu  este  martorul,  ci  depoziția  sa,  mărturia,  care  este 
definită ea fiind o relatare făcută de o persoană, oral, în fața instanței de 
judecată, despre un fapt trecut, precis şi pertinent pe care îl cunoaşte. O 
trăsătură specifică mărturiei este cunoaşterea personală de către martor 
a  faptelor  litigioase  pe  care  le  relatează.  Martorul  trebuie  să  aducă  la 
cunoştința  instanței  ceea  ce  a  văzut  şi  auzit,  ceea  ce  a  constatat  cu 
propriile sale simțuri. Depozițiile "din auzite" sau după "ceea ce spune 
lumea"  nu  sunt  constatări personale ale martorului despre faptele care 
fac  obiectul  litigiului,  ci  relatări  despre  zvonuri,  care circulă  cu  privire  la 
aceste fapte. Izvorul lor nedeterminat şi nedeterminabil, veridicitatea lor 
necontrolată  şi  necontrolabilă  şi  semnificația  lor  îndoielnică  fac  ca 

16
aceste  zvonuri  să  fie  nesigure.  De  aceea,  mărturia  "după  opinia 
îndeobşte răspândită" nu este admisă nici în cazuri excepționale. 
Mărturia  din  "auzite"  nu  se  confundă  cu  mărturia  indirectă.  În 
cazul mărturiei indirecte, martorul aduce la cunoştința instanței ceea ce 
o  altă  persoană  determinată  i‐a  relatat  despre  faptul  care  face  obiectul 
litigiului.  
O  altă  trăsătură  specifică  a  mărturiei  constă  în  faptul  ca  ea 
trebuie făcută oral, în fața instanței de judecată.  
 
2. Admisibilitatea probei cu martori  
Este  admisibilă  proba  cu  martori  în  ceea  ce  privește  faptele 
materiale,  fără  nici  o  restricție.  În  ceea  ce  priveşte  dovada  actelor 
juridice, există unele limitări.  
Astfel, art. 309 C. pr. civ. (asemănător cu art. 1191 C. civ. din 1864) 
instituie  două  reguli,  prin  care  se  impun  interdicții,  în  ceea  ce  priveşte 
dovada prin martori a actelor juridice: 
‐ Interdicția de a se dovedi cu martori existența actelor juridice de o 
valoare mai mare de 250 lei. 
Pentru astfel de acte, legea cere redactarea unui înscris probator, 
autentic sau sub semnătură privată.  
Nu  este  admisibilă  proba  cu  martori  a  actelor  juridice,  indiferent 
de  valoarea  obiectului  acestora,  dacă  dispoziții  normative  speciale 
impun,  cu  privire  la  dovedirea  actelor  respective,  proba  scrisă,  cu 
anumite excepții prevăzute expres de lege [art. 309 alin. (4) C. pr. civ.]. 
De asemenea, în cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea 
actului juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori în nici o situație [art. 
309 alin. (3) C. pr. civ.]. Operațiunea juridică însăși este lovită de nulitate 
absolută, dacă nu a fost respectată condiția de validitate a formei. 
‐ Interdicția de a se dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul 
unui înscris, precum și împotriva sau peste ceea ce s‐ar pretinde că s‐ar fi 
spus înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere 
forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv [art. 309 alin. (5) 
C. pr. civ., asemănător cu art. 1191 alin. 2 C. civ. din 1864]. De la această 
interdicție  există  anumite  excepții  limitativ  prevăzute  la  alin.  (4)  al 
aceluiași articol, care vor fi analizate mai jos.  
Această  interdicție  dă  prioritate  probei  scrise  asupra  celei  cu 
martori, în sensul că, atunci când părțile au redactat un înscris ca probă 
preconstituită,  fie  chiar  sub  semnătură  privată,  nu  se  poate  încuviința 
proba cu martori, nici pentru a combate cele arătate în înscris, nici pentru 

17
a  dovedi  o  convenție  verbală  ulterioară,  care  ar  fi  modificat  convenția 
inițială şi aceasta indiferent de valoarea obiectului convenției.  
Excepții: 
Potrivit art. 309 alin. (4) C. pr. civ. (asemănător cu reglementarea 
anterioară),  prin  excepție,  este  admisibilă  proba  cu  martori  a  unui  act 
juridic  pentru  dovedirea  căruia,  indiferent  de  valoarea  obiectului  lui, 
legea cere forma scrisă, atunci când: 
1.  partea  s‐a  aflat  în  imposibilitate  materială  sau  morală  de  a‐și 
întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; există imposibilitate 
materială,  de  exemplu,  atunci  când  obligațiile  părții  se  nasc  din  fapte 
licite (cum este gestiunea de afaceri) sau delicte civile, ori din depozitul 
necesar [care potrivit art. 2124 alin. (2) C. civ., corespunzător art. 1621 
C. civ. din 1864, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, oricare ar fi 
valoarea  lui];  există  imposibilitate  morală  de  a  preconstitui  un  înscris,  
de  exemplu,  în  raporturile  dintre  soți  ori  rude  apropiate,  afini,  între 
colegi  de  muncă,  prieteni  şi  alte  asemenea  persoane;  existența 
imposibilității morale de a preconstitui un înscris se apreciază de către 
instanța  de  judecată,  în  funcție  de  calitatea  persoanelor  şi  de 
circumstanțele faptelor, de la caz la caz; partea interesată, care invocă 
imposibilitatea  morală,  trebuie  să  dovedească  prin  orice  mijloace  de 
probă împrejurările de fapt din care aceasta a rezultat; 
2.  există  un  început  de  dovadă  scrisă;  potrivit  prevederilor  art. 
310  C.  pr.  civ.  (asemănător  cu  art.  1197  alin.  2  C.  civ.  din  1864),  se 
consideră  început  de  dovadă  scrisă  orice  scriere,  chiar  nesemnată  și 
nedatată, care provine de la o persoană, căreia acea scriere i se opune 
ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, cu condiția 
ca  scrierea  respectivă  să  facă  credibil  faptul  pretins;  reprezintă,  de 
asemenea,  început  de  dovadă  scrisă  și  înscrisul,  chiar  nesemnat  de 
persoana  căreia  acesta  i  se  opune,  dacă  a  fost  întocmit  în  fața  unui 
funcționar competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt 
conforme  celor  făcute  de  acea  persoană;  în  ceea  ce  privește  forța 
probantă  a începutului de  dovadă  scrisă,  acesta, prin  el  însuși,  nu  este 
suficient  pentru  a  face  dovada  între  părți;  trebuie  completat  prin  alte 
mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții; de 
exemplu, înscrisul sub semnătură privată, chiar dacă a fost recunoscut, 
nu are forță probantă în ceea ce privește mențiunile străine de raportul 
juridic al părților; aceste mențiuni pot servi ca început de dovadă scrisă; 
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit 
sau de forță majoră; 

18
 4.  părțile  convin,  fie  și  tacit,  să  folosească  această  probă,  însă 
numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; 
5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori 
cauză ilicită, după caz; 
6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic. 
 
IV. Mărturisirea 
1. Noțiunea şi caracterul juridic al mărturisirii. 
              Mărturisirea  este  recunoaşterea  de  către  una  dintre  părți,  din 
proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe 
care  partea  adversă  își  întemeiază  pretenția  sau,  după  caz,  apărarea  şi 
care este de natură să producă efecte juridice împotriva autorului ei [art. 
348 alin. (1) C. pr. civ., similar cu reglementarea anterioară].  
Mărturisirea are următoarele caractere juridice: 
‐  este un  act  unilateral  de voință,  constând  în  recunoaşterea pretenției 
sau  a  faptului  afirmat  de  partea  adversă;  voința  celui  care  face 
mărturisirea  trebuie  să  fie  conştientă  şi  liberă;  ea  îşi  produce  efectele 
fără  să fie nevoie să fie acceptată de  partea adversă şi este  irevocabilă; 
prin excepție, art. 349 alin. (3) C. pr. civ. (asemănător cu art. 1206 alin. 2 
C. civ. din 1864), arată că mărturisirea judiciară poate fi revocată pentru 
eroare de fapt scuzabilă; 
‐  este  un  act  de  dispoziție;  constituie  un  mijloc  de  probă  împotriva 
autorului  ei  şi  în  favoarea  celui  care  îşi  întemeiază  pretențiile pe faptul 
mărturisit,  astfel  că,  datorită  consecințelor  sale  grave,  cel  care  o  face 
trebuie  să  aibă  capacitatea  necesară  pentru  încheierea  actelor  de 
dispoziție; 
‐  este  un  act  personal,  deci  ea  nu  poate  fi  făcută  decât  de  către 
titularul dreptului sau de un mandatar cu procură specială; 
‐ este un act expres, deoarece ea nu poate fi dedusă din tăcerea părții; 
în  mod  excepțional,  instanța  poate  socoti  refuzul  nejustificat  de  a 
răspunde  la  interogator  ca  o  mărturisire  deplină  ori  numai  ca  un 
început  de  dovadă,  în  folosul  aceluia  care  a  propus  interogatoriul  (art. 
358  C.  pr.  civ.)  ori,  în  cazul  refuzului  de  a  răspunde  la  interogatoriul  în 
legătură cu deținerea sau existența unui înscris, instanța va putea socoti 
ca  dovedite  afirmațiile  făcute  cu  privire  la  conținutul  acelui  înscris  de 
partea care a cerut înfățișarea (art. 295 C. pr. civ.). 
 
  2. Felurile mărturisirii 
             Conform art. 348 alin. (2) C. pr. civ. (similar cu art. 1204 C. civ. din 
1864), mărturisirea este de două feluri: judiciară şi extrajudiciară. 

19
             Mărturisirea  este  judiciară  atunci  când  îndeplineşte  cumulativ, 
următoarele condiții: 
- este făcută în cadrul procesului în care este invocată ca mijloc de probă; 
- este  făcută  în  fața  instanței,  în  timpul  ședinței  de  judecată,  fie  din 
proprie inițiativă, fie prin intermediul interogatoriului.  
  Orice  mărturisire  care  nu  îndeplineşte  cumulativ  aceste 
condiții este o mărturisire extrajudiciară. 
  Mărturisirea  este extrajudiciară când  are  loc,  de exemplu,  în  fața 
procurorului,  când  este  cuprinsă  într‐un  proces  verbal  încheiat  de  un 
executor  judecătoresc,  când  reiese  dintr‐o  cerere  adresată  unei 
instituții  publice,  când  este  cuprinsă  într‐un  testament  ori  într‐o 
scrisoare;  se  consideră  mărturisiri  extrajudiciare,  şi  cele  făcute  în  fața 
unei  instanțe  necompetente  din  punctul  de  vedere  al  competentei 
materiale,  precum  şi  cele  făcute  în  acelaşi  proces,  dar  cu  privire  la 
probleme străine de proces. 
Mărturisirea extrajudiciară se poate face oral (verbal) sau în scris. 
Mărturisirea  extrajudiciară  verbală,  potrivit  art.  350  alin.  (2)  C.  pr.  civ. 
(similar  cu  art.  1205  C.  civ.  din  1864),  nu  poate  fi  folosită  ca  mijloc  de 
probă în cazurile în care proba cu martori nu este admisibilă. 
În  principiu,  ambele  forme  de  mărturisire,  judiciară  şi 
extrajudiciară, sunt lăsate la aprecierea judecătorului.  
  
3. Interogatoriul  
Interogatoriul  este  mijlocul  procedural  de  administrare  a  probei 
mărturisirii; în afară de mărturisirea spontană, mărturisirea este, de cele 
mai multe ori, provocată prin intermediul interogatoriului. 
Interogatoriul  constă  în  întrebări  referitoare  la  fapte  personale, 
pertinente  şi  concludente,  adică  de  natură  să  conducă  la  soluționarea 
procesului  (art.  351  C.  pr.  civ.).  În  urma  luării  interogatoriului  pot  să 
apară mai multe situații.  
Dacă  partea  se  prezintă  şi  recunoaşte  faptele  despre  care  este 
întrebată,  are  loc  o  mărturisire,  care  poate  fi  simplă,  calificată  sau 
complexă. Mărturisirea este simplă atunci când conține o recunoaştere 
fără  rezerve  sau  adaosuri  a  faptului  pretins  de  partea  adversă,  care  a 
propus interogatoriul; de exemplu, „Recunoşti că ai primit suma de 5000 
euro,  ca  preț  pentru  lucrul  vândut?”  „Da,  recunosc”.  Mărturisirea  este 
calificată  când  partea,  după  ce  recunoaşte  faptul  asupra  căruia  este 
interogată, adaugă elemente sau împrejurări în legătură directă cu acest 
fapt, care îi schimbă urmările juridice, făcând ca răspunsul să fie negativ; 
de exemplu, „Recunoşti că ai primit suma de 5000 euro, ca preț pentru 

20
lucrul vândut?” „Da, am primit 5000 euro, dar nu ca preț, ci ca restituire 
a  unui  împrumut”.  Mărturisirea  este  complexă  când  partea  recunoaşte 
faptul cu privire la care este interogată, dar adaugă un alt fapt, legat de 
cel din întrebare şi ulterior acestuia, care limitează sau înlătură efectele 
mărturisirii  primului  fapt;  de  exemplu,  „Recunoşti  că  ai  primit  suma  de 
5000  euro,  ca  preț  pentru  lucrul  vândut?”  „Da,  dar  i‐am  împrumutat‐o 
părții adverse în aceeaşi zi.”. 
Mărturisirea  judiciară  nu  poate  fi  divizată  împotriva  autorului  ei 
decât  în  cazurile  în  care  cuprinde  fapte  distincte  și  care  nu  au  legătură 
între ele [art. 349 alin. (2) C. pr. civ., similar cu art. 1206, alin. 2 C. civ. din 
1864];  aceasta  înseamnă  că  mărturisirea  este  indivizibilă.  Regula 
indivizibilității  mărturisirii  se  aplică  de  către  instanță  în  funcție  de 
particularitățile fiecărui caz în parte. 
Dacă partea dă răspunsuri negative sau echivoce, se administrează 
alte probe.  
Dacă partea este legal citată şi nu se prezintă sau se prezintă dar 
refuză să răspundă la interogator, instanța poate considera că partea a 
făcut o mărturisire deplină sau că există un început de dovadă scrisă. 
 
V. Prezumțiile 
1. Noțiune 
Potrivit  art.  327  C.  pr.  civ.  (similar  cu  art.  1199  C.  civ.  din  1864),  
„prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr‐
un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.”. Prezumția reprezintă 
o dublă deplasare a obiectului probei: mai întâi de la faptul generator de 
drepturi,  necunoscut,  greu  sau  imposibil  de  dovedit,  la  un  fapt  vecin  şi 
conex  cu  acesta,  necunoscut  de  asemenea,  dar  uşor,  ori  mai  uşor  de 
dovedit şi după aceea, de la acest fapt vecin şi conex la un fapt probator 
(înscris,  mărturie  etc.).  Această  dublă  deplasare  a  obiectului  probei 
printr‐un  dublu  raționament,  se  realizează,  fie  de  legiuitor,  fie  de 
judecător, după felul prezumției. 
  
2. Clasificarea prezumțiilor 
După izvorul lor, prezumțiile sunt de două feluri: prezumții legale 
şi prezumții judiciare, simple sau ale omului. 
Prezumțiile legale  
Potrivit art. 328 C. pr. civ. „(1) Prezumția legală scutește de dovadă 
pe  acela  în  folosul  căruia  este  stabilită  în  tot  ceea  ce  privește  faptele 
considerate  de  lege  ca  fiind  dovedite.  Cu  toate  acestea,  partea  căreia  îi 
profită  prezumția  trebuie  să  dovedească  faptul  cunoscut,  vecin  si  conex, 

21
pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin 
proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.”. 
Prezumțiile legale au următoarele caracteristici: 
‐  ca  număr sunt limitate,  consecința fiind  aceea că nu există prezumție 
legală  fără  text,  iar  textele  care  stabilesc  prezumții  sunt  de  strictă 
interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte cazuri; 
‐  prezumțiile  legale  produc  o  inversare  a  sarcinii  probei,  în  sensul  că  – 
atunci  când  este  admisă  proba  contrară  –  cel  ce  tinde  la  răsturnarea 
prezumției,  trebuie  să  facă  el  dovada  faptului  generator  de  drepturi  şi 
obligații, faptul contrar fiind socotit ca dovedit, în privința beneficiarului 
prezumției legale; 
‐ prezumțiile legale au o putere doveditoare diferită. 
Spre deosebire de prezumțiile legale, prezumțiile judiciare (art. 329 
C.  pr.  civ.,  asemănător  cu  reglementarea  anterioară)  se  caracterizează 
prin: 
‐ sub aspectul numărului lor sunt nelimitate;  
‐  sub  aspectul  admisibilității  lor  sunt  permise  numai  atunci  când  este 
permisă şi proba cu martori; 
‐ puterea lor doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului. 
 Prezumțiile  legale  se  împart,  după  forța  lor  probantă,  în  două 
categorii  principale  şi  anume:  prezumțiile  absolute  (iuris  et  de  iure) 
împotriva  cărora,  odată  ce  au  fost  stabilite,  nu  este  admisă,  în  principiu, 
proba  contrară  şi  cele  relative  (iuris  tantum)  care  pot  fi  combătute  prin 
proba contrară (majoritatea).  
De exemplu, prezumția autorității de lucru judecat este o prezumție 
legală  absolută;  puterea  ce  legea  acordă  autorității  lucrului  judecat  (art. 
430 – 432 C. pr. civ.) are la bază prezumția că hotărârea rămasă definitivă 
exprimă adevăratele raporturi dintre părți şi este un factor de asigurare a 
stabilității  sociale  şi  a  ordinii  de  drept,  punând  definitiv  capăt  unui  litigiu 
care  nu  se  mai  poate  rejudeca;  în  vederea  invocării  autorității  lucrului 
judecat, între cererea nouă şi hotărârea invocată trebuie să existe o triplă 
identitate: acelaşi obiect, aceeaşi cauză, aceleaşi părți, în aceeaşi calitate; 
autoritatea de lucru judecat nu este numai o prezumție, ci şi un principiu 
de bază al procesului judiciar cu multiple efecte. 
Prezumții legale relative sunt, de exemplu: 
‐ prezumția cauzei; potrivit art. 1239 alin. (2) C. civ. (similar cu art. 967 alin. 
2  C.  civ.  din  1864),  existența  unei  cauze  valabile  este  prezumată  până  la 
proba contrară; 

22
‐ prezumția de bună credință; conform art. 14 alin. (2) C. civ. (similar cu art. 
1899,  alin.  2  C.  civ.  din  1864)  buna  credință  se  prezumă  până  la  proba 
contrară; cel care invocă reaua credință trebuie să o dovedească; 
‐ prezumția timpului legal al concepției copilului (art. 412 C. civ., conform 
căruia „Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi 
dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepțiunii”.); timpul legal 
al concepției copilului reprezintă o prezumție relativă, deoarece în alin. (2) 
al art. 412 se precizează că prin mijloace de probă ştiințifice se poate face 
dovada concepției, chiar în afara acestui interval;  
‐ prezumția de paternitate; potrivit art. 414 C. civ. „(1) Copilul născut sau 
conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. (2) Paternitatea 
poate  fi  tăgăduită,  dacă  este  cu  neputință  ca  soțul  mamei  să  fie  tatăl 
copilului.”; ș.a.           
Prezumțiile judiciare 
Prezumțiile  judiciare  sunt acelea  care  nu sunt  stabilite  prin  lege,  ci 
sunt lăsate la „la luminile și înțelepciunea judecătorului”. Potrivit art. 323 
C. pr. civ. (similar cu art. 1203 C. civ. din 1864) „În cazul prezumțiilor lăsate 
la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele 
numai  dacă  au  greutate  și  puterea  de  a  naște  probabilitatea  faptului 
pretins;  ele,  însă,  pot  fi  primite  numai  în  cazurile  în  care  legea  admite 
dovada cu martori.”.  
Aceste  prezumții  sunt  nelimitate,  deoarece  legea  permite 
judecătorului să folosească experiența sa proprie, să facă uz de puterea 
sa  de  judecată  şi  înțelegere.  Prezumția  simplă  se  poate  întemeia  pe 
mijloace  de  probă  directe,  pe  un  început  de  dovadă  scrisă  ori  pe 
concluziile trase din anumite situații, permițând judecătorului să tragă 
concluzia  existenței  sau  inexistenței  faptului  ce  formează  obiectul 
procesului.  
Pentru a fi admisibilă proba prin prezumții simple este necesar ca: 
  ‐  prezumția  folosită  să  aibă  greutate  şi  puterea  de  a  naşte 
probabilitatea, cu alte cuvinte, să fie temeinică; 
  ‐  prezumția  simplă  să  fie  folosită,  numai  în  măsura  în  care  este 
admisibilă şi proba cu martori. 
Prezumțiilor  simple  li  se  aplică  toate  excepțiile  de  la  regulile 
restrictive ale probei testimoniale.  
 
 
 
 
 

23
Întrebări: 
- Ce se înțelege prin sarcina probei? 
- Prezentați  comparativ  avantajele  înscrisului  autentic  și  a  celui  sub 
semnătură privată. 
- Când  un  înscris  dobândește  dată  certă  și  ce  semnificație  practică  are 
data certă? 
- Hârtiile  domestice  pot  fi  folosite  ca  mijloace  de  probă?  Care  și  în  ce 
context? 
- Distingeți mărturia de mărturisire. 
- Arătați  pe  scurt  care  sunt  situațiile  în  care  proba  cu  martori  nu  este 
admisibilă. 
- Ce înseamnă „imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris” și în 
ce context este folosită? 
- Clasificați prezumțiile legale.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

24
 Capitolul 2 ‐ Prescripția extinctivă 
 
I. Noțiune 
II. Funcțiile prescripției extinctive 
III. Efectul prescripției extinctive 
IV. Domeniul prescripției extinctive 
V. Termenele de prescripție extinctivă 
VI. Cursul prescripției extinctive 
1. Inceputul prescripției extinctive 
2. Suspendarea prescripției extinctive 
3. Intreruperea prescripției extinctive 
4. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă 
5. Împlinirea prescripției extinctive 

Obiective: 
- Însușirea  instituției  prescripției  extinctive  plecând  de  la  premiza  că 
studentul  o  studiază  numai  la  această  materie  și  numai  în  acest 
semestru;  
- Importanța prescripței extinctive în practică este ilustrată cu exemple, 
în vederea conștientizării aplicării directe a cunoștințelor dobândite; 
- Aplicarea  noțiunilor  însușite  în  semestrul  I,  pe  tot  parcursul  studiului 
prescripției extinctive. 
 

I. Noțiune 
           Noțiunea de “drept la acțiune” are două sensuri: 
‐  un  sens  material,  prin  care  se  înțelege  posibilitatea  pe  care  o  are 
titularul unui drept subiectiv civil de a obține realizarea lui şi executarea 
obligației  corelative  de  către  subiectul  pasiv,  cu  ajutorul  forței  de 
constrângere a statului; 
‐ un sens procesual, prin care se înțelege posibilitatea oricărei persoane 
de  a  sesiza  instanța  de  judecată  în  vederea  ocrotirii  unui  drept,  adică 
dreptul la intentarea acțiunii. 
  Dreptul  la  acțiune  în  sens  procesual  nu  se  poate  stinge  prin 
prescripție,  deoarece  face  parte  din  dreptul  de  petiționare  consacrat  şi 
garantat  prin  articolul  51  din  Constituția  României;  oricine  este 
îndreptățit  să  se  adreseze,  oricând  instanțelor  de  judecată,  cu  orice 
cerere; deci dreptul la acțiune în sens procesual este imprescriptibil. 
  Dreptul  la  acțiune  în  sens  material  este,  însă,  prescriptibil  în 
termenul  stabilit  de  lege.  Întrucât  noțiunea  de  drept  la  acțiune  a  făcut 
obiectul  unor  controverse  în  literatura  de  specialitate,  noul  Cod  civil,  a 

25
soluționat  această  controversă,  definind  prescripția  extinctivă  ca 
stingerea  dreptului  material  la  acțiune,  dacă  nu  a  fost  exercitat  în 
termenul stabilit de lege.  
Prescripția extinctivă este reglementată în noul Cod civil (articolele 
2500‐2544).  Spre  deosebire  de  vechea  reglementare,  noul  Cod  civil 
cuprinde dispoziții generale, care se aplică în toate cazurile; astfel,  prin 
drept material la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, 
cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o 
anumită  situație  juridică  sau  să  suporte  orice  altă  sancțiune  civilă 
(articolul 2500 (2) ).  
Prevederile  din  noul  Cod  civil  în  materia  prescripției  extinctive 
reprezintă dreptul comun (articolul 2516(1).  
   În  vechea  reglementare,  normele  juridice  aplicabile  prescripției 
extinctive erau imperative. Aceasta înseamna că nu se putea deroga prin 
convenție de la normele prescripției extinctive şi că organul de jurisdicție 
avea  obligativitatea  aplicării  din  oficiu  a  normelor  privind  prescripția 
extinctivă. Prescripția extinctivă era, deci, o instituție de ordine publică. 
 În noul Cod civil se renunță la această abordare, cel puțin în parte, şi se 
revine  la  prevederile  Codului  civil  de  la  1864,  într‐o  formă  modificată. 
Noul  cod  optează  pentru  îmbinarea  normelor  dispozitive  cu  normele 
imperative;  astfel,  prin  norme  dispozitive  este  reglementată  problema 
invocării  prescripției,  a  duratei  termenelor  şi  a  cursului  prescripției,  iar 
prin  norme  imperative,  problema  derogării  de  la  prevederile  legale 
referitoare la prescripția extinctivă în cazul anumitor acțiuni şi în ceea ce 
priveşte prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acțiunii civile. 
Normele  prescripției  se  aplică  numai  atunci  când  cel  interesat  le 
invocă. Cel interesat este, de regulă, pârâtul.  
Prescripția  nu  operează  de  plin  drept  (articolul  2506(1)  din  noul 
Cod civil) și nici din oficiu. Dreptul de a invoca prescripția reprezintă un 
drept  potestativ,  distinct  de  dreptul  subiectiv  civil,  pentru  a    cărui 
ocrotire se apelează la forța coercitivă a statului.  
Prescripția  nu  poate  fi  invocată  oricând  în  cursul  procesului  civil; 
ea  este  o  excepție  de  fond,  care  poate  fi  invocată  numai  în  primă 
instanță.  
În  noul  Cod  civil  se  dă  posibilitatea    celui  în  folosul  căruia  curge 
prescripția  să  poată  renunța  la  ea.  Renunțarea  poate  fi  expresă  sau 
tacită,  dar  neîndoielnică;  ea  poate  rezulta  numai  din  manifestări 
neechivoce (articolul 2508 din noul Cod civil). Există şi persoane care nu 
pot renunța la prescripție, deoarece acest lucru nu ar fi în interesul lor; 

26
conform articolului 2509 din noul Cod civil, cel lipsit de capacitatea de a 
înstrăina sau, după caz, de a se obliga, nu poate renunța la prescripție.  
Noul Cod civil permite modificarea convențională a termenului de 
prescripție,  precum  şi  cursul  prescripției,  putând  modifica  şi  cauzele  de 
suspendare  ori  de  întrerupere  a  prescripției  extinctive.  Deşi  părțile  pot 
reduce  sau  mări  termenele  de  prescripție,  pe  cale  convențională,  prin 
acord  expres,  noua  durată  a  acestora  este  fixată  de  lege  în  anumite 
limite: noua prescripție nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de 
10  ani,  cu  excepția  termenelor  de  prescripție  de  10  ani  sau  mai  lungi, 
care  pot  fi  prelungite  până  la  20  de  ani  (articolul  2515(4)  din  noul  Cod 
civil).  
Prescripția  extinctivă  este  reglementată  prin  lege  (articolul 
2515(1)  din  noul  Cod  civil).  Conform  articolului  2515(2)  „Este  interzisă 
orice  clauză  prin  care,  fie  direct,  fie  indirect  o  acțiune  ar  fi  declarată 
imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, 
o  acțiune  declarată  de  lege  imprescriptibilă  ar  fi  considerată 
prescriptibilă.”. Acelaşi text al articolului 2515 din noul Cod civil conține 
în  alineatul  5  o  altă  normă  imperativă,  potrivit  căreia  părțile  nu  pot 
deroga de la termenele de prescripție şi nici nu pot încheia convenții cu 
privire la începutul prescripției sau referitoare la cauzele de suspendare 
sau de întrerupere, în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot 
să dispună şi nici în cazul acțiunilor derivate din contractele de adeziune, 
de asigurare şi cele supuse legislației privind protecția consumatorului. 
  Prescripția  extinctivă  în  dreptul  civil  are  natura  juridică  a  unei 
sancțiuni  civile,  prin  efectul  căreia,  titularul  neglijent  al  dreptului 
subiectiv  civil  pierde  o  parte  din  mijloacele  juridice,  de  ocrotire  a 
dreptului său, nevalorificat în termenul stabilit de lege. 
  
II. Funcțiile prescripției extinctive 
  Principala  funcție  a  prescripției  extinctive  constă  în  asigurarea 
stabilității şi securității circuitului civil. Atâta timp cât un drept subiectiv 
civil nu este exercitat, iar obligația corelativă nu este îndeplinită, asupra 
existenței  şi  valabilității  dreptului  şi  respectiv  a  obligației  există 
incertitudine; de aici rezultă forța stimulatoare a prescripției extinctive. 
  Existența prescripției extinctive îl determină pe titularul dreptului 
să  acționeze,  să  iasă  din  pasivitate,  deoarece  altfel  el  este  sancționat, 
nemaiputând  apela  la  forța  coercitivă  a  statului  pentru  ocrotirea 
dreptului  său;    de  aici  rezultă    funcția  sancționatoare  a  prescripției 
extinctive. 

27
  Pe  măsura  trecerii  timpului,  probele,  care  trebuie  administrate 
pentru dovada existenței dreptului pretins în fața instanței de judecată, 
sunt  mai  nesigure  şi  mai  greu  de  administrat  (martorii  decedează, 
înscrisurile  se  pierd,  sunt  distruse  etc.);  de  aici  reiese  funcția  de 
consolidare a raporturilor juridice civile.  
 
III. Efectul prescripției extinctive 
  Dreptul la acțiune are un sens material și unul procesual. Potrivit 
noului  Cod  civil,  prin  prescripția  extinctivă  se  stinge  doar  dreptul 
material  la  acțiune  (articolul  2500).  Dreptul  procesual  la  acțiune  nu  se 
stinge,  este  imprescriptibil,  el  făcând  parte  din  dreptul  de  petiționare 
garantat de Constituție.  
De asemenea, dreptul subiectiv civil nu se stinge prin prescripție. 
Dreptul  subiectiv  civil  supraviețuieşte  (împreună  cu  obligația  corelativă) 
fără a mai fi înzestrat, însă, cu un drept la acțiune în sens material, care 
să‐i  asigure  ocrotirea.  Dreptul  subiectiv  și  obligația  corelativă    devin 
imperfecte, naturale, care pot fi protejate numai pe cale de excepție, nu 
și  pe  cale  de  acțiune.  Faptul  că  dreptul  subiectiv  supraviețuiește  reiese 
din  articolul  2506  din  noul  Cod  civil,  care  în  alineatul  2  arată  că  după 
împlinirea  termenului  de  prescripție,  cel  obligat  poate  să  refuze 
executarea  prestației,  ceea  ce  înseamnă  că  titularul  dreptului  nu  mai 
poate apela la forța coercitivă a statului pentru realizarea dreptului său. 
Conform alineatului 3, cel care a executat de bunăvoie obligația după ce 
termenul  de  prescripție  s‐a  împlinit  nu  are  dreptul  să  ceară  restituirea 
prestației,  chiar  dacă  la  data  executării  nu  ştia  că  termenul  prescripției 
era împlinit. În plus, alineatul 4 arată că recunoaşterea dreptului, făcută 
printr‐un act scris, precum şi constituirea de garanții în folosul titularului 
dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel 
care le‐a făcut nu ştia că termenul de prescripție era împlinit. În aceste 
cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție. 
  Principiile efectului prescripției extinctive. 
  ●  Stingerea  dreptului  la  acțiune  fiind  un  drept  principal  stinge  şi 
dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, cum ar fi dobânzi, garanții 
reale  sau  personale;  se  aplică  regula  accesoriul  urmează    soarta 
principalului (articolul 2503 din noul Cod civil). Articolul 2504(1) din noul 
Cod civil instituie și o excepție, în ceea ce privește acțiunea ipotecară, în 
sensul  că  prescripția  dreptului  la  acțiune  privind  creanța  principală  nu 
atrage şi stingerea dreptului la acțiunea ipotecară. În acest din urmă caz, 
creditorul  ipotecar  va  putea  urmări,  în  condițiile  legii,  doar  bunurile 
mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri 

28
și  doar  în  vederea  acoperirii  debitului  principal,  nu  și  a  accesoriilor 
acestuia.  
●  În  cazul  în  care  un  debitor  este  obligat  la  prestații  succesive, 
dreptul  la  acțiune  cu  privire  la  fiecare  dintre  aceste  prestații  se  stinge 
printr‐o  prescripție  diferită  (articolul  2503(2)  din  noul  Cod  civil);  de 
exemplu,  dobânzi,  chirii,  arende,  rente  viagere  etc.  Aceste  dispoziții  nu 
sunt  aplicabile  în  cazul  în  care  prestațiile  succesive  alcătuiesc,  prin 
finalitatea  lor,  rezultată  din  lege  sau  convenție,  un  tot  unitar  (articolul 
2503(3) din noul Cod civil).  
 
IV. Domeniul prescripției extinctive 
  Prin  domeniul  prescripției  extinctive  se  înțelege  sfera  drepturilor 
subiective  civile  care  intră  sub  incidența  prescripției;  aceasta  înseamnă 
că pentru a stabili care este domeniul de aplicare a prescripției trebuie 
să  se  determine  care  drepturi  subiective  civile  sunt  supuse  prescripției 
extinctive şi care nu. Pentru aceasta se utilizează două criterii: 
‐ natura drepturilor subiective civile, în funcție de care se face distincție 
între  domeniul  prescripției  în  materia  drepturilor  patrimoniale 
(drepturile  de  creanță,  drepturile  reale  principale  şi  drepturile  reale 
accesorii) şi materia drepturilor nepatrimoniale; 
‐  actul  normativ  care  reglementează  prescripția,  în  funcție  de  care  se 
face distincție între domeniul prescripției reglementate de noul Cod civil 
şi de alte acte normative. 
Domeniul prescripției extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale: 
1. Drepturile de creanță 
  În  principiu,  drepturile  de  creanță,  indiferent  de  izvorul  lor  (acte 
juridice, fapte juridice licite sau ilicite) sunt supuse prescripției extinctive. 
Conform  articolului  2501(1)  din  noul  Cod  civil,  drepturile  la  acțiune 
având  un  obiect  patrimonial  sunt  supuse  prescripției  extinctive  (dacă 
prin lege nu se dispune altfel); o categorie a drepturilor patrimoniale este 
cea  a  drepturilor  de  creanță,  deci  și  acțiunile  privind  drepturile  de 
creanță sunt prescriptibile.  
2. Drepturile reale accesorii 
  Drepturile reale accesorii sunt garanții ale drepturilor de creanță. 
Cum  drepturile  de  creanță  sunt  prescriptibile,  şi  drepturile accesorii  lor 
sunt prescriptibile. Potrivit articolului 2503(1) din noul Cod civil, odată cu 
stingerea  dreptului  la  acțiune  privind  un  drept  principal  se  stinge  şi 
dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. 
3. Drepturile reale principale 

29
  Regula  este  că  drepturile  reale  principale  sunt  imprescriptibile. 
Asta  înseamnă  că  dreptul  material  la  acțiune,  prin  care  se  urmăreşte 
apărarea  unui  drept  real  principal  nu  se  prescrie,  indiferent  de  timpul 
scurs.  În  articolul  2502(1)  din  noul  Cod  civil  se  prevede  că  dreptul  la 
acțiune  este  imprescriptibil  în  cazurile  prevăzute  de  lege,  precum  şi  ori 
de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul 
său nu poate fi limitat în timp. 
  Acțiunile  prin  care  se  urmăreşte  protecția  drepturilor  reale 
principale  se  numesc  acțiuni  reale.  Sunt  imprescriptibile  extinctiv 
următoarele acțiuni reale: 
‐ acțiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară, întemeiată pe dreptul 
de  proprietate  publică,  indiferent  că  titluarul  este  statul  sau  o  unitate 
administrativ  teritorială  (articolul  861  combinat  cu  articolul  563(2)  din 
noul Cod civil); 
‐ acțiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară întemeiată pe dreptul de 
proprietate  privată  (articolul  563(2)  din  noul  Cod  civil);  această  acțiune 
poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, în cazul bunurilor imobile 
ori mobile (articolele 928, 929, 930‐934, 939 din noul Cod civil) sau prin 
invocarea  de  către  pârât  a  posesiei  de  bună  credință  a  bunului  mobil 
revendicat (articolul 937(1) din noul Cod civil); 
‐  acțiunea în partaj (articolul 669 din noul Cod civil); 
‐  acțiunea  negatorie,  adică  acțiunea  prin  care  proprietarul  unui  bun 
cheamă în judecată pe cel care pretinde că este titularul unui drept real 
(altul decât dreptul de proprietate) asupra bunului respectiv, contestând 
existența  acestuia  (articolul  564  din  noul  Cod  civil);  prin  acțiunea 
negatorie  se  urmăreşte  apărarea  dreptului  de  proprietate,  deci  are 
acelaşi regim cu acțiunea în revendicare;  
‐  acțiunea  confesorie,  prin  care  se  urmăreşte  apărarea  unui  drept  de 
superficie; prin acțiunea confesorie de superficie reclamantul urmăreşte 
apărarea  unui  dezmembrământ  al  dreptului  de  proprietate;  ea  poate  fi 
intentată  împotriva  oricărei  persoane  care  împiedică  exercitarea 
dreptului,  chiar  și  a  proprietarului  terenului  (articolul  696  din  noul  Cod 
civil); 
 ‐ acțiunea în grănițuire, adică acțiunea prin care proprietarul unui teren, 
în  contradictoriu  cu  proprietarul  terenului  vecin,  solicită  instanței  să 
determine  prin  semne  exterioare,  întinderea  celor  două  terenuri 
învecinate;  prin  acțiunea  în  grănițuire  se  apără  însuşi  dreptul  de 
proprietate  asupra  unui  imobil  şi  deci  urmează  soarta  acțiunii  în 
revendicare; 

30
‐ petiția de ereditate, adică acțiunea moştenitorului cu vocație universală 
sau  cu  titlu  universal  care  poate  obține  oricând  recunoaşterea  calității 
sale  de  moştenitor  contra  oricărei  persoane  care,  pretinzând  că  se 
întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile 
din patrimoniul succesoral (articolul 1130 din noul Cod civil); 
‐  acțiunea  ipotecară,  adică  acțiunea  creditorului  ipotecar  prin  care 
urmărește bunul ipotecat pentru a‐și satisface creanța (articolul 2504 din 
noul Cod civil). 
  Nu toate acțiunile reale sunt imprescriptibile. Următoarele acțiuni 
reale sunt prescriptibile extinctiv: 
‐  acțiunea  posesorie;  posesia  este  exercitarea  în  fapt  a  prerogativelor 
dreptului de proprietate (sau al altui drept real, cu excepția drepturilor 
reale de garanție) asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte 
şi care se comportă ca un proprietar (articolul 916 din  noul Cod civil); în 
caz de tulburare sau de deposedare, posesia este apărată prin acțiunea 
posesorie, prescriptibilă într‐un an de la data tulburării sau deposedării 
(articolul 951 din noul Cod civil); 
‐  acțiunea  în  revendicare  imobiliară,  în  cazurile  prevăzute  de  articolul 
572 din noul Cod civil, corespunzător articolului 498 din Codul civil de la 
1864 (care se referă la avulsiune); 
‐  acțiunea  în  revendicarea  animalelor  domestice  rătăcite  pe  terenul 
altuia (articolul 576(1) din noul Cod civil); 
‐  acțiunea  confesorie  prin  care  se  urmăreşte  apărarea  dreptului  de 
uzufruct,  a  dreptului  de  uz  sau  abitație  şi  a  dreptului  de  servitute; 
tuturor acestor acțiuni li se aplică prevederile articolului 696(1) din noul 
Cod  civil  (referitoare  la  acțiunea  confesorie  de  superficie,  nu  însă  și 
alineatul  2,  care  arată  că  dreptul  la  acțiunea  confesorie  de  superficie 
este  imprescriptibil);  potrivit  articolului  746(1),  litera  e,  uzufructul  se 
stinge prin neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani, în cazul 
uzufructului unei creanțe; aceleași prevederi se aplică dreptului de uz și 
de abitație; articolul 770(1), litera f din noul Cod civil arată că servituțile 
se  sting  pe  cale  principală  prin  radierea  lor  din  cartea  funciară  pentru 
neuzul timp de 10 ani; 
‐  acțiunile  prin  care  se  apără  drepturile  reale  corespunzătoare 
proprietății  publice,  adică  dreptul  de  administrare,  dreptul  de 
concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit (articolul 866 din noul 
Cod  civil);  acestor  acțiuni  li  se  aplică  prin  asemănare  dispozițiile 
articolului 696(1) din  noul Cod civil  (la care fac trimitere articolele 870, 
873  și  875  din  noul  Cod  civil),  fiind  dezmembrăminte  ale  dreptului  de 
propietate publică și deci prescriptibile.   

31
  Domeniul  prescripției  extinctive  în  cadrul  drepturilor 
nepatrimoniale. 
  Regula este că protecția drepturilor nepatrimoniale prin acțiuni în 
justiție  nu  este  limitată  în  timp,  de  unde  rezultă  că  acțiunile  sunt 
imprescriptibile.  Această  regulă  a  imprescriptibilității  se  întemeiază  pe 
caracterul perpetuu al drepturilor nepatrimoniale şi pe împrejurarea că 
aceste drepturi sunt inseparabile de persoana fizică sau juridică. 
În  categoria  drepturilor  nepatrimoniale  intră:  drepturile 
personalității,  așa  cum  rezultă  din  articolul  252  din  noul  Cod  civil, 
drepturile  de  autor  și  conexe,  drepturile  care  privesc  identificarea 
persoanei fizice și juridice, ș.a. Sunt imprescriptibile numai acțiunile care 
apără direct drepturile nepatrimoniale, nu și acelea prin care se solicită 
repararea  prejudiciului  suferit  prin  încălcarea  lor.  Astfel,  potrivit 
articolului 253(4) din noul Cod civil, persoana prejudiciată prin încălcarea 
unui  drept  nepatrimonial  poate  cere  despăgubiri  sau,  după  caz,  o 
reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i‐a fost 
cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În 
aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive. 
  Câteva  excepții  de  la  regula  imprescriptibilității  drepturilor 
nepatrimoniale: 
‐ acțiunea în anulabilitatea căsătoriei (articolul 301 din  noul Cod civil); 
‐  acțiunea  în  tăgada  paternității  introdusă  de  către  mama  copilului  sau 
soțul  acesteia  (articolele  430  și  431  din  noul  Cod  civil),  de  către 
moștenitorii pretinsului tată biologic (articolul 432(2) din noul Cod civil); 
‐  acțiunea  în  nulitate  relativă  a  recunoașterii  filiației  (articolul  419  din  
noul Cod civil). 
 
V. Termenele de prescripție extinctivă 
1. Noțiune. 
Termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp, stabilit 
de  lege,  înăuntrul  căruia  trebuie  exercitat  dreptul  material  la  acțiune. 
Acest  termen,  esențialmente  legal,  în  vechea  reglementare,  potrivit 
noului  Cod  civil,  poate  fi  stabilit  și  pe  cale  convențională,  în  sensul  că 
părțile  pot  să  îl  modifice.  Astfel,  părțile,  în  limitele  şi  în  condițiile 
prevăzute de lege, pot deroga prin acord expres de la durata termenelor 
stabilite  prin  lege,  mărindu‐le  sau  micşorându‐le  (articolul  2515(3)). 
Totuşi,  noua  durată  a  termenelor  nu  poate  fi  mai  mică  de  un  an  şi  nici 
mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de prescripție de 10 ani sau 
mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 ani (articolul 2515(4)). 
  2. Clasificare 

32
Termenele de prescripție extinctivă sunt generale şi speciale. 
  Termenul  general.  Termenul  general  este  acela  care  se  aplică  ori 
de câte ori legea nu a instituit un termen special pentru un anumit caz. 
Potrivit  articolului  2517  din  noul  Cod  civil,  termenul  general  de 
prescripție extinctivă este de 3 ani. 
  Astfel,  pentru  acțiunile  personale,  prin  care  se  urmăreşte 
valorificarea  unui  drept  de  creanță,  termenul  general  de  prescripție 
extinctivă este de 3 ani (articolului 2517 din noul Cod civil); acest termen 
se  aplică  tuturor  acțiunilor  personale,  indiferent  de  izvorul  concret  al 
raportului  juridic  obligațional,  cu  excepția  cazurilor  pentru  care  există 
termene speciale; acest termen este aplicabil, prin analogie, şi acțiunilor 
nepatrimoniale  prescriptibile  extinctiv,  pentru  care  legea  nu  stabileşte 
un termen special. 
  Termene speciale.  
Noul cod civil prevede termene speciale de prescripție, aplicabile 
unor acțiuni reale sau personale, după caz. Există termene de 10 ani, de 
2 ani și de un an. La acestea se adaugă și alte termene speciale, între 6 
luni  și  5  ani,  care  se  întâlnesc  în  cuprinsul  codului,  în  cadrul  diferitelor 
instituții. În afară de termenele speciale prevăzute de noul Cod civil, și în 
alte  acte  normative  de  drept  privat  se  stabilesc  termene  speciale  de 
prescripție extinctivă.   
  În noul Cod civil, potrivit articolului 2518 se prescrie în termen de 
10 ani dreptul la acțiune privitor la:  
‐ drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu 
sunt supuse unui alt termen de prescripție; 
‐  repararea  prejudiciului  moral  sau  material  cauzat  unei  persoane  prin 
tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violență ori 
agresiuni  sexuale  comise  contra  unui    minor  sau  asupra  unei  persoane 
aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a‐şi exprima voința; 
‐ repararea prejudiciului adus mediului înconjurător. 
  Termenul de 2 ani, se aplică (articolul 2519 din noul Cod civil): 
‐  dreptului  la  acțiune  întemeiat  pe  un  raport  de  asigurare  sau 
reasigurare; 
‐  dreptului  la  acțiune  privitor  la  plata  remunerației  cuvenite 
intermediarilor  pentru  serviciile  prestate  în  baza  contractului  de 
intermediere.  
  Termenului  de  un  an,  conform  articolelor  2520  și  2521  din  noul 
Cod civil, îi sunt supuse  unele  acțiuni care au  la bază raporturi  izvorâte 
din prestările de servicii:  

33
‐ profesioniștilor din alimentația publică sau hotelierilor, pentru serviciile 
pe care le prestează; 
‐ profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecțiile date cu 
ora, cu ziua sau cu luna;  
‐ medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operații 
sau medicamente;  
‐  vânzătorilor  cu  amănuntul,  pentru  plata  mărfurilor  vândute  şi  a 
furniturilor livrate; 
‐ meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; 
‐  avocaților,  împotriva  clienților  pentru  plata  onorariilor  si  cheltuielilor; 
termenul  de  prescripție  se  va  calcula  din  ziua  rămânerii  definitive  a 
hotărârii sau din aceea a împăcării părților, ori a revocării mandatului; în 
cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripție este de 3 ani de la 
data ultimei prestații efectuate; 
 ‐ notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata 
sumelor  ce  le  sunt  datorate  pentru  actele  funcției  lor;  termenul  de 
prescripție se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile; 
‐  inginerilor,  arhitecților,  geodezilor,  contabililor  şi  altor  liber‐
profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin; termenul prescriptiei se 
va socoti din ziua când s‐a terminat lucrarea; 
‐ dreptului la acțiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea 
biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc; 
‐  acțiunii  izvorâte  dintr‐un  contract  de  transport  de  bunuri  terestru, 
aerian  sau  pe  apă,  îndreptată  împotriva  transportatorului;  în  acest  caz, 
termenul  este  de  3  ani,  atunci  când  contractul  de  transport  a  fost 
încheiat pentru a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi 
mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite. 
 
VI. Cursul prescripției extinctive 
  Termenul de prescripție extinctivă are un început, marcat de data 
la  care  începe  să  curgă  prescripția  extinctivă,  o  durată,  precum  şi  un 
sfârşit, marcat de data împlinirii prescripției extinctive. 
   
1. Inceputul prescripției extinctive 
  Regula  generală.  Regula  generală  privind  începutul  prescripției 
extinctive  este  prevăzută  în  articolul  2523  din  noul  Cod  civil,  potrivit 
căruia  prescripția  începe  să  curgă  de  la  data  când  titularul  dreptului  la 
acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea 
lui.  Spre  deosebire  de  vechea  reglementare,  care  conținea  un  criteriu 
obiectiv  de  determinare  a  momentului  de  la  care  începea  să  curgă 

34
prescripția,  adică  data  naşterii  dreptului  la  acțiune,  noul  Cod  civil 
prevede două criterii: unul subiectiv, greu de dovedit, și anume data de 
la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut nașterea lui și altul parțial 
obiectiv, și anume data de la care, după împrejurări, titularul dreptului la 
acțiune trebuia să cunoască nașterea lui. 
  Reguli speciale.  
Nu  întotdeauna  se  poate  determina  cu  uşurință  momentul  de  la 
care  începe  să  curgă  prescripția  aplicând  regula  generală  şi  asta  din 
cauza multitudinii de drepturi subiective civile, care comportă elemente 
specifice.  De  aceea  se  prevăd  reguli  speciale,  care  se  aplică  numai  în 
cazurile expres stabilite de lege, cu prioritate față de regula generală. Ori 
de  câte  ori  nu  se  aplică  o  regulă  specială,  stabilită  de  lege  pentru  o 
anumită situație, se aplică regula generală. 
  Dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face. 
Potrivit  articolului  2524  din  noul  Cod  civil,  în  cazul  obligațiilor 
contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data 
când  obligația  devine  exigibilă  şi  debitorul  trebuia  astfel  s‐o  execute. 
Dacă  obligația  nu  este  simplă,  ci  este  afectată  de  o  modalitate,  un 
termen  sau  o  condiție,  prescripția  începe  să  curgă  astfel:  dacă  este 
afectată  de  o  condiție  rezolutorie  sau  de  un  termen  extinctiv,  întrucât 
textul nu distinge, se aplică aceeași regulă ca pentru obligația simplă; în 
cazul în care obligația este afectată de un termen suspensiv, prescripția 
începe  să  curgă  de  la  împlinirea  termenului  sau,  după  caz,  de  la  data 
renunțării  la  beneficiul  termenului  stabilit  exclusiv  în  favoarea 
creditorului (articolul 2524(2)); dacă obligația este afectată de o condiție 
suspensivă,  prescripția  începe  să  curgă  de  la  data  când  s‐a  îndeplinit 
condiția (articolul 2524(3)). 
Dreptul  la  acțiunea  în  restituirea  prestațiilor.  Conform  articolului 
2525  din  noul  Cod  civil,    prescripția  dreptului  la  acțiune  în  restituirea 
prestațiilor  făcute  în  temeiul  unui  act  anulabil  ori  desființat  pentru 
rezoluțiune  sau  altă  cauză  de  ineficacitate,  începe  să  curgă  de  la  data 
rămânerii  definitive  a  hotărârii  prin  care  s‐a  desființat  actul,  ori,  după 
caz,  de  la  data  la  care  declarația  de  rezoluțiune  sau  reziliere  a  devenit 
irevocabilă.  
Dreptul  la  acțiunea  în  executarea  prestațiilor  succesive.  Atunci 
când  este  vorba  de  prestații  succesive,  prescripția  dreptului  la  acțiune 
începe  să  curgă  de  la  data  la  care  fiecare  prestație  devine  exigibilă,  iar 
dacă  prestațiile  alcătuiesc  un  tot  unitar,  de  la  data  ultimei  prestații 
neexecutate.  

35
 Dreptul  la  acțiune  în  materia  asigurărilor  (articolul  2527  din  noul 
Cod civil). În cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de 
la  expirarea  termenelor  prevăzute  de  lege  ori  stabilite  de  părți  pentru 
plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizației sau, după 
caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.  
Dreptul  la  acțiunea  în  repararea  pagubei  cauzate  printr‐o  faptă 
ilicită sau licită. Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube 
care  a  fost  cauzată  printr‐o  faptă  ilicită,contractuală  sau  delictuală, 
începe  să  curgă  de  la  data  când  păgubitul  a  cunoscut  sau  trebuia  să 
cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (nu numai pe cel 
care  a  cauzat‐o).  Există  deci,  un  moment  subiectiv  de  la  care  curge 
prescripția,  acela  de  la  care  păgubitul  a  cunoscut  paguba  și  pe  cel  care 
răspunde de ea, greu de dovedit, și  unul obiectiv,  subsidiar,  acela de  la 
care cel păgubit trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea. 
Aceeași regulă se aplică, în mod corespunzător, faptelor licite, adică şi în 
cazul  acțiunii  în  restituire  întemeiate  pe  îmbogățirea  fără  justă  cauză, 
plata nedatorată sau gestiunea de afaceri. 
Dreptul la acțiunea în anularea actului juridic. În mod asemănător 
cu  vechea  reglementare  (articolul  9  din  Decretul  167/1958),  articolul 
2529  din  noul  Cod  civil  prevede  că  prescripția  dreptului  la  acțiunea  în 
anularea unui act juridic începe să curgă la momente diferite, în funcție 
de  cauza  de  anulabilitate.  Astfel,    în  caz  de  violență,  din  ziua  când 
aceasta a încetat, indiferent de felul violenței – fizică, morală, continuă 
sau  instantanee;  acesta  este  un  moment  obiectiv  de  la  care  începe  să 
curgă prescripția. În cazul dolului, din ziua când a fost descoperit; este un 
moment subiectiv de la care victima dolului poate efectiv  să acționeze. 
În  caz  de  eroare  ori  în  celelalte  cazuri  de  anulare  (de  exemplu,  lipsa 
cauzei,  incapacitatea),  din  ziua  când  cel  îndreptățit,  reprezentantul  său 
legal ori cel chemat de lege să‐i încuviințeze sau să‐i autorizeze actele a 
cunoscut  cauza  anulării,  însă  nu  mai  târziu  de  împlinirea  a  18  luni  din 
ziua încheierii actului  juridic;  legiuitorul stabilește  două  momente:  unul 
subiectiv,  al  cunoașterii  cauzei  de  anulare  și  unul  obiectiv,  subsidiar,  al 
împlinirii celor 18 luni de la data încheierii actului juridic. Termenul de 18 
luni  nu  este  un  termen  de  prescripție,  ci  un  termen  legal,  stabilit  în 
scopul  de  a  nu  se  prelungi  prea  mult  durata  cuprinsă  între  încheierea 
actului  juridic  și  începutul  prescripției;  în  acest  termen  de  18  luni  se 
prezumă că trebuie să fie cunoscută cauza de anulare; cunoscută sau nu, 
după împlinirea lui începe să curgă prescripția. 
Dreptul  la  acțiunea  în  răspundere  pentru  vicii  aparente.  Regula 
nouă, care nu exista în reglementarea anterioară, prevăzută în articolul 

36
2530 din noul Cod civil, privește viciile aparente, în situația în care legea 
sau  contractul  obligă  la  garanție  și  pentru  asemenea  vicii.  Astfel, 
prescripția dreptului la acțiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau 
executarea  unor  lucrări,  cu  vicii  aparente,  în  cazurile  în  care  legea  sau 
contractul obligă la garanție şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de 
la data predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, 
de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul 
verbal  de  constatare  a  viciilor,  pentru  înlăturarea  de  către  debitor  a 
viciilor constatate. Aceleași dispoziții se aplică şi în cazul lipsei calităților 
convenite  ori  a  lipsurilor  cantitative,  însă  numai  dacă  oricare  dintre 
aceste  lipsuri  puteau  fi  descoperite,  fără  cunoştințe  speciale,  printr‐o 
verificare normală. 
Dreptul  la  acțiunea  în  răspundere  pentru  vicii  ascunse.  Viciile 
ascunse  fac  bunul  impropriu  întrebuințării  la  care  este  destinat  sau  îi 
micșorează  întrebuințarea  sau  valoarea;  ele  nu  pot  fi  descoperite  fără 
asistență  de  specialitate,  de  către  o  persoană  prudentă  și  diligentă.  Se 
face  distincție  între:  prescripția  pentru  viciile  ascunse  ale  unui  bun 
transmis,  ale  unei  lucrări  executate,  ale  unei  construcții  predate  ori 
recepționate și ale unor lucrări curente, de întreținere. Se stabilesc două 
momente  de  la  care  începe  să  curgă  prescripția:  un  moment  subiectiv, 
care  este  acela  al  descoperirii  viciilor  și  un  moment  obiectiv,  care 
coincide  cu  data  expirării  termenului  de  garanție,  de  1  an,  pentru  bun 
sau lucrare, de 3 ani pentru construcție, de 1 lună pentru lucrări curente 
la  bunuri  mobile  și  de  3  luni  pentru  lucrări  curente  la  o  construcție. 
Aceste  termene  nu  sunt  de  prescripție  extinctivă,  ci  termene  legale  de 
garanție,  cu  caracter  general  și  subsidiar,  care  se  aplică  dacă  nu  există 
alte  termene  speciale,  legale  sau  convenționale.  La  împlinirea  lor,  se 
stinge obligația de garanție pentru vicii ascunse, dacă acestea nu apar în 
termenele  respective,  care  sunt  termene  extinctive.  Dacă  se  stinge 
obligația de garanție pentru vicii, dreptul la acțiune pentru vicii ascunse 
rămâne  fără  obiect,  și  deci  nu  se  mai  pune  problema  prescripției 
acestuia.  
Începutul prescripției extinctive în alte cazuri: 
‐ prescripția acțiunii în tăgada paternității copilului din căsătorie începe 
să curgă de la data când tatăl (soțul mamei) a cunoscut că este prezumat 
tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu 
corespunde  realității,  atunci  când  titularul  acțiunii  este  soțul  mamei 
(articolul 430 din noul Cod civil); dacă acțiunea este promovată de către 
mamă, prescripția începe să curgă de la data nașterii copilului (articolul 
431 din  noul Cod civil); dacă acțiunea este introdusă de către pretinsul 

37
tată biologic, dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții lui, iar dacă 
a  decedat  și  acțiunea  este  introdusă  de  moștenitorii  săi,  prescripția 
începe  să  curgă  de  la  data  decesului  tatălui  biologic  (articolul  432  din 
noul  Cod  civil);  dacă  acțiunea  este  introdusă  de  copil,  dreptul  lui  la 
acțiune nu se prescrie în timpul vieții (articolul 433 din noul Cod civil) 
 ‐  acțiunea  în  stabilirea  paternității  copilului  din  afara  căsătoriei  nu  se 
prescrie în timpul vieții copilului (articolul 427 din noul Cod civil); 
‐  prescripția  acțiunii  posesorii  începe  să  curgă  de  la  data  tulburării 
posesiei sau deposedării (articolul 951 din noul Cod civil) ş.a.  
 
2. Suspendarea prescripției extinctive 
  Noțiune. Prin suspendarea prescripției extinctive se înțelege orice 
modificare  a  cursului  acesteia,  ce  constă  în  oprirea  de  drept  a  curgerii 
termenului  de  prescripție,  pe  timpul  cât  durează  situațiile,  limitativ 
prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acționa pe titularul 
dreptului la acțiune. 
  Deci,  sancțiunea  prescripției  extinctive  nu  intervine  atunci  când 
titularul  dreptului  la  acțiune  nu  manifestă  pasivitate  sau  neglijență  în 
exercitarea dreptului său, ci este împiedicat să şi‐l exercite datorită unor 
împrejurări care îl pun într‐o imposibilitate materială, morală sau juridică 
de  a  acționa  (în  caz contrar, sancțiunea  ar  fi deturnată  de la  finalitatea 
sa). 
  Pentru  a  interveni  suspendarea  prescripției,  cauzele  de 
suspendare  trebuie  să  apară  în  timp  ce  prescripția  este  în  curs  (adică 
între  momentul  în  care  a  început  să  curgă  şi  înainte  de  împlinirea 
termenului de prescripție); dacă apar înainte ca prescripția să înceapă să 
curgă,  nu  intervine  suspendarea,  ci  amânarea  începutului  prescripției 
extinctive. 
  Cauzele de suspendare. 
 Conform articolului 2532, prescripția nu începe să curgă, iar, dacă 
a început să curgă, ea se suspendă: 
1). Între soți, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separați în fapt; 
există o imposibilitate morală de a acționa. 
2).  Între  părinți,  tutore  sau  curator  şi  cei  lipsiți  de  capacitate  de 
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ori între curatori şi cei 
pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost 
date şi aprobate; descărcarea de gestiune este dată de către instanța de 
tutelă,  așa  cum  reiese  din  articolul  162  din  noul  Cod  civil;  există  aici  o 
imposibilitate morală de a acționa. 

38
 3).  Între  orice  persoană  care,  în  temeiul  legii,  al  unei  hotărâri 
judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei 
ale  căror  bunuri  sunt  astfel  administrate,  cât  timp  administrarea  nu  a 
încetat  şi  socotelile  nu  au  fost  date  şi  aprobate;  această  cauză  de 
suspendare  se  aseamănă  cu  cea  precedentă,  dar  este  mai  generală, 
incluzând toate cazurile de administrare a bunurilor altuia, indiferent de 
izvor  (lege,  hotărâre  judecătorească,  contract),  cu  excepția  cazurilor 
prevăzute  la  punctul  2;  trebuie  avute  în  vedere  și  dispozițiile  care 
reglementează administrarea bunurilor altuia, în noul Cod civil, articolele 
792‐857. 
4). În cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate 
de exercițiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, 
în afară de cazurile în care există o dispoziție legală contrară; în acest caz 
există o imposibilitate juridică de a acționa; astfel, dacă minorul sub 14 
ani, interzisul judecătoresc sau minorul între 14 şi 18 ani sunt titulari de 
drepturi  subiective  prescriptibile,  prescripția  nu  curge  împotriva  lor,  iar 
dacă  a  început  să  curgă  se  suspendă,  până  la  numirea 
reprezentantului/ocrotitorului legal, după caz. 
5).  Cât  timp  debitorul,  în  mod  deliberat,  ascunde  creditorului 
existența  datoriei  sau  exigibilitatea  acesteia;  acesta  este  un  caz  nou  de 
suspendare,  care  nu  exista  în  reglementarea  anterioară  și  are  ca  scop 
sancționarea debitorului culpabil, care, prin demersurile lui împiedică pe 
creditor să‐și exercite dreptul la acțiune; de exemplu, debitorul ascunde 
sau  sustrage  titlul  constatator  al  creanței,  ascunde  modificarea 
termenului  legal  de  plată  sau  renunțarea  la  beneficiul  termenului  ce 
către autorul creditorului actual.  
6). Pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe 
cale  amiabilă  a  neînțelegerilor  dintre  părți,  însă  numai  dacă  acestea  au 
fost  ținute  în  ultimile  6  luni  înainte  de  expirarea  termenului  de 
prescripție;  și  această  cauză  de  suspendare  este  nouă  și  are  ca  scop 
soluționarea  prin  bună  înțelegere  a  litigiilor;  ea  a  fost  impusă  din 
necesități practice, mai ales din sfera comercială; pe durata negocierilor, 
părțile nu fac acte de întrerupere a prescripției, pentru a arăta buna lor 
credință și convingerea în rezultatul pozitiv al acestora; dacă negocierile 
au  loc  în  cursul  prescripției,  din  care  mai  sunt  6  luni  până  la  împlinire, 
suspendarea nu operează; cele 6 luni rămase sunt considerate suficiente 
ca  titularul  dreptului  la  acțiune  să  poată  introduce  acțiunea  în  justiție; 
suspendarea  operează  deci,  numai  dacă  negocierile  au  fost  purtate  în 
ultimile  6  luni,  înainte  de  împlinirea  termenului  de  prescripție  sau  au 
început mai devreme și au continuat în ultimile 6 luni; dacă, de exemplu, 

39
negocierile  au  început  cu  4  luni  înainte  de  împlinirea  termenului  de 
prescripție  și  au  ținut  o  lună,  după  care  au  fost  întrerupte,  prescripția 
este suspendată o lună și nu se împlinește decât după 6 luni de la data 
când  a  încetat  cauza  de  suspendare,  adică  de  la  data  întreruperii 
negocierilor;  din  exemplul  dat  reiese  că  precizarea  legiuitorului  ca 
negocierile să  se  fi  purtat în  ultimile  6  luni  al termenului  de  prescripție 
este lipsită de  utilitate  practică, atât timp  cât articolul  2534(2)  prevede 
că  prescripția  nu  se  împlinește  oricum  mai  înainte  de  expirarea  unui 
termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat. 
7).  În  cazul  în  care  cel  îndreptățit  la  acțiune  trebuie  sau  poate, 
potrivit  legii  ori  contractului,  să  folosească  o  anumită  procedură 
prealabilă,  cum  sunt  reclamația  administrativă,  încercarea  de  împăcare 
sau  altele  asemenea,  cât  timp  nu  a  cunoscut  şi  nici  nu  trebuia  să 
cunoască  rezultatul  acelei  proceduri,  însă  nu  mai  mult  de  3  luni  de  la 
declanșarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s‐a stabilit un alt 
termen; în acest caz există o imposibilitate juridică de a acționa; titularul 
dreptului  la  acțiune  nu  se  poate  adresa  instanței  sau  a  ales  să  nu  se 
adreseze instanței, înainte de parcurgerea procedurii prealabile. 
8). În cazul în care titularul dreptului sau cel care l‐a încălcat face 
parte din forțele armate ale României, cât timp acestea se află în stare 
de  mobilizare  sau  de  război;  sunt  avute  în  vedere  şi  persoanele  civile 
care  se  găsesc  în  forțele  armate  pentru  rațiuni  de  serviciu  impuse  de 
necesitățile  războiului;  în  acest  caz  există  o  imposibilitate  materială 
(fizică)  de  a  acționa;  simpla  participare  la  forțele  armate  ale  țării  (de 
exemplu,  satisfacerea  stagiului  militar)  nu  are  efect  de  suspendare  a 
prescripției;  în  literatura  juridică  se  apreciază  că  de  acest  caz  de 
suspendare trebuie să beneficieze şi persoanele care participă la misiuni 
militare sub egida ONU sau NATO. 
9). În cazul în care, cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă 
prescripția,  este  împiedicat  de  un  caz  de  forță  majoră  să  facă  acte  de 
întrerupere,  cât  timp  nu  a  încetat  această  împiedicare;  forța  majoră, 
când este temporară nu constituie o cauză de suspendare a prescripției 
decât dacă survine în ultimile 6 luni înainte de expirarea termenului de 
prescripție;  forța  majoră  este  orice  eveniment  extern,  imprevizibil, 
absolut invincibil și inevitabil (articolul 1351(2) din noul Cod civil); forța 
majoră  îl  pune  pe  titularul  dreptului  la  acțiune  în  imposibilitatea 
materială  (fizică)  de  a  acționa,  de  exemplu,  cutremurele,  inundațiile; 
forța majoră trebuie să privească numai pe titularul dreptului la acțiune 
(pe  cel  împotriva  căruia  curge  prescripția);  dacă  cel  în  favoarea  căruia 
curge  prescripția  (debitorul),  se  află  într‐o  situație  de  forță  majoră, 

40
prescripția nu se suspendă; spre deosebire de reglementarea anterioară, 
se face distincție între forța majoră permanentă și temporară; dacă este 
temporară,  nu  conduce  la  suspendarea  prescripției  decât  dacă  a 
intervenit  în  ultimile  6  luni înainte  de expirarea  termenului; 6  luni sunt 
considerate de legiuitor suficiente pentru a acționa în justiție; se face și 
aici  aplicarea  articolului  2534(2)  din  noul  Cod  civil,  la  fel  ca  la 
suspendarea prescripției pe durata negocierilor(punctul 6). 
În afara celor 9 cazuri de suspendare, legiuitorul arată că mai pot 
exista  și  altele,  încheind  articolul  2532  cu  punctul  10  „în  alte  cazuri 
prevăzute de lege.”. 
  Efectele suspendării prescripției extinctive. 
   Conform  articolului  2534(1)  din  noul  Cod  civil,  după  încetarea 
suspendării,  prescripția  îşi  reia  cursul,  socotindu‐se  şi  timpul  scurs 
înainte de suspendare. Deci durata cauzei de suspendare nu va intra în 
calculul  termenului  de  prescripție  extinctivă.  După  încetarea  cauzei  de 
suspendare  cursul  prescripției  este  reluat  din  momentul  în  care  fusese 
oprit. 
  În anumite cazuri suspendarea produce şi un efect special; astfel, 
conform  articolului  2534(2)  din  noul  Cod  civil,  prescripția  nu  se 
împlineşte înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data 
încetării cauzei de suspendare, cu excepția prescripțiilor mai scurte de 6 
luni, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de 1 lună 
de la suspendare. Reiese că acest efect nu se produce în toate cazurile, ci 
numai  atunci  când,  de  la  încetarea  cauzei  de  suspendare  şi  până  la 
împlinirea termenului de prescripție, au rămas mai puțin de 6 luni/1 lună 
(în funcție de termenul de prescripție: dacă este mai mare sau egal cu 6 
luni,  trebuie  să  rămână  6  luni;  dacă  este  mai  mic  de  6  luni,  trebuie  să 
rămână  1  lună).  Efectul  special  constă  deci  în  prelungirea  (prorogarea) 
împlinirii  termenului,  astfel  încât  între  momentul  încetării  cauzei  de 
suspendare şi cel al împlinirii prescripției să fie 6 luni/1 lună.  
Scopul  acestei  prevederi  este  de  a  da  titularului  dreptului  la 
acțiune, după încetarea cauzei de suspendare, un timp rezonabil pentru 
exercitarea  acestui  drept,  prin  introducerea  cererii  de  chemare  în 
judecată.  
  Suspendarea prescripției poate fi invocată numai de către  partea 
care  a  fost  împiedicată  să  facă  acte  de  întrerupere,  afară  numai  dacă 
prin  lege  nu  se  dispune  altfel  (articolul  2535  din  noul  Cod  civil).  Cazuri 
particulare, care derogă de la dispozițiile articolului 2535, se regăsesc în 
materia  obligațiilor  plurale,  solidare  și  indivizibile,  unde  efectele 
suspendării  prescripției  se  extind  și  la  codebitori  sau  cocreditori 

41
(articolele  1433(1),  1441(1)  și  1449  din  noul  Cod  civil).  De  asemenea, 
suspendarea prescripției față de debitorul principal ori față de fideiusor 
produce efecte în privința amândurora (articolul 2536 din noul Cod civil). 
 
3. Intreruperea prescripției extinctive 
  Noțiune.  Prin  întreruperea  prescripției  extinctive  se  înțelege 
modificarea cursului acesteia, constând în înlăturarea prescripției scurse 
înainte  de  apariția  unei  cauze  întreruptive  şi  începerea  unei  alte 
prescripții extinctive. 
  Fundamentul întreruperii prescripției constă în aceea că nu se mai 
justifică producerea efectului extinctiv al prescripției, ori de câte ori, fie 
titularul  dreptului  material  la  acțiune  iese  din  pasivitate  şi  introduce  o 
acțiune  în  justiție,  fie  cel  în  folosul  căruia  curge  prescripția  (debitorul) 
renunță  la  atitudinea  de  împotrivire  față  de  titularul  dreptului 
(creditorul) prin recunoaşterea datoriei sale ori este pus în întârziere. 
  Cauzele de întrerupere.  
Cauzele  de  întrerupere  (ca  şi  cele  de  suspendare)  sunt  legale, 
limitativ  prevăzute  de  lege  şi  produc  efecte  de  drept,  instanța  doar 
constatând producerea lor. Potrivit articolului 2515(3) din noul Cod civil, 
părțile pot, prin acord expres, să modifice cauzele legale de întrerupere; 
nu le pot suprima, înlocui sau crea altele noi. 
Cauzele legale generale de întrerupere sunt prevăzute în articolul 
2537 din noul Cod civil:  
1).  Recunoaşterea  dreptului  a cărui  acțiune  se prescrie,  făcută  de 
cel  în  folosul  căruia  curge  prescripția.  Întreruperea  prescripției  are  loc 
printr‐un  act  voluntar  de  executare  sau  prin  recunoaşterea,  în  orice  alt 
mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul 
căruia  curge  prescripția.  În  articolul  2538  din    noul  Cod  civil  se  fac 
precizări cu privire la recunoaşterea dreptului a cărui acțiune se prescrie; 
astfel,  recunoaşterea  se  poate  face  unilateral  sau  convențional  (prin 
acordul părților, de exemplu, prin convenția de eșalonare a datoriei sau 
de acordare de către creditor a unui termen de grație) şi poate fi expresă 
sau  tacită.  Când  recunoaşterea  este  tacită,  ea  trebuie  să  rezulte  fără 
echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva 
căruia  curge  prescripția.  Constituie  acte  de  recunoaştere  tacită  plata 
parțială  a  datoriei,  achitarea,  în  tot  sau  în  parte,  a  dobânzilor  sau 
penalităților, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea. Poate 
invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptățit la restituirea unei prestații 
făcute în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, 
rezoluțiune  sau  orice  altă  cauză  de  ineficacitate,  atât  timp  cât  bunul 

42
individual  determinat,  primit  de  la  cealaltă  parte  cu  ocazia  executării 
actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune 
reală  ori  personală.  Pentru  a  avea  efect  întreruptiv,  recunoașterea 
trebuie  să  fie  voluntară,  neîndoielnică,  simplă  (adică  neafectată  de 
modalități) și făcută în termenul de prescripție. 
2).  Introducerea  unei  cereri  de  chemare  în  judecată  (ori  de 
arbitrare).  Prescripția  se  întrerupe  prin  introducerea  unei  cereri  de 
chemare  în  judecată  sau  arbitrale,  prin  înscrierea  creanței  la  masa 
credală  în  cadrul  procedurii  insolvenței,  prin  depunerea  cererii  de 
intervenție  în  cadrul  urmăririi  silite  pornite  de  alți  creditori,  ori  prin 
invocarea,  pe  cale  de  excepție,  a  dreptului  a  cărui  acțiune  se  prescrie; 
prescripția se întrerupe, de asemenea, prin constituirea ca parte civilă pe 
parcursul  urmăririi  penale  sau  în  fața  instanței  de  judecată,  până  la 
începerea  cercetării  judecătorești;  în  cazul  în  care  despăgubirile  se 
acordă,  potrivit  legii,  din  oficiu,  începerea  urmăririi  penale  întrerupe 
cursul  prescripției,  chiar  dacă  nu  a  avut  loc  constituirea  ca  parte  civilă 
(punctele 2 și 3 ale articolului 2537 din noul Cod civil). 
Pentru  ca  cererea  să  aibă  efect  întreruptiv,  potrivit  articolului 
2539 din noul Cod civil, este suficient ca ea să fie introdusă la un organ 
de  jurisdicție  ori  de  urmărire  penală,  chiar  necompetent.  Dacă  cererea 
este introdusă la un organ fără atribuții jurisdicționale, prescripția nu se 
întrerupe.  Dacă  cererea  este  introdusă  la  o  instanță  necompetentă, 
prescripția  se  întrerupe  de  la  data  introducerii  cererii  şi  nu  de  la  data 
sesizării instanței competente, ca urmare a declinării competenței. 
Și atunci când cererea este nulă pentru lipsă de formă, legiuitorul 
prevede că prescripția se întrerupe.  
De  asemenea,  prescripția  se  întrerupe  numai  dacă  cererea  este 
admisă printr‐o hotărâre cu autoritate de lucru judecat. În cazul în care 
este  admisă,  dar  s‐a  prescris  dreptul  de  a  cere  executarea  silită,  se 
consideră  că  hotărârea  nu  are  autoritate  de  lucru  judecat,  și  cel 
îndreptățit  poate  face  o  nouă  cerere,  când  dreptul  lui  la  acțiune    este 
imprescriptibil  ori  când  nu  s‐a  prescris  încă  (articolul  2539(3)  din  noul 
Cod civil). 
Dacă  cererea  este  respinsă  sau  anulată,  ea  nu  întrerupe 
prescripția,  dovedind  lipsa  de  temeinicie  a  pretenției,  ori  formularea 
unei  cereri  nule,  anulabile  sau  inadmisibile.  Cu  toate  acestea,  dacă 
reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere 
sau  de  anulare  a  rămas  definitivă,  introduce  o  nouă  cerere,  prescripția 
este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de 
arbitrare precedentă, cu condiția, însă, ca noua cerere să fie admisă.  

43
 În cazul în care cererea nu este făcută în scopul de a fi admisă, ori, 
odată  admisă,  nu  a  fost  pusă  în  executare  în  termenul  de  prescripție 
stabilit  pentru  executarea  silită,  ea  nu  are  efect  întreruptiv  de 
prescripție,  deoarece  arată  delăsare  în  ceea  ce  privește  realizarea 
dreptului dedus judecății (articolul 2539 (2) și (3) din noul Cod civil). 
Aceleași  dispoziții  se  aplică  și  atunci  când  prescripția  a  fost 
întreruptă prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune 
se  prescrie  (articolul  2539(4)  din  noul  Cod  civil).  Noțiunea  de  excepție 
desemnează apărarea de fond şi nu are în vedere o excepție procesuală.  
  3).  Punerea  în  întârziere.  O  cauză  nouă  de  întrerupere  a 
prescripției,  care  nu  era  prevăzută  în  reglementarea  anterioară,  este 
punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția (articolul 
2537, punctul 4 din noul Cod civil). Potrivit articolului 2540 din noul Cod 
civil, prescripția este considerată întreruptă prin punerea în întârziere a 
celui  în  folosul  căruia  curge,  numai  dacă  aceasta  este  urmată  de 
chemarea  lui  în  judecată,  în  termen  de  6  luni  de  la  data  punerii  în 
întârziere. Cele două condiții care trebuie îndeplinite pentru ca punerea 
în  întârziere  să  aibă  efect  întreruptiv  sunt  destinate  să  împiedice  pe 
titularul dreptului la acțiune să abuzeze de această cauză, fără a avea, în 
realitate, intenția de a‐l acționa în judecată pe cel pus în întârziere. 
  Efectele întreruperii prescripției extinctive. 
   Asemănător cu reglementarea anterioară, articolul 2541 din noul 
Cod civil arată care sunt efectele întreruperii prescripției, detaliind toate 
cazurile.  Astfel, întreruperea şterge prescripția începută înainte de a se 
fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere începe să curgă o nouă 
prescripție. Natura noii prescripții, care începe să curgă, diferă în funcție 
de  cauza  de  întrerupere.  Dacă  întreruperea  prescripției  s‐a  făcut  prin 
recunoaşterea  dreptului  de  către  cel  în  folosul  căruia  curgea,  va  începe 
să  curgă  o  nouă  prescripție  de  acelaşi  fel.  În  cazul  în  care  prescripția  a 
fost  întreruptă  printr‐o  cerere  de  chemare  în  judecată  ori  de  arbitrare, 
noua prescripție, care este de altă natură, și anume prescripția dreptului 
de a obține executarea silită, nu începe să curgă cât timp hotărârea de 
admitere a acțiunii nu a rămas definitivă. 
Dacă  întreruperea  rezultă  din  intervenția  făcută  în  procedura 
insolvenței  sau  a  urmăririi  silite,  prescripția  va  reîncepe  să  curgă  de  la 
data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanței 
rămase neacoperite. 
Dacă  prescripția  a  fost  întreruptă  în  cazul  unui  proces  penal, 
întreruperea  operează  până  la  comunicarea  ordonanței  de  clasare,  a 
ordonanței  de  suspendare  a  urmăririi  penale  ori  a  hotărârii  de 

44
suspendare  a  judecății  sau  până  la  pronunțarea  hotărârii  definitive  a 
instanței  penale.  Dacă  repararea  pagubei  se  acordă,  potrivit  legii,  din 
oficiu,  întreruperea  operează  până  la  data  când  cel  împotriva  căruia  a 
început  să  curgă  prescripția  a  cunoscut  sau  trebuia  să  cunoască 
hotărârea  definitivă  a  instanței  penale  prin  care  ar  fi  trebuit  să  se 
stabilească  despăgubirea.  Noua  prescripție  care  începe  să  curgă  după 
întrerupere este prescripția dreptului material la acțiune, dacă nu a fost 
soluționată  latura  civilă  a  procesului  penal  și  prescripția  dreptului  de  a 
obține  executarea  silită,  dacă  latura  civilă  a  fost  soluționată  printr‐o 
hotărâre definitivă.   
  Potrivit  articolului  2542  din  noul  Cod  civil,    efectele  întreruperii 
prescripției  profită  celui  de  la  care  emană  actul  întreruptiv  şi  nu  pot  fi 
opuse  decât  celui  împotriva  căruia  a  fost  îndreptat  un  asemenea  act, 
afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Dacă prescripția a fost 
întreruptă  prin  recunoaşterea  dreptului  de  către  cel  în  folosul  căruia 
curgea,  efectele  întreruperii  profită  celui  împotriva  căruia  a  curs  şi  nu 
pot fi opuse decât autorului recunoaşterii. 
   
4. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă 
Noțiune. Repunerea în termenul de prescripție poate fi definită ca 
fiind  beneficiul  recunoscut  de  lege  titularilor  drepturilor  subiective,  în 
condițiile  anume  prevăzute,  în  temeiul  căruia  aceştia  îşi  pot  valorifica 
drepturile, chiar dacă termenul de prescripție extinctivă s‐a împlinit. 
  Justificarea  instituției  repunerii  în  termenul  de  prescripție  se 
regăseşte în ideea că titularul dreptului la acțiune nu poate fi sancționat, 
dacă el nu acționează din motive ce nu îi pot fi imputate, adică, dacă nu i 
se poate reproşa o conduită culpabilă. 
  Conform articolului 2522(1) din noul Cod civil, cel care, din motive 
temeinice,  nu  şi‐a  exercitat  în  termen  dreptul  la  acțiune  supus 
prescripției, poate cere organului de jurisdicție competent repunerea în 
termen  şi  judecarea  cauzei.  Având  în  vedere  faptul  că  instanței  îi  este 
interzis  prin  articolul  2512(2)  din  noul  Cod  civil  să  aplice  din  oficiu 
prescripția, cu atât mai mult aceasta nu va putea, din oficiu, să repună în 
termenul  de  prescripție  pe  cel  interesat.  Spre  deosebire  de 
reglementarea  anterioară,  repunerea  în  termenul  de  prescripție  este 
dispusă de instanță numai la cererea titularului dreptului la acțiune. 
  Cauzele de repunere în termen.  
           Cauzele  de  repunere  în  termen  nu  erau  și  nu  sunt  expres 
prevăzute  de  lege.  Legiuitorul  arată  doar  că  acestea  trebuie  să  fie 
temeinic  justificate.  Instanța  apreciază,  de  la  caz  la  caz,  temeinicia 

45
motivelor. În doctrina anterioară, care poate fi utilizată în continuare și 
după  intrarea  în  vigoare  a  noului  Cod  civil,  s‐a  arătat  că  motivele  de 
repunere  în  termen  sunt  acele  împrejurări  care  nu  au  nici  caracter  de 
forță majoră şi nici nu presupun culpa titularului dreptului. De exemplu, 
în  practica  judiciară,  au  fost  considerate  motive  temeinice:  spitalizarea 
îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul, în numele căruia 
urma  să  introducă  acțiunea  în  stabilirea  paternității;  existența  unor 
împrejurări speciale în care s‐a găsit moştenitorul, care l‐au împiedicat să 
afle despre deschiderea succesiunii la care era chemat (de exemplu, se 
afla la închisoare şi rudele i‐au ascuns cu rea credință moartea autorului 
său);  neacceptarea  succesiunii  de  către  un  minor,  deoarece  a  fost 
abandonat  de  mama  sa,  care  era  reprezentantul  său  legal;  spitalizare 
îndelungată şi repetată, etc. 
  Repunerea  în  termen,  potrivit  articolului  2522(2)  din  noul  Cod 
civil,  nu  poate  fi  dispusă  decât  dacă  partea  şi‐a  exercitat  dreptul  la 
acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua 
în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au 
justificat  depăşirea  termenului  de  prescripție.  Termenul  de  30  zile 
priveşte atât cererea de repunere în termen, cât şi introducerea cererii 
de chemare în judecată, privind valorificarea dreptului subiectiv civil.  De 
regulă,  mai  întâi  se  introduce  cererea  de  chemare  în  judecată  şi  după 
aceea,  când  se  invocă  prescripția,  se  solicită  repunerea  în  termen;  sau, 
poate  fi  introdusă  de  la  început  o  acțiune  cu  două  capete  de  cerere, 
dintre care unul este repunerea în termenul de prescripție. 
  Efectul  repunerii  în  termen.  Repunerea  în  termen  are  ca  efect 
considerarea  prescripției  extinctive  ca  neîmplinită,  deşi  termenul  de 
prescripție  extinctivă  a  expirat,  astfel  încât  instanța  poate  trece  la 
soluționarea cauzei pe fond. Repunerea în termen are caracter judiciar, 
adică  presupune  pronunțarea  unei  hotărâri  judecătoreşti,  după  ce 
instanța a fost sesizată şi s‐a făcut dovada împrejurării care a condus la 
depăşirea justificată a termenului de prescripție. 
 
5. Împlinirea prescripției extinctive 
Stabilirea momentului la care se împlineşte prescripția extinctivă 
implică un calcul care presupune cunoaşterea următoarelor elemente: 
a – termenul de prescripție aplicabil în speță; 
b – data de la care începe să curgă; 
c  –  dacă  a  intervenit  sau  nu  vreo  cauză  de  suspendare  sau  de 
întrerupere; 

46
d  –  regulile  în  funcție  de  care  se  determină  momentul  la  care  se 
împlineşte prescripția extinctivă.  
  Primele trei elemente au fost deja analizate. Al patrulea element 
reiese din articolele 2551‐2556 din noul Cod civil, la care face trimitere 
articolul  2544.  Astfel,  regulile  aplicabile  calculului  termenelor  se  aplică 
tuturor  termenelor,  indiferent  de  natura  şi  izvorul  lor,  deci  nu  numai 
termenelor  de  prescripție,  ci  şi  oricăror  altor  termene  se  regăsesc  în 
cuprinsul  noului  Cod  civil.  Astfel,  când  termenul  este  stabilit  pe 
săptămâni,  luni  sau  ani,  el  se  împlineşte  în  ziua  corespunzătoare  din 
ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are o 
zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se 
împlineşte  în  ultima  zi  a  acestei  luni.  Mijlocul  lunii  se  socoteşte  a 
cincisprezecea  zi.  Dacă  termenul  este  stabilit  pe  o  lună  şi  jumătate  sau 
pe  mai  multe  luni  şi  jumătate,  cele  15  zile  se  vor  socoti  la  sfârşitul 
termenului.  
Când  termenul  se  stabileşte  pe  zile,  nu  se  ia  în  calcul  prima  şi 
ultima  zi  a  termenului.  Dacă  ultima  zi  a  termenului  este  o  zi 
nelucrătoare, termenul se împlineşte la sfârşitul primei zile lucrătoare ce 
îi  urmează.  Termenul  se  va  împlini  la  ora  24  a  ultimei  zile.  Cu  toate 
acestea,  dacă  este  vorba  de  un  act  ce  trebuie  îndeplinit  într‐un  loc  de 
muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal 
de lucru. Acesta este sistemul  termenului exclusiv – pe zile libere – când 
nu se ia în calcul nici prima zi, nici ultima. Mai există şi alte sisteme de 
calcul: sistemul intermediar (din vechea reglementare) în care nu se ia în 
calcul  prima  zi,  dar  se  ia  în  considerare  ultima;  sistemul  termenului 
inclusiv – pe zile pline – când se ia în calcul şi prima zi şi ultima. 
 Când  termenul  se  stabileşte  pe  ore,  nu  se  iau  în  calcul  prima  şi 
ultima oră a termenului. Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, 
dacă  înscrisurile  care  le  constată  au  fost  predate  oficiului  poştal  sau 
telegrafic  cel  mai  târziu  în  ultima  zi  a  termenului  până  la  ora  când 
încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 

47
Întrebări: 
- Care  este  caracterul  normelor  care  reglementează  prescripția 
extinctivă? 
- Ce funcții îndeplinește instituția prescripției extinctive? 
- Ce se înțelege prin domeniul prescripției extinctive? 
- Este  dreptul  la  acțiune  cu  privire  la  drepturile  reale  principale 
prescriptibil? Explicați. 
- Care  este  momentul  la  care  începe  să  curgă  prescripția  extinctivă? 
Explicați regula generală. 
- Care sunt efectele suspendării prescripției extinctive? 
- Prezentați pe scurt cauzele de întrerupere a prescripției extinctive. 
- Când poate opera repunerea în termenul de prescripție extinctivă? 
   
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

48
 Capitolul 3 ‐ Persoana fizică 
 
I. Identificarea persoanei fizice 
1.Numele 
2. Domiciliul 
3. Starea civilă 
II. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil 
1. Ocrotirea minorului 
2. Ocrotirea bolnavilor psihici (alienaților și debililor mintali) 
3. Ocrotirea persoanei fizice cu capacitate de exercițiu, aflată în situații 
deosebite 
 
Obiective: 
‐ Stabilirea locului persoanei fizice în contextul dreptului privat; 
‐  Înțelegerea  noțiunii  de  identificare  a  persoanei  fizice  prin  prezentarea 
mijloacelor  care  permit  individualizarea  acesteia  în  raporturile  de  drept 
privat, în general și a acelora de drept civil, în special; 
‐  Însușirea  mijloacelor  de  ocrotire  a  persoanei  fizice  care  se  află  în 
anumite situații care pretind protecție de drept privat. 
 
I. Identificarea persoanei fizice 
  Noțiune.  Prin  individualizarea  (identificarea)  persoanei  fizice  se 
înțelege  stabilirea  identității  ei  prin  mijloace,  care  să  permită 
identificarea persoanei fizice în raporturile juridice. 
  Individualizarea  persoanei  fizice  se  realizează  nu  numai  în 
raporturile juridice de drept privat, ci în toate celelalte raporturi juridice, 
în  care  persoana  fizică  apare  ca  titulară  de  drepturi  şi  obligații. 
Identificarea persoanei fizice este o instituție complexă, din care numai o 
parte aparține dreptului privat. 
  Identificarea  persoanei  fizice  este  necesară  deoarece,  pe  de  o 
parte,  societatea  are  interesul  ca  fiecare  componentă  a  sa  să  poată  fi 
identificată în multiplele raporturi la care participă, iar pe de altă parte, 
fiecare  persoană  fizică,  în  calitate  de  participantă  la  diverse  raporturi 
juridice,  este  direct  interesată  să  se  poată  individualiza.  Individul  se 
identifică, deci, față de societate şi de către societate. 
Mijloace  de  individualizare.  Pentru  identificarea  persoanei  fizice 
sunt necesare anumite mijloace, atribute. În dreptul privat, principalele 
mijloace  de  identificare  a  persoanei  fizice  sunt:  numele,  domiciliul  şi 
starea civilă.  

49
  Mijloacele  de  identificare  a  persoanei  fizice  sunt  drepturi 
nepatrimoniale  şi  prezintă  caracteristicile  specifice  acestora:  sunt 
opozabile  erga  omnes,  inalienabile,  insesizabile,  imprescriptibile 
extinctiv,  aparțin  oricărei  persoane  fizice,  sunt  nesusceptibile  de 
exercitare prin reprezentare. 
 
  1. Numele 
  În  literatura  juridică  numele  este  definit  ca  fiind  acel  mijloc  de 
identificare a persoanei fizice, care constă în cuvintele prin care aceasta 
se individualizează în familie şi în societate, cuvinte stabilite, în condițiile 
legii, cu această semnificație. 
Numele este reglementat în noul Cod civil, prin dispoziții generale, 
și  în  Ordonanța  Guvernului  41/2003,  privind  dobândirea  şi  schimbarea 
pe  cale  administrativă  a  numelor  persoanelor  fizice,  ca  lege  specială. 
Noul Cod civil joacă rolul de drept comun în materie.   
  Numele  poate  avea  un  sens  larg,  în  conținutul  său  intrând  atât 
numele de familie (sau patronimic), cât şi prenumele şi un sens restrâns, 
când se referă numai la numele de familie. De regulă, noțiunea de nume 
este folosită în sensul său larg. 
Numele  de  familie  este  acea  componentă  a  numelui  care  indică 
legătura persoanei fizice cu o anumită familie şi, deci, o individualizează, 
în  primul  rând,  în  societate,  deosebind‐o,  de  regulă,  de  membrii  altei 
familii.  Prenumele serveşte  la individualizarea unei persoane fizice,  mai 
ales, în raporturile cu ceilalți membri ai familiei din care face parte, dar şi 
în raporturile cu alte persoane care au acelaşi nume de familie. 
          Numele,  ca  drept  personal  nepatrimonial,  are  următoarele 
caractere juridice: 
‐  legalitatea  –  numele  este  recunoscut,  ca  aptitudine,  de  lege,  iar, 
condițiile de dobândire, modificare ori schimbare sunt stabilite prin lege; 
‐ egalitatea – regimul juridic al persoanei fizice este acelaşi, egal pentru 
toți oamenii, indiferent de rasă, naționalitate, origine etnică, religie, sex 
sau alte asemenea criterii; 
‐  inalienabilitatea  –  persoana  fizică  nu  poate  renunța  la  nume  şi  nu  îl 
poate înstrăina; 
‐  intangibilitatea  –  nici  o  persoană  fizică  nu  poate  fi  lipsită  de  folosința 
sau  exercițiul  dreptului  la  nume;  eventualele  îngrădiri  pot  interveni 
numai în cazurile şi condițiile prevăzute de lege; 
‐  universalitatea  –  toți  oamenii  au  dreptul  la  nume  şi  omul  se 
individualizează  prin  numele  său  oriunde  s‐ar  afla,  în  spațiu  şi  timp 

50
(potrivit  articolului  82  din  noul  Cod  civil  „Orice  persoană  are  dreptul  la 
numele stabilit sau dobândit, potrivit legii”.); 
‐ imprescriptibilitatea – oricât timp ar dura neutilizarea numelui, dreptul 
asupra  numelui  nu  se  stinge  prin  prescripție  extinctivă;  de  asemenea, 
oricât  timp  ar  folosi  cineva  un  nume,  simplul  fapt  al  posesiei  numelui 
respectiv nu poate conduce la dobândirea numelui; rezultă că numele nu 
poate fi dobândit prin uzucapiune (prescripție achizitivă); 
‐ personalitatea – dreptul la nume are un caracter strict personal; el nu 
este susceptibil de exercitare prin reprezentare; 
‐  obligativitatea  – orice  persoană are nu numai  dreptul,  dar şi  obligația 
de a purta un nume. 
 
  Dobândirea (stabilirea) numelui şi a prenumelui. 
  Potrivit articolului 84(1) și (2) din noul Cod civil, numele de familie 
se  dobândeşte  prin  efectul  filiației  şi  poate  fi  modificat  prin  efectul 
schimbării  stării  civile,  în  condițiile  prevăzute  de  lege.  Prenumele  se 
stabileşte  la  data  înregistrării  naşterii,  pe  baza  declarației  de  naştere, 
făcute de persoana care declară naşterea. 
  Prin filiație se înțelege raportul de descendență dintre un copil şi 
fiecare  dintre  părinții  lui.  Filiația  este  de  două  feluri:  față  de  mamă 
(maternitate)  şi  față  de  tată  (paternitate).  Aceasta  este  filiația  firească. 
Filiația se mai poate stabili și prin adopție, când se numește filiație civilă. 
Un  nou  tip  de  filiație  care  se  poate  stabili  este  aceea  care  rezultă  din 
reproducerea  umană  asistată  medical  cu  terț  donator  sau  cu  mamă 
surogat;  în  acest  caz,  printr‐o  ficțiune  a  legii  (ca  în  cazul  filiației  din 
adopție),  noul  Cod  civil  prevede  aplicarea  normelor  filiației  firești. 
Urmează să fie adoptată, însă, o lege specială în acest sens. 
  În funcție de situația juridică în care se găseşte copilul la naştere, 
există trei cazuri de dobândire a numelui de familie: 
‐ cazul copilului din căsătorie; 
‐ cazul copilului din afara căsătoriei; 
‐ cazul copilului născut din părinți necunoscuți. 
 
Numele şi prenumele copilului din căsătorie. 
Potrivit articolului 492 din noul Cod civil, „Părinții aleg prenumele 
şi, când este cazul, numele de familie al copilului, în condițiile legii.”.  
Articolul 449 din noul Cod civil reglementează numele copilului din 
căsătorie.  Astfel,  copilul  din  căsătorie  ia  numele  de  familie  comun  al 
părinților  săi.  Dacă  părinții  nu  au  un  nume  comun,  copilul  ia  numele 
unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se 

51
stabileşte  prin  acordul  părinților  şi  se  declară,  odată  cu  naşterea 
copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa acordului părinților, instanța 
de  tutelă  hotărăşte  şi comunică  hotărârea  rămasă definitivă la  serviciul 
de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea.  
Dacă din căsătorie au rezultat mai mulți copii şi părinții nu au un 
nume  de  familie  comun,  nu  este  obligatoriu  ca  toți  copiii  să  poarte 
acelaşi nume, deci legea permite stabilirea unor nume de familie diferite 
(de exemplu: un copil ia numele tatălui, alt copil ia numele mamei, un al 
treilea copil ia numele lor reunite). 
  În  ceea  ce  priveşte  prenumele  copilului  din  căsătorie,  el  se 
stabileşte  la  data  înregistrării  naşterii,  pe  baza  declarației  de  naştere. 
Legea  nu  limitează  numărul  cuvintelor  care  pot  fi  atribuite  cu 
semnificația de prenume şi nici nu conține vreun criteriu de determinare 
a prenumelui, deci  părinții au libertatea de a alege, în această privință. 
Cu toate acestea, conform articolului 84(2), teza a II‐a din noul Cod civil, 
este interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor 
indecente,  ridicole  şi  a  altor  asemenea,  de  natură  a  afecta  ordinea 
publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz. 
În cazul în care părinții nu se înțeleg hotărăște instanța de tutelă, 
la fel ca în cazul numelui (articolul 18(3) din Legea 119/1996). 
 
  Numele şi prenumele copilului din afara căsătoriei. 
Articolul  450  din    noul  Cod  civil  reglementează  numele  copilului 
din  afara  căsătoriei.  Astfel,  copilul  din  afara  căsătoriei  ia  numele  de 
familie  al  aceluia  dintre  părinți  față  de  care  filiația  a  fost  mai  întâi 
stabilită.  Dacă  la  naştere,  copilul  are  filiația  stabilită  numai  față  de  un 
părinte, el dobândeşte numele de familie pe care îl poartă acest părinte 
(de regulă, numele mamei).  
Dacă  la  naştere,  copilul  din  afara  căsătoriei  a  fost  recunoscut  în 
acelaşi timp de ambii părinți, adică şi‐a stabilit filiația în acelaşi timp față 
de ambii părinți, numele de familie al copilului se stabileşte ca în cazul în 
care ar fi vorba despre numele copilului din căsătorie, ai cărui părinți nu 
au  nume  de  familie  comun.  În  cazul  în  care  părinții  nu  se  înțeleg, 
hotărăște instanța de tutelă.  
Spre  deosebire  de vechea reglementare,  în  cazul  în care  filiația a 
fost  stabilită  ulterior  şi  față  de  celălalt  părinte,  copilul,  prin  acordul 
părinților,  poate  lua  numele  de  familie  al  părintelui  față  de  care  şi‐a 
stabilit  filiația  ulterior  sau  numele  reunite  ale  acestora.  Noul  nume  de 
familie al copilului se declară, de către părinți, împreună, la serviciul de 

52
stare  civilă  la  care  a  fost  înregistrată  naşterea.  În  lipsa  acordului 
părinților hotărăște instanța de tutelă.  
  În  ceea  ce  priveşte  prenumele  copilului  din afara  căsătoriei, dacă 
la data declarării naşterii, filiația este stabilită numai față de un părinte, 
acesta  stabileşte  prenumele  copilului. Dacă  filiația  este stabilită față  de 
ambii părinți, se aplică prevederile referitoare la prenumele copilului din 
căsătorie. 
 
Numele şi prenumele copilului născut din părinți necunoscuți. 
Potrivit  articolului  84(3)  din  noul  Cod  civil,  numele  de  familie  şi 
prenumele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum şi cele 
ale  copilului  care  este  părăsit  de  către  mamă  în  spital,  iar  identitatea 
acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin 
dispoziția  primarului  în  a  cărui  rază  teritorială  a  fost  găsit  copilul  ori, 
după  caz,  s‐a  constatat  părăsirea  lui.  Termenul  în  care  identitatea 
mamei, care a abandonat copilul în spital, trebuie stabilită este de 30 de 
zile de la constatarea abandonului (articolul 2, alineatul 3 din Ordonanța 
Guvernului  41/2003).  Dacă  identitatea  mamei  nu  a  fost  stabilită  în 
termen de 30 de zile, serviciul public de asistență socială în a cărui rază 
administrativ‐teritorială  a  fost  găsit  copilul,  pe  baza  documentației 
transmise de direcția generală de asistență socială şi protecția copilului, 
are  obligația  ca  în  termen  de  5  zile  să  obțină  dispoziția  primarului 
competent, să întocmească actul de naştere privind stabilirea numelui şi 
prenumelui  copilului  şi  să  facă  declarația  de  înregistrare  a  naşterii  la 
serviciul public comunitar de evidență a persoanelor (articolul 23(2) din 
Legea 119/1996). 
Întrucât  legea  nu  prevede  ce  nume  şi  prenume  va  purta  copilul, 
autoritatea competentă (primarul) are libertate deplină în determinarea 
acestora, cu respectarea reglementărilor în vigoare. 
 
  Modificarea numelui de familie 
  Modificarea  numelui  de  familie  înseamnă  înlocuirea  acestuia 
datorită  unor  schimbări  intervenite  în  starea  civilă  a  persoanei  fizice 
respective. 
  Schimbările  de  stare  civilă  care  conduc  sau  pot  conduce  la 
modificarea numelui de familie sunt: 
‐ schimbări în filiația persoanei fizice; 
‐ schimbări determinate de instituția adopției; 
‐ schimbări determinate de instituția căsătoriei. 
 

53
  Schimbări în filiația persoanei fizice.  
În  noul  Cod  civil  există  dispoziții  comune  referitoare  la  toate 
acțiunile care privesc filiația. Potrivit articolului 438(1), prin hotărârea de 
admitere a unei acțiuni referitoare la filiație, instanța se pronunță şi cu 
privire la numele copilului. 
 Schimbările  în  filiație  care  determină  sau  pot  determina 
modificarea numelui de familie sunt: 
a)  Stabilirea,  prin  recunoaştere  voluntară  sau  prin  acțiune  în 
justiție, a filiației copilului născut din părinți necunoscuți. 
  Dacă  filiația  se  stabileşte  numai  față  de  unul  dintre  părinți,  se 
aplică dispozițiile articolului 450(1) din noul Cod civil, deci copilul va lua 
numele de familie al părintelui respectiv. 
  Dacă  filiația  se  stabileşte  față  de  ambii  părinți,  atunci  poate  fi 
vorba, fie de  un copil din căsătorie, fie  de un copil din afara căsătoriei, 
fiind aplicabile dispozițiile arătate, când am analizat aceste situații. 
b)  Stabilirea,  prin  recunoaştere  voluntară  sau  prin  acțiune  în 
justiție, a filiației copilului din afara căsătoriei şi față de al doilea părinte. 
  Spre  deosebire  de vechea reglementare,  în  cazul  în care  filiația a 
fost  stabilită  ulterior  şi  față  de  celălalt  părinte,  copilul,  prin  acordul 
părinților,  poate  lua  numele  de  familie  al  părintelui  față  de  care  şi‐a 
stabilit  filiația  ulterior  sau  numele  reunite  ale  acestora.  Noul  nume  de 
familie al copilului se declară, de către părinți, împreună, la serviciul de 
stare  civilă  la  care  a  fost  înregistrată  naşterea.  În  lipsa  acordului 
părinților  hotărăște  instanța  de  tutelă  (articolul  450(2)  din  noul  Cod 
civil). 
c) Admiterea acțiunii în tăgada paternității. 
  Conform  articolului  414  din  noul  Cod  civil,  copilul  născut  sau 
conceput  în  timpul  căsătoriei  are  ca  tată  pe  soțul  mamei;  aceasta  este 
prezumția  de  paternitate,  care  poate  fi  răsturnată  prin  acțiunea  în 
tăgada  paternității,  dacă  se  dovedeşte  că  este  cu  neputință  ca  soțul 
mamei să fie tatăl copilului. 
  Dacă  acțiunea  în  tăgada  paternității  este  admisă,  starea  civilă  a 
copilului se schimbă, în sensul că din copil din căsătorie devine copil din 
afara  căsătoriei  cu  filiația  stabilită  față  de  mamă;  aplicând  articolul 
450(1) din noul Cod civil, copilul îşi va modifica numele de familie şi va 
lua numele de familie al mamei din momentul naşterii lui.  
d)  Admiterea  acțiunii  în  contestarea  sau  în  declararea  nulității 
recunoaşterii de filiație, admiterea acțiunii în contestarea filiației față de 
mamă, admiterea acțiunii în contestarea existenței împrejurărilor care să 
facă aplicabilă prezumția de paternitate. 

54
  Admiterea  acestor  acțiuni  are  ca  efect  schimbarea  stării  civile  a 
copilului, care devine copil din afara căsătoriei cu filiația stabilită față de 
un  părinte  sau  copil  născut  din  părinți  necunoscuți.  Numele  este  al 
părintelui față de care are filiația stabilită sau, în lipsă, revine la numele 
stabilit  prin  dispoziția  primarului.  Aceleaşi  reguli  se  aplică  şi  în  cazul 
celorlalte acțiuni. 
   
   Schimbări determinate de instituția adopției.  
Conform  articolului  473  din  noul  Cod  civil,  copilul  adoptat 
dobândeşte numele de familie al adoptatorului. Dacă adopția se face de 
către doi soți sau de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții 
au  nume  comun,  copilul  adoptat  poartă  acest  nume.  Dacă  soții  nu  au 
nume  de  familie  comun,  ei  sunt  obligați  să  declare  instanței,  care 
încuviințează adopția, numele pe care copilul urmează să‐l poarte, adică 
numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Pentru motive temeinice, 
instanța,  încuviințând  adopția,  la  cererea  adoptatorului  sau  familiei 
adoptatoare şi cu consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 
ani,  poate  dispune  schimbarea  prenumelui  copilului  adoptat.  În  cazul 
adopției  unei  persoane  căsătorite,  care  poartă  un  nume  comun  cu 
celălalt  soț  în  timpul  căsătoriei,  soțul  adoptat  poate  primi  în  timpul 
căsătoriei numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, dat în 
fața instanței care încuviințează adopția. 
  În  articolul  475  din  noul  Cod  civil  se  precizează  că  adopția 
încetează  prin  desfacere  sau  prin  anularea  sau  constatarea  nulității  ei. 
Potrivit  articolului  482(2)  din  noul  Cod  civil,  la  încetarea  adopției 
adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz, prenumele avut 
înainte  de  încuviințarea  adopției.  Spre  deosebire  de  reglementarea 
anterioară, pentru motive temeinice, instanța poate încuviința ca acesta 
să păstreze numele dobândit prin adopție.   
 
  Schimbări determinate de instituția căsătoriei.  
Modificarea  numelui  de  familie  poate  să  intervină  ca  efect  al 
încheierii  căsătoriei,  al  divorțului,  precum  şi  al  declarării  nulității 
căsătoriei.  
Încetarea  căsătoriei  prin  decesul  unuia  dintre  soți  nu  atrage 
modificarea numelui de familie al soțului supraviețuitor. 
a) Încheierea căsătoriei 
În  declarația  de  căsătorie  viitorii  soți  trebuie  să  menționeze  și 
numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei. Articolul 282 

55
din  noul  Cod  civil,  prevede  patru  variante  dintre  care  viitorii  soți  pot 
alege: 
‐ să‐şi păstreze numele dinainte de căsătorie; 
‐ să ia numele unuia dintre ei; 
‐ să ia numele lor reunite; 
‐ un soț să îşi păstreze numele pe care îl purta înaintea căsătoriei  
şi celălalt să poarte numele lor reunite. 
b) Divorțul 
  În  principiu,  schimbarea  stării  civile  ca  efect  al  divorțului  atrage 
modificarea numelui de familie, fie al unuia dintre foştii soți (dacă unul 
poartă  numele  celuilalt  sau  numele  lor  reunite),  fie  al  ambilor  (dacă 
poartă numele lor reunite). Conform articolului 383 din noul Cod civil, la 
desfacerea  căsătoriei  prin  divorț  soții  pot  conveni  să  păstreze  numele 
purtat  în  timpul  căsătoriei.  Pentru  motive  temeinice,  justificate  de 
interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța 
poate  să  încuviințeze  ca  soții  să  păstreze  numele  purtat  în  timpul 
căsătoriei. Dacă nu a intervenit  o înțelegere sau dacă instanța nu a dat 
încuviințarea, fiecare dintre foştii soți va reveni la numele purtat înaintea 
căsătoriei. 
  În  ceea  ce  privește  divorțul  prin  acordul  soților,  dacă  are  loc  pe 
cale judiciară, instanța hotărăște în ceea ce privește numele de familie al 
soților, prin hotărârea de divorț. Dacă are loc pe cale administrativă sau 
prin procedură notarială (articolele 375‐378 din noul Cod civil), când soții 
se  înțeleg  să  păstreze  numele  purtat  în  timpul  căsătoriei,  ofițerul  de 
stare civilă sau notarul public menționează acest lucru în certificatul de 
divorț. Dacă nu există un acord al soților referitor la nume, fiecare revine 
la  numele  purtat  înainte  de  încheierea  căsătoriei,  menționându‐se,  de 
asemenea,  în  certificatul  de  divorț.  În  cazul  în  care  soții  nu  se  înțeleg 
asupra  numelui  de  familie  pe  care  să  îl  poarte  după  divorț,  ofițerul  de 
stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere 
a  cererii  de  divorț  şi  îndrumă  soții  să  se  adreseze  instanței  de  judecată 
(articolul 376(5) din noul Cod civil).  
c) Nulitatea căsătoriei 
  Nulitatea căsătoriei are ca efect întotdeauna revenirea la numele 
de  familie  purtat  anterior  încheierii  căsătoriei  desființate,  pentru  că  se 
consideră  că  acea  căsătorie  nu  a  existat  niciodată  (nulitatea  produce 
efecte retroactive). 
 
  Schimbarea  numelui  de  familie  şi  a  prenumelui,  pe  cale 
administrativă. 

56
  Prin  schimbarea numelui de  familie sau a prenumelui se înțelege 
înlocuirea,  la  cerere,  a  numelui/prenumelui  cu  un  alt  nume  de 
familie/prenume prin decizie administrativă. 
  Pot  solicita  schimbarea  numelui  cetățenii  români  şi  persoanele 
fără cetățenie (apatrizii), care domiciliază în România. 
  Procedura  schimbării  numelui  se  declanşează  printr‐o  cerere 
formulată în acest scop. Pentru minor, cererea se face de către părinți, 
sau,  în  lipsă,  de  către  tutore,  cu  încuviințarea  instanței  de  tutelă.  Dacă 
părinții  nu  se  înțeleg  cu  privire  la  schimbarea  numelui  copilului, 
hotărăşte  instanța  de  tutelă.  Când  cererea  de  schimbare  a  numelui 
minorului este făcută de către unul dintre părinți, este necesar acordul 
celuilalt  părinte,  dat  în  formă  autentică.  Acordul  nu  este  necesar  dacă 
celălalt părinte este pus sub interdicție sau este dispărut ori este decăzut 
din  drepturile  părinteşti.  Dacă  minorul  a  împlinit  14  ani,  cererea  va  fi 
semnată şi de el. Pentru interzisul judecătoresc, cererea se face de către 
tutore,  cu  încuviințarea  instanței  de  tutelă.  În  cazul  în  care,  părinții 
copilului  sunt  decedați,  necunoscuți,  puşi  sub  interdicție,  dispăruți, 
declarați judecătoreşte morți, sau decăzuți din drepturile părinteşti şi nu 
a fost instituită tutela, precum şi în cazul în care instanța judecătorească 
nu  a  hotărât  încredințarea  copilului  unei  familii  sau  unei  persoane,  în 
condițiile  legii,  cererea  de  schimbare  a  numelui  minorului  se  face  de 
către direcția generală de asistență socială şi protecția copilului. 
  Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere odată cu 
schimbarea numelui de familie al  părinților sau separat, pentru motive 
temeinice. Schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând. 
  În  cazul  în  care  soții  s‐au  învoit  să  poarte  în  timpul  căsătoriei  un 
nume  de  familie  comun,  pentru  schimbarea  acestuia  este  necesar 
consimțământul celuilalt soț. Aceeaşi prevedere se regăseşte în articolul 
311(2)  din  noul  Cod  civil.  Însă,  schimbarea  numelui  de  familie  al  unuia 
dintre soți nu implică şi schimbarea numelui de familie al celuilalt soț şi, 
desigur, nici schimbarea numelui de familie al copilului (copiilor). 
  Cererea  de  schimbare  a  numelui  se  depune  la  serviciul  public 
comunitar  de  evidență  a  persoanelor  (serviciu  public,  în  continuare), 
aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, muncipiului sau 
sectorului  municipiului  Bucureşti,  în  a  cărui  rază  solicitantul  îşi  are 
domiciliul. Cererea se depune personal sau prin împuternicit cu procură 
specială sau împuternicire avocațială. 
  În articolul 4, alineatele 2 şi 3, din Ordonanța Guvernului 41/2003 
sunt precizate motivele  care pot conduce la schimbarea numelui pe cale 
administrativă.  De  exemplu,  sunt  considerate  ca  întemeiate  cererile  de 

57
schimbare a numelui în următoarele cazuri: când numele este format din 
expresii indecente, ridicole; când persoana în cauză are nume de familie 
sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte 
schimbarea acestuia; când persoana în cauză poartă un nume de familie 
de  proveniență  străină  şi  solicită  să  poarte  un  nume  românesc;  când 
prenumele  purtat  este  specific  sexului  opus;  când  persoanei  i  s‐a 
încuviințat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească; etc.  
Actele care trebuie depuse împreună cu cererea sunt: 
‐  copii  legalizate  de  pe  certificatele  de  stare  civilă  ale  persoanei  care 
solicită schimbarea numelui, 
‐ un exemplar al Monitorului oficial al României, partea a III‐a, în care a 
fost publicat extrasul din cererea de schimbare a numelui, exemplar de 
la publicarea căruia să nu fi trecut mai mult de 1 an, 
‐  consimțământul,  dat  în  formă  autentică,  al  celuilalt  soț,  în  cazul 
schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsătoriei, 
‐  copie  de  pe  autorizarea  dată  de  instanța  de  tutelă,  când  schimbarea 
numelui  e  solicitată  de  tutore,  pentru  minorul  sau  persoana  pusă  sub 
interdicție, 
‐ cazierul judiciar şi cazierul fiscal ale solicitantului, 
‐  orice  alte  acte  pe  care  solicitantul  le  consideră  necesare  pentru 
motivarea cererii sale. 
  Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în Monitorul 
oficial al României, partea a III‐a, prin grija şi pe cheltuiala solicitantului; 
cu  aprobarea  conducătorilor  serviciilor  publice  județene,  respectiv  a 
conducătorului  serviciului  public  al  muncipiului  Bucureşti,  cererea  de 
schimbare  a  numelui  format  din  expresii  indecente,  ridicole  ori 
transformat  prin  traducere  sau  în  alt  mod,  poate  fi  exceptată  de  la 
publicare. 
  Orice  persoană  interesată  poate  face  opoziție  la  cererea  de 
schimbare a numelui (cu excepția numelui format din expresii indecente, 
ridicole)  în  termen  de  30  de  zile  de  la  publicarea  acesteia  în  Monitorul 
oficial. Opoziția se face în scris, motivat şi se depune la serviciul public în 
a  cărui  rază  de  competență  teritorială  îşi  are  domiciliul  persoana  care 
solicită schimbarea numelui. 
  Cererea  de  schimbare  a  numelui,  împreună  cu  toate  actele  ce  o 
însoțesc,  eventual  şi  cu  opozițiile  care  s‐au  făcut,  se  trimite  spre 
soluționare  de  serviciul  public  local  către  serviciul  public  județean, 
respectiv al municipiului Bucureşti. 
  Serviciul  public  județean,  respectiv    al  municipiului  Bucureşti, 
verifică dacă sunt îndeplinite condițiile şi analizează temeinicia cererii şi 

58
a  opozițiilor  făcute  după  care,  propune,  motivat,  preşedintelui  comisiei 
județene/primarului  general  al  municipiului  Bucureşti,  emiterea 
dispoziției  de admitere sau  respingere a  cererii în  termen de  60 de zile 
de la primirea cererii. 
  Dispoziția  de  admitere  a  cererii  se  trimite,  în  copie,  serviciului 
public  la  care  a  fost  înregistrată  cererea.  Acesta  îl  înştiințează  pe 
solicitant,  şi,  după  ce  solicitantul  depune  dovada  de  plată  a  taxei 
extrajudiciare de timbru, prevăzute de lege, serviciul public îi va elibera o 
copie de pe dispoziția de admitere a cererii. Dacă în termen de 90 de zile 
de  la  data  luării  la  cunoştință,  solicitantul  nu  a  depus  dovada  de  plată, 
serviciul  public  va  restitui  organului  emitent  copia  de  pe  dispoziția  de 
admitere. 
  Schimbarea  numelui  se  înscrie,  prin  mențiune,  pe  marginea 
actului de naştere şi de căsătorie, dacă este cazul, şi produce efecte de la 
data  înscrierii  mențiunii,  dată  de  la  care  solicitantul  va  purta  numele 
obținut  prin  dispoziție  (articolele  15  şi  16  din  Ordonanța  Guvernului 
41/2003). 
  Dovada  schimbării  numelui  se  face  cu  dispoziția  de  admitere  sau 
cu  certificatul  eliberat  de  serviciul  public,  pe  baza  dispoziției  de 
admitere. 
  Dispoziția  de  respingere  a  cererii  de  schimbare  a  numelui  se 
comunică solicitantului de către serviciul public județean al municipiului 
Bucureşti,  în  termen  de  10  zile  de  la  emitere  şi  poate  fi  contestată  de 
acesta  în  condițiile  legii  contenciosului  administrativ.  Reclamația 
prealabilă  sesizării  instanței,  se  adresează  Inspectoratului  Național 
pentru Evidența Persoanelor. 
  Persoana  căreia  i  s‐a  respins  cererea  de  schimbare  a  numelui, 
poate să facă o nouă cerere, dacă au intervenit motive noi sau dacă au 
încetat cauzele care au determinat admiterea unei opoziții. 
 
   Alte mijloace de individualizare, asemănătoare numelui. 
  1). Pseudonimul. 
 Pseudonimul reprezintă cuvântul sau cuvintele folosite de cineva 
pentru  a  se  autonumi,  în  scopul  de  a‐şi  ascunde  adevăratul  nume.  De 
regulă, ascunderea numelui are un caracter licit şi se face în scopul de a 
se individualiza într‐un domeniu de activitate, mai ales, artistic. 
Pseudonimul  este  protejat  de  lege,  ca  drept  personal 
nepatrimonial, cu toate caracteristicile acestuia.  
 Esențial  pentru  pseudonim  este  că  persoana  care  îl  poartă  este 
aceea care alege să îl folosească. 

59
  2). Porecla. 
 Porecla reprezintă cuvântul sau cuvintele cu care este desemnată 
o  persoană  de  către  ceilalți,  şi  care  îi  este  atribuită,  având  la  bază  o 
trăsătură caracteristică a fizicului, a psihicului sau a activității sale. Spre 
deosebire  de  pseudonim,  porecla  este  atribuită  unei  persoane  de  către 
ceilalți,  independent  de  voința  acesteia  şi  nu  este  protejată  de  lege. 
Porecla  se  utilizează  mai  ales  în  domeniul  dreptului  penal,  pentru 
identificarea unei persoane, existând o rubrică specială în formularele de 
cazier judiciar. 
  3). Codul numeric personal.  
Codul  numeric  personal  (CNP)  este  un  mijloc  de  individualizare  a 
persoanei  fizice,  reglementat  prin  Ordonanța  de  Urgență  nr.  97/2005, 
privind  evidența,  domiciliul,  reşedința  şi  actele  de  identitate  ale 
cetățenilor  români.  Conform  articolului  6,  CNP  reprezintă  un  număr 
semnificativ  ce  individualizează  o  persoană  fizică  şi  constituie  singurul 
identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date cu 
caracter  personal  privind  persoana  fizică.  Fiecărei  persoane  fizice,  cu 
cetățenie română, i se atribuie, începând de la naştere, un CNP, care se 
înscrie în actele şi certificatele de stare civilă şi se preia în celelalte acte 
cu caracter oficial, emise pe numele persoanei respective.  
  CNP, deşi este înscris în actele de stare civilă, nu este un atribut al 
stării civile.   
  4). Identificarea pe baza amprentelor genetice 
Amprenta  genetică  sau  cartea  de  identitate  genetică  reprezintă 
configurația particulară a secvențelor de ADN ale unui individ dat, care îi 
este specifică. 
  Potivit  articolului  65(2)  din  noul  Cod  civil,  identificarea  unei 
persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât 
în  cadrul  unei  proceduri  judiciare  civile  sau  penale,  după  caz,  sau  în 
scopuri medicale ori de cercetare ştiințifică, efectuate în condițiile legii. 
 
  2. Domiciliul 
  Noțiune.  Domiciliul  este  acel  atribut  de  identificare  a  persoanei 
fizice  care  o  individualizează  în  spațiu,  prin  indicarea    unui  loc  având 
această  semnificație  juridică.  Conform  articolului  25,  alineatul  2  din 
Constituția  României,  fiecărui  cetățean  îi  este  asigurat  dreptul  de  a‐şi 
stabili  domiciliul  sau  reşedința  în  orice  localitate  din  țară,  de  a  emigra, 
precum şi de a reveni în țară.  
  Potrivit articolului 87 din noul Cod civil, domiciliul persoanei fizice 
este acolo unde aceasta declară că îşi are locuința principală. 

60
  Caractere  juridice.  Dreptul  la  domiciliu  prezintă  caracterele 
juridice ale oricărui drept nepatrimonial, la care se adaugă următoarele 
caractere specifice: 
‐  unicitatea  –  la  un  anumit  moment,  o  persoană  fizică  are  un  singur 
domiciliu; dacă o persoană fizică are mai multe locuințe, domiciliul este 
reprezentat de cea principală; 
‐  obligativitatea  –  ca  mijloc  de  individualizare  a  persoanei  fizice, 
domiciliul  reprezintă  nu  numai  un  drept  ci  şi  o  obligație;  conform 
articolului  90  din  noul  Cod  civil,  reşedința  va  fi  considerată  domiciliu, 
când acesta nu este cunoscut; în lipsă de reşedință, persoana fizică este 
considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu 
se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte; 
‐  inviolabilitatea  –  interdicția  pătrunderii  în  domiciliul  unei  persoane 
fizice  fără  încuviințarea  acesteia,  sub  sancțiunea  penală  pentru 
infracțiunea de violare de domiciliu; 
‐ libertatea alegerii – cetățenii români au dreptul să‐şi stabilească sau să‐
şi schimbe în mod liber domiciliul.  
  Felurile domiciliului. 
1). Domiciliul de drept comun.  
Domiciliul  de  drept  comun  are  ca  titular,  în  principiu,  persoana 
fizică, cu capacitate de exercițiu deplină. Dovada domiciliului se face cu 
cartea  de  identitate.  Potrivit  articolului  12  din  Ordonanța  de  urgență 
97/2005,  actul  de  identitate  este  documentul  care  se  eliberează 
cetățeanului român și care face dovada identității, a adresei de domiciliu 
și, după caz, a adresei de reședință a titularului acestuia. Mențiunea din 
cartea de identitate cu privire la domiciliu nu are, însă, efect constitutiv, 
ci numai de evidență a persoanei fizice; dacă domiciliul se află în alt loc, 
dovada se poate face cu orice mijloc de probă.  
2). Domiciliul legal.  
Domiciliul  legal  este  acela  stabilit  de  lege  în  scopul  ocrotirii 
anumitor  categorii  de  persoane  fizice.  Domiciliul  legal  coincide,  de 
regulă,  cu  domiciliul  de  drept  comun  al  persoanei  fizice  care  exercită 
ocrotirea.  În  articolele  92‐95  din  noul  Cod  civil  este  reglementat 
domiciliul  legal;  de  asemenea,  în  articolul  27,  alineatele  2  și  3  din 
Ordonanța de urgență 97/2005. 
  Au domiciliu legal: 
a) Minorul.  
Minorul  are  domiciliul  la  părinții  săi  sau  la  acela  dintre  părinți  la 
care locuieşte în mod statornic (articolul 92(1)  din noul Cod civil). Dacă 
părinții  au  domicilii  separate  şi  nu  se  înțeleg  la  care  dintre  ei  va  avea 

61
domiciliul  copilul,  hotărăşte  instanța  de  tutelă,  în  funcție  de  interesele 
copilului, după ce îi ascultă pe părinți şi pe copil, dacă a împlinit 10 ani 
(articolul 92(2) din noul Cod civil). În anumite situații prevăzute de lege, 
prin  excepție,  domiciliul  minorului  poate  fi  la  bunici,  la  alte  rude  ori 
persoane  de  încredere,  cu  consimțământul  acestora,  sau  la  o  instituție 
de ocrotire (articolul 92(3) din noul Cod civil).  
Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi 
îl  reprezintă  ori  în  cazul  în  care  se  află  sub  tutelă,  precum  şi  domiciliul 
persoanei  pusă  sub  interdicție  judecătorească,  este  la  reprezentantul 
legal (articolul 92(4) din noul Cod civil). Conform articolului 93 din noul 
Cod  civil,  domiciliul  copilului  lipsit,  temporar  sau  definitiv,  de  ocrotirea 
părinților  săi  şi  supus  unor  măsuri  de  protecție  specială,  în  cazurile 
prevăzute de lege, se află la familia sau la persoanele cărora le‐a fost dat 
în plasament.  
Pe durata plasamentului copilului, domiciliul acestuia se află, după 
caz,  la  persoana,  familia,  asistentul  maternal  sau  la  serviciul  de  tip 
rezidențial care îl are în îngrijire. 
b) Persoana fizică pusă sub interdicție judecătorească. 
 Domiciliul  legal  al  persoanei  fizice  pusă  sub  interdicție 
judecătorească  se  stabileşte  în  acelaşi  mod  ca  şi  al  minorului  și  este  la 
reprezentantul său legal. 
c) Persoana fizică ocrotită prin curatelă. 
Domiciliul persoanei pusă sub curatelă este la curator, dacă acesta 
este  îndreptățit  să  o  reprezinte  (articolul  94  din  noul  Cod  civil),  caz  în 
care domiciliul curatorului coincide cu domiciliul legal al celui ocrotit. 
  Domiciliul  legal  se  schimbă  odată  cu  schimbarea  domiciliului  de 
drept  comun  al    persoanei  fizice  sau  al  sediului  persoanei  juridice  care 
realizează  ocrotirea,  prin  înlocuirea  persoanei  fizice  sau  persoanei 
juridice care realizează ocrotirea ori prin reîncredințarea minorului. 
  Domiciliul  legal  se  dovedeşte,  în  principiu,  prin  dovedirea 
domiciliului de drept comun al persoanei care asigură ocrotirea. Minorul 
mai  mare  de  14  ani  probează  domiciliul  legal  cu  cartea  de  identitate. 
Dovada domiciliului în cazul minorului căruia nu i s‐a eliberat primul act 
de identitate, așa cum reiese din articolul 13 din Ordonanța de urgență 
97/2005,  se  face  cu  actul  de  identitate  al  părintelui  la  care  locuieşte 
statornic sau cu actul de identitate al reprezentantului său legal, precum 
şi cu unul dintre documentele prevăzute  la articolul 28, alineatul 1, din 
Ordonanța de urgență 97/2005.  

62
 Dacă  este  necesar,  se  poate  folosi  hotărârea  judecătorească  de 
încredințare  sau  reîncredințare  a  minorului  sau  hotărârea 
judecătorească de instituire a tutelei sau curatelei.  
Dacă a fost numit un custode sau un curator pentru administrarea 
bunurilor succesorale, cei chemați la moştenire au domiciliul la custode 
sau  curator,  după  caz,  dacă  acesta  este  îndreptățit  să  îi  reprezinte 
(articolul 95 din noul Cod civil). 
3). Domiciliul ales sau convențional.   
Potrivit articolului 97 din noul Cod civil, „(1) Părțile unui act juridic 
pot  să  aleagă  un  domiciliu  în  vederea  exercitării  drepturilor  şi  a 
executării obligațiilor născute din acel act. (2) Alegerea domiciliului nu se 
prezumă, ci trebuie făcută în scris.”. 
Domiciliul  ales  reprezintă  locul  stabilit  prin  acordul  de  voințe  al 
părților  în  vederea  executării  unui  act  juridic  în  acel  loc  sau  pentru 
soluționarea unui litigiu şi comunicarea actelor de procedură. 
  Domiciliul  ales  nu  este  un  veritabil  domiciliu,  ci  o  convenție 
accesorie, supusă condițiilor şi efectelor actelor juridice civile. 
  Există şi situații când domiciliul ales nu este o convenție accesorie. 
De  exemplu,  dacă  cererea  de  chemare  în  judecată  este  introdusă  de  o 
persoană  fizică  care  locuieşte  în  străinătate,  aceasta  va  trebui  să 
menționeze  în  cerere  şi  domiciliul  ales  în  România,  în  vederea 
comunicării actelor  de procedură  (articolul 112, punctul 1 din  Codul de 
procedură civilă). 
  4). Domiciliul profesional. 
  Noul  Cod  civil  introduce  noțiunea  domiciliului  profesional:  „Cel 
care  exploatează  o  întreprindere  are  domiciliul  şi  la  locul  acelei 
întreprinderi,  în  tot  ceea  ce  priveşte  obligațiile  patrimoniale  ce  s‐au 
născut  sau  urmează  a  se  executa  în  acel  loc.”.  Domiciliul  profesional 
privește  pe  profesioniști.  Sunt  considerați  profesioniști  toți  cei  care 
exploatează o întreprindere (articolul 3(2) din noul Cod civil), fiind incluși 
aici  comercianții,  întreprinzătorii,  operatorii  economici,  precum  și  orice 
alte  persoane  autorizate  să  desfășoare  activități  economice  sau 
profesionale  (articolul  8(1)  din  Legea  71/2011  de  punere  în  aplicare  a 
noului Cod civil). 
 
  Reşedința.  
Reşedința este atributul de identificare în spațiu a persoanei fizice, 
prin  indicarea  locuinței  sale  secundare.  Potrivit  articolului  88  din  noul 
Cod  civil,  reşedința  persoanei  fizice  este  în  locul  unde  îşi  are  locuința 
secundară.  O  persoană  fizică  nu  poate  avea  în  acelaşi  timp  decât  o 

63
singură reşedință, chiar dacă are mai multe locuințe (articolul 86(2) din 
noul  Cod  civil).  Dovada  reşedinței  se  face  cu  cartea  de  identitate,  iar 
dacă  mențiunile  din  cartea  de  identitate  lipsesc  sau  nu  corespund 
realității, stabilirea sau schimbarea reşedinței nu este opozabilă terților 
(articolul 91 din noul Cod civil). 
Reşedința are caracterele juridice ale oricărui drept nepatrimonial, 
la care se adaugă două specifice: faptul că este temporară şi facultativă. 
Și  minorul  pus  sub  tutelă  poate  avea  o  reședință,  cu  autorizarea 
instanței de tutelă. Prin excepție, tutorele poate încuviința ca minorul să 
aibă o reşedință determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. 
În  acest  caz,  instanța  de  tutelă  va  fi  încunoştințată  de  tutore  (articolul 
137 din noul Cod civil)   
 
  3. Starea civilă 
  Noțiune. Potrivit articolului 98 din noul Cod civil, „Starea civilă este 
dreptul  persoanei  de  a  se  individualiza,  în  familie  şi  societate,  prin 
calitățile  strict  personale  care  decurg  din  actele  şi  faptele  de  stare 
civilă.”. 
  Criteriul  unic  prin  care  legea  determină  care  anume  calități, 
atribute, intră în cuprinsul stării civile îl reprezintă actul de stare civilă (în 
sens  de  înscris).  Prin  urmare,  elementele  stării  civile  sunt  cuprinse  în 
actele de stare civilă. 
 
  Conținutul stării civile.  
Ca  sumă  a  calităților  personale  ale  persoanei  fizice,  starea  civilă 
conține următoarele elemente: 
‐  calități  privind  filiația  persoanei  fizice  (copil  cu  filiația 
stabilită/nestabilită, copil din căsătorie/din afara căsătoriei, copil rezultat 
din reproducerea umană asistată medical cu terț donator, copil adoptat); 
‐ calități privind starea conjugală a persoanei fizice (persoană căsătorită, 
necăsătorită); 
‐ sexul;  
‐ cetățenia; 
‐ vârsta. 
 
  Calități privind filiația persoanei fizice.  
a) Noțiunea de filiație. 
Filiația  reprezintă  raportul  de  descendență  a  unei  persoane  din 
părinții  săi.  Din  filiație  derivă  rudenia;  rudenia  este  o  consecință  a 
filiației, care, conform articolului 405(1) din noul Cod civil, este legătura 

64
ce se bazează pe descendența persoanelor una din alta sau pe faptul că 
mai multe persoane au un ascendent comun.  
  Filiația,  ca  element  al  stării  civile,  produce  efecte  juridice 
personale  şi  patrimoniale,  care  contribuie  la  individualizarea  persoanei 
fizice  în  familie  şi  în  societate  (arătând  dacă  persoana  fizică  are  filiația 
stabilită – față de mamă/față de tată – sau nu are filiația stabilită, dacă 
provine din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă este adoptată, dacă 
provine  din  reproducerea  umană  asistată  medical  cu  terț  donator). 
Efectele juridice ale filiației prezintă anumite diferențe în funcție de felul 
filiației.  Filiația  poate  fi:  față  de  mamă  (maternitatea),  față  de  tată 
(paternitatea) şi din adopție; la acestea se adaugă și filiația rezultată din 
reproducerea umană asistată medical cu terț donator.  
Pentru  a  arăta  importanța  filiației  în  individualizarea  persoanei 
fizice vor fi analizate pe scurt felurile filiației. 
 
  b) Filiația față de mamă.  
Filiația  față  de  mamă  rezultă  din  faptul  material  al  naşterii 
(articolul  408(1)  din  noul  Cod  civil).  În  cazuri  expres  prevăzute  de  lege, 
filiația față de mamă se stabileşte prin recunoaşterea voluntară a mamei 
(articolul 415(1) din noul Cod civil) sau prin hotărârea judecătorească de 
admitere a acțiunii în stabilirea filiației față de mamă (articolele 422‐423 
din noul Cod civil). 
  Regula  este  că  filiația  față  de  mamă  se  stabileşte  prin  faptul 
naşterii,  care  se  dovedeşte  cu  certificatul  constatator  al  naşterii. 
Naşterea  se  înregistrează  în  registrul  de  stare  civilă  privitor  la  naşteri, 
astfel încât copilul dobândeşte toate drepturile şi obligațiile unui copil cu 
filiația stabilită față de mamă (dacă mama este necăsătorită) sau şi față 
de tată (dacă este copil din căsătorie), adică: dreptul la nume, dreptul la 
domiciliu  şi  locuință,  dreptul  de  a  fi  crescut  şi  educat,  dreptul  la 
întreținere, dreptul la moştenire. 
  În cazurile în care un copil nu a fost înregistrat în registrul de stare 
civilă  privind  naşterile,  ori  a  fost  înregistrat  ca  născut  din  părinți 
necunoscuți,  mama  îşi  poate  recunoaşte  maternitatea  printr‐un  act 
juridic  unilateral  (prin  declarație  la  serviciul  de  stare  civilă,  sau  prin 
înscris autentic notarial, ori prin testament). Recunoaşterea voluntară a 
maternității se înregistrează prin mențiune pe marginea actului de stare 
civilă,  pe  baza  actului  de  recunoaştere,  cu  toate  consecințele  juridice 
care  rezultă  (articolele  415(1)  și  416  din  noul  Cod  civil,  similare  cu 
reglementarea anterioară). 

65
  Acțiunea în stabilirea filiației față de mamă se introduce de copil, 
atunci  când,  fie  se  contestă  realitatea  celor  cuprinse  în  certificatul 
constatator  al  naşterii,  fie  dovada  filiației  nu  se  poate  face  prin 
certificatul  constatator  al  naşterii  (de  exemplu,  naşterea  nu  a  fost 
înregistrată din alte cauze decât omisiunea ofițerului de stare civilă, sau 
a fost înregistrată, dar copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca 
născut din părinți necunoscuți) (articolul 422 din noul Cod civil).  
Prin admiterea acțiunii se stabileşte filiația față de mamă, se face 
mențiune pe marginea actului de naştere al copilului şi se eliberează un 
nou  certificat  de  naştere.  Raportul  de  filiație  astfel  stabilit  este 
considerat  că  a  existat  de  la  naşterea  copilului.  Dacă  mama  era 
necăsătorită  la  momentul  concepției  sau  naşterii,  copilul  îşi  stabileşte 
doar  filiația  față  de  mamă.  Dacă  mama  era  căsătorită  la  momentul 
concepției  sau  naşterii, copilul îşi stabileşte  filiația  față  de ambii  părinți 
(față  de  tată,  în  temeiul  prezumției  de  paternitate,  conform  articolului 
408(2)  din  noul  Cod  civil).  Filiația  astfel  stabilită  produce  toate 
consecințele  juridice  referitoare  la  nume,  domiciliu,  întreținere, 
moştenire, impedimente la căsătorie ori adopție. 
  
  c) Filiația față de tată.  
Spre  deosebire  de  filiația  față  de  mamă,  care  se  stabileşte  şi  se 
dovedeşte  prin  faptul  material  al  naşterii,  filiația  față  de  tată 
(paternitatea)  rezultă  din  faptul  procreației,  ce  nu  poate  fi  dovedit 
direct.  De  aceea,  legiuitorul  a  prevăzut  utilizarea  a  două  prezumții 
pentru  stabilirea  paternității  copilului.  Pentru  copilul  din  căsătorie  se 
aplică prezumția de paternitate (articolului 408(2) din noul Cod civil), iar 
pentru copilul din afara căsătoriei se foloseşte  prezumția timpului legal 
al concepției copilului (articolului 412 din noul Cod civil). 
  Filiația față de tată a copilului din căsătorie rezultă din prezumția 
de  paternitate:  copilul  născut  sau  conceput  în  timpul  căsătoriei  are  ca 
tată  pe  soțul  mamei  (articolul  414(1)  din  noul  Cod  civil).  Prin  urmare, 
copilul  din  căsătorie  are  filiația  stabilită  față  de  ambii  părinți,  cu  toate 
efectele  juridice  ce  decurg  de  aici  (referitoare  la  nume,  domiciliu, 
locuință,  creştere  şi  educare,  întreținere,  moştenire,  impedimente  la 
căsătorie, adopție). 
  Dacă  soțul  mamei  sau  oricare  dintre  titularii  dreptului  la  acțiune 
dovedesc, în cadrul acțiunii în tăgada paternității, că este cu neputință ca 
soțul  mamei  să  fie  tatăl  copilului,  răsturnând  astfel  prezumția  de 
paternitate, atunci copilul devine din afara căsătoriei, cu filiația stabilită 
numai față de mamă, pierzând drepturile care  i se cuveneau fiind copil 

66
din  căsătorie.  Astfel,  îşi  stabileşte  domiciliul  numai  la  mama  sa, 
autoritatea  părintească  revine  în  totalitate  mamei,  obligația  de 
întreținere operează numai pe linie maternă. 
  Filiația  față  de  tată  a  copilului  din  afara  căsătoriei  are  la  bază 
prezumția timpului legal al concepției. Astfel, conform articolului 412(1) 
din  noul  Cod  civil,  timpul  legal  al  concepției  este  de  121  zile.  Această 
perioadă  de  timp  în  care  poate  avea  loc  concepția,  constă  în  diferența 
dintre  durata maximă şi  durata minimă  a unei  sarcini, socotite  pe  baze 
ştiințifice. Data concepției nu poate fi situată, ca regulă, în afara acestui 
interval. Asta nu înseamnă că un copil, într‐un caz dat, poate fi conceput 
în oricare din cele 121 de zile. Ziua concepției se poate stabili plecând de 
la  data  naşterii  copilului  şi  cunoscând  cât  a  durat  sarcina.  De  exemplu, 
dacă un copil s‐a născut la termen, la 40 de săptămâni, se numără de la 
data  naşterii  înapoi  40  de  săptămâni  (280  de  zile)  şi  se  stabileşte  data 
concepției.  
În noul Cod civil (spre deosebire de reglementarea anterioară), în 
articolul  412(2)  se  adaugă:  „Prin  mijloace  de  probă  ştiințifice  se  poate 
face dovada concepțiunii copilului într‐o anumită perioadă din intervalul 
de timp prevăzut la alineatul 1 sau chiar în afara acestui interval (s.n.).”.  
  În funcție de această prezumție a timpului legal al concepției, tatăl 
copilului  din  afara  căsătoriei,  fie  îl  recunoaşte  printr‐un  act  juridic 
unilateral  (prin  declarație  la  serviciul  de  stare  civilă,  sau  prin  înscris 
autentic  notarial,  ori  prin  testament),  fie  este  obligat  să  „devină”  tată 
prin  admiterea  acțiunii  în  stabilirea  paternității,  introdusă  de  copil 
(direct,  dacă  are  capacitate  de  exercițiu  sau  în  numele  lui  de  către 
mamă, chiar dacă este minoră ori prin reprezentantul lui legal, dacă nu 
are capacitate deplină de exercițiu) împotriva sa (articolele 415(2) și (3), 
416, 424, 425 din noul Cod civil). 
  Noul  Cod  civil  prevede  și  o  altă  prezumție  care  operează  față  de 
tatăl  din  afara  căsătoriei,  în  articolul  426:  „(1)  Paternitatea  se  prezumă 
dacă  se  dovedeşte  că  pretinsul  tată  a  conviețuit  cu  mama  copilului  în 
perioada  timpului  legal  al  concepțiunii.  (2)  Prezumția  este  înlăturată 
dacă  pretinsul  tată  dovedeşte  că  este  exclus  ca  el  să  îl  fi  conceput  pe 
copil.”.  
  Efectele  juridice  ale  stabilirii  filiației  față  de  tatăl  din  afara 
căsătoriei,  fie  prin  recunoaştere  voluntară  sau  prin  hotărâre 
judecătorească, privesc numele copilului, care poate lua  numele tatălui 
sau numele reunite ale părinților (așa cum reiese din articolul 450(2) din 
noul Cod civil), stabilirea domiciliului, drepturile şi îndatoririle părinteşti, 

67
exercitarea  autorității  părintești,  obligația  de  întreținere,  dreptul  la 
moştenire. 
 
  d) Filiația care rezultă din reproducerea umană asistată medical cu 
terț donator. 
Acest tip nou de filiație a fost numit în literatura juridico‐medicală, 
filiație artificială și a fost definit ca fiind „legătura juridică dintre copil și 
părinții legali, bazată pe consimțământul dat de aceștia, în puterea legii, 
pentru a concepe, și indiferent de proveniența celulelor sexuale.”.  
Filiația  artificială  care  rezultă  din  reproducerea  umană  asistată 
medical sau altfel spus, fertilizarea artificială, adică cu ajutorul tehnicilor 
medicale, poate produce efecte care interesează stabilirea ei (a filiației), 
dacă  intervine  un  terț  donator.  Noul  Cod  civil  conține  câteva 
reglementări generale, care nu soluționează problemele ce deja apar în 
practică,  dar  face  trimitere  la  o  lege  specială,  care  este  în  curs  de 
adoptare (articolul 447).  
Referitor la relațiile dintre tată şi copil, articolul 446 din noul Cod 
civil  precizează  că  tatăl  are  aceleaşi  drepturi  şi  obligații  față  de  copilul 
născut prin reproducere asistată medical cu terț donator ca şi față de un 
copil născut prin concepțiune naturală.  
Filiația stabilită prin reproducerea umană asistată cu terț donator 
produce efectele filiației firești, printr‐o ficțiune a legii. 
 
  e) Filiația din adopție.  
Potrivit  articolului  451  din    noul  Cod  civil,  adopția  este 
operațiunea  juridică  prin  care  se  creează  legătura  de  filiație  între 
adoptator  şi  adoptat,  precum  şi  legături  de  rudenie  între  adoptat  şi 
rudele adoptatorului. Deci, filiația din adopție înlocuieşte filiația firească, 
naturală,  care  încetează  la  data  rămânerii  definitive  a  hotărârii 
judecătoreşti prin care a fost încuviințată adopția (articolul 469 din noul 
Cod  civil).  De  la  acea  dată,  rudenia  firească  dintre  adoptat  şi 
descendenții săi, pe de o parte, şi părinții săi fireşti şi rudele acestora, pe 
de altă parte, încetează, cu excepția situației în care copilul este adoptat 
de  către soțul  părintelui  firesc  sau adoptiv,  când,  încetarea  raporturilor 
de  rudenie  se  aplică  numai  în  raport  cu  părintele  firesc  şi  rudele 
părintelui firesc, care nu este căsătorit cu adoptatorul (articolul 470 din 
noul  Cod  civil).  De  asemenea,  prin  adopție  se  naşte  impedimentul  la 
căsătorie  atât  între  adoptat  şi  descendenții  acestuia,  pe  de  o  parte,  şi 
rudele  sale  fireşti,  pe  de  altă  parte,  cât  şi  între  adoptat  şi  descendenții 

68
acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul 
adopției, pe de altă parte (articolul 274(3) din noul Cod civil).  
Filiația  din  adopție  produce  aceleaşi  efecte  cu  cele  ale  filiației 
fireşti  (articolul  471  din  noul  Cod  civil).  Adoptatul  ia  numele 
adoptatorului; dacă adoptă doi soți care nu au nume de familie comun, 
ei declară în fața instanței care încuviințează adopția ce nume va purta 
adoptatul;  pentru  motive  temeinice,  instanța  poate  încuviința 
schimbarea  prenumelui  adoptatului  (articolul  473(1‐4)  din  noul  Cod 
civil). 
  Pe  baza  hotărârii  judecătoreşti  definitive  de  încuviințare  a 
adopției,  serviciul  de  stare  civilă  competent  întocmeşte  un  nou  act  de 
naştere  a  copilului,  în  care  adoptatorii  sunt  trecuți  ca  fiind  părinții  săi 
fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează, menționându‐se pe marginea 
acestuia întocmirea noului act (articolul 473(5) din noul Cod civil). 
 
  Calități privind starea conjugală a persoanei fizice.  
Starea conjugală înseamnă starea civilă a persoanei fizice în raport 
cu căsătoria. O persoană fizică poate avea starea conjugală de persoană 
căsătorită sau necăsătorită.  
  Starea conjugală de persoană căsătorită rezultă din actul juridic al 
căsătoriei, încheiate în fața ofițerului de stare civilă. Căsătoria religioasă 
nu  produce  efecte  juridice  şi,  de  altfel,  poate  fi  celebrată  numai  după 
încheierea  căsătoriei  civile,  prin  prezentarea  actului  de  căsătorie, 
eliberat de ofițerul de stare civilă (articolul 259(3) din noul Cod civil). 
  Starea  conjugală  de  persoană  necăsătorită  rezultă,  fie  din  faptul 
că  persoana  respectivă  nu  a  fost  niciodată  căsătorită,  fie  că  a  fost 
căsătorită,  dar  căsătoria  a  fost  declarată  nulă/anulată,  a  fost  desfăcută 
prin divorț sau a încetat prin moartea unuia dintre soți. 
 
  Sexul. 
Sexul  este  un  element  de  identificare  a  persoanei  fizice,  care  se 
consemnează  în  actele  de  stare  civilă,  pe  baza  certificatului  medical 
constatator  al  naşterii.  În  cazul  în  care  are  loc  schimbarea  de  sex, 
constatată  printr‐o  hotărâre  judecătorească  definitivă  și  irevocabilă,  se 
face  mențiune  despre  această  modificare  a  stării  civile  pe  marginea 
actelor  de  stare  civilă  ale  persoanei  fizice  în  cauză  (articolul  46,  litera  i 
din  legea  119/1996,  cu  privire  la  actele  de  stare  civilă).  Schimbarea 
prenumelui  persoanei  care  şi‐a  schimbat  sexul,  se  poate  face  pe  cale 
administrativă. 
   

69
  Cetățenia.  
Cetățenia  reprezintă  legătura  juridică  a  unei  persoane  cu  un 
anumit stat şi este un element de individualizare a persoanei față de alte 
persoane,  aparținând  altor  state.  Deşi  ține  mai  ales  de  dreptul  public, 
prezintă  importanță  şi  pentru  dreptul  privat,  fiind  înregistrată  în  actele 
de  stare  civilă  odată  cu  înregistrarea  naşterii  sau  ulterior,  în  cazul 
acordării ori pierderii cetățeniei române.  
 
Vârsta.  
Vârsta  reprezintă  intervalul  de  timp  care  a  trecut  de  la  naşterea 
unei persoane şi până la un anumit moment din viața ei. Având la bază 
vârsta,  persoanele  fizice  sunt  încadrate  în  anumite  categorii,  în  funcție 
de  care  se  determină  capacitatea  civilă  a  acestora  (fără  capacitate  de 
exercițiu, cu capacitate de exercițiu restrânsă, cu capacitate de exercițiu 
deplină). Data naşterii este consemnată într‐o rubrică specială din actul 
de naştere, în funcție de care se determină vârsta persoanei fizice pe tot 
parcursul vieții.  
 
Sursele stării civile 
  Sursele  sau  izvoarele  stării  civile  reprezintă  faptele  şi  actele  de 
stare civilă, precum şi hotărârile judecătoreşti prin care se soluționează 
acțiuni de stare civilă, care dau naştere, modifică sau sting starea civilă a 
persoanei fizice.  
 
Faptele de stare civilă 
Faptele  de  stare  civilă,  care  dau  naştere,  respectiv  sting  starea 
civilă sunt naşterea şi moartea persoanei fizice.  
a) Naşterea. 
Nașterea  reprezintă    faptul  material,  care  are  consecințe  juridice 
referitoare la filiația, numele şi cetățenia persoanei fizice. De asemenea, 
în actul de naştere este consemnat nu numai faptul material al naşterii, 
ci şi data şi locul naşterii. 
În baza naşterii se întocmeşte actul de naştere, de către serviciul 
public  comunitar  local  de  evidență  a  persoanelor  sau,  după  caz,  de 
ofițerul de stare civilă în a cărui rază administrativ‐teritorială s‐a produs 
evenimentul  naşterii.  Întocmirea  actului  de  naştere  se  face  pe  baza 
declarației  verbale  a  oricăruia  dintre  părinți,  sau,  dacă  aceştia  nu  pot 
face  declarația  din  diverse  motive,  această  obligație  revine  medicului, 
persoanelor  care  au  fost  de  față  la  naştere  sau  personalului  desemnat 

70
din  unitatea  sanitară  în  care  a  avut  loc  naşterea  ori  oricărei  alte 
persoane, care a luat cunoştință despre naşterea copilului. 
 Odată  cu  declarația  verbală  de  naștere  se  prezintă  şi  anumite 
documente:  certificatul  medical  constatator  al  naşterii,  actul  de 
identitate  al  mamei  şi  al  declarantului,  certificatul  de  căsătorie  al 
părinților,  dacă  este  vorba  despre  un  copil  născut  în  timpul  căsătoriei. 
Dacă  declarația  priveşte  un  copil  născut  în  afara  căsătoriei,  iar 
recunoaşterea paternității are loc în momentul declarării naşterii, datele 
privind  pe  tatăl  copilului  se  înscriu  în  rubricile  corespunzătoare  din 
cuprinsul actului de naştere ce se întocmeşte.  
Declararea  naşterii  se  face  în  termen  de  15  zile  de  la  naștere, 
pentru copilul născut viu şi în 3 zile, pentru copilul născut mort. În cazul 
în  care  copilul  născut  viu  a  decedat  în  termenul  de  15  zile  prevăzut 
pentru  declararea  naşterii,  declararea  se  face  în  24  de  ore  de  la  data 
decesului. În această situație se întocmesc două acte: unul de naştere şi 
altul de deces. Pentru copilul născut mort se întocmeşte numai actul de 
naştere.  
Când  declarația  de  naştere  a  fost  făcută  după  expirarea  acestor 
termene,  dar  înăuntrul  termenului  de  un  an  de  la  naştere,  întocmirea 
actului  de  naştere  se  face  cu  aprobarea  primarului,  respectiv  a  şefului 
misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră al României, dacă 
naşterea  copilului  cetățean  român,  a  avut  loc  în  străinătate.  Dacă 
naşterea s‐a produs în străinătate şi întocmirea actului nu a fost făcută la 
misiunea diplomatică sau la oficiul consular de carieră al României, ori la 
autoritatea  locală  din străinătate, întocmirea actului  de  naştere se  face 
în țară, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor de la 
domiciliul  părinților,  după  ce  Ministerul  Administrației  şi  Internelor 
verifică,  prin  intermediul  Ministerului  Afacerilor  Externe,  dacă  naşterea 
nu a fost înregistrată în străinătate.  
În cazul înregistrării tardive a naşterii, adică după ce a trecut un an 
de la naştere, se cere o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, 
care  să  conțină  toate  datele  necesare  întocmirii  actului  de  naştere.  O 
asemenea  situație  se  poate  ivi  atunci  când  naşterea  are  loc  acasă  sau 
într‐un  alt  loc  decât  o  unitate  medicală,  iar  cei  obligați  la  declararea 
naşterii omit să facă declarația.  
Persoana  interesată  (copilul,  prin  reprezentantul  său  legal) 
introduce o acțiune la judecătoria în a cărei rază teritorială are domiciliul 
sau unde are sediul serviciul de protecție specială a copilului. Cererea se 
soluționează  potrivit  dispozițiilor  privind  procedura  necontencioasă  din 
Codul de procedură civilă. În vederea soluționării cererii, instanța solicită 

71
serviciului  public  comunitar  de  evidență  a  persoanelor  în  a  cărui  rază 
administrativ‐teritorială  are  domiciliul  persoana  interesată  sau  se  află 
sediul  serviciului  de  protecție  specială  a  copilului  verificări  pentru 
stabilirea identității, precum şi avizul medicului legist cu privire la vârsta 
şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit. Judecarea 
cauzei  se  face  cu  participarea  procurorului.  La  fel  se  procedează  şi  în 
cazul copilului care s‐a născut în străinătate, iar declarația de naștere a 
acestuia se face în România. 
Dacă un copil este găsit şi nu se cunosc datele sale de identificare, 
trebuie anunțată cea mai apropiată secție de poliție în termen de 24 de 
ore. Persoana care l‐a  găsit are această obligație.  Întocmirea actului de 
naştere al copilului găsit se face în termen de 30 de zile de la data găsirii 
acestuia, de către serviciul public comunitar de evidență a persoanelor în 
a  cărui  rază  administrativ‐teritorială  a  fost  găsit  copilul,  pe  baza  unui 
proces‐verbal întocmit şi semnat de reprezentantul serviciului public de 
asistență socială, de reprezentantul unității de poliție competente şi de 
medic.  În  procesul‐verbal,  care  se  întocmeşte  în  termen  de  3  zile  de  la 
data găsirii copilului, trebuie să se menționeze data, locul şi împrejurările 
în  care  a  fost  găsit  copilul,  sexul  şi  data  presupusă  a  naşterii  acestuia, 
stabilită de medic.  Obligația  de a face demersurile necesare în vederea 
înregistrării naşterii copilului revine serviciului public de asistență socială 
în a cărui rază administrativ‐teritorială a fost găsit acesta. 
Întocmirea actului de naştere în cazul copilului părăsit de mamă în 
maternitate se face imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de 
la  întocmirea  procesului‐verbal  de  constatare  a  părăsirii  copilului, 
semnat  de  reprezentantul  direcției  generale  de  asistență  socială  şi 
protecția copilului, de reprezentantul poliției şi de cel al maternității. 
Dacă  identitatea  mamei  nu a fost stabilită  în termenul  de  30  zile 
de  la  data  părăsirii  copilului,  serviciul  public  de  asistență  socială  în  a 
cărui  rază  administrativ‐teritorială  a  fost  găsit  copilul,  pe  baza 
documentației  transmise  de  direcția  generală  de  asistență  socială  şi 
protecția  copilului,  are  obligația  ca  în  termen  de  5  zile  să  obțină 
dispoziția primarului competent, să întocmească actul de naştere privind 
stabilirea  numelui  şi  prenumelui  copilului  şi  să  facă  declarația  de 
înregistrare  a  naşterii  la  serviciul  public  comunitar  de  evidență  a 
persoanelor. 
Întocmirea actului de naştere se face pe baza procesului verbal de 
constatare  a  părăsirii  copilului,  a  certificatului  medical  constatator  al 
naşterii,  a  autorizării  instanței  de  tutelă  în  a  cărei  circumscripție  a  fost 
găsit  copilul,  cu  privire  la  măsura  plasamentului  în  regim  de  urgență,  a 

72
răspunsului poliției cu privire la rezultatul verificărilor privind identitatea 
mamei,  a  dispoziției  de  stabilire  a  numelui  şi  prenumelui  copilului  şi  a 
declarației de înregistrare a naşterii. 
La  înregistrarea  naşterii,  ofițerul  de  stare  civilă  atribuie  şi  înscrie 
codul  numeric  personal  al  copilului,  care  se  menționează  în  certificatul 
lui de naştere și în toate celelate acte care privesc persoana fizică. 
 
b) Moartea (decesul persoanei fizice). 
Moartea  reprezintă  faptul  material,  care,  pe  de  o  parte,  produce 
efecte  juridice  legate  de  deschiderea  succesiunii  celui  decedat,  de 
încetarea căsătoriei lui, iar pe de altă parte, conduce la însăşi încetarea 
stării civile. 
Decesul  persoanei  fizice,  constatat  fizic  sau  declarat  printr‐o 
hotărâre  judecătorească  declarativă  de    moarte,  are  ca  urmare 
întocmirea actului de deces. Acesta se face la serviciul public comunitar 
de  evidență  a  persoanelor  în  a  cărui  rază  administrativ‐teritorială  s‐a 
produs  decesul,  pe  baza  declarației  verbale  făcute  de  membrii  familiei 
decedatului,  iar  în  lipsa  acestora,  de  către  medicul  sau  alt  cadru  din 
unitatea  sanitară  unde  s‐a  produs  decesul  sau  de  către  orice  persoană 
are  cunoştință  despre  deces;  declarantul  depune  certificatul  medical 
constatator  al  decesului,  documentul  de  identitate  şi,  după  caz, 
documentul de evidență militară ale celui decedat.  
Declararea  decesului  se  face  în  3  zile  de  la  încetarea  din  viață  a 
persoanei  fizice  (incluzându‐se  aici  atât  ziua  în  care  a  avut  loc  decesul, 
cât şi ziua când a fost făcută declarația). Dacă decesul se datorează unei 
sinucideri,  unui  accident  sau  altor  cauze  violente,  precum  şi  în  cazul 
găsirii unui cadavru, declararea decesului se face în 48 de ore de la data 
decesului sau de la data găsirii cadavrului. În aceste cazuri este necesară 
prezentarea  unei  dovezi  eliberate  de  poliție  sau  de  către  Parchet,  din 
care să rezulte că una dintre aceste autorități a fost sesizată în legătură 
cu  decesul.  Dacă  declararea  decesului  nu  are  loc  în  3  zile,  în  prima 
situație, sau în 48 de ore, în cea de a doua situație, întocmirea actului de 
deces se face cu aprobarea Parchetului. 
Certificatul  medical  constatator  al  decesului  se  întocmeşte  şi  se 
semnează  de  medic,  precizându‐se  cauza  decesului.  Dacă  decesul  s‐a 
produs  pe  o  navă  sau  pe  o  aeronavă  şi  nu  există  medic  la  bord, 
constatarea  decesului  se  face  în  primul  port  sau  aeroport  de  escală.  În 
situația în care durata călătoriei până la primul port de escală este mai 
mare  de  24  de  ore,  constatarea  decesului  se  face  de  către  comandant, 
împreună  cu  consiliul  de  bord  şi  se  consemnează  în  jurnalul  de  bord. 

73
Dacă  este  vorba  despre  o  moarte  violentă,  comandantul  navei  este 
obligat să facă cercetări. 
Atunci  când  este  declarată  moartea  unei  persoane  pe  cale 
judecătorească,  întocmirea  actului  de  deces  se  face  în  baza  hotărârii 
judecătoreşti  declarative  de  moarte  definitive,  din  oficiu  sau  la  cererea 
persoanei interesate.  
După  întocmirea  actului  de  deces,  ofițerul  de  stare  civilă 
eliberează  declarantului  o  adeverință  de  înhumare  sau  de  incinerare  a 
cadavrului.  
  
  Actele juridice de stare civilă 
  Actele  juridice  de  stare  civilă  sunt  operațiunile  juridice  care 
conduc  la  crearea  sau  modificarea  stării  civile.  Astfel  de  operațiuni 
juridice  sunt  actul  de  căsătorie,  actul  juridic  de  recunoaştere  a  filiației, 
față de mamă sau față de tată. 
  a) Actul juridic de căsătorie. 
Actul  juridic  de  căsătorie  reprezintă  uniunea  liber  consimțită 
dintre bărbat şi femeie, încheiat în concordanță cu dispozițiile legale, în 
scopul întemeierii unei familii şi reglementat de normele imperative ale 
legii  (articolul  259(1‐2)  din  noul  Cod  civil).  După  îndeplinirea  condițiilor 
de  fond  şi  a  celor  de  formă  premergătoare  încheierii  căsătoriei,  se 
procedează la încheierea căsătoriei de către ofițerul de stare civilă.  
Conform  articolului  279  din  noul  Cod  civil,  coroborat  cu  articolul 
27 din Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,  regula este că 
locul celebrării căsătoriei este la sediul serviciului public comunitar local 
de evidență a  persoanelor sau, după caz, al primăriei  în  a  cărei  rază  de 
competență teritorială îşi are domiciliul sau reşedința unul dintre viitorii 
soți. De la această regulă sunt două excepții: 
‐  căsătoria  se  poate  încheia  în  afara  sediului  serviciului  public 
comunitar  local  de  evidență  a  persoanelor  sau,  după  caz,  al  primăriei 
competente, pentru motive temeinice, cu aprobarea primarului; în acest 
caz se deplasează ofițerul de stare civilă; 
‐ căsătoria poate fi încheiată la serviciul public comunitar local de 
evidență  a  persoanelor  sau,  după  caz,  la  o  altă  primărie  decât  cea  în  a 
cărei  rază  teritorială  domiciliază  sau  îşi  au  reşedința  viitorii  soți,  cu 
aprobarea  primarului  unității  administrativ‐teritoriale  unde  se  încheie 
căsătoria; serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor ori 
primăria  unde  urmează  să  se  încheie  căsătoria  va  înştiința,  de  îndată, 
primăria  de  domiciliu  sau  de  reşedință  a  viitorilor  soți,  în  vederea 
publicării declarației de căsătorie. 

74
 La încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă ia consimțământul 
viitorilor  soți,  liber  şi  deplin  exprimat,  în  prezența  a  doi  martori,  după 
care  îi  declară  căsătoriți,  le  citeşte  dispozițiile  privind  drepturile  şi 
îndatoririle  soților  din  noul  Cod  civil,  şi  întocmeşte,  de  îndată,  actul  de 
căsătorie.  Actul  de  căsătorie  se  semnează  de  către  soți,  cu  numele  de 
familie pe care s‐au înțeles să‐l poarte în timpul căsătoriei, de către cei 
doi  martori  şi  de  către  ofițerul  de  stare  civilă  (articolul  287(1)  din  noul 
Cod civil, coroborat cu articolul 32 din Legea 119/1996).  
 
  b) Actul juridic de recunoaştere a filiației. 
   Actul  juridic  de  recunoaştere  a  filiației  este  actul  unilateral, 
solemn,  personal  şi  irevocabil  prin  care  mama  sau  tatăl  recunoaşte  un 
copil ca fiind al său.  
Recunoaşterea filiației se poate face în una dintre următoarele trei 
forme: prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau 
prin  testament.  Dacă  recunoaşterea  este  făcută  prin  înscris  autentic,  o 
copie  a  acestuia  este  trimisă,  din  oficiu,  serviciului  de  stare  civilă 
competent, pentru a se face mențiunea corespunzătoare în registrele de 
stare civilă. Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este 
irevocabilă (articolul 416 din noul Cod civil). 
Conform  articolului  46,  litera  a  din  Legea  119/1996,  modificarea 
intervenită  în  starea  civilă  a  persoanei,  în  cazul  stabilirii  filiației  prin 
recunoaştere, se înscrie prin mențiune pe actul de naştere, şi, dacă este 
cazul,  pe  cel  de  căsătorie  sau  deces.  Înscrierea  mențiunii  de  stabilire  a 
filiației se face din oficiu sau la cererea celui interesat, pe baza actului de 
recunoaştere, întocmit potrivit legii. 
   
  Hotărârile judecătoreşti 
  Hotărârile  judecătoreşti,  ca  izvor  de  stare  civilă,  sunt  hotărârile 
pronunțate în soluționarea unor acțiuni de stare civilă. Acțiunile de stare 
civilă  sunt  acele  acțiuni  în  justiție  care  au  ca  obiect  elemente  de  stare 
civilă.  Ele  au  drept  scop  stabilirea,  contestarea  sau  modificarea  stării 
civile. În funcție de obiectul lor, acțiunile de stare civilă pot fi: 
‐  acțiuni  în  reclamație  de  stare  civilă,  adică  acele  acțiuni  prin  care  se 
urmăreşte obținerea altei stări civile (altui element de stare civilă) decât 
cea  existentă  la  data  intentării  acțiunii,  stare  civilă  care  nu  corespunde 
realității, ci este doar aparentă; de exemplu, acțiunea în stabilirea filiației 
(față de mamă sau față de tată); 
‐  acțiuni  în  contestație  de  stare  civilă,  adică  acele  acțiuni  prin  care  se 
urmăreşte  înlăturarea  unei  stări  civile  (unui  element  de  stare  civilă), 

75
pretins  nereale,  şi  înlocuirea  ei  cu  alta,  pretins  reală;  de  exemplu, 
acțiunea în tăgada paternității; 
‐  acțiuni  în  modificare  de  stare  civilă,  adică  acele  acțiuni  prin  care  se 
urmăreşte  o  schimbare,  pentru  viitor,  în  starea  civilă,  cea  anterioară 
nefiind contestată; de exemplu, acțiunea de divorț, acțiunea prin care se 
solicită schimbarea sexului etc. 
  Admiterea primelor două categorii de acțiuni are efect declarativ, 
în sensul că declară o stare civilă anterioară, deci în mod retroactiv (de 
exemplu,  stabilirea  paternității  operează  de  la  naşterea  copilului). 
Admiterea acțiunilor în modificare are efect constitutiv pentru viitor. 
 
  Actele de stare civilă (ca înscrisuri). 
  Noțiune. 
Noțiunea de acte de stare civilă are un dublu sens: de acte juridice 
de stare civilă, care au ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unor 
elemente de stare civilă (pe care le‐am analizat la sursele stării civile) şi 
de acte (înscrisuri) doveditoare ale stării civile. 
  Actele  de  stare  civilă,  adică  actul  de  naştere,  de  căsătorie  şi  de 
deces sunt înscrisuri autentice (articolul 99(2), teza I‐a din noul Cod civil). 
Conform articolului 99(1) din noul Cod civil, coroborat cu articolul 13 din 
Legea  119/1996,  starea  civilă  se  dovedeşte  cu  actele  de  naștere, 
căsătorie  și  deces  întocmite  în  registrele  de  stare  civilă,  precum  şi  cu 
certificatele de stare civilă, eliberate pe baza acestora. Persoana titulară 
a  stării  civile  nu  poate  face,  însă,  dovada  stării  sale  civile  cu  actele  de 
stare  civilă, deoarece acestea  reprezintă  o  pagină  din  registrul  de stare 
civilă,  care  se  păstrează  de  către  organele  de  stare  civilă.  De  aceea,  se 
eliberează certificate de stare civilă, care reprezintă copii simplificate ale 
actelor  de  stare  civilă,  făcute  pe  un  formular  tipizat,  şi  care  nu  cuprind 
toate mențiunile din actele de stare civilă. 
 
  Anularea, modificarea şi completarea actelor de stare civilă şi ale 
mențiunilor de pe acestea. 
În afara regulilor privind înregistrarea actelor de stare civilă, există 
şi  reguli  referitoare  la  anularea,  modificarea  şi  completarea  actelor  de 
stare  civilă  şi  ale  mențiunilor  de  pe  acestea,  care  se  pot  face  numai  în 
temeiul  unei  hotărâri  judecătoreşti  definitive  (articolul  100(1)  din  noul 
Cod civil, coroborat cu articolul 60 alineatul 1 din Legea 119/1996).  
 Anularea  este  sancțiunea  care  intervine  atunci  când  nu  au  fost 
respectate dispozițiile legale ce reglementează condițiile de valabilitate a 
actelor de stare civilă (ca înscrisuri), în următoarele cazuri: 

76
 ‐  actul  de  stare  civilă  a  fost  întocmit  într‐un  registru 
necorespunzător; 
‐  actul  nu  trebuia  întocmit  de/la  primăria  respectivă  (primărie 
necompetentă material sau teritorial); 
‐ faptul sau actul de stare civilă nu există; 
‐ nu s‐au respectat prevederile legale la întocmirea actului; 
‐ mențiunea a fost înscrisă pe alt act; 
‐ mențiunea a fost operată cu un text greşit etc.;  
Modificarea  actelor  de  stare  civilă  presupune  înregistrarea  unor 
mențiuni ce privesc schimbările în starea civilă şi anume: 
‐ înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiației; 
‐ înscrierea adopției, a anulării, constatării nulității sau a desfacerii 
acesteia; 
‐ înscrierea divorțului sau a anulării căsătoriei; 
‐ înscrierea schimbării numelui pe cale administrativă; 
‐ înscrierea acordării sau pierderii cetățeniei române etc.;  
 Completarea  actelor  de  stare  civilă  presupune  înregistrarea 
acestora  cu  mențiunile  omise,  atunci  când,  din  diferite  motive  unele 
rubrici au rămas libere, deşi trebuiau completate. 
Instanța poate fi sesizată de persoana interesată, de structurile de 
stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau județene 
de  evidență  a  persoanelor  sau  de  parchet.  Cererea  se  soluționează  de 
judecătoria  în  a  cărei  rază  teritorială  se  află  domiciliul  sau  sediul 
acestora,  pe  baza  verificărilor  efectuate  de  serviciul  public  comunitar 
local  de  evidență  a  persoanelor  şi  a  concluziilor  procurorului. 
Soluționarea cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de 
stare  civilă  formulate  de  cetățenii  români  cu  domiciliul  în  străinătate  şi 
de  străini  este  de  competența  Judecătoriei  Sectorului  1  al  municipiului 
Bucureşti (articolul 60, alineatele 2 şi 3 din Legea 119/1996).  
Potrivit articolului 100(3) și (4), teza I‐a, din noul Cod civil, starea 
civilă  poate  fi  modificată  în  baza  unei  hotărâri  de  anulare,  completare 
sau modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată şi o 
acțiune  de  modificare  a  stării  civile,  admisă  printr‐o  hotărâre 
judecătorească  rămasă  definitivă.  Prin  urmare,  cererea  trebuie  să  aibă 
două capete, dintre care unul să privească modificarea stării civile.  
Hotărârea  judecătorească  prin  care  se  dispune  anularea, 
completarea  sau  modificarea  unui  act  de  stare  civilă,  precum  şi 
înregistrarea  făcută  în  temeiul  unei  asemenea  hotărâri  sunt  opozabile 
oricărei  alte  persoane  cât  timp  printr‐o  nouă  hotărâre  nu  s‐a  stabilit 

77
contrariul.    Această  ultimă  prevedere  este  reluată  și  în  articolul  60, 
alineatul 4 din Legea 119/1996. 
 
  Rectificarea actelor de stare civilă. 
Rectificarea actelor de stare civilă şi a mențiunilor de pe marginea 
acestora  presupune  îndreptarea  unor  erori  materiale  comise  cu  ocazia 
înregistrărilor  de  stare  civilă  (de  exemplu,  la  rubrica  numele  tatălui,  a 
fost trecut un alt nume). 
Rectificarea  actelor  de  stare  civilă  şi  a  mențiunilor  înscrise  pe 
marginea  acestora  se  poate  face,  din  oficiu  sau  la  cerere,  numai  în 
temeiul dispoziției primarului unității administrativ‐teritoriale care are în 
păstrare  actul  de  stare  civilă,  cu  avizul  prealabil  al  serviciului  public 
comunitar județean de evidență a persoanei. Dispoziția primarului poate 
fi contestată la instanța judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are 
sediul  autoritatea  emitentă  (articolul  61  din  Legea  119/1996). 
Rectificarea unui act de stare civilă ori a mențiunilor înscrise pe acesta, 
aprobate  prin  dispoziție  a  primarului,  se  înscriu  prin  mențiune  pe 
marginea actului de stare civilă corespunzător (articolul 101 din noul Cod 
civil, coroborat cu articolul 62 din Legea 119/1996).  
Actul  administrativ  prin  care  s‐a  dispus  rectificarea  unui  act  de 
stare  civilă,  precum  și  înregistrarea  făcută  în  baza  lui  sunt  opozabile 
oricărei persoane până la proba contrară (articolul 100(4), teza a II‐a din 
noul Cod civil). Această dispoziție este reluată în articolul 61, alineatul 2¹, 
din Legea 119/1996. 
 
  Reconstituirea și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.   
În  două  cazuri,  în  afară  de  rectificare,  nu  se  cere  o  hotărâre 
judecătorească,  ci  se  urmează  doar  o  procedură  administrativă,  şi 
anume,  în  cazul  reconstituirii  actelor  de  stare  civilă  şi  a  întocmirii  lor 
ulterioare.  
Reconstituirea actelor de stare civilă se poate cere atunci când: 
‐ registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, total sau în parte; 
‐ actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat 
certificatul sau extrasul de pe acel act (articolul 55 din Legea 119/1996).  
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă: 
‐ întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă sau refuzată, 
deşi au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia; 
‐  întocmirea  actului  de  căsătorie  a  fost  omisă  sau  refuzată,  deşi  a  fost 
luat consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă (articolul 56 
din Legea 119/1996). 

78
  Cererea  de  reconstituire  sau  de  întocmire  ulterioară  a  actului  de 
stare civilă se depune, împreună cu actele doveditoare, la serviciul public 
comunitar local de evidență a persoanelor sau la ofițerul de stare civilă 
din  cadrul  primăriei  unității  administrativ‐teritoriale  competente  să 
întocmească  actul.  Această  cerere  se  soluționează  în  30  de  zile,  prin 
dispoziție a primarului, care va fi comunicată solicitantului în termen de 
10  zile  de  la  emitere.  În  caz  de  respingere  a  cererii,  solicitantul  poate 
face constestație la instanță (articolul 57 din Legea 119/1996). 
   
Înregistrările de stare civilă 
  Elementele de stare civilă au ca izvor fapte sau acte juridice, care 
sunt înregistrate (consemnate) în actele de stare civilă (ca înscrisuri). 
  Prin înregistrările de stare civilă se înțeleg operațiunile juridice de 
consemnare, în registrele de stare civilă, a faptelor şi actelor juridice ce 
privesc  starea  civilă,  precum  şi  a  altor  elemente,  prevăzute  de  lege, 
operațiuni efectuate, în condițiile legii, de către organele cu atribuții de 
stare civilă. 
  Există două categorii de înregistrări de stare civilă: 
‐  întocmirea  actelor  de  stare  civilă  –  a  actelor  de  naştere,  căsătorie, 
deces; 
‐ înscrierea de mențiuni marginale, pe actele de stare civilă, din registrul 
de stare civilă (în cazul stabilirii filiației, încuviințării adopției, divorțului 
etc.).  
  Regula este că organele competente să efectueze înregistrările de 
stare  civilă  sunt:  consiliile  județene,  respectiv  Consiliul  General  al 
Municipiului  Bucureşti;  serviciile  publice  comunitare  de  evidență  a 
persoanelor  în  unitățile  administrativ‐teritoriale  unde  acestea  sunt 
constituite;  ofițerii  de  stare  civilă  din  cadrul  primăriilor,  unităților 
administrativ‐teritoriale  în  care  nu  funcționează  servicii  publice 
comunitare locale de evidență a persoanelor. Sunt ofițeri de stare civilă: 
a)  primarii  municipiilor,  sectoarelor  municipiului  Bucureşti,  oraşelor  şi 
comunelor;  b)  şefii  misiunilor  diplomatice  şi  ai  oficiilor  consulare  de 
carieră ale României; c) comandanții de nave şi aeronave; d)  ofițerii de 
stare  civilă  desemnați  prin  ordin  al  ministrului  apărării  naționale  sau, 
după caz, al ministrului administrației şi internelor (articolul 3, alineatele 
1 şi 2 din Legea 119/1996).   
  Potrivit  articolului  8  din  Legea  119/1996,  înregistrarea  actelor  şi 
faptelor de stare civilă se face astfel: 
‐ dacă naşterea sau decesul are loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori 
într‐un alt mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, 

79
întocmirea  actului  de  stare  civilă  se  face  la  serviciul  public  comunitar 
local de evidență a persoanelor al locului de coborâre sau de debarcare 
ori,  după  caz,  de  ofițerul  de  stare  civilă  din  cadrul  primăriei  unității 
administrativ‐teritoriale  pe  a  cărei  rază  are  loc  coborârea  sau 
debarcarea; 
‐  dacă  naşterea,  căsătoria  sau  decesul  are  loc  pe  o  navă  în  timpul  unei 
călătorii  în  afara  granițelor  țării,  înregistrarea  se  face  de  comandantul 
navei; comandantul navei eliberează persoanelor îndreptățite o dovadă 
cu  privire  la  înregistrarea  făcută,  iar  la  întoarcerea  în  țară  acesta  este 
obligat să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea efectuată, prin 
căpitănia  portului de înscriere a navei, la serviciul public al  sectorului  1 
Bucureşti; 
‐ dacă naşterea sau decesul are loc pe o aeronavă în timpul unei călătorii 
în afara granițelor țării, înregistrarea se face de comandantul aeronavei; 
acesta  eliberează  persoanelor  îndreptățite  o  dovadă  cu  privire  la 
înregistrarea  făcută,  iar  la  sosirea  în  țară  este  obligat  să  înainteze  un 
extras din carnetul de drum, prin comandantul de aeroport, la serviciul 
public al sectorului 1 Bucureşti; 
‐  dacă  actele  şi  faptele  de  stare  civilă  se  referă  la  militarii  şi  personalul 
civil  din  unitățile  forțelor  armate,  precum  şi  la  alte  categorii  de 
participanți, care se află în situație de mobilizare, război ori participare la 
misiuni  de  menținere  a  păcii  sau  în  scop  umanitar,  acestea  se 
înregistrează  de  ofițeri  anume  desemnați  de  Ministerul  Apărării 
Naționale  sau,  după  caz,  de    Ministerul  Administrației  şi  Internelor; 
actele de stare civilă întocmite se comunică serviciului public comunitar 
local  de  evidență  a  persoanelor  sau,  după  caz,  ofițerului  de  stare  civilă 
din cadrul primăriei unității administrativ‐teritoriale competente. 
  Înregistrările de stare civilă se fac urmând anumite reguli: 
‐  înregistrările  se  efectuează  pe  baza  declarației  persoanei  obligate  la 
aceasta sau din oficiu (articolul 5, alineatul 1 din Legea  119/1996); 
‐  înregistrările  făcute  de  o  persoană  necompetentă,  care  a  exercitat  în 
mod  public  atribuții  de  ofițer  de  stare  civilă  sunt  valabile  (conform 
principiului  validității  aparenței  în  drept,  aşa  cum  rezultă  din  articolul 
102 din noul Cod civil);  
‐  în  cazul  în  care  se  refuză  întocmirea  unui  act  sau  efectuarea  unei 
înregistrări,  persoana  nemulțumită  poate  sesiza  judecătoria  în  raza 
căreia domiciliază (articolul 10 din Legea 119/1996); 
‐ înregistrările se fac în limba română; 

80
‐ anularea, modificarea şi completarea unei înregistrări de stare civilă se 
pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi 
irevocabile;  
‐ pe baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de naştere şi de 
căsătorie  titularilor  sau  reprezentanților  legali  ai  acestora,  iar 
certificatele  de  deces,  membrilor  familiei  sau  altor  persoane 
îndreptățite; certificatele de stare civilă se pot elibera şi altor persoane 
împuternicite  prin  procură  specială  (articolul  11,  alineatul  1  din  Legea 
119/1996);  
‐  înregistrarea  tardivă  a  naşterii  (după  trecerea  unui  an  de  la  data 
naşterii)  se  poate  face  numai  în  baza  unei  hotărâri  judecătoreşti 
definitive şi irevocabile. 
  În  afara  acestor  reguli  generale,  se  aplică  şi  reguli  speciale 
prevăzute în fiecare caz în parte, pe care le‐am analizat la sursele stării 
civile. 
 
  Proba stării civile 
  Regula  este  că  starea  civilă  se  dovedeşte  cu  actele  întocmite  în 
registrele  de  stare  civilă,  precum  şi  cu  certificatele  de  stare  civilă 
eliberate pe baza acestora, care au aceeaşi putere doveditoare (articolul 
99(1) din noul Cod civil, coroborat cu articolul 13 din Legea 119/1996). 
  Întrucât actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice, pentru tot 
ceea  ce  reprezintă  constatări  personale  ale  ofițerului  de  stare  civilă, 
actele fac dovada până la înscrierea în fals, iar pentru celelalte înscrieri, 
până la proba contrară (articolul 99(2) din noul Cod civil). 
Hotărârea  judecătorească  dată  cu  privire  la  starea  civilă  a  unei 
persoane  este  opozabilă  oricărei  alte  persoane  cât  timp  printr‐o  nouă 
hotărâre nu s‐a stabilit contrariul. Dacă printr‐o hotărâre judecătorească 
s‐a  stabilit  o  anumită  stare  civilă  a  unei  persoane,  iar  printr‐o  hotărâre 
judecătorească  ulterioară  este  admisă o acțiune  prin care  s‐a  contestat 
starea  civilă  astfel  stabilită,  prima  hotărâre  îşi  pierde  efectele  la  data 
rămânerii  definitive  a  celei  de  a  doua  hotărâri  (articolul  99(3)  și  (4)  din 
noul Cod civil). 
  Prin  excepție,  starea  civilă  se  poate  dovedi,  în  fața  instanței  de 
judecată, cu orice mijloc de probă, dacă: 
‐ nu au existat registre de stare civilă; 
‐ registrele de stare civilă s‐au pierdut sau au fost distruse, în totalitate 
sau în parte; 
‐ nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă 
sau a extrasului de pe actul de stare civilă;  

81
‐ întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată; 
 (articolul 103 din noul Cod civil). 
  Conform articolului 16 din Legea 119/1996, în cazul în care ofițerul 
de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce 
intră în atribuțiile sale, starea civilă se poate dovedi prin orice mijloace 
de probă în fața instanței judecătoreşti, în situațiile arătate mai sus (ale 
articolului  103  din  noul  Cod  civil).  Prevederile  articolului  103  sunt 
aplicabile  şi  în  cazul  în  care  se  solicită  serviciilor  publice  comunitare 
locale de evidență a persoanelor sau ofițerului de stare civilă din cadrul 
primăriei unității administrativ‐teritoriale competente reconstituirea sau 
întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. 
În  cazul  filiației,    proba  se  face  prin  actul  de  naştere  întocmit  în 
registrul  de  stare  civilă,  precum  şi  cu  certificatul  de  naştere  eliberat  pe 
baza acestuia. În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul 
de naştere şi prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de 
stare  civilă,  precum  şi  prin  certificatele  de  stare  civilă  corespunzătoare 
(articolul 409 din noul Cod civil). 
Posesia de stat (adică de stare civilă) creează prezumția că starea 
civilă  pe  care  o  folosește  o  anumită  persoană  corespunde  realității.  
Posesia de stat (de stare civilă), prin ea însăși, nu conduce la dobândirea 
stării  civile.  Conform  articolului  410  din  noul  Cod  civil,  posesia  de  stat 
este starea de fapt care indică legăturile de filiație şi rudenie dintre copil 
şi  familia  din  care  se  pretinde  că  face  parte.  Ea  constă,  în  principal,  în 
oricare  dintre  următoarele  împrejurări:  tractatus  (o  persoană  se 
comportă  față  de  un  copil  ca  fiind  al  său,  îngrijindu‐se  de  creşterea  şi 
educarea  sa,  iar  copilul  se  comportă  față  de  această  persoană  ca  fiind 
părintele  său);  fama  (copilul  este  recunoscut  de  către  familie,  în 
societate  şi,  când  este  cazul,  de  către  autoritățile  publice,  ca  fiind  al 
persoanei despre care se pretinde că este părintele său); nomen (copilul 
poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintelui său). 
Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă. 
Potrivit articolului 411 din noul Cod civil, nici o persoană nu poate 
reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său 
de  naştere  şi  posesia  de  stat  conformă  cu  acesta.  Nimeni  nu  poate 
contesta  filiația  față  de  mamă  a  persoanei  care  are  o  posesie  de  stat 
conformă  cu  actul  său  de  naştere.  Prin  excepție,  prezumția  poate  fi 
răsturnată,  dacă  printr‐o  hotărâre  judecătorească  s‐a  stabilit  că  a  avut 
loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o 
altă  femeie  decât  aceea  care  l‐a  născut,  cazuri  în  care  se  poate  face 
dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă. 

82
 Dovada  stării  civile  poate  fi  făcută  cu  alte  mijloace  de  probă  şi 
atunci  când  se  urmăresc  alte  efecte  (patrimoniale  sau  nepatrimoniale) 
decât cele de stare civilă. 
 
II. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil 
 
  Potrivit  articolului  104  din  noul  Cod  civil,  „(1)  Orice  măsură  de 
ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în interesul acesteia (s.n.). 
(2)  La  luarea  unei  măsuri  de  ocrotire,  trebuie  să  se  țină  seama  de 
posibilitatea persoanei fizice de a‐şi exercita drepturile şi de a‐şi îndeplini 
obligațiile cu privire la persoana şi bunurile sale.”. 
Anumite categorii de persoane fizice, aflate în situații speciale, au 
nevoie de ocrotire. Astfel: minorii sunt ocrotiți prin părinți, tutelă şi/sau 
prin măsuri de protecție specială, când minorul este lipsit, temporar sau 
definitiv,  de  ocrotirea  părinților  săi,  conform  Legii  272/2004  privind 
protecția şi promovarea drepturilor copilului; în anumite situații, minorul 
poate  fi  ocrotit  și  prin  curatela  specială;  alienații  şi  debilii  mintali  sunt 
ocrotiți prin punerea sub interdicție judecătorească, aceasta fiind urmată 
în  mod  obligatoriu  de  instituirea  tutelei;  persoanele  care  necesită 
spitalizare,  sunt  internate  voluntar  sau  obligatoriu  într‐o  unitate  de 
psihiatrie,  conform  procedurii  reglementate  de  Legea  487/2002; 
persoanele  fizice  cu  capacitate  de  exercițiu  deplină,  aflate  în  situații 
deosebite, sunt ocrotite prin intermediul curatelei. 
 
  1. Ocrotirea minorului 
Minorii  sunt  ocrotiți  prin  părinți,  tutelă  şi/sau  prin  măsuri  de 
protecție  specială, când  sunt  lipsiți,  temporar  sau  definitiv, de ocrotirea 
părinților  lor,  conform  Legii  272/2004  privind  protecția  şi  promovarea 
drepturilor copilului, ori prin curatela specială. 
Autoritatea părintească. 
Autoritatea  părintească  este  reglementată  în    noul  Cod  civil  în 
articolele 483‐512. Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi 
îndatoriri,  care privesc atât  persoana, cât  şi  bunurile copilului  şi  aparțin 
în mod egal ambilor părinți.  
Acesta este mijlocul obişnuit de ocrotire a minorului, prin părinții 
săi;  drepturile şi  îndatoririle cu  privire  la  persoana  şi  bunurile minorului 
se  exercită,  respectiv,  se  îndeplinesc,  de  către  părinții  săi  (fireşti  sau 
adoptatori),  până  când  copilul  dobândește  capacitate  deplină  de 
exercițiu. 
  Drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită/îndeplinesc numai în 

83
interesul superior al copilului. Părinții sunt egali în exercitarea autorității 
părinteşti.  
Conținutul autorității părinteşti. 
Conținutul autorității părintești este acelaşi, indiferent dacă copilul 
este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, ori este rezultatul 
reproducerii  umane  asistate  medical  cu  terț  donator.  Potrivit  articolului 
487  din  noul  Cod  civil,  părinții  au  dreptul  şi  îndatorirea  de  a  creşte 
copilul,  îngrijind  de  sănătatea  şi  dezvoltarea  lui  fizică,  psihică  şi 
intelectuală, de educația, învățătura şi pregătirea profesională a acestuia, 
potrivit  propriilor  lor  convingeri,  însuşirilor  şi  nevoilor  copilului;  ei  sunt 
datori  să  dea  copilului  orientarea  şi  sfaturile  necesare  exercitării 
corespunzătoare a drepturilor  pe care legea le recunoaşte acestuia.  Din 
articolul 488 din noul Cod civil rezultă îndatoririle specifice ale părinților 
față de copiii lor minori, care se referă la asigurarea unei dezvoltări fizice, 
mentale, spirituale, morale și sociale armonioase ale acestora.  
În ceea ce privește disciplinarea copilului, măsurile de corecție nu 
pot  fi  luate  de  părinți  decât  cu  respectarea  demnității  copilului.  Sunt 
interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de 
natură  a  afecta  dezvoltarea  fizică,  psihică  sau  starea  emoțională  a 
copilului (articolul 489 din noul Cod civil).  
Când minorul împlinește 14 ani poate cere părinților să îşi schimbe 
felul  învățăturii  sau  al  pregătirii  profesionale  ori  locuința  necesară 
desăvârşirii  învățăturii  ori  pregătirii  sale  profesionale.  Dacă  părinții  se 
opun, copilul poate sesiza instanța de tutelă (articolul 498 din noul Cod 
civil).  
Locuința copilului. 
Regula este că minorul locuiește la părinții săi. 
  Exercitarea autorității părintești. 
Autoritatea  părintească  are  o  latură  personală  şi  o  latură 
patrimonială.  Latura  personală  vizează  ocrotirea  persoanei  copilului  şi 
priveşte  raporturile  de  familie.  Latura  patrimonială  constă  în 
administrarea  bunurilor  minorului  şi  reprezentarea  legală  a  minorului 
sub  14  ani  şi  în  încuviințarea  actelor  juridice  încheiate  de  minorul  între 
14 – 18 ani.  
Regula este că autoritatea părintească se exercită de ambii părinți. 
Față  de  terții  de  bună‐credință,  oricare  dintre  părinți,  care  îndeplineşte 
singur  un  act  curent  pentru  exercitarea  drepturilor  şi  îndeplinirea 
îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimțământul celuilalt 
părinte.  
Și după divorț, autoritatea părintească revine ambilor părinți, dacă 

84
instanța de tutelă nu hotărăște altfel (articolul 397 din noul Cod civil). În 
ceea ce privește pe copilul din afara căsătoriei cu filiația stabilită față de 
ambii  părinți,  și  față  de  acesta  părinții  exercită  împreună  autoritatea 
părintească  în  cazul  în  care  conviețuiesc  (articolul  505(1)  din  noul  Cod 
civil). Dacă părinții  nu conviețuiesc, se aplică regulile de la divorț.  
Prin excepție, autoritatea părintească se exercită doar de către un 
părinte: 
‐  în  cazurile  prevăzute  de  articolul  507  din  noul  Cod  civil  (similar  cu 
reglementarea anterioară): atunci când unul dintre părinți este decedat, 
declarat  mort  prin  hotărâre  judecătorească,  este  decăzut  din  exercițiul 
drepturilor părinteşti, este pus sub interdicție, ori, din orice motiv, nu‐şi 
poate  manifesta  voința  (este  dispărut,  execută  o  pedeapsă  privativă  de 
libertate etc.);  
‐  după  divorț,  potrivit  articolului  398  din  noul  Cod  civil,  dacă  există 
motive  întemeiate,  având  în  vedere  interesul  superior  al  copilului, 
instanța  hotărăşte  ca  autoritatea  părintească  să  fie  exercitată  numai  de 
către  unul  dintre  părinți  (celălalt  părinte  păstrează  dreptul  de  a  veghea 
asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a 
consimți la adopția sau la căsătoria acestuia); 
‐  în  cazul  copilului  din  afara  căsătoriei,  cu  filiația  stabilită  față  de  ambii 
părinți,  atunci  când  părinții  nu  conviețuiesc,  instanța  de  tutelă  poate 
hotărî  pentru  motive  întemeiate,  având  în  vedere  interesul  superior  al 
copilului, ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul 
dintre părinți, la fel ca la divorț (articolul 505(2) din noul Cod civil). 
În mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul 
copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul 
acestora  sau  într‐o  instituție  de  ocrotire.  Acestea  exercită  drepturile  şi 
îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului. Instanța 
stabileşte  dacă  drepturile  cu  privire  la  bunurile  copilului  se  exercită  de 
către părinți în comun sau de către unul dintre ei (articolul 399 din noul 
Cod civil). 
Soluționarea neînțelegerilor dintre părinți. 
În  cazul  existenței  unor  neînțelegeri  între  părinți,  cu  privire  la 
exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanța de 
tutelă, după ascultarea ambilor părinți și luând în considerare rezultatele 
anchetei  psihosociale, hotărăşte potrivit interesului superior  al copilului 
(articolul 486 din noul Cod civil).  
Răspunderea părinților. 
Neexercitarea  sau  exercitarea  necorespunzătoare  a  autorității 
părinteşti  atrage  răspunderea  civilă,  contravențională  sau  penală  a 

85
părinților, după caz.  
Din punct de vedere civil, în primul rând, părinții pot fi sancționați 
cu  decăderea  din  exercițiul  drepturilor  părintești,  reglementată  în 
articolele 508‐512 din noul Cod civil.  
În  cazul  în  care,  după  decăderea  din  exercițiul  drepturilor 
părinteşti,  copilul  se  află  în  situația  de  a  fi  lipsit  de  îngrijirea  ambilor 
părinți, se instituie tutela. 
În  al  doilea  rând,  părinții  răspund  civil  pentru  faptele  ilicite 
cauzatoare de prejudicii săvârșite față de copiii lor minori, în exercitarea 
autorității părintești, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta 
proprie (articolele 1357 și următoarele din noul Cod civil). De asemenea, 
răspund  delictual  și  pentru  faptele  ilicite  cauzatoare  de  prejudicii  ale 
copiilor  lor  minori,  în  temeiul  răspunderii  civile  delictuale  pentru  fapta 
altuia, conform articolului 1372 din noul Cod civil.   
Răspunderea  contravențională  a  părinților  intervine,  de  exemplu, 
pentru  fapte  ca:    servirea  cu  băuturi  alcoolice,  în  localurile  publice,  a 
minorilor (articolul 2, punctul 24 din Legea 61/1991 pentru sancționarea 
faptelor  de  încălcare  a  unor  norme  de  conviețuire  socială,  a  ordinii  şi 
liniştii publice); neluarea de către părinți sau de către persoanele cărora 
li s‐a încredințat spre creştere şi educare un minor în vârstă de până la 16 
ani  sau  care  au  în  îngrijire  un  alienat  sau  un  debil  mintal,  a  măsurilor 
necesare, pentru a‐l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau 
prostituție  (articolul  2,  punctul  36  din  aceeași  lege);  alungarea  din 
locuința comună a soțului sau a soției, a copiilor, precum şi a oricărei alte 
persoane aflate în întreținere (articolul 2, punctul 30 din aceeași lege) ; 
ș.a. 
Din  punct  de  vedere  penal,  părinții  sunt  supuși  pedepsei 
complementare  sau  accesorii  a  interzicerii  drepturilor  părintești,  care 
stau  pe  lângă  o  pedeapsă  principală,  stabilită  pentru  o  infracțiune; 
interdicției  de  a  reveni  în  locuința  familiei  pe  o  perioadă  determinată; 
răspund pentru infracțiunea de abandon de familie, pentru infracțiunea 
rele tratamente aplicate minorului ș.a. 
  Încetarea autorității părintești. 
Autoritatea  părintească  încetează  când  minorul  dobândeşte 
capacitate de exercițiu deplină, adică atunci când împlineşte 18 ani, sau 
când  se  căsătoreşte  la  16  ani  sau  dobândește  capacitate  de  exercițiu 
anticipată  la  16  ani,  ori  la  ridicarea  interdicției  judecătoreşti,  după  ce 
persoana fizică în cauză a împlinit 18 ani, după caz. În mod excepțional, 
autoritatea părintească poate înceta şi înainte de aceste momente, prin 
instituirea  tutelei  minorului  sau  a  unei  măsuri  speciale  de  protecție 

86
atunci când sunt îndeplinite condițiile, conform Legii 272/2004. 
 
  Măsuri de protecție specială a minorului.  
Atunci când minorul este lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea 
părinților săi sau nu poate fi lăsat în grija acestora, în vederea protejării 
intereselor  sale,  se  iau  măsuri  speciale  de  protecție.  Acestea  sunt 
prevăzute în Legea 272/2004, privind protecția şi promovarea drepturilor 
copilului.  
Astfel,  conform  articolului  56  din  Legea  272/2004,  de  măsuri  de 
protecție specială, beneficiază: 
„a)  copilul  ai  cărui  părinți  sunt  decedați,  necunoscuți,  decăzuți  din 
exercițiul  drepturilor  părinteşti  sau  cărora  li  s‐a  aplicat  pedeapsa 
interzicerii  drepturilor  părinteşti,  puşi  sub  interdicție,  declarați 
judecătoreşte  morți  sau  dispăruți,  când  nu  a  putut  fi  instituită  tutela 
(s.n.); 
b) copilul  care în vederea protejării intereselor  sale, nu poate fi  lăsat în 
grija părinților din motive neimputabile acestora; 
c) copilul abuzat sau neglijat; 
d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare; 
e)  copilul  care  a  săvârşit  o  faptă  prevăzută  de  legea  penală  şi  care  nu 
răspunde penal.”. 
Măsurile de protecție specială a copilului, potrivit articolului 55 din 
Legea 272/2004, sunt:  
‐ plasamentul; plasamentul are un caracter temporar şi se instituie, fie de 
către  comisia pentru protecția copilului, în situația în care există acordul 
părinților  (pentru  situațiile  prevăzute  la  articolul  56,  literele  b  şi  e  din 
Legea  272/2004),  fie  de  către  instanță,  la  cererea  direcției  generale  de 
asistență  socială  şi  protecția  copilului  (pentru  situațiile  prevăzute  la 
articolul 56, literele a, c, d sau la literele b şi e din Legea 272/2004, când 
nu există acordul părinților); copilul este plasat la o persoană sau familie, 
la un agent maternal sau la un serviciu de tip rezidențial (articolul 58 din 
Legea  272/2004);  pe  toată  durata  măsurii  plasamentului,  dispus  de 
comisia pentru protecția copilului, drepturile şi îndatoririle părinteşti față 
de copil se mențin; în situația copilului pentru care nu a putut fi instituită 
tutela  şi  a  fost  dat  în  plasament  prin  hotărârea  instanței,  drepturile  şi 
îndatoririle  părinteşti  revin  preşedintelui  consiliului  județean,  respectiv 
primarului  sectorului  municipiului  Bucureşti  (articolul  62  din  Legea 
272/2004); 
‐  plasamentul  în  regim  de  urgență;  plasamentul  copilului  în  regim  de 
urgență  are  tot  un  caracter  temporar  şi  se  instituie,  (în  cazul  copilului 

87
neglijat  sau  abuzat  ori  abandonat),  fie  de  către  directorul  direcției 
generale  de  asistență  socială  şi  protecția  copilului,  de  la  locul  unde  se 
găseşte  copilul  abandonat  ori  copilul  abuzat  sau  neglijat,  dacă  nu  se 
întâmpină  opoziție  din  partea  persoanelor,  care  au  în  îngrijire  sau  care 
asigură protecția copilului respectiv, fie de către instanța judecătorească, 
dacă  se  întâmpină  opoziție  (articolul  65  din  Legea  272/2004);  pe  toată 
durata plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul 
drepturilor  părinteşti;  pe  durata  suspendării,  drepturile  şi  obligațiile 
părinteşti  cu  privire  la  persoana  copilului  revin  persoanei,  familiei, 
asistentului  maternal  sau  şefului  serviciului  de  tip  rezidențial,  care  a 
primit  copilul  în  plasament  în  regim  de  urgență,  iar  cele  cu  privire  la 
bunurile copilului, preşedintelui consiliului județean, respectiv primarului 
sectorului municipiului Bucureşti (articolul 64 din Legea 272/2004); 
‐ supravegherea specializată; supravegherea specializată se dispune față 
de copilul care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, fie de către 
comisia  pentru  protecția  copilului,  dacă  există  acordul  părinților,  fie  de 
către  instanță,  în  lipsa  acordului  (articolul  67  din  Legea  272/2004); 
această măsură este şi ea temporară şi constă în menținerea copilului în 
familia sa, cu condiția îndeplinirii de către acesta a unor obligații (ca de 
exemplu, urmarea de tratamente medicale, psihoterapie, interdicția de a 
avea  legături  cu  anumite  persoane  ş.a.),  sau,  dacă  nu  este  posibil, 
plasamentul  copilului  la  o  familie  (extinsă  sau  substitutivă)  sau  într‐un 
serviciu de tip rezidențial specializat (articolul 81 din Legea 272/2004).  
 
Tutela. 
Noțiune. 
Conform  articolului  39  din  Legea  272/2004,  orice  copil  care  este, 
temporar  sau  definitiv,  lipsit  de  ocrotirea  părinților  săi  sau  care,  în 
vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are 
dreptul  la  protecție  alternativă.  Protecția  alternativă  înseamnă: 
instituirea  tutelei,  măsuri  de  protecție  specială  sau  adopția.  În  alegerea 
uneia dintre aceste soluții, autoritatea competentă va ține seama în mod 
corespunzător  de  necesitatea  asigurării  unei  anumite  continuități  în 
educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi 
lingvistică. 
Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, 
desemnat  sau  numit,  în  condițiile  noului  Cod  civil,  precum  şi  de  către 
consiliul  de  familie,  ca  organ  consultativ.  Consiliul  de  familie  poate  fi 
constituit  de  către  instanța  de  tutelă  numai  la  cererea  persoanelor 
interesate. În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuțiile 

88
acestuia    se  exercită  de  către  instanța  de  tutelă  (articolul  108  din  noul 
Cod  civil).  Instanța  de  tutelă  este  instanța  judecătorească,  constituită 
potrivit  legii,  ce  are  în  competența  sa  procedurile  privind  ocrotirea 
persoanei prin tutelă şi curatelă (articolul 107 din noul Cod civil). 
Tutela este o instituție prin care se realizează ocrotirea minorului, 
care  se  află  în  anumite  situații  expres  prevăzute  de  lege  și  a  persoanei 
pusă sub interdicție judecătorească. 
  Tutela  minorului  este  acel  mijloc  de  ocrotire  care  intervine  atunci 
când minorul este lipsit de ocrotire părintească, adică ambii părinți sunt 
decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părinteşti sau li 
s‐a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub 
interdicție  judecătorească,  dispăruți  ori  declarați  judecătoreşte  morți  
precum  şi  în  cazul  în  care,  la  încetarea  adopției,  instanța  hotărăşte  că 
este  în  interesul minorului  instituirea  unei  tutele  (articolul 110  din  noul 
Cod civil). 
Caractere juridice. 
Pentru minor, tutela este un  mijloc de  ocrotire, iar pentru  tutore, 
este o sarcină, o îndatorire. 
  Privită ca sarcină, tutela are următoarele caractere juridice: 
‐  legalitatea  –  tutela  este  reglementată  expres  de  lege  prin  norme 
imperative; 
‐  obligativitatea  –față  de  reglementarea  anterioară,  obligativitatea 
intervine numai atunci când desemnarea tutorelui s‐a făcut prin contract 
de  mandat,  când  cel  desemnat  tutore  nu  poate  refuza  numirea,  decât 
pentru  anumite  motive  prevăzute  expres  de  lege  (articolul  119(1)  din 
noul  Cod  civil);  regula  este  că  numirea  tutorelui  se  face  cu  acordul 
acestuia, de către instanța de tutelă, în camera de consiliu; 
‐  gratuitatea  –  care  nu  este  de  esența,  ci  de  natura  tutelei;  tutorele 
poate  fi  îndreptățit,  pe  perioada  exercitării  sarcinilor  tutelei,  la  o 
remunerație al cărei cuantum va fi stabilit de instanța de tutelă, cu avizul 
consiliului  de  familie,  ținând  seama  de  munca  depusă  în  administrarea 
averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, dar nu mai mult de 
10% din veniturile produse de bunurile minorului; instanța de tutelă, cu 
avizul  consiliului  de  familie,  va  putea  modifica  sau  suprima  această 
remunerație, potrivit împrejurărilor (articolul 123 din noul Cod civil); 
‐  personalitatea  –  regula  este  că  tutela  trebuie  exercitată  personal  de 
către  tutore  (tutela  este  intuitu  personae);  în  noul  Cod  civil  (față  de 
reglementarea  anterioară)  există  şi  două  excepții:  potrivit  articolului 
122(2),  instanța  de  tutelă,  cu  avizul  consiliului  de  familie,  poate,  ținând 
seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca 

89
administrarea  patrimoniului  ori  doar  a  unei  părți  a  acestuia  să  fie 
încredințată,  potrivit  legii,  unei  persoane  fizice  sau  persoane  juridice 
specializate;  a  doua  excepție  apare  în  cazul  decesului  tutorelui,  când, 
până la numirea unui nou tutore, sarcinile tutelei vor fi preluate de către 
moştenitorii lui (articolul 157(2) din noul Cod civil). 
  Principiile tutelei. 
Principiile aplicabile tutelei sunt: 
‐ tutela se exercită exclusiv în interesul minorului (articolul 133 din  noul 
Cod civil); 
‐ tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului şi nici minorul 
nu are vreun drept asupra bunurilor tutorelui;   
‐  tutela  se  exercită  sub  controlul  instanței  de  tutelă  (articolele  151‐155 
din noul Cod civil). 
  Cazurile de instituire a tutelei. 
Tutela minorului se instituie în cazurile în care: ambii părinți sunt 
morți,  declarați  morți  pe  cale  judecătorească,  dispăruți,  necunoscuți, 
decăzuți  din  drepturile  părinteşti,  puşi  sub  interdicție,  precum  şi  la 
desfacerea  sau  desființarea  adopției,  când  instanța  decide  instituirea 
tutelei, neredând autoritatea părintească părinților fireşti ai minorului. 
Numirea tutorelui.  
  Tutela  se  instituie  de  către  instanța  de  tutelă  în  a  cărei 
circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul (articolul 40, 
alineatul 2, din Legea 272/2004).   
Persoana care poate fi tutore. 
 Potrivit noului Cod civil, poate fi tutore o persoană fizică sau soțul 
şi  soția,  împreună,  dacă  nu  se  află  în  vreunul  dintre  cazurile  de 
incompatibilitate  prevăzute  de  lege.  În  cazul  în  care  trebuie  instituită 
tutela  cu  privire  la  mai  mulți  minori,  care  sunt  frați  sau  surori,  se 
numeşte, de regulă, un singur tutore (articolul 112 din noul Cod civil). 
Persoana care nu poate fi tutore.  
Conform articolului 113 din noul Cod civil nu poate fi tutore: 
‐ minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub 
curatelă; 
‐ cel decăzut din exercițiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de 
a fi tutore; 
‐  cel  căruia  i  s‐a  restrâns  exercițiul  unor  drepturi  civile,  fie  în  temeiul 
legii,  fie  prin  hotărâre  judecătorească,  precum  şi  cel  cu  rele  purtări 
reținute ca atare de către o instanță judecătorească;  
‐ cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;  
‐ cel aflat în stare de insolvabilitate; 

90
‐  cel  care,  din  cauza  intereselor  potrivnice  cu  cele  ale  minorului,  nu  ar 
putea îndeplini sarcina tutelei;  
‐ cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele 
care exercita singur, în momentul morții, autoritatea părintească. 
 Desemnarea tutorelui. 
În  noul  Cod  civil  desemnarea  tutorelui  poate  fi  făcută  de  către 
părintele  minorului.  În  articolul  114  din  noul  Cod  civil  se  arată  că 
părintele  poate  desemna,  prin  act  unilateral  sau  prin  contract  de 
mandat,  încheiate  în  formă  autentică,  ori,  după  caz,  prin  testament, 
persoana  care  urmează  a  fi  numită  tutore  al  copiilor  săi.  Desemnarea 
făcută  de  părintele  care  în  momentul  morții  era  decăzut  din  drepturile 
părinteşti sau pus sub interdicție judecătorească, este lipsită de efecte. 
Numirea tutorelui. 
Fie  că  tutorele  a  fost  desemnat  de  către  părinte,  fie  că  nu  există 
un  tutore  desemnat,  numirea  tutorelui  se  face  de  către  instanța  de 
tutelă.  În  lipsa  unui  tutore  desemnat,  instanța  de  tutelă  numeşte  cu 
prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un 
afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această 
sarcină  ținând  seama,  după  caz,  de  relațiile  personale,  de  apropierea 
domiciliilor,  de  condițiile  materiale  şi  de  garanțiile  morale  pe  care  le 
prezintă cel chemat la tutelă (articolul 118 din noul Cod civil).  
Procedura de numire a tutorelui. 
Referitor  la  procedura  de  numire,  articolul  119  din  noul  Cod  civil 
arată că numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanța 
de  tutelă  în  camera  de  consiliu  prin  încheiere  definitivă.  Atunci  când 
desemnarea  tutorelui  s‐a  făcut  prin  contract  de  mandat,  cel  desemnat 
tutore nu poate refuza numirea decât pentru motive expres prevăzute la 
articolul 120(2) din noul Cod civil, adică poate refuza numirea: 
‐ cel care are vârsta de 60 de ani împliniți; 
‐ femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; 
‐ cel care creşte şi educă 2 sau mai mulți copii; 
‐ cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfăşurate, 
a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din 
alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină. 
În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de tutelă a constituit 
consiliul  de  familie,  numirea  tutorelui  se  face  cu  consultarea  consiliului 
de familie. 
Consiliul de familie. 

91
 Alături  de  tutore  poate  avea  atribuții  în  exercitarea  tutelei  şi 
consiliul  de  familie. Instituția  consiliului de  familie  este  reglementată  în 
articolele 124‐132 din noul Cod civil.  
Consiliul  de  familie  este  o  instituție  specifică  tutelei.  Nu  se 
constituie  consiliu  de  familie  în  cazul  minorului  ocrotit  prin  părinți, 
părinții  neputând  fi  supravegheați  de  persoane  străine  în  exercitarea 
autorității  lor  părintești,  și  nici  în  cazurile  în  care  se  iau  măsuri  de 
protecție  specială  a  minorului,  acolo  supravegherea  realizându‐se  de 
alte organe. 
Instanța  de  tutelă  poate  constitui  un  consiliu  de  familie,  compus 
din trei rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie şi de relațiile 
personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi 
alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau 
care  manifestă  interes  pentru  situația  acestuia.  Soțul  şi  soția  nu  pot  fi, 
împreună,  membri  ai  aceluiaşi  consiliu  de  familie.  În  aceleaşi  condiții, 
instanța de tutelă numeşte şi 2 supleanți. Tutorele nu poate fi membru 
în consiliul de familie: cele două calități sunt incompatibile. Consiliul de 
familie  îl  supraveghează  pe  tutore  în  exercitarea  drepturilor  și 
îndeplinirea obligațiilor lui. 
De asemenea, nu pot fi membri în consiliul de familie cei care nu 
pot fi numiți ca tutore (aşa cum arată articolul 113 din noul Cod civil).  
În  vederea  constituirii  consiliului  de  familie,  persoanele  care 
îndeplinesc  condițiile  pentru  a  fi  membri  sunt  convocate  la  domiciliul 
minorului  de  către  instanța  de  tutelă,  din  oficiu  sau  la  sesizarea 
minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat 
sau  a  oricăror  altor  persoane  care  au  cunoştință  despre  situația 
minorului.  Numirea  membrilor  consiliului de  familie  se face,  cu  acordul 
acestora. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat (articolul 
128 din noul Cod civil).  
Funcționarea  consiliului  de  familie  este  reglementată  în  articolul 
129 din noul Cod civil. Convocarea consiliului de familie se face de către 
tutore, fie din proprie inițiativă, fie la solicitarea oricăruia dintre membrii 
acestuia,  a  minorului  care  a  împlinit  vârsta  de  14  ani  sau  la  solicitarea 
instanței  de  tutelă.  Convocarea  se  face  cu  10  zile  înainte  de  întrunire, 
dar,  cu  acordul  tuturor  membrilor  consiliului  de  familie,  convocarea  se 
poate face şi mai devreme de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate 
cazurile,  prezența  tuturor  membrilor  consiliului  de  familie  acoperă 
neregularitatea  convocării.  Cei  convocați  sunt  obligați  să  se  prezinte 
personal. În cazul în care aceştia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentați 
de  persoane  care  sunt  rude  sau  afini  cu  părinții  minorului,  dacă  aceste 

92
persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca membri 
ai consiliului de familie. Soții se pot reprezenta reciproc. Procura trebuie 
să fie specială. 
Şedințele consiliului de familie se țin la domiciliul minorului sau,  la 
sediul  instanței  de  tutelă,  când  convocarea  s‐a  făcut  la  solicitarea 
instanței.  
Hotărârile  consiliului  de  familie  pot  fi  de  două  tipuri:  avize 
consultative  și  decizii.  Consiliul  de  familie  dă  avize  consultative,  la 
solicitarea  tutorelui  sau  a  instanței  de  tutelă  şi  ia  decizii,  în  cazurile 
prevăzute de lege. De exemplu, măsurile privind persoana minorului se 
iau de către tutore, cu avizul consiliului de familie (articolul 136 din noul 
Cod  civil);  atunci  când  instanța  de  tutelă  recunoaște  minorului 
capacitatea  deplină  de  exercițiu  anticipată,  de  la  16  ani,  cere  și  avizul 
consiliului  de  familie  (articolul  40  din  noul  Cod  civil);  de  exemplu, 
consiliul  de  familie  stabilește  prin  decizie  suma  anuală  necesară  pentru 
întreținerea  minorului  și  administrarea  bunurilor  sale  (articolul  148(1) 
din noul Cod civil). 
Avizele  consultative  şi  deciziile  se  iau  în  mod  valabil  cu  votul 
majorității  membrilor  săi,  consiliul  fiind  prezidat  de  persoana  cea  mai 
înaintată în vârstă. La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 
10  ani  va  fi  ascultat.  Deciziile  consiliului  de  familie  vor  fi  motivate  şi 
consemnate într‐un registru special constituit (articolul 130 din noul Cod 
civil). 
Actele juridice încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt 
anulabile.  Actele  juridice  încheiate  de  tutore  cu  nerespectarea  avizului 
consultativ  atrag  răspunderea  tutorelui.  Potrivit  articolului  155(1)  din 
noul  Cod  civil,  instanța  de  tutelă  soluționează  plângerile  cu  privire  la 
actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor. 
La fel ca şi tutorele, membrii consiliului de familie sunt obligați să 
continue  îndeplinirea  sarcinilor  lor  pe  tot  parcursul  tutelei,  cu  excepția 
situației în care nu ar mai putea să continue din cauza bolii, a infirmității, 
a felului activităților desfăşurate, a depărtării domiciliului de locul unde 
se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate. 
Alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica, în principiu, 
în  timpul  tutelei,  afară  numai  dacă  interesele  minorului  ar  cere  o 
asemenea schimbare sau dacă, prin moartea sau dispariția unuia dintre 
membri, ar fi necesară completarea.  
Tutorele  poate  cere  instituirea  unui  nou  consiliu,  dacă  în 
plângerile  formulate,  instanța  a  hotărât  de  cel  puțin  două  ori,  în  mod 
definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie (articolul 131 din noul 

93
Cod  civil).  Dacă  nu  este  posibilă  constituirea  unui  nou  consiliu,  ca  şi  în 
cazul contrarietății de interese dintre minor şi toți membrii consiliului de 
familie şi supleanți, tutorele poate cere instanței de tutelă autorizația de 
a exercita singur tutela (articolul 132 din noul Cod civil).  
  Exercitarea tutelei. 
Ocrotirea minorului prin tutelă conține o latură personală, care se 
referă la ocrotirea persoanei minorului, adică tutorele are obligația de a‐l 
creşte pe minor, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică și mentală, 
de  educarea,  învățătura  şi  pregătirea  lui  profesională,  potrivit  cu 
aptitudinile lui (articolul 134 din noul Cod civil), şi o latură patrimonială, 
care se referă la: 
‐ administrarea bunurilor minorului; 
‐  reprezentarea  minorului  lipsit  de  capacitate  de  exercițiu  sau 
încuviințarea  actelor  juridice  ale  minorului,  cu  capacitate  de  exercițiu 
restrânsă. 
  Tutorele îl reprezintă pe minor la încheierea actelor juridice civile 
sau  i  le  încuviințează.  Tutorele  administrează  bunurile  minorului. 
Exercitarea  tutelei  cu  privire  la  bunurile  minorului  este  reglementată  în 
articolele 140‐150 din noul Cod civil. 
În  ceea  ce  priveşte  administrarea  bunurilor  minorului,  obligațiile 
tutorelui  diferă  în  funcție  de  momentul  avut  în  vedere  şi  anume,  la 
deschiderea (instituirea) tutelei, pe parcursul ei sau la încetarea tutelei. 
  •  La  deschiderea  tutelei:  se  face  inventarul  bunurilor  minorului. 
Astfel, potrivit articolului 140 din noul Cod civil, după numirea tutorelui 
şi în prezența acestuia şi a membrilor consiliului de familie, un delegat al 
instanței  de  tutelă,  verifică  la  fața  locului  toate  bunurile  minorului, 
întocmind  un  inventar,  care  va  fi  supus  aprobării  instanței  de  tutelă. 
Inventarul  bunurilor  minorului  trebuie  făcut  în  maximum  10  zile  de  la 
numirea tutorelui de către instanța de tutelă. 
Cu  ocazia  inventarierii,  tutorele  şi  membrii  consiliului  de  familie 
sunt obligați să declare în scris, creanțele, datoriile sau alte pretenții pe 
care le au față de minor. Declarațiile vor fi consemnate în procesul‐verbal 
de  inventariere.  Tutorele  sau  membrii  consiliului  de  familie  care, 
cunoscând  creanțele  sau  pretențiile  proprii  față  de  minori,  nu  le‐au 
declarat, deşi au fost somați să le declare de către delegatul instanței de 
tutelă, sunt prezumați că au renunțat la ele. Deci acela care „omite” să 
facă  declarația  este  sancționat  prin  pierderea  dreptului  său.  În  cazul  în 
care, delegatul instanței de tutelă nu a pus o întrebare expresă în acest 
sens și tutorele sau membrii consiliului de familie nu au făcut declarația, 
ei nu pot fi sancționați. 

94
 Dacă  tutorele  sau  membrii  consiliului  de  familie  nu  declară 
datoriile  pe  care  le  au  față  de  minor,  deşi  au  fost  somați  să  le  declare, 
sancțiunea care li se poate aplica este îndepărtarea lor din funcție. 
Creanțele  pe  care  le  au  împotriva  minorului  tutorele  sau  vreunul 
dintre  membrii  consiliului  de  familie,  soțul,  o  rudă  în  linie  dreaptă  ori 
frații  sau  surorile  acestora  pot  fi  plătite  voluntar  numai  cu  autorizarea 
instanței de tutelă. Toate aceste măsuri au ca scop protecția minorului de 
eventualele fraude la care ar putea fi expus pe parcursul tutelei. 
Înainte  de  întocmirea  inventarului,  tutorele  nu  poate  face,  în 
numele minorului, decât acte de conservare şi acte de administrare ce nu 
suferă întârziere (articolul 141 din noul Cod civil). 
  •  Pe  parcursul  tutelei:  consiliul  de  familie  stabileşte  suma  anuală 
necesară  pentru  întreținerea  minorului  şi  administrarea  bunurilor  sale, 
stabilește  întrebuințarea  excedentelor,  iar  tutorele  administrează 
bunurile,  încheie  acte  juridice  sau  le  încuviințează;  de  asemenea, 
tutorele prezintă dări de seamă instanței de tutelă.  
Aşa  cum  reiese  din  articolul  148  din  noul  Cod  civil,  consiliul  de 
familie stabileşte suma anuală necesară pentru întreținerea minorului şi 
administrarea  bunurilor  sale  şi  poate  modifica,  potrivit  împrejurărilor, 
această  sumă.  Decizia  consiliului  de  familie  se  aduce  la  cunoştință 
instanței de tutelă. Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului şi 
administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în 
care  veniturile  minorului  nu  sunt  suficiente,  instanța  de  tutelă  poate 
dispune  vânzarea  bunurilor  minorului,  prin  acordul  părților  sau  prin 
licitație publică. Obiectele ce au valoare afectivă pentru familia minorului 
sau  pentru  minor  nu  vor  fi  vândute  decât  în  mod  excepțional.  Dacă 
minorul  este  lipsit  de  bunuri  şi  nu  are  părinți  sau  alte  rude  care  sunt 
obligate  prin  lege  să‐i  acorde  întreținere  ori  aceasta  nu  este  suficientă, 
minorul are dreptul la asistență socială, în condițiile legii. 
Conform  articolului  149  din  noul  Cod  civil,  sumele  de  bani  care 
depăşesc nevoile întreținerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, 
precum şi instrumentele financiare se depun, pe numele minorului, la o 
bancă indicată de consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la 
data încasării lor.  
  Conform articolului 142 din noul Cod civil, tutorele are îndatorirea 
de  a  administra  cu  bună‐credință  bunurile  minorului.  În  acest  scop, 
tutorele  acționează  în  calitate  de  administrator  însărcinat  cu 
administrarea simplă a bunurilor minorului. Se aplică dispozițiile cuprinse 
în  cartea  a  III‐a,  titlul  V  din  noul  Cod  civil,  referitoare  la  administrarea 
bunurilor altuia. Există două forme de administrare: administrarea simplă 

95
și administrarea deplină (articolul 792 și următoarele din noul Cod civil). 
Tutorele este însărcinat cu administrarea simplă.  
Nu sunt supuse administrării bunurile dobândite de minor cu titlu 
gratuit,  decât  dacă  testatorul  sau  donatorul  a  stipulat  altfel.  Aceste 
bunuri sunt administrate de curatorul ori de cel desemnat prin actul de 
dispoziție  sau,  după  caz,  numit  de  către  instanța  de  tutelă  (articolul 
142(2) din noul Cod civil). 
  Tutorele  are  îndatorirea  de  a  reprezenta  pe  minor  în  actele 
juridice,  dar  numai  până  când  acesta  împlineşte  vârsta  de  14  ani 
(articolul  143  din  noul  Cod  civil).  Între  14  și  18  ani  tutorele  doar 
încuviințează actele juridice pe care minorul le încheie singur.  
Există 4 categorii de acte juridice pe care tutorele le poate încheia 
în  numele  minorului  sub  14  ani:  acte  juridice  pe  care  tutorele  le  poate 
încheia singur, acte juridice pentru încheierea cărora tutorele are nevoie 
de  avizul  consiliului  de  familie,  acte  juridice  care  nu  pot  fi  încheiate  în 
mod  valabil  fără  dublă  încuviințare:  avizul  consiliului  de  familie  și 
autorizarea instanței de tutelă și acte juridice pe care nu le poate încheia 
deloc, care îi sunt interzise. 
  ▪ Actele pe care tutorele le poate încheia singur. 
  Actele de conservare și actele de administrare le poate încheia fără 
aviz sau autorizare.  
Tutorele  poate  încheia  singur  acte  de  dispoziție  cu  privire  la 
bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi cele 
devenite nefolositoare pentru minor (articolul 144(4) din noul Cod civil). 
Acestea, raportate la patrimoniu, reprezintă acte de administrare. 
Tutorele  poate  depune  la  o  instituție  bancară  sumele  necesare 
întreținerii, pe numele minorului (articolul 149(4) din noul Cod civil). 
Tutorele poate face daruri obișnuite, potrivite cu starea materială 
a minorului. 
▪  Actele  juridice  pentru  încheierea  cărora  tutorele  are  nevoie  de 
avizul consiliului de familie. 
Tutorele are nevoie de avizul consiliului de familie pentru măsurile 
cu privire la persoana minorului. În ceea ce privește bunurile minorului, 
rolul consiliului de familie este redus; de regulă, atunci când se cere, este 
dublat  de  autorizarea  instanței  de  tutelă.  Un  caz  în  care  tutorele  are 
nevoie de avizul consiliului de familie este acela al depunerii pe numele 
minorului a sumelor de bani care depăşesc nevoile întreținerii minorului 
şi ale administrării bunurilor sale, precum şi a instrumentelor financiare, 
la o bancă indicată de consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de 
la data încasării lor (articolul 149(1) din noul Cod civil). 

96
 ▪  Actele  juridice  care  nu  pot  fi  încheiate  în  mod  valabil  de  către 
tutore fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă. 
Tutorele  nu  poate,  fără  avizul  consiliului  de  familie  şi  autorizarea 
instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori 
de  grevare  cu  alte  sarcini  reale  a  bunurilor  minorului,  să  renunțe  la 
drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil 
orice  alte  acte  ce  depăşesc  dreptul  de  administrare,  sub  sancțiunea 
nulității  relative.  Acțiunea  în  anulare  poate  fi  exercitată  de  tutore,  de 
consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de către 
procuror, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă.  
▪Acte juridice interzise tutorelui. 
Tutorele  nu  poate,  în  numele  minorului,  să  facă  donații  şi  nici  să 
garanteze obligația altuia (articolul 144(1) din noul Cod civil). 
În  ceea  ce  priveşte  pe  minorul  care  a  împlinit  vârsta  de  14  ani, 
articolul  146  din  noul  Cod  civil  arată  că  el  încheie  actele  juridice  cu 
încuviințarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului. Dacă actul pe 
care  minorul  care  a  împlinit  vârsta  de  14  ani  urmează  să‐l  încheie  face 
parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea 
instanței  de  tutelă  şi  cu  avizul  consiliului  de  familie,  va  fi  necesară  atât 
autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de familie. Minorul nu poate 
să facă donații, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale, 
şi nici să garanteze obligația altuia, sub sancțiunea nulității relative.  
  Tot  pe  parcursul  tutelei,  tutorele  este  obligat  la  darea  de  seamă. 
Potrivit articolului 152 din noul Cod civil, tutorele este dator să prezinte 
anual  instanței  de  tutelă  o  dare  de  seamă  despre  modul  în  care  s‐a 
îngrijit  de  minor,  precum  şi  despre  administrarea  bunurilor  acestuia.  
Darea  de  seamă  trebuie  prezentată  instanței  de  tutelă  în  termen  de  30 
de  zile  de  la  sfârşitul  anului  calendaristic.  Atunci  când  averea  minorului 
este  de  mică  însemnătate,  instanța  de  tutelă  poate  să  autorizeze  ca 
darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe 
termene  mai  lungi,  care  nu  vor  depăşi  însă  3  ani.  În  afară  de  darea  de 
seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanței de tutelă, să dea 
oricând  dări  de  seamă  despre  felul  cum  s‐a  îngrijit  de  minor,  precum  şi 
despre administrarea bunurilor acestuia. 
  •  La  încetarea  tutelei:  tutorele  este  obligat  la  o  dare  de  seamă 
generală și la predarea bunurilor. El primește descărcare de gestiune de 
la instanța de tutelă, după verificarea şi aprobarea socotelilor şi după ce 
a avut loc predarea bunurilor. 
  Darea  de  seamă  generală  va  trebui  să  cuprindă  situațiile 
veniturilor  şi  a  cheltuielilor  pe  ultimii  ani,  să  indice  activul  şi  pasivul, 

97
precum  şi  stadiul  în  care se află procesele  minorului.  Instanța de  tutelă 
poate  constrânge  pe  cel  obligat  să  facă  darea  de  seamă  generală, 
sancționându‐l  cu  amendă  civilă,  potrivit  articolului  163  din  noul  Cod 
civil. 
  Bunurile  care  au  fost  în  administrarea  tutorelui  se  predau,  după 
caz,  fostului  minor,  moştenitorilor  acestuia  sau  noului  tutore  de  către 
tutore, moştenitorii acestuia sau reprezentantul lor legal ori, în lipsă, de 
un curator special (articolul 161 din noul Cod civil). 
După  predarea  bunurilor,  verificarea  socotelilor  şi  aprobarea  lor, 
instanța  de  tutelă  va  da  tutorelui  descărcare  de  gestiunea  sa  (articolul 
162(1) din noul Cod civil). 
Răspunderea tutorelui. 
La fel ca părinții, tutorele răspunde civil, contravențional și penal. 
Pe parcursul tutelei tutorele răspunde pentru prejudiciile cauzate 
minorului. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, 
oricare  membru  al  acestuia,  precum  şi  orice  persoană  interesată,  pot 
face  plângere  la  instanța  de  tutelă  cu  privire  la  actele  sau  faptele 
tutorelui  păgubitoare  pentru  minor.  Plângerea  se  soluționează  de 
urgență, prin încheiere executorie, de către instanța de tutelă cu citarea 
părților şi a membrilor consiliului de familie.  
Când tutorele a încheiat un act juridic pentru care se cerea avizul 
consultativ  al  consiliului  de  familie  și  a  încălcat  avizul,  el  răspunde  față 
de minor, dacă actul este păgubitor pentru acesta (articolul 130(4), teza 
a II‐a din noul Cod civil). 
Actele  juridice  încheiate  în  lipsa  încuviințărilor  necesare  sunt 
anulabile,  indiferent  dacă  a  fost  cauzat  un  prejudiciu  minorului 
(articolele 130(4), teza a I‐a, 144(3), 147(1) din noul Cod civil). 
Faptele  ilicite  ale  tutorelui  cauzatoare  de  prejudicii  pentru  minor 
atrag  răspunderea  delictuală  a  tutorelui.  Tutorele  răspunde  și  pentru 
faptele  ilicite  cauzatoare  de  prejudicii  săvârșite  de  minor,  în  temeiul 
răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, la fel ca părinții. 
Tutorele răspunde și după ce a primit descărcare de gestiune de la 
instanța  de  tutelă.  Conform  articolului  162(2)  și  (3)  din  noul  Cod  civil, 
chiar  dacă  instanța  de  tutelă  a  dat  tutorelui  descărcare  de  gestiune, 
acesta  răspunde  pentru  prejudiciul  cauzat  din  culpa  sa.  Tutorele  care 
înlocuieşte  un  alt  tutore  are  obligația  să  ceară  acestuia,  chiar  şi  după 
descărcarea  de  gestiune,  repararea  prejudiciilor  pe  care  le‐a  cauzat 
minorului din culpa sa, sub sancțiunea de a fi obligat el însuşi de a repara 
aceste prejudicii. 

98
 Tutorele poate fi îndepărtat de la tutelă dacă săvârşeşte un abuz, 
o  neglijență  gravă  sau  alte  fapte  care  îl  fac  nedemn  de  a  fi  tutore, 
precum  şi  dacă  nu  îşi  îndeplineşte  în  mod  corespunzător  sarcina 
(articolul  158  din  noul  Cod  civil).  Aceasta  este  o  sancțiune 
nepatrimonială care se aplică tutorelui. 
În  afară  de  sancțiunile  arătate,  articolul  163  din  noul  Cod  civil 
instituie  amenda  civilă.  Astfel,  în  cazul  refuzului  de  a  continua  sarcina 
tutelei, tutorele poate fi sancționat cu amendă civilă, în folosul statului, 
care nu poate depăşi valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda 
poate fi repetată de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile, după care se 
va  numi  un  alt  tutore.  De  asemenea,  dacă  tutorele,  din  culpa  sa, 
îndeplineşte  defectuos  sarcina  tutelei,  va  fi  obligat  la  plata  unei  amenzi 
civile,  în  folosul  statului,  care  nu  poate  depăşi  3  salarii  medii  pe 
economie.  Amenda  civilă  se  aplică  de  către  instanța  de  tutelă,  prin 
încheiere executorie. 
Dacă  în  exercitarea  drepturilor  și  a  îndatoririlor  pe  care  le 
presupune  tutela,  tutorele  săvârșește  fapte,  calificate  de  lege  drept 
contravenții, operează răspunderea contravențională a acestuia. 
Atunci când faptele tutorelui constituie infracțiune, este antrenată 
răspunderea  lui  penală.  Răspunde,  de  exemplu,  pentru  infracțiunea  de 
rele tratamente aplicate minorului. 
Încetarea tutelei. 
  Tutela  minorului  încetează  în  cazul  în  care  nu  se  mai  menține 
situația  care  a  condus  la  instituirea  tutelei  și  în  cazul  morții  minorului 
(articolul 156(1) din noul Cod civil). Astfel, tutela încetează: 
‐ la dobândirea de către minor a capacității de exercițiu depline; 
‐ când se stabileşte filiația minorului față de, cel puțin, un părinte; 
‐  când  unul  sau  ambii  părinți  redobândesc  drepturile  părinteşti,  prin 
ridicarea sancțiunii decăderii; 
‐  prin  ridicarea  interdicției  judecătoreşti  pentru  cel  puțin  unul  dintre 
părinți; 
‐ prin reapariția a cel puțin  unuia dintre părinții dispăruți;  
‐  prin  reapariția  a  cel  puțin    unuia  dintre  părinții  declarați  morți  prin 
hotărâre judecătorească; 
‐ prin moartea minorului. 
  Funcția  tutorelui  încetează  (nu  încetează  şi  tutela,  fiind  numit  un 
alt tutore), prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei 
sau prin înlocuirea tutorelui (articolul 156(2) din noul Cod civil). 
  Tutorele este îndepărtat din tutelă, datorită săvârşirii unui abuz, a 
unei neglijențe grave, ori a unor fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore 

99
sau dacă nu‐şi îndeplineşte corespunzător sarcina (articolul 158 din noul 
Cod civil).  
 
Curatela specială a minorului 
  Curatela specială a minorului este tot un mijloc de ocrotire, dar cu 
caracter temporar şi subsidiar. 
  Curatela  specială  se  instituie  de  către  instanța  de  tutelă  în 
următoarele situații:  
‐  când  de  la numirea  tutorelui și până  la  momentul  începerii  exercitării 
drepturilor și îndeplinirii îndatoririlor tutorelui trece un interval de timp; 
instanța  de  tutelă  ia  măsuri  provizorii  cerute  de  interesele  minorului, 
putând numi un curator special (articolul 119(6) din noul Cod civil); 
‐ ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu 
sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui (articolul 150(1) 
din noul Cod civil); 
- dacă  din  cauza  bolii  sau  din  alte  motive,  tutorele  este  împiedicat  să 
îndeplinească  un  anumit  act  în  numele  minorului  pe  care  îl  reprezintă 
sau ale cărui acte le încuviințează (articolul 150(2) din noul Cod civil); 
- când,  pentru  motive  temeinice,  în  cadrul  procedurilor  succesorale, 
notarul  public,  la  cererea  oricărei  persoane  interesate  sau  din  oficiu, 
numește provizoriu un curator special; acesta va fi validat sau înlocuit de 
instanța de tutelă (articolul 150(3) din noul Cod civil); 
‐ dacă la moartea tutorelui, moştenitorii care ar trebui să preia sarcinile 
tutelei în mod provizoriu,  până la numirea unui alt tutore, sunt minori; 
instanța  de  tutelă  va  numi  de  urgență  un  curator  special  care  poate  fi 
executorul testamentar (articolul 157(3) din noul Cod civil); 
‐  dacă  tutorele  decedează  sau  este  îndepărtat  de  la  tutelă,  până  la 
preluarea  funcției  de  către  noul  tutore  instanța  de  tutelă  va  numi  un 
curator special (articolul 159 din noul Cod civil); 
‐ în cazul în care nu există moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de 
a  acționa,  darea  de  seamă  generală  se  întocmește,  de  către  un  curator 
special,  numit  de  instanța  de  tutelă,  în  termenul  stabilit  de  aceasta 
(articolul 160(2) din noul Cod civil). 
  Potrivit  articolului  186  din  noul  Cod  civil,  drepturile  şi  obligațiile 
stabilite  de  lege  în  sarcina  tutorelui  se  aplică,  în  mod  corespunzător,  şi 
curatorului special.  
Potrivit  Legii  272/2004,  se  instituie  curatela  și  atunci  când  există 
contrarietate  de  interese  între  minor  şi  reprezentantul  legal  ori 
ocrotitorul legal.   
 

100
 2. Ocrotirea bolnavilor psihici (alienaților și debililor mintali) 
Ocrotirea bolnavilor psihici (alienați sau debili mintali) se face prin 
instituția  interdicției  judecătoreşti.  Interdicția  judecătorească  este  acea 
măsură  de  ocrotire  care  poate  fi  dispusă  numai  de  către  instanța 
judecătorească atunci când persoana fizică este lipsită de discernământul 
necesar îngrijirii intereselor sale, datorită alienației sau debilității mintale 
şi constă în lipsirea de capacitate de exercițiu şi instituirea tutelei.  
Din prevederile articolelor 171, 174 și 175 din noul Cod civil reiese 
că,  pentru  identitate  de  rațiune,  și  în  cazul  interzisului  judecătoresc  se 
poate constitui un consiliu de familie, în scopul supraveherii tutorelui în 
exercitarea funcțiilor lui; sunt aplicabile regulile referitoare la consiliul de 
familie din cazul minorului. 
Interdicția judecătorească este o măsură de protecție a persoanei 
lipsite  de  discernământ  datorită  alienației  sau  debilității  mintale, 
împotriva abuzurilor terților, precum şi împotriva propriei nepriceperi. În 
acelaşi  timp,  interdicția  judecătorească  este  şi  o  măsură  de  protecție  a 
terților,  care  pot  încheia  acte  juridice  cu  persoane  lipsite  de 
discernământ,  supuse  anulării.  Datorită  faptului  că  punerea  sub 
interdicție  este  supusă  publicității,  terții  pot  lua  cunoştință  despre 
existența  ei  şi  astfel,  se  pot  apăra  de  încheierea  unor  acte  juridice 
anulabile, care pot fi prejudiciabile pentru ei.  
Persoanele care pot fi puse sub interdicție judecătorească 
Sunt puse sub interdicție judecătorească, în vederea protecției lor, 
persoanele  alienate  şi  debile  mintal.  Persoana  care  nu  are 
discernământul  necesar  pentru  a  se  îngriji  de  interesele  sale,  din  cauza 
alienației  mintale  ori  a  debilității  mintale,  va  fi  pusă  sub  interdicție 
judecătorească (articolul 164(1) din noul Cod civil).  
În  legislație  nu  erau  definite  noțiunile  de  alienație  şi  debilitate 
mintală,  până  la  intrarea  în  vigoare  a  noului  Cod  civil;  acest  lucru  era 
lăsat pe seama ştiinței medicale. În Legea de punere în aplicare a noului 
Cod civil, în articolul 211 se prevede că: „În sensul Codului civil, precum 
şi  al  legislației  civile  în  vigoare,  prin  expresiile  „alienație  mintală”  sau 
„debilitate mintală” se înțelege o boală psihică sau un handicap psihic ce 
determină  incompetența  psihică  a  persoanei  de  a  acționa  critic  şi 
predictiv  privind  consecințele  social‐juridice  care  pot  decurge  din 
exercitarea  drepturilor  şi  obligațiilor  civile.”.  Definiția  dată  nu  este 
concordantă  cu  noțiunile  de  alienație  și  debilitate  mintală  care  rezultă 
din  Legea  487/2002  a  sănătății  mintale  şi  a  protecției  persoanelor  cu 
tulburări  psihice.  Nu  se  poate  pune  semnul  de  egalitate,  între  alienația 
mintală și debilitatea mintală, ori între boala psihică și handicapul psihic. 

101
În  opinia  noastră,  așa  cum  reiese  din  Legea  sănătății  mintale,  noțiunile 
sunt  diferite.  Prin  alienație  mintală  se  poate  înțelege  boala  psihică,  iar 
prin debilitate mintală, insuficienta dezvoltare psihică. 
Pentru  ca  aceste  afecțiuni  (alienația  sau  debilitatea  mintală)  să 
conducă  la  punerea  sub  interdicție  trebuie  îndeplinite  condițiile 
prevăzute de articolul 164(1) din noul Cod civil: persoana în cauză să nu 
aibă  discernământ,  iar  lipsa  discernământului  să  o  împiedice  să  se 
îngrijească de interesele sale.  
Minorul  alienat  sau  debil  mintal  poate  fi  pus  şi  el  sub  interdicție 
judecătorească, dacă are capacitate restrânsă de exercițiu, deci după 14 
ani (articolul 164(2) din  noul Cod civil).  
Nu pot fi puse sub interdicție judecătorească persoanele vârstnice, 
care  datorită  bătrâneții  şi  bolii,  îşi  pot  pierde  temporar  discernământul 
sau  acelea  care  suferă  de  o  lipsă  pasageră  a  discernământului,  datorită 
toxicomaniei, acoolismului sau altor cauze.  
  Condițiile punerii sub interdicție 
Pentru  punerea  sub  interdicție  trebuie  îndeplinite,  în  mod 
cumulativ, următoarele condiții de fond: 
‐ persoana fizică, care urmează a fi pusă sub interdicție, să fie lipsită de 
discernământ; 
‐ cauza lipsei de discernământ să fie alienația sau debilitatea mintală; 
‐  lipsa  de  discernământ  să  nu  îi  permită  persoanei  în  cauză  să  se 
îngrijească de interesele sale. 
  Aceste condiții sunt de strictă interpretare şi aplicare. 
Discernământul  este  definit  în  Legea  sănătății  mintale  şi  a 
protecției persoanelor cu tulburări psihice, în articolul 5, litera k, ca fiind 
o componentă a capacității psihice, care se referă la o faptă anume şi din 
care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conținutul şi 
consecințele  acestei  fapte.  La  litera  h,  a  articolului  5,  se  arată  că  prin 
capacitate psihică se înțelege atributul stării psihice de a fi compatibilă, 
la un  moment  dat,  cu  exercitarea drepturilor civile sau  a unor activități 
specifice. 
Discernământul nu trebuie confundat cu capacitatea civilă. În timp 
ce capacitatea  civilă  este  o stare  de drept,  recunoscută  de  lege  oricărei 
persoane,  discernământul  este  o  stare  de  fapt,  a  cărui  existență  se 
apreciază  de  la  caz  la  caz,  în  funcție  de  împrejurări.  Se  prezumă  că 
persoanele capabile au discernământ.  
Regula este că sunt lipsite de discernământ persoanele fizice care 
datorită  vârstei  fragede  sau  stării  de  alienație  sau  debilitate  mintală  nu 
au  reprezentarea  consecințelor  juridice  ale  actului  juridic  pe  care  îl 

102
încheie. 
  Pentru  a  fi  declanșată  procedura  de  punere  sub  interdicție,  este 
necesar ca persoana alienată sau debilă mintal să nu se poată îngriji de 
interesele sale. 
  Dacă  este  nevoie,  până  la  soluționarea  cererii  de  punere  sub 
interdicție  judecătorească,  instanța  de  tutelă  poate  numi  un  curator 
special  pentru  îngrijirea  şi  reprezentarea  celui  a  cărui  interdicție  a  fost 
cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia (articolul 167 
din noul Cod civil). 
  Procedura punerii sub interdicție.  
   Persoanele  care  pot  solicita  punerea  sub  interdicție  sunt: 
persoanele  apropiate  celui  care  urmează  a  fi  pus  sub  interdicție, 
administratorii şi locatarii casei în care acesta locuieşte; serviciul de stare 
civilă, notarul public; instanțele judecătoreşti, reprezentanții Ministerului 
Public  şi  ai  poliției;  organele  administrației  publice  locale,  instituțiile  de 
ocrotire, precum şi orice altă persoană (articolul 165, care face trimitere 
la articolul 111 din noul Cod civil). 
  Procedura  propiu‐zisă.  Conform  articolului  168  din  noul  Cod  civil, 
soluționarea cererii de punere sub interdicție se face potrivit dispozițiilor 
Codului  de  procedură  civilă.  Legiuitorul  se  referă  însă  la  noul  Cod  de 
procedură  civilă, cod care  nu  este încă  în vigoare.  De  aceea, prin Legea 
de  punere  în  aplicare  a  noului  Cod  civil  s‐a  prevăzut,  în  articolul  230, 
litera  o,  ca  articolele  30‐43  din  Decretul  32/1954  (care  conține  și 
procedura  în  cazul  punerii  sub  interdicție)  să  rămână  în  vigoare,  până 
când  va  intra  în  vigoare  noul  Cod  de  procedură  civilă.  Prin  urmare, 
procedura a rămas aceeași ca în vechea reglementare.  
Astfel,  competentă,  în  primă  instanță,  este  instanța  din  raza  de 
domiciliu  a  persoanei  care  urmează  a  fi  pusă  sub  interdicție.  Procedura 
punerii  sub  interdicție,  potrivit  articolelor  30‐35  din  Decretul  32/1954, 
are  două  faze:  prima  este  necontradictorie  (I)  şi  a  doua  este 
contradictorie (II).  
I.  După  primirea  cererii  de  chemare  în  judecată,  preşedintele 
instanței  dispune  comunicarea  acesteia  şi  a  înscrisurilor  anexate, 
procurorului. Procurorul dispune efectuarea de cercetări, printre care şi 
luarea  părerii  unei  comisii  de  medici  specialişti  şi,  dacă  e  cazul,  a 
medicului  curant  al  persoanei  ce  urmează  a  fi  pusă  sub  interdicție.  De 
asemenea, preşedintele instanței va sesiza instanța de tutelă (autoritatea 
tutelară,  cum  se  prevedea,  nu  mai  are  atribuții  în  această  materie)    în 
vederea  numirii  unui  curator,  pe  perioada  desfăşurării  procedurii  de 
punere  sub  interdicție,  până  la  numirea  tutorelui.  Instanța  poate 

103
dispune, după ce ascultă concluziile procurorului, internarea provizorie a 
persoanei  ce  urmează  a  fi  pusă  sub  interdicție,  pe  timp  de  cel  mult  6 
săptămâni,  dacă  este  necesară  observarea  mai  îndelungată  a  stării 
mintale  a  acesteia,  potrivit  avizului  medicului  specialist,  în  cazul  în  care 
această  observare  nu  se  poate  face  altfel.  După  ce  primeşte  rezultatul 
cercetărilor  procurorului,  avizul  comisiei  de  medici  specialişti  şi,  dacă 
este cazul, avizul medicului curant, preşedintele instanței fixează termen 
de judecată şi dispune citarea părților.  
II.  Urmează  faza  contradictorie,  care  ia  forma  procesului  civil;  în 
cadrul acestui proces prezența şi concluziile procurorului sunt obligatorii; 
obligatorie este şi luarea interogatoriului persoanei fizice ce urmează a fi 
pusă sub interdicție. 
  Efectele punerii sub interdicție 
 Punerea sub interdicție produce două efecte: 
‐ lipsirea interzisului de capacitatea de exercițiu; 
‐ instituirea tutelei interzisului. 
  Lipsirea interzisului de capacitatea de exercițiu. 
 Potrivit  articolului  169  din  noul  Cod  civil,  de  la  data  rămânerii 
definitive  a  hotărârii  judecătoreşti  de  punere  sub  interdicție,  persoana 
fizică în cauză va fi lipsită de capacitatea de exercițiu.  
Instituirea tutelei interzisului. 
Instanța  de  tutelă  este  competentă  să  soluționeze  cererea  de 
punere  sub  interdicție  și  ea  numește  un  tutore  prin  hotărâre,  nefiind 
necesar  să  comunice  hotărârea  altei  instanțe;  numirea  tutorelui  nu  se 
face ulterior rămânerii definitive a hotărârii, ci prin hotărâre. 
În  ceea  ce  privește  numirea  tutorelui  și  a  regulilor  aplicabile 
tutelei, se face trimitere la tutela minorului sub 14 ani (articolele 170 și 
171 din noul Cod civil).  
În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de tutelă a constituit 
consiliul  de  familie,  numirea  tutorelui  se  face  cu  consultarea  consiliului 
de familie. 
Spre  deosebire  de  tutorele  minorului,  care  nu  poate  refuza 
continuarea îndeplinirii sarcinilor tutelei, decât în cazuri expres prevăzute 
de  lege,  tutorele  interzisului,  conform  articolului 173  din  noul Cod  civil, 
este  în  drept  să  ceară  înlocuirea  sa  după  3  ani  de  la  numire.  Pentru 
motive temeinice, tutorele poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii 
termenului de 3 ani. Dreptul la înlocuire al tutorelui interzisului se explică 
prin  dificultățile  determinate  de  caracterul  nedeterminat  în  timp  al 
tutelei și de situația de sănătate și condițiile de îngrijire ale interzisului 
  Obligațiile tutorelui celui pus sub interdicție judecătorească diferă 

104
față de obligațiile tutorelui minorului. Pe când tutorele minorului exercită 
drepturile  și  îndeplinește  obligațiile  specifice  autorității  părintești, 
tutorele interzisului are obligații care decurg din îngrijirea unei persoane 
cu  tulburări  psihice.  Astfel,  conform  articolului  174  din  noul  Cod  civil, 
tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicție, spre a‐i grăbi 
vindecarea  şi  a‐i  îmbunătăți  condițiile  de  viață.  În  acest  scop,  se  vor 
întrebuința  veniturile  şi,  la  nevoie,  toate  bunurile  celui  pus  sub 
interdicție judecătorească. 
Îngrijirea  interzisului  se  poate  face  acasă  sau  la  o  unitate  de 
psihiatrie. Hotărârea aparține instanței de tutelă, cu avizul consiliului de 
familie  şi  consultând  un  medic  de  specialitate  (articolul  174(2)  din  noul 
Cod civil). Când interzisul este căsătorit, este întrebat și soțul acestuia. 
Minorul care, la data punerii sub interdicție judecătorească, se afla 
sub  ocrotirea  părinților,  rămâne  sub  această  ocrotire  până  la  data  când 
devine  major,  fără  a  i  se  numi  un  tutore.  În  acest  caz,  părinții  au 
obligațiile  prevăzute  pentru  tutorele  interzisului.  Atunci  când  minorul 
devine major și este în continuare pus sub interdicție, instanța de tutelă 
numește un tutore (articolul 176(1) și (2) din noul Cod civil). 
Dacă este pus sub interdicție un minor, care se află deja sub tutelă, 
instanța  de  tutelă  hotărăște  ca  tutorele  să  rămână  acelaşi  sau    poate 
numi alt tutore (articolul 176(3) din noul Cod civil).  
  Actele juridice ale interzisului  
Persoanele  puse  sub  interdicție  judecătorească  pot  încheia, 
personal,  aceleaşi  acte  juridice  patrimoniale,  pe  care  le  poate  încheia 
minorul sub 14 ani, atât minorul sub 14 ani cât şi interzisul judecătoresc, 
fiind incapabili în mod absolut. Prin urmare, şi sancțiunea care se aplică 
în cazul nerespectării regulilor referitoare la incapacitate este aceeaşi. 
  Interzisul  este  reprezentat  la  încheierea  actelor  juridice  de  către 
tutore,  întocmai  ca  minorul  sub  14  ani.  Sunt  aplicabile  dispozițiile  cu 
privire  la  actele  juridice  pe  care  le  poate  încheia  tutorele,  analizate 
detaliat la tutela minorului. 
  Spre deosebire de tutorele minorului, care nu poate face donații în 
numele  minorului  și  nici  acte  de  dispoziție  cu  privire  la  bunurile 
minorului,  fără  încuviințările  necesare,  tutorele  interzisului  poate,  cu 
avizul  consiliului  de  familie  şi  cu  autorizarea  instanței  de  tutelă,  să 
gratifice  sau  să  înzestreze  pe  descendenții  interzisului,  din  bunurile 
acestuia, fără însă să se poată da scutire de raport. 
Actul juridic încheiat, după ce hotărârea de punere sub interdicție a 
rămas  definitivă,  dar  anterior  realizării  formelor  de  publicitate  ale 
hotărârii  de  punere  sub  interdicție  (transcrierii,  în  prezent),  de  către 

105
interzis  cu  un  terț  de  bună  credință  nu  poate  fi  anulat  pentru  lipsa 
capacității  de  exercițiu,  decât  dacă  se  face  dovada  lipsei 
discernământului în momentul încheierii lui. 
Actul  juridic  încheiat  după  rămânerea  definitivă  a  hotărârii 
judecătorești  de  ridicare  a  interdicției,  dar  anterior  îndeplinirii 
formalităților  de  publicitate  (transcrierii  în  registrul  special,  în  prezent), 
de către tutore, în numele interzisului cu un terț de bună credință, este 
valabil şi îşi produce efectele; se poate angaja, dacă e cazul, răspunderea 
civilă delictuală a tutorelui față de fostul interzis. 
  Încetarea interdicției.  
Interdicția încetează prin ridicarea ei sau prin moartea interzisului.  
Ridicarea interdicției se face tot de instanța judecătorească, după 
regulile de la punerea sub interdicție, atunci când au încetat cauzele care 
au  provocat  interdicția  (articolul  177(1)  din  noul  Cod  civil).  Se  respectă 
principiul simetriei de formă. 
 Cererea de ridicare a interdicției se poate introduce de cel care a 
fost  pus  sub  interdicție,  de  tutore  sau  de  oricare  dintre  persoanele  sau 
instituțiile îndreptățite să solicite punerea sub interdicție. 
Hotărârea  de  ridicare  a  interdicției  produce  efecte  de  la  data 
rămânerii  ei  definitive.  Ea  nu  este  opozabilă  terților  decât  de  la  data 
îndeplinirii formalităților de publicitate (în prezent, de la data transcrieii 
în registrul special), cu excepția situației în care terții au luat cunoştință 
de ridicarea interdicției pe altă cale.  
     
  3.  Ocrotirea  persoanei  fizice  cu  capacitate  de  exercițiu,  aflată  în 
situații deosebite 
  Curatela este instituția prin care se realizează ocrotirea temporară 
și subsidiară a persoanei fizice capabile, aflate în anumite situații expres 
prevăzute  de  lege,  care  o  împiedică  să‐și  exercite  drepturile,  să‐și 
îndeplinească obligațiile și să‐și apere interesele. 
Ocrotirea  se  face  prin  instituirea  curatelei  persoanei  capabile. 
Curatela capabilului este reglementată în articolele 178‐186 din noul Cod 
civil. 
Felurile curatelei. 
Există  două  feluri  de  curatelă,  cu  regim  juridic  distinct:  curatela 
specială  a  incapabilului  (minorului  și  interzisului)  şi  curatela  capabilului. 
Curatelei  incapabilului  i  se  aplică  regulile  de  la  tutelă,  iar  curatelei 
capabilului i se aplică regulile de la mandat.  
Există și o excepție, când curatelei capabilului nu i se aplică regulile 
de  la  mandat  și  anume  în  cazul  în  care,  la  cererea  persoanei  interesate 

106
ori  din  oficiu,  instanța  de  tutelă  hotărăște  că  se  impune  învestirea 
curatorului  cu  drepturile  şi  obligațiile  unui  administrator  însărcinat  cu 
simpla administrare a bunurilor altuia (în temeiul dispozițiilor cuprinse în 
cartea  a  III‐a,  titlul  V  din  noul  Cod  civil,  referitoare  la  administrarea 
bunurilor  altuia,  articolele  792  și  următoarele).  În  acest  caz,  curatorul 
este supus acelorași reguli cu tutorele minorului, care este însărcinat cu 
administrarea  simplă,  așa  cum  rezultă  din  articolul  142(1)  din  noul  Cod 
civil.  
Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanța de tutelă poate 
stabili  limitele  mandatului  şi  poate  da  instrucțiuni  curatorului,  în  locul 
celui  reprezentat,  în  toate  cazurile  în  care  acesta  din  urmă  nu  este  în 
măsură să o facă. 
Cazuri de curatelă  
Cazuri de curatelă a persoanei capabile (articolul 178 din noul Cod 
civil): 
‐ curatela persoanei cu deficiențe fizice, aflată în neputință fizică; în acest 
caz  o  persoană,  din  cauza  bătrîneții,  a  bolii  sau  a  unei  infirmități  fizice, 
deşi  capabilă,  nu  poate,  personal,  să  îşi  administreze  bunurile  ori  să‐şi 
apere interesele în condiții corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu 
îşi poate numi un reprezentant sau un administrator; 
‐  curatela  persoanei  aflată  într‐un  caz  de  urgență;  o  persoană  capabilă, 
din  cauza  bolii  sau  din  alte  motive  nu  poate,  nici  personal  nici  prin 
reprezentant  să  ia  măsurile  necesare  în  cazuri  a  căror  rezolvare  este 
urgentă, nu suferă amânare; 
‐  curatela  persoanei  care  lipseşte  de  la  domiciliu;  o  persoană  este 
obligată  să  lipsească  vreme  îndelungată  de  la  domiciliu  şi  nu  a  lăsat  un 
mandatar general sau un administrator general; 
‐  curatela  dispărutului;  o  persoană  a  dispărut  fără  a  exista  informații 
despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator general; 
‐ curatela succesorală notarială; când conservarea bunurilor succesorale 
necesită anumite cheltuieli şi nu există un custode al succesiunii, notarul 
public numeşte un curator (articolul 1117(3) din noul Cod civil); notarul 
numește un curator special și pentru administrarea provizorie a bunurilor 
moștenirii, în condițiile articolului 1136 din noul Cod civil. 
  Instanța competentă.  
Curatela  se  instituie  de  instanța  de  tutelă  sau  de  notar  (în  cazul 
curatelei  succesorale  notariale).  Astfel,  curatela  se  instituie  de  către 
instanța  de  tutelă,  fie  de  la  domiciliul  celui  reprezentat,  fie  de  la  locul 
unde trebuie luate măsurile urgente, fie de la ultimul domiciliu din țară 
al celui care lipseşte ori al celui dispărut, după caz (articolul 179 din noul 

107
Cod civil). 
Persoanele care pot fi curator.  
Poate  fi  numit  curator  orice  persoană  fizică  având  deplină 
capacitate  de  exercițiu  şi  care  este  în  măsură  să  îndeplinească  această 
sarcină.  Când  cel  interesat  a  desemnat,  prin  act  unilateral  sau  prin 
contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie 
numită  curator,  aceasta  va  fi  numită  cu  prioritate.  Numirea  poate  fi 
înlăturată numai pentru motive temeinice, aplicându‐se prin asemănare 
dispozițiile  de    la  numirea  tutorelui  minorului  (articolele  114‐120  din 
noul Cod civil). 
 
  Persoanele care pot solicita instituirea curatelei.  
Instanța de tutelă numește curatorul la cererea celui care urmează 
a fi reprezentat, a soțului său, a rudelor sau a celor prevăzuți la art. 111 
(adică a persoanelor apropiate, a administratorilor  şi locatarilor casei în 
care locuieşte cel care urmează a fi pus sub curatelă; serviciului de stare 
civilă, notarului public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale; 
instanțelor  judecătoreşti,  reprezentanților  Ministerului  Public  şi  ai 
poliției;  organelor  administrației  publice  locale,  instituțiilor  de  ocrotire, 
precum şi a oricărei alte persoane). 
Numirea curatorului.  
Curatela  nu  se  poate  institui  decât  cu  consimțământul  celui 
reprezentat, în afară de cazurile în care consimțământul nu poate fi dat. 
Numirea curatorului se face de instanța de tutelă, cu acordul celui 
desemnat,  printr‐o  încheiere  care  se  comunică  în  scris  curatorului  şi  se 
afişează  la  sediul  instanței  de  tutelă,  precum  şi  la  primăria  de  la 
domiciliul celui reprezentat. 
Capacitatea de exercițiu a celui reprezentat de curator.  
Curatela  nu  aduce  nici  o  atingere  capacității  de  exercițiu  a  celui 
aflat  sub  curatelă  (reprezentatului);  el  poate  încheia  actele  juridice 
personal.  
  Încetarea curatelei.  
Funcția curatorului poate înceta prin înlocuirea lui, la cerere (după 
trei  ani  de  la  numire)  sau  chiar  înainte  de  trei  ani,  pentru  motive 
temeinice. 
  Măsura  de  ocrotire  prin  curatelă  încetează,  prin  ridicarea  ei,  de 
către instanța de tutelă, la încetarea cauzelor care au generat‐o sau prin 
decesul persoanei ocrotite. 
 
 

108
Întrebări: 
- Ce este numele persoanei fizice și cum se dobândește? 
- Când se modifică numele persoanei fizice? 
- Dați  exemple  de  cazuri  în  care  numele  persoanei  fizice  poate  fi 
schimbat pe cale administrativă. 
- Ce  mijloace  de  individualizare  a  persoanei  fizice  cunoașteți,  care  sunt 
asemănătoare numelui? 
- Prezentați comparativ pseudonimul și porecla. 
- De câte feluri este domiciliul persoanei fizice? 
- Care sunt faptele de stare civilă? 
- Ce este filiația persoanei fizice și cum contribuie la individualizarea ei? 
- Cum se poate face proba stării civile? 
- Care sunt acțiunile de stare civilă? 
- Ce rol îndeplinește consiliul de familie în protecția minorului? 
- Care sunt actele juridice pe care le poate încheia tutorele? 
- Cum răspunde tutorele pe parcursul tutelei și la încetarea ei? 
- În  ce  condiții  o  persoană  fizică  poate  fi  pusă  sub  interdicție 
judecătorească? 
- Care  este  procedura  punerii  persoanei  fizice  sub  interdicție 
judecătorească? 
- Care  sunt  cazurile  în  care  o  persoană  capabilă  poate  fi  pusă  sub 
curatelă? 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

109
 Capitolul 4 ‐ Persoana juridică 
 
I. Clasificare 
II. Elemente constitutive 
III. Identificarea persoanei juridice 
IV. Regimul persoanei juridice 
1. Inființarea persoanelor juridice 
2. Nulitatea persoanei juridice 
3. Reorganizarea persoanei juridice 
4. Incetarea persoanei juridice 
 
Obiective: 
‐  Abordarea  noțiunilor  de  bază  privind  persoana  juridică  în  vederea 
posibilității  de  aprofundare  a  acestora  la  materia  dreptului  comercial 
(profesional); 
‐  Înțelegerea  și  însușirea  regimului  persoanei  juridice  în  general  și  a 
celorlalte  probleme  juridice  aplicabile  oricărei  persoane  juridice, 
indiferent de natura acesteia. 
 
I. Clasificare 
Noul  Cod  civil  dă  o  definiție  persoanei  juridice  în  articolul  25(3): 
persoana  juridică  este  orice  formă  de  organizare  care,  întrunind 
condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile.  
Persoanele juridice se caracterizează printr‐o mare diversitate. Ele 
pot fi clasificate după mai multe criterii.  
   Persoane  juridice  de  drept  public  și  persoane  juridice  de  drept 
privat. 
După  regimul  juridic  ce  li  se  aplică,  persoanele  juridice  pot  fi  de 
drept  public  şi  persoane  juridice  de  drept  privat  (articolul  189  din  noul 
Cod  civil).  Persoanele  juridice  de  drept  privat  se  pot  constitui,  în  mod 
liber,  întruna  din  formele  prevăzute  de  lege  (articolul  190  din  noul  Cod 
civil).  Persoanele  juridice  de  drept  public  se  înființează  prin  lege.  Prin 
excepție,  în  cazurile  anume  prevăzute  de  lege,  persoanele  juridice  de 
drept  public  se  pot  înființa  prin  acte  ale  autorităților  administrației 
publice  centrale  sau  locale  ori  prin  alte  moduri  prevăzute  de  lege 
(articolul  191  din  noul  Cod  civil).  Persoanele  juridice  legal  înființate  se 
supun  dispozițiilor  aplicabile  categoriei  din  care  fac  parte,  precum  şi 
celor  cuprinse  în  noul  Cod  civil,  dacă  prin  lege  nu  se  prevede  altfel 
(articolul 192 din noul Cod civil). 
Persoanele  juridice  de  drept  public  sunt  acelea  care  desfăşoară 

110
activități în domenii de interes public. În această categorie intră în primul 
rând,  statul.  În  domeniul  dreptului  privat,  statul  nu  încheie  raporturi 
juridice  în  nume  propriu,  ci  prin  intermediul  diferitelor  sale  organe  şi 
instituții.  Este  cazul  raporturilor  juridice  care  privesc  dreptul  de 
proprietate  al  statului  asupra  bunurilor  sale  din  domeniul  privat  sau 
public, care se referă la dreptul statului de a culege succesiunile vacante, 
ori  la  obligația  statului  de  a  răspunde  pentru  pagubele  produse  prin 
arestarea  sau  condamnarea  pe  nedrept  a  unei  persoane  (articolul  504 
Cod procedură penală). 
În categoria persoanelor de drept public intră şi: organele centrale 
sau  locale  ale  puterii  executive  (Preşedinția  României,  Guvernul, 
ministerele  şi  alte  organe  de  specialitate  ale  administrației  publice 
centrale, autoritățile administrative autonome, cum ar fi Banca Națională 
a  României,  Curtea  de  Conturi,  ş.a.,  prefecturile  şi  organele  de 
specialitate  ale  administrației  de  stat,  misiunile  diplomatice  şi  oficiile 
consulare),  organele  puterii  legislative  (Senatul  şi  Camera  deputaților), 
organele puterii judecătoreşti (Ministerul Public, Curtea Constituțională, 
Înalta  Curte  de  Casație  şi  Justiție,  curțile  de  apel,  tribunalele),  unitățile 
administrativ teritoriale (comuna, oraşul,  municipiul, județul,  sectoarele 
municipiului Bucureşti), instituțiile bugetare de stat (universități, institute 
de cercetare, spitale), autoritățile administrației publice locale (consiliile 
locale  şi  județene,  primăriile,  instituțiile  şi  organele  locale  de 
specialitate). 
Persoanele  juridice  de  drept  privat  sunt  acelea  care  desfăşoară 
activități  pentru  satisfacerea  unor  interese  personale  sau  colective.  Din 
această  categorie  fac  parte,  în  primul  rând,  societățile  comerciale.  Se 
adaugă, societățile agricole, asociațiile (profesionale, culturale, sportive, 
religioase),  cooperativele  (de  producție,  de  credit,  de  consum), 
fundațiile,  precum  şi  partidele  politice,  sindicatele,  patronatele,  cultele 
religioase, organizațiile profesionale, cum ar fi Baroul avocaților, Uniunea 
națională a notarilor publici, Uniunea națională a agenților imobiliari. 
Încadrarea persoanelor juridice într‐o categorie sau alta (de drept 
public  sau  de  drept  privat)  este  uneori  dificilă.  De  exemplu,  în  cazul 
uniunilor  profesionale  (Baroul  avocaților,  Uniunea  națională  a  notarilor 
publici,  Uniunea  națională  a  agenților  imobiliari,  uniunile  scriitorilor, 
compozitorilor,  artiştilor  plastici)  se  consideră  că  statul  le  deleagă  rolul 
de a asigura controlul şi ordinea acestora, adică ordinul profesional este 
îndreptățit să exercite o parte din puterea disciplinară asupra membrilor 
profesiei  respective,  ceea  ce  le  atribuie  un  caracter  mixt,  şi  public  şi 
privat. 

111
 Clasificarea  persoanelor  juridice  în  publice  şi  private  prezintă 
importanță  datorită  regimului  lor  juridic  diferit,  persoanele  de  drept 
public  fiind  reglementate  de  norme  aparținând  dreptului  public 
(constituțional,  administrativ,  fiscal),  iar  cele  de  drept  privat  de  norme 
aprținând dreptului privat, mai ales civil şi comercial. 
  Persoane juridice cu scop patrimonial și fără scop patrimonial. 
După  natura  scopului  lor,  persoanele  juridice  sunt  cu  scop 
patrimonial, care urmăresc obținerea unui profit (societățile comerciale, 
societățile  agricole,  etc.)  şi    persoane  juridice  cu  scop  nepatrimonial 
(asociațiile şi fundațiile, sindicatele profesionale, partidele politice, etc.). 
De  exemplu,  „Camerele  de  comerț  sunt  organizații  autonome, 
neguvernamentale, apolitice, fără scop patrimonial, de utilitate publică, 
cu  personalitate  juridică,  create  în  scopul  de  a  reprezenta,  apăra  și 
susține interesele membrilor lor și ale comunității de afaceri în raport cu 
autoritățile  publice  și  cu  organismele  din  țară  și  din  străinătate.".    În 
anumite  cazuri,  şi  persoanele  juridice  cu  scop  nepatrimonial  pot 
desfăşura activități aducătoare de profit, dacă profitul obținut este folosit 
pentru atingerea scopului lor nepatrimonial.  
  Persoane juridice române şi persoane juridice străine  
După  naționalitatea  lor,  sunt    persoane  juridice  române  şi 
persoane  juridice  străine.  Acestea  au  o  capacitate  juridică  şi  un  regim 
juridic diferit. 
  Persoane  juridice  înființate  prin  actul  de  înființare  al  organului 
competent  și  persoane  juridice  înființate  prin  actul  de  înființare  al  celor 
care o constituie, autorizat. 
După  criteriul  modului  de  constituire,  potrivit  articolului  194  din 
noul  Cod  civil,  persoanele  juridice  se  împart,  în  principal,  în  două 
categorii: persoane juridice înființate prin actul de înființare al organului 
competent,  în  cazul  autorităților  şi  al  instituțiilor  publice,  al  unităților 
administrativ‐teritoriale,  precum  şi  al  operatorilor  economici  care  se 
constituie de către stat sau de către unitățile administrativ‐teritoriale. În 
toate cazurile, actul de înființare trebuie să prevadă în mod expres dacă 
autoritatea publică sau instituția publică este persoană juridică; persoane 
juridice  înființate  prin  actul  de  înființare  al  celor  care  o  constituie, 
autorizat, în condițiile legii. Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act 
de înființare se înțelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după 
caz, statutul acesteia. 
  Persoane juridice pe durată nedeterminată și persoane juridice pe 
durată determinată  
După  durata  lor,  persoanele  juridice  pot  fi  constituite  pe  durată 

112
nedeterminată  sau  pe  durată  determinată.  De  regulă,  se  înființează  pe 
durată  nedeterminată  (articolul  195  din  noul  Cod  civil).  Dacă  se 
înființează  pe  durată  determinată,  la  împlinirea  termenului  specificat  în 
actul de constituire, sau la realizarea scopului pentru care au fost create, 
se dizolvă. 
  Persoane  juridice  cu  sediul  în  România  şi  persoane  juridice  cu 
sediul în străinătate. 
După locul unde este amplasat sediul lor, există persoane juridice 
cu sediul în România şi persoane juridice cu sediul în străinătate, care pot 
avea reprezentanțe sau agenții în România, cu un regim juridic distinct de 
acela al persoanelor juridice cu sediul în România. 
 
II. Elemente constitutive 
  Conform articolului 187 din noul Cod civil, elementele constitutive 
ale  persoanei  juridice  sunt:  organizarea  proprie,  de  sine  stătătoare, 
patrimoniul popriu şi un scop propriu. 
Organizarea proprie, de sine stătătoare.  
Pentru  ca  persoana  juridică  să  poată  fi  privită  ca  un  subiect  de 
drept  şi  să  poată  acționa  ca  atare,  trebuie  să  aibă  o  anumită  structură 
organizatorică  internă,  cu  organe  de  administrare,  care  să  o  poată 
reprezenta  în  relațiile  cu  terții  şi  care  să  asigure  coordonarea  activității 
pentru  care  aceasta  a  fost  creată.  Prin  organizare  de  sine  stătătoare  se 
înțelege alcătuirea persoanei juridice ca un tot unitar sau structurarea pe 
activități  ce  urmează  a  se  desfăşura,  precizându‐se  şi  persoana  sau 
persoanele ce vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terții. 
 În legislație, pentru fiecare tip de persoană juridică este prevăzută 
o anumită structură organizatorică. Fiecare persoană juridică trebuie să 
determine  propria  structură  organizatorică,  în  limitele  și  în  condițiile 
stabilite de lege, care trebuie să corespundă scopului urmărit. 
Patrimoniul popriu.  
Patrimoniul propriu înseamnă totalitatea bunurilor şi a drepturilor 
patrimoniale  şi  a  obligațiilor  patrimoniale  care  au  ca  titular  persoana 
juridică. Potrivit articolului 31(1) din noul Cod civil, „Orice persoană fizică 
sau  persoană  juridică  (s.n.)  este  titulară  a  unui  patrimoniu  care  include 
toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.”. 
Patrimoniul persoanei juridice are la bază, în principal, dreptul de 
proprietate asupra bunurilor proprii, precum și alte drepturi reale sau de 
creanță.  
Patrimoniul  propriu  permite  persoanei  juridice  să  participe  la 
circuitul  civil  în  nume  propriu  şi  să  aibă  o  răspundere  patrimonială 

113
proprie.  Patrimoniul  persoanei  juridice  este  distinct  de  patrimoniul 
persoanelor  fizice  care  o  alcătuiesc,  ceea  ce  înseamnă  că  cei  care 
constituie persoana juridică nu pot fi obligați să răspundă cu patrimoniul 
propriu pentru  obligațiile asumate de  persoana juridică şi  nici persoana 
juridică  nu  poate  fi  obligată  să  răspundă  cu  patrimoniul  propriu  pentru 
obligațiile asumate de persoanele fizice care au constituit‐o. 
La  înființarea  unei  persoane  juridice  aceasta  trebuie  să  aibă  un 
patrimoniu minim.  
Scopul propriu.  
Scopul  propriu  desemnează  obiectul  de  activitate  al  persoanei 
juridice, finalitatea urmărită prin desfăşurarea activității propuse. Scopul 
trebuie să fie determinat şi în acord cu interesul general, licit şi moral.  
Scopul este determinat în legislație, prin actele normative speciale 
care reglementează diferite categorii de persoane juridice. 
Scopul  persoanei  juridice  trebuie  să  fie  licit,  adică  să  corespundă 
dispozițiilor  legale  în  vigoare  la  data  înființării  ei.  Scopul  trebuie  să  fie 
moral.  
Scopul  persoanei  juridice  poate  fi  unul  patrimonial,  cum  este 
obținerea  unui  profit,  sau  nepatrimonial,  cum  este  în  cazul  asociațiilor, 
fundațiilor,  etc.  Scopul  stabileşte  limitele  capacității  de  folosință  a 
persoanei  juridice.  Persoanele  juridice  nu  au  o  capacitate  de  folosință 
generală,  aşa  cum  au  persoanele  fizice,  ci  limitată  la  încheierea  acelor 
acte juridice care corespund scopului pentru care au fost înființate. 
 
III. Identificarea persoanei juridice  
 
Prin  identificarea  persoanei  juridice  se  înțelege  individualizarea 
acesteia  în  raporturile  juridice  la  care  participă  ca  subiect  de  drept,  în 
nume  propriu.  Atributele  de  identificare  apar  sub  forma  unor  drepturi 
subiective  civile  nepatrimoniale,  cu  toate  caracteristicile  acestora.  În 
principiu, atributele de identificare ale persoanei juridice sunt aceleaşi cu 
atributele de identificare ale persoanei fizice. 
Identificarea  persoanei  juridice  este  reglementată  în  articolele 
225‐231 din noul Cod civil. 
  
  Atributele generale de identificare  
  Atributele de identificare se împart în generale – aplicabile tuturor 
persoanelor  juridice,  şi  speciale  –  specifice  anumitor  persoane  juridice. 
Atributele  generale  de  identificare  sunt:  denumirea,  sediul, 
naționalitatea şi contul bancar. 

114
 Denumirea.  Denumirea  (corespunzătoare  numelui,  în  cazul 
persoanei  fizice)  constă  în  cuvântul  sau  grupul  de  cuvinte,  stabilit  cu 
această semnificație, în condițiile legii. Spre deosebire de persoana fizică, 
orice  denumire  nouă  trebuie  să  se  deosebească  de  cele  existente. 
Conform  articolului  226  din  noul  Cod  civil,  persoana  juridică  poartă 
denumirea  stabilită  în  condițiile  legii  prin  actul  de  constituire  sau  prin 
statut.  Odată cu  înregistrarea  persoanei  juridice, se va trece  în  registrul 
public denumirea ei şi celelalte atribute de identificare. 
Pentru  identificarea  cu  uşurință  a  persoanelor  juridice,  statul 
exercită  controlul  denumirilor  persoanelor  juridice,  prin  înregistrarea 
acestora  în  registre,  conform  legii,  astfel  încât  în  cazul  acordării  unei 
denumiri  noi  să  se  poată  verifica  disponibilitatea  acesteia.  O  denumire 
corectă trebuie să fie în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. 
Schimbarea  denumirii  persoanei  juridice  se  poate  face,  respectând 
principiul simetriei de formă. 
Sediul.  Sediul  (corespunzător  domiciliului,  în  cazul  persoanei 
fizice), numit şi sediu social, localizează în spațiu persoana juridică, prin 
indicarea  unui  loc  determinat,  concret,  unde  îşi  desfăşoară  activitatea 
conducerea şi administrația ei principală.  
Sediul  trebuie  să  fie  real  şi  nu  fictiv,  dovedit  prin  acte  de 
proprietate  sau  de  închiriere.  În  principiu,  sediul  se  caracterizează  prin 
stabilitate, având caracter permanent.  
De  regulă,  persoana  juridică  poate  avea  un  singur  sediu,  care, 
potrivit articolului 227 din noul Cod civil, se stabileşte potrivit actului de 
constituire  sau  statutului.  În  funcție  de  obiectul  de  activitate,  dacă 
volumul  activităților  de  conducere  şi  coordonare  depuse  pentru 
realizarea scopului persoanei juridice o pretind, persoana juridică poate 
avea  un  sediu  principal  şi  unul  sau  mai  multe  sedii  secundare.  Sediul 
principal  este  locul  unde  persoana  juridică  îşi  desfăşoară  întreaga 
activitate de conducere şi administrație, precum şi, de regulă, activitatea 
economică.  Sediul  principal  este  obligatoriu,  stabil  şi  unic.  Sediile 
secundare sunt locurile unde se desfăşoară o parte a activității persoanei 
juridice,  în  aceeaşi  sau  în  altă  localitate,  şi  sunt  stabilite  pentru 
sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale şi punctele de lucru.  
Şi  persoana  juridică  poate  avea  un  sediu  ales,  asemănător 
persoanei  fizice,  care  poate  avea  un  domiciliu  ales  (reglementat  de 
articolul  97  din  noul  Cod  civil,  ale  cărui  prevederi  se  aplică  prin 
asemănare  şi  sediului  ales  al  persoanei  juridice).  Sediul  ales  reprezintă 
locul stabilit prin acordul de voințe al părților în vederea executării unui 
act juridic în acel loc sau pentru soluționarea unui litigiu şi comunicarea 

115
actelor de procedură. 
Prezintă interes pentru  persoana juridică și  noțiunea de domiciliu 
profesional, introdusă prin noul Cod civil, prin care se stabilește că: „Cel 
care  exploatează  o  întreprindere  are  domiciliul  şi  la  locul  acelei 
întreprinderi,  în  tot  ceea  ce  priveşte  obligațiile  patrimoniale  ce  s‐au 
născut sau urmează a se executa în acel loc.” (articolul 96).  
Persoana  juridică  poate  să‐şi  schimbe  denumirea  sau  sediul,  în 
condițiile prevăzute de lege, respectând principiul simetriei de formă. În 
raporturile cu terții, dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se 
face  cu  mențiunile  înscrise  în  registrele  de  publicitate  sau  de  evidență 
prevăzute  de  lege  pentru  persoana  juridică  respectivă.  În  lipsa  acestor 
mențiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi 
opusă altor persoane. 
Naționalitatea  .Naționalitatea  (corespunzătoare  cetățeniei,  în 
cazul  persoanei  fizice)  exprimă  apartenența  persoanei  juridice  la  un 
anumit stat şi prin aceasta la un anumit sistem de drept național, adică 
legătura care există între ea şi statul pe teritoriul căruia şi‐a stabilit sediul 
şi  potrivit  legislației  căruia  a  fost  constituită  sau  pe  teritoriul  căruia  îşi 
desfăşoară  activitatea.  Naționalitatea  persoanei  juridice  se  stabileşte  în 
funcție  de  sediul  acesteia  şi  prezintă  interes  mai  ales  în  domeniul 
dreptului internațional privat. În  noul Cod civil se precizează, în articolul 
225,  că  sunt  de  naționalitate  română  toate  persoanele  juridice  al  căror 
sediu,  potrivit  actului  de  constituire  sau  statutului,  este  stabilit  în 
România.   
Naționalitatea,  ca  atribut  de  identificare  prezintă  importanță 
datorită  faptului  că  anumite  norme  juridice  române  se  aplică  numai 
persoanelor juridice cu naționalitate română, altele se aplică deopotrivă 
şi  persoanelor  juridice  române  şi  străine,  iar  altele  numai  persoanelor 
juridice străine.  
Contul  bancar.  Contul  bancar  contribuie  la  individualizarea 
persoanei  juridice,  având  în  vedere  faptul  că,  potrivit  reglementărilor 
financiar‐bancare,  persoana  juridică  este  obligată  să  aibă  deschis  cel 
puțin un cont într‐o bancă, în care să‐şi păstreze disponibilitățile băneşti 
şi  prin  intermediul  căruia  să  opereze  încasările  şi  plățile  prin  decontare 
fără numerar. 
 
Atributele speciale de identificare 
  Atributele speciale de identificare sunt: numărul de înregistrare în 
registrul  comerțului  sau  într‐un  alt  registru  public,  codul  unic  de 
înregistrare  (codul  fiscal),  capitalul  social,  firma,  marca,  numărul  de 

116
telefon, fax şi e‐mail. 
 
  Codul unic de înregistrare. Codul unic de înregistrare reprezintă un 
mijloc  de  identificare  a  persoanelor  juridice  plătitoare  de  taxe  şi 
impozite.  El  se  atribuie  de  către  Ministerul  Finanțelor  Publice,  în 
condițiile  Legii  359/2004  privind  simplificarea  formalităților  la 
înregistrarea  în  registrul  comerțului  a  persoanelor  fizice,  asociațiilor 
familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum 
şi  la  autorizarea  funcționării  persoanelor  juridice.  Codul  unic  de 
înregistrare este utilizat de toate sistemele informatice care prelucrează 
date privind persoanele juridice cărora li s‐a atribuit codul, precum şi de 
acestea în relațiile cu terții, inclusiv cu autoritățile  şi instituțiile publice, 
pe toată durata funcționării lor. 
  Capitalul social. Capitalul social reprezintă aporturile în bani sau în 
natură  ale  celor  care  constituie  anumite  categorii  de  persoane  juridice 
sau  altfel  spus,  expresia  valorică  a  aporturilor  asociaților,  exprimat  în 
monedă  națională.  În  cazul  societăților  comerciale,  de  exemplu, 
constituirea unui capital social este absolut necesară în vederea obținerii 
personalității  juridice  şi  a  funcționării  societății.  Capitalul  social  este  un 
atribut de individualizare subsidiar. 
  Firma.  Firma  reprezintă  denumirea  sub  care  un  comerciant  îşi 
desfăşoară  activitatea  şi  cu  care  semnează  şi  care,  deci,  îl 
individualizează.  În  mare  parte,  firma  se  suprapune  cu  denumirea 
persoanei  juridice.  Pentru  a  fi  înregistrată  în  registrul  comerțului,  firma 
trebuie  să  fie  disponibilă  (adică  să  nu  aparțină  altui  comerciant  pentru 
acelaşi obiect social şi pentru aceeaşi arie teritorială de activitate), să fie 
distinctivă  şi  să fie  licită, adică  să nu contravină  ordinii publice,  bunelor 
moravuri  sau  concurenței  loiale.  Există  prevederi  care  privesc  doar 
anumite categorii de societăți.  
  Marca. Marca distinge produsele şi serviciile de pe piață şi poate 
contribui la identificarea persoanei juridice, în anumite situații. 
  Toate  documentele,  indiferent  de  formă,  care  emană  de  la 
persoana juridică, trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum şi alte 
atribute  de  identificare,  în  cazurile  prevăzute  de  lege,  sub  sancțiunea 
plății  de  daune‐interese  persoanei  prejudiciate  (articolul  231  din  noul 
Cod civil). 
 
IV. Regimul persoanei juridice 
 
1. Inființarea persoanelor juridice 

117
  Moduri de înființare. 
Prin înființarea persoanei juridice se înțelege constituirea, crearea 
unui  nou  subiect  de  drept.  Întotdeauna  constituirea  pesoanei  juridice 
este  rezultatul  unui  act  juridic,  prin  care  anumite  persoane  fizice  sau 
juridice  existente  îşi  manifestă  voința  în  sensul  „naşterii”  persoanei 
juridice.  Înființarea  persoanei  juridice  presupune,  fie  încheierea  unui 
singur  act  juridic,  căruia  legea  îi  recunoaşte  efectul  creator,  fie  a  mai 
multor acte juridice. 
Statul  controlează  şi  verifică  în  diferite  moduri  înființarea 
persoanei juridice. În primul rând, statul decide, prin legislația adoptată 
în  domeniu,  modurile  şi  condițiile  înființării  diferitelor  categorii  de 
persoane  juridice.  Verifică  legalitatea  procesului  de  înființare,  prin 
operațiunea de autorizare, care cade în sarcina anumitor organe de stat. 
Statul,  prin  acte  ale  organelor  sale  competente,  înființează  direct  unele 
persoane  juridice  de  drept  public.  Intervenția  statului  în  procesul  de 
înființare  a  persoanelor  juridice  este  justificată  de  interese  generale  de 
natură politică, economică, fiscală. 
Potrivit  articolului  194  din  noul  Cod  civil  persoana  juridică  se 
înființează:  
a)  prin  actul  de  înființare  al  organului  competent,  în  cazul 
autorităților  şi  al  instituțiilor  publice,  al  unităților  administrativ‐
teritoriale,  precum  şi  al  operatorilor  economici  care  se  constituie  de 
către stat sau de către unitățile administrativ‐teritoriale. În toate cazurile, 
actul  de  înființare  trebuie  să  prevadă  în  mod  expres  dacă  autoritatea 
publică sau instituția publică este persoană juridică; 
b)  prin  actul  de  înființare  al  celor  care  o  constituie,  autorizat,  în 
condițiile legii; acest mod de înființare presupune, atât actul format din 
actul  de  constituire–  contract  de  societate  sau/şi  statutul  persoanei 
juridice ‐ cât şi autorizarea;  de exemplu, potrivit articolului 41 din Legea 
31/1990,  societatea  comercială  este  persoană  juridică  de  la  data 
înmatriculării  în  registrul  comerțului.  Înmatricularea  se  efectuează  în 
termen  de  24  de  ore  de  la  data  pronunțării  încheierii  judecătorului 
delegat  prin  care  se  autorizează  înmatricularea  societății  comerciale; 
acest  mod  de  înființare  se  foloseşte  pentru  societățile  comerciale, 
agricole, partidele politice, asociații şi fundații, etc.; 
c)  în  orice  alt  mod  prevăzut  de  lege;  de  exemplu,  statul  român,  
este  declarat  direct  de  lege  ca  având  calitatea  de  persoană  juridică; 
misiunile  diplomatice  şi  oficiile  consulare,  se  înființează  prin  decret 
prezidențial, la propunerea Guvernului. 
Dacă  prin  lege  nu  se  dispune  altfel,  prin  act  de  înființare  se 

118
înțelege  actul  de  constituire  a  persoanei  juridice  şi,  după  caz,  statutul 
acesteia. 
Potrivit articolului 200 din noul Cod civil, persoanele juridice sunt 
supuse  înregistrării,  dacă  legile  care  le  sunt  aplicabile  prevăd  această 
înregistrare.  Prin  înregistrare  se  înțelege  înscrierea,  înmatricularea  sau, 
după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în 
scopul  dobândirii  personalității  juridice  sau  al  luării  în  evidență  a 
persoanelor  juridice  legal  înființate,  după  caz.  Înregistrarea  se  face  la 
cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu. 
  Potrivit  articolului  1,  alineatul  1  din  Legea  26/1990  privind 
registrul  comerțului,  înainte  de  începerea  activității  economice,  au 
obligația să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul 
comerțului  următoarele  persoane  fizice  sau  juridice:  persoanele  fizice 
autorizate,  întreprinderile  individuale  şi  întreprinderile  familiale, 
societățile  comerciale,  companiile  naționale  şi  societățile  naționale, 
regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile cooperative, 
organizațiile  cooperatiste,  societățile  europene,  societățile  cooperative 
europene şi grupurile europene de interes economic cu sediul principal 
în România, precum şi alte persoane fizice şi juridice prevăzute de lege.
  Înregistrările în registrul comerțului se fac pe baza unei încheieri a 
judecătorului  delegat  sau,  după  caz,  a  unei  hotărâri  judecătoreşti 
irevocabile, în afară de cazurile în care legea prevede altfel (articolul 6, 
alineatul 1 din Legea 26/1990).  
 Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul 
actului constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel 
apărut  într‐o  publicație  oficială.  În  caz  de  neconcordanță,  terții  pot 
opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afară de cazul în 
care se face dovada că ei cunoşteau textul depus la registru (articolul 201 
din  noul Cod civil).  
Dacă  înregistrarea  persoanei  juridice  are  caracter  constitutiv, 
persoana  juridică  nu  se  consideră  legal  înființată,  cât  timp  înregistrarea 
nu a fost efectuată.  
Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate față 
de  terți,  actele  sau  faptele  juridice  făcute  în  numele  sau  în  contul 
persoanei juridice, pentru care nu s‐a efectuat publicitatea prevăzută în 
acest  scop  de  lege,  nu  pot  fi  opuse  terților,  în  afară  de  cazul  în  care  se 
face  dovada  că  aceştia  cunoşteau  că  publicitatea  nu  a  fost  îndeplinită 
(articolul 202 din noul Cod civil).  
Fondatorii,  reprezentanții  persoanei  juridice  supuse  înregistrării, 
precum  şi  primii  membri  ai  organelor  de  conducere,  de  administrare  şi 

119
de  control  ale  acesteia  răspund  nelimitat  şi  solidar  pentru  prejudiciul 
cauzat  prin  neîndeplinirea  formalităților  de  înregistrare  a  persoanei 
juridice, dacă aceste formalități trebuiau să fie cerute de aceste persoane 
(articolul  203 din noul  Cod civil). Aceleaşi prevederi sunt aplicabile şi în 
cazul  înregistrării  modificărilor  aduse  actului  de  înființare  a  persoanei 
juridice  realizate  cu  respectarea  condițiilor  prevăzute  de  lege  sau  de 
actul de înființare a acesteia, după caz (articolul 204 din noul Cod civil). 
 
2.Nulitatea persoanei juridice. 
  În  cazul  în  care  nu  sunt  respectate  condițiile  de  înființare  a 
persoanei  juridice  se  aplică  sancțiunea  nulității,  potrivit  articolelor  196‐
199  din  noul  Cod  civil.  Nulitatea  persoanei  juridice  are  un  regim  juridic 
asemănător  cu  acela  general,  aplicabil  în  materia  actelor  juridice  civile, 
(articolele 1246 și următoarele din noul Cod civil).  
Cauzele de nulitate. 
Cauzele  nulității  sunt  anterioare  sau  cel  mult  concomitente  cu 
momentul înființării persoanei juridice. 
Cauzele de nulitate absolută sunt:   
‐  lipseşte  actul  de  înființare  sau  nu  a  fost  încheiat  în  forma 
autentică, în situațiile anume prevăzute de lege;  
‐ obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor 
moravuri;  
‐  lipseşte  autorizația  administrativă  necesară  pentru  înființarea 
acesteia;  
‐ actul de înființare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de 
activitate;  
‐  actul  de  înființare  nu  prevede  aporturile  fondatorilor  sau  ale 
asociaților ori capitalul social subscris şi vărsat;  
‐  s‐au  încălcat  dispozițiile  legale  privind  patrimoniul  inițial  sau 
capitalul social minim, subscris şi vărsat. 
Cauzele de nulitate relativă sunt: 
‐  toți  fondatorii  sau  asociații  au  fost,  potrivit  legii,  incapabili,  la 
data înființării persoanei juridice; 
‐  nu  s‐a  respectat  numărul  minim  de  fondatori  sau  asociați 
prevăzut de lege; 
‐ au fost nesocotite alte dispoziții legale imperative prevăzute sub 
sancțiunea nulității actului de înființare a persoanei juridice. 
Regimul juridic al nulității 
Nulitatea  absolută  poate  fi  invocată  de  orice  persoană  care 
justifică  un  interes,  este  impescriptibilă  și,  spre  deosebire  de  dreptul 

120
comun,  poate  fi  acoperită  în  toate  cazurile  dacă,  până  la  închiderea 
dezbaterilor în fața primei instanțe de judecată, cauza de nulitate a fost 
înlăturată. 
Nulitatea  relativă  poate  fi  invocată  de  cel  al  cărui  interes  este 
ocrotit prin dispoziția legală încălcată, este prescriptibilă în termen de un 
an,  care  curge  de  la  data  înregistrării  sau  înființării  persoanei  juridice, 
după  caz.  Nulitatea  relativă  se  acoperă  în  toate  cazurile,  dacă,  până  la 
închiderea  dezbaterilor  în  fața  primei  instanțe  de  judecată,  cauza  de 
nulitate a fost înlăturată. 
Efectele nulității. 
Spre deosebire de dreptul comun, nulitatea produce efecte numai 
pentru  viitor.  Aceasta  este  o  excepție  de  la  principiul  retroactivității 
efectelor nulității.  
Articolul  198  din  noul  Cod  civil  prevede  că  de  la  data  la  care 
hotărârea  judecătorească  de  constatare  sau  declarare  a  nulității  a 
devenit  definitivă,  persoana  juridică  încetează  fără  efect  retroactiv  şi 
intră  în  lichidare.  Prin  hotărârea  judecătorească  de  constatare  sau 
declarare  a  nulității  se  numesc  şi  lichidatorii.  Hotărârea  judecătorească 
definitivă  se  comunică,  din  oficiu,  spre  a  fi  notată  în  toate  registrele 
publice  în  care  persoana  juridică  a  fost  înregistrată  sau,  după  caz, 
menționată.  În  toate  cazurile,  fondatorii  sau  asociații  răspund,  în 
condițiile  legii,  pentru  obligațiile  persoanei  juridice  care  s‐au  născut  în 
sarcina acesteia de la data înființării ei şi până la data notării în registrele 
publice a hotărârii judecătoreşti.  
Ca  o  consecință  a  neretroactivității  nulității  persoanei  juridice, 
toate actele juridice încheiate cu terții în numele persoanei juridice sunt 
perfect  valabile,  nu  se  desființează;  nu  se  desființează,  deci,  nici  actele 
juridice  subsecvente.  Conform  articolului  199  din  noul  Cod  civil 
constatarea sau, după caz, declararea nulității nu aduce atingere actelor 
încheiate  anterior  în  numele  persoanei  juridice  de  către  organele  de 
administrare,  direct  sau  prin  reprezentare,  după  caz.  Nici  persoana 
juridică  şi  nici  fondatorii  sau  asociații  nu  pot  opune  terților  nulitatea 
acesteia, cu excepția situației în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau 
cauza de nulitate la momentul încheierii actului. 
 
  3. Reorganizarea persoanei juridice 
  Noțiune. 
Reorganizarea  persoanei  juridice  este  determinată  de  nevoile 
economico‐sociale  în  continuă  transformare.  Reorganizarea  este 
operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane 

121
juridice  și  care  are  ca  efecte  înființarea,  modificarea  sau  încetarea 
acestora  (articolul  232  din  noul  Cod  civil,  similar  cu  reglementarea 
anterioară).  
Modurile de reorganizare. 
Există  trei  forme  de  reorganizare  a  persoanei  juridice:  fuziunea, 
divizarea  și  transformarea.  Reorganizarea  se  face  cu  respectarea 
condițiilor  prevăzute  pentru  dobândirea  personalității  juridice  (adică 
respectându‐se principiul simetriei de formă), în afară de cazurile în care 
prin  lege,  actul  de  constituire  sau  statut  se  dispune  altfel  (articolul  233 
din noul Cod civil). 
 Fuziunea. 
Potrivit articolelor 234 și 235 din noul Cod civil,  fuziunea se face 
prin  absorbția  unei  persoane  juridice  de  către  o  altă  persoană  juridică 
sau  prin  contopirea  mai  multor  persoane  juridice  pentru  a  alcătui  o 
persoană  juridică  nouă.  În  cazul  absorbției,  drepturile  şi  obligațiile 
persoanei  juridice  absorbite  se  transferă  în  patrimoniul  persoanei 
juridice  care  o  absoarbe.  În  cazul  contopirii  persoanelor  juridice, 
drepturile  şi  obligațiile  acestora  se  transferă  în  patrimoniul  persoanei 
juridice nou înființate.  
În  ceea  ce  privește  data  de  la  care  drepturile  și  obligațiile  se 
transmit  de  la  persoana  juridică  absorbită  către  persoana  juridică  ce 
absoarbe ori de la persoanele juridice contopite către persoana juridică 
nou  înființată,  conform  articolului  242  din    noul  Cod  civil,  în  cazul 
reorganizării  persoanelor  juridice  supuse  înregistrării,  transmiterea 
drepturilor şi obligațiilor se realizează atât între părți, cât şi față de terți, 
numai  prin  înregistrarea  operațiunii  şi  de  la  data  acesteia.  În  ceea  ce 
priveşte  celelalte  persoane  juridice  nesupuse  înregistrării,  transmiterea 
drepturilor şi obligațiilor, se realizează atât între părți, cât şi față de terți 
numai  pe  data  aprobării  de  către  organul  competent  a  inventarului,  a 
bilanțului  contabil  întocmit  în  vederea  predării‐primirii,  a  evidenței  şi  a 
repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror 
alte asemenea acte prevăzute de lege.  
În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, conform 
articolului  242(3)  din  noul  Cod  civil,  dreptul  de  proprietate  şi  celelalte 
drepturi  reale  se  dobândesc  numai  prin  înscrierea  în  cartea  funciară,  în 
baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a 
actului administrativ prin care s‐a dispus reorganizarea, în ambele situații 
însoțit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice 
nou  înființate.  Trebuie  precizat  că  această  dispoziție  se  va  aplica  numai 
după  finalizarea  lucrărilor  de  cadastru  pentru  fiecare  unitate 

122
administrativ‐teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților 
funciare  pentru  imobilele  respective.  Până  atunci,  înscrierea  în  cartea 
funciară  a  dreptului  de  proprietate  și  a  altor  drepturi  reale,  pe  baza 
actelor prin care s‐au transmis, constituit sau modificat în mod valabil se 
face  numai  în  scop  de  opozabilitate  față  de  terți  și  nu  are  deci,  un 
caracter constitutiv (articolul 56 din Legea 71/2011 de punere în aplicare 
a noului Cod civil). 
În  cazul  contractelor  încheiate  în  considerarea  calității  persoanei 
juridice  supuse  reorganizării,  conform  articolului  240  din  noul  Cod  civil, 
acestea  nu  îşi  încetează  efectele,  cu  excepția  cazului  în  care  părțile  au 
stipulat  expres  contrariul  sau  menținerea  ori  repartizarea  contractului 
este  condiționată  de  acordul  părții  interesate.  Dacă  menținerea  sau 
repartizarea  contractului  este  condiționată  de  acordul  părții  interesate, 
aceasta  va  fi  notificată  sau,  după  caz,  înştiințată  prin  scrisoare 
recomandată,  cu  confirmare  de  primire,  pentru  a‐şi  da  ori  nu 
consimțământul  în  termen  de  10  zile  lucrătoare  de  la  comunicarea 
notificării sau înştiințării. Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu 
refuzul  de  menținere  sau  preluare  a  contractului  de  către  persoana 
juridică  succesoare  (deci  în  acest  caz,  tăcerea  este  producătoare  de 
efecte juridice). 
Divizarea. 
  Divizarea  este  reglementată  în  articolele  236  și  următoarele  din 
noul Cod civil, în mod similar cu legislația anterioară. Divizarea constă în 
împărțirea  întregului  patrimoniu  al  unei  persoane  juridice  sau  a  unei 
părți a acestuia, între două sau mai multe persoane juridice existente sau 
care iau, astfel, naştere. Divizarea poate fi totală sau parțială. 
Divizarea  totală  se  face  prin  împărțirea  întregului  patrimoniu  al 
unei  persoane  juridice  între  două  sau  mai  multe  persoane  juridice  care 
există deja sau care se înființează prin divizare. Divizarea parțială constă 
în  desprinderea  unei  părți  din  patrimoniul  unei  persoane  juridice,  care 
continuă  să  existe,  şi  în  transmiterea  acestei  părți  către  una  sau  mai 
multe persoane juridice care există sau care se înființează în acest mod.  
Efectele  divizării.  Conform  articolului  237  din  noul  Cod  civil, 
patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea ființă prin divizare 
se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin 
actul ce a dispus divizarea nu s‐a stabilit o altă proporție.  
În  cazul  divizării  parțiale,  când  o  parte  din  patrimoniul  unei 
persoane  juridice  se  desprinde  şi  se  transmite  unei  singure  persoane 
juridice  deja  existente  sau  care  se  înființează  în  acest  mod,  reducerea 
patrimoniului  persoanei  juridice  divizate  este  proporțională  cu  partea 

123
transmisă.  În  cazul  în  care  partea  desprinsă  se  transmite  mai  multor 
persoane  juridice  deja  existente  sau  care  se  înființează  în  acest  mod, 
împărțirea  patrimoniului  între  persoana  juridică  față  de  care  s‐a  făcut 
desprinderea  şi  persoanele  juridice  dobânditoare  se  va  face  prin 
reducerea    patrimoniului  persoanei  juridice  divizate  proporțional  cu 
partea  transmisă,  iar  între  persoanele  juridice  dobânditoare,  împărțirea 
părții  desprinse  se  va  face  în  mod  egal,  dacă  prin  actul  ce  a  dispus 
divizarea nu s‐a stabilit o altă proporție. 
Referitor la întinderea răspunderii în caz de divizare, articolul 238 
din noul Cod civil predeve că în cazul divizării, fiecare dintre persoanele 
juridice  dobânditoare  va  răspunde:  „a)  pentru  obligațiile  legate  de 
bunurile  care  formează  obiectul  drepturilor  dobândite  sau  păstrate 
integral;  b)  pentru  celelalte  obligații  ale  persoanei  juridice  divizate, 
proporțional  cu  valoarea  drepturilor  dobândite  sau  păstrate,  socotită 
după scăderea obligațiilor prevăzute la lit. a).”. Dacă o persoană juridică 
înființată prin actul organului competent (în condițiile articolului 194(1), 
litera a din noul Cod civil) este supusă divizării, prin actul de reorganizare 
se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligațiilor. 
Conform  articolului  239  din  noul  Cod  civil,  în  caz  de  divizare, 
contractele se vor repartiza, cu respectarea dispozițiilor articolului 206(2) 
(care  se  referă  la  principiul  specialității  capacității  de  folosință), 
articolelor  237  şi  238,  astfel  încât  executarea  fiecăruia  dintre  ele  să  se 
facă  în  întregime  de  către  o  singură  persoană  juridică  dobânditoare, 
afară numai dacă aceasta nu este cu putință.  
Dispozițiile  referitoare  la  încetarea  unor  contracte  încheiate  în 
considerarea calității persoanei juridice supuse reorganizării (contractele 
intuitu  personae)  și  cele  referitoare  la  data  transmiterii  drepturilor  și 
obligațiilor,  din  articolele  240  și  242  din  noul  Cod  civil,  care  au  fost 
analizate la fuziune, sunt aplicabile și în cazul diviziunii. 
  Transformarea  
În ceea ce priveşte transformarea persoanei juridice, articolul 241 
din noul Cod civil prevede că transformarea persoanei juridice intervine 
în  cazurile  prevăzute  de  lege,  atunci  când  o  persoană  juridică  îşi 
încetează  existența,  concomitent  cu  înființarea,  în  locul  ei,  a  unei  alte 
persoane  juridice.  În  cazul  transformării,  drepturile  şi  obligațiile 
persoanei  juridice  care  şi‐a  încetat  existența  se  transferă  în  patrimoniul 
persoanei  juridice  nou  înființate,  cu  excepția  cazului  în  care  prin  actul 
prin  care  s‐a  dispus  transformarea  se  prevede  altfel.  În  acest  din  urmă 
caz,  se  aplică  regulile  de  la  divizare,  referitoare  la  repartizarea 
contractelor  și  încetarea  unor  contracte  (articolele  239  și  240  din  noul 

124
Cod civil). 
Transformarea  unei  persoane  juridice  constă  de  fapt,  în 
schimbarea formei ei juridice de desfăşurare a activității, adică trecerea 
ei dintr‐o categorie de persoane juridice în alta, fără ca activitatea sa să 
înceteze  efectiv,  deoarece  concomitent  se  înființează  altă  persoană 
juridică.  Ca  efect  al  transformării,  persoanei  juridice  respective  îi  este 
aplicat un alt regim juridic.  
 Opoziția. 
Actele prin care s‐a hotărât reorganizarea în oricare dintre formele 
ei  (fuziune,  divizare,  transformare)  pot  fi  atacate,  dacă  prin  lege  nu  se 
dispune  altfel,  prin  opoziție,  de  către  creditori  şi  orice  alte  persoane 
interesate în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştință de 
aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data publicării 
acesteia,  sau,  după  caz,  de  la  data  aprobării  acesteia  de  către  organul 
competent, potrivit legii. Opoziția suspendă executarea față de oponenți 
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în 
care  persoana  juridică  debitoare  face  dovada  executării  obligațiilor  sau 
oferă  garanții  acceptate  de  creditori  ori  încheie  cu  aceştia  un  acord 
pentru plata datoriilor (articolul 243 din noul Cod civil). 
Dispoziții  referitoare  la  opoziția  creditorilor  se  regăsesc  și  în  legi 
speciale. De exemplu, în Legea societăților comerciale, în articolul 243(1) 
și (2) se prevede: „(1) Creditorii societăților care iau parte la fuziune sau 
la divizare au dreptul la o protecție adecvată a intereselor lor. Orice astfel 
de  creditor  care  deține  o  creanță  certă,  lichidă  și  anterioară  datei 
publicării  proiectului  de  fuziune  sau  de  divizare,  nescadentă  la  data 
publicării și care urmărește împiedicarea producerii unui prejudiciu prin 
fuziune/divizare,  poate  face  opoziție  în  vederea  garantării  satisfacerii 
creanței  sale,  în  condițiile  prezentului  articol.  (2)  Opoziția  se  face  în 
termen de 30 de zile de la data publicării proiectului de fuziune sau de 
divizare  în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IV‐a. Ea se  depune la 
oficiul  registrului  comerțului,  care,  în  termen  de  3  zile  de  la  data 
depunerii, o va menționa în registru și o va înainta instanței judecătorești 
competente.  Hotărârea  pronunțată  asupra  opoziției  este  supusă  numai 
recursului.”. 
  Reorganizarea  persoanelor  juridice  produce,  fie  efecte  creatoare, 
constând  în  înființarea  unor  persoane  juridice  noi  (din  fuziune  şi  din 
divizare  născându‐se  persoane  juridice  noi),  fie  extinctive,  constând  în 
încetarea  existenței  unei  sau  unor  persoane  juridice  (prin  fuziune, 
persoanele  juridice  contopite  îşi  încetează  existența,  iar  prin  absorbție 
persoanele  juridice  absorbite  îşi  încetează  existența,  precum  şi  prin 

125
divizarea  totală  persoana  juridică  divizată  îşi  încetează  existența),  fie 
efecte  modificatoare,  constând  în  înlocuirea  unei  forme  juridice  de 
organizare  cu  alta  (prin  transformare).  În  toate  cazurile,  are  loc  o 
transmisiune patrimonială universală sau cu titlu universal. 
 
  4. Încetarea persoanei juridice 
  Noțiune și moduri de încetare. 
Prin  încetarea  persoanei  juridice  se  înțelege  sfârşitul  calității  sale 
de  subiect  de  drept,  adică  încetarea  capacității  sale  de  folosință  şi  de 
exercițiu  şi  a  activității  pe  care  o  desfăşura.  Referitor  la  data  încetării 
personalității juridice, articolul 251 din  noul Cod civil arată că persoanele 
juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care 
au fost înscrise. Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin 
care  s‐a  dispus  încetarea  sau,  după  caz,  la  data  îndeplinirii  oricărei  alte 
cerințe prevăzute de lege. 
În noul Cod civil încetarea persoanei juridice este reglementată în 
articolele 244‐251. Față de legislația anterioară, dispozițiile din noul Cod 
civil sunt asemănătoare, dar prezintă şi diferențe. Potrivit articolului 244 
din  noul  Cod  civil,  persoana  juridică  poate  înceta  prin  următoarele 
moduri: 
‐ constatarea ori declararea nulității persoanei juridice; acest mod 
de încetare a fost analizat la nulitatea persoanei juridice; 
‐  fuziunea,  divizarea  totală  ori  transformarea  persoanei  juridice; 
aceste moduri de încetare, prin reorganizarea persoanei juridice, au fost 
deja analizate; 
‐ dizolvarea persoanei juridice;  
‐ desființarea persoanei juridice;  
‐ alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege. 
De  regulă,  încetarea  persoanei  juridice  se  hotărăşte  de  către 
acelaşi  organ  care  a  decis  înființarea  ei.  Prin  excepție,  încetarea 
persoanei juridice poate fi hotărâtă de instanța de judecată, cu caracter 
de sancțiune. 
   Dizolvarea persoanei juridice.   
Dizolvarea  este  operațiunea  juridică  prin  care  se  urmărește,  în 
cazurile  și  în  condițiile  prevăzute  de  lege,  încetarea  definitivă  a  unei 
persoane  juridice.  Ca  efect  al  dizolvării,  persoana  juridică  intră  în 
lichidare  în  vederea  valorificării  activului  şi  a  plății  pasivului.  Persoana 
juridică  îşi  păstrează  capacitatea  civilă  pentru  operațiunile  necesare 
lichidării până la finalizarea acesteia. 
  Cazurile  şi  condițiile  dizolvării  diferitelor  categorii  de  persoane 

126
juridice sunt reglementate prin legi speciale. 
Cazurile  generale,  aplicabile,  în  principiu,  tuturor  categoriilor  de 
persoane juridice sunt reglementate în  noul Cod civil; ele sunt ulterioare 
înființării  persoanei  juridice.  Potrivit  articolului  245,  persoanele  juridice 
de drept privat se dizolvă: 
 ‐ dacă termenul pentru care au fost constituite s‐a împlinit;  
‐ dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;  
‐  dacă  scopul  pe  care  îl  urmăresc  sau  mijloacele  întrebuințate 
pentru  realizarea  acestuia  au  devenit  contrare  legii  sau  ordinii  publice, 
ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;  
‐ prin hotărârea organelor competente ale acestora;  
‐  prin  orice  alt  mod  prevăzut  de  lege,  actul  de  constituire  sau 
statut.  
Conform  articolului  246  din  noul  Cod  civil,  persoanele  juridice  de 
drept public se dizolvă numai în cazurile şi în condițiile anume prevăzute 
de lege.  
În  cazul  în  care  persoana  juridică  se  dizolvă  prin  hotărârea 
organului  competent,  creditorii  sau  orice  alte  persoane  interesate  pot 
face opoziție, în aceleași condiții ca la reorganizarea persoanei juridice. 
Dizolvarea  poate  fi  voluntară  sau  silită.  Regula  este  că  dizolvarea 
este  voluntară,  adică  depinde,  direct  sau  indirect,  de  voința  persoanei 
juridice.  Dizolvarea  silită  are  loc  în  cazul  nerespectării  unor  prevederi 
legale imperative referitoare la scopul persoanei juridice și la mijloacele 
utilizate pentru realizarea lui.  
  Procedura  dizolvării  voluntare  este  similară  cu  aceea  a  înființării 
persoanei  juridice,  respectându‐se  principiul  simetriei  de  formă. 
Procedura  dizolvării  silite  este  judiciară,  pronunțându‐se  o  hotărâre 
judecătorească de dizolvare. 
  Dizolvarea  are  ca  efect  încetarea  persoanei  juridice  ca  subiect  de 
drept,  încetarea  capacității  sale  şi  deci,  încetarea  aptitudinii  de  a  mai 
desfăşura  activitatea  pentru  care  a  fost  înființată.  Subzistă  însă,  o 
capacitate  „reziduală”  a  persoanei  juridice,  în  vederea  lichidării 
patrimoniului, care constă în operațiunile juridice de realizare a activului 
(încasarea  drepturilor)  şi  de  plată  a  pasivului  persoanei  juridice 
respective.  Persoana  juridică  în  lichidare  are  numai  drepturile  şi 
obligațiile  necesare  pentru  lichidare,  iar  capacitatea  de  exercițiu  se 
exercită  prin  lichidatorii  numiți  de  persoana  juridică  însăşi  sau  de 
instanța de judecată şi nu de către organele sale de administrare. 
  După  realizarea  operațiunilor  de  lichidare  şi  întocmirea  bilanțului 
final,  activul  net  (adică  ceea  ce  a  rămas  după  plata  datoriilor),  ia 

127
destinația  stabilită  în  actul  de  înființare,  statut  sau  în  hotărârea 
judecătorească  de  dizolvare,  putând  fi  transmis  unei  alte  persoane 
juridice  sau  împărțit  între  asociați.  În  cazul  dizolvării  silite,  activul  net 
poate fi confiscat sau poate fi vărsat ca venit la bugetul statului. 
  Destinația bunurilor rămase după lichidare este reglementată prin 
articolul  249  din  noul  Cod  civil.  Astfel,  oricare  ar  fi  cauzele  dizolvării, 
bunurile  persoanei  juridice  rămase  după  lichidare  vor  primi  destinația 
stabilită  în  actul  de  constituire  sau  statut,  ori  destinația  stabilită  în 
hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare.  
Dacă  nu  există  o  asemenea  prevedere  în  actul  de  constituire  sau 
statut ori în lipsa unei hotărâri, precum şi în cazul în care prevederea sau 
hotărârea  este  contrară  legii  sau  ordinii  publice,  la  propunerea 
lichidatorului  bunurile  rămase  după  lichidare  se  atribuie  de  instanța 
competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane juridice 
cu  scop  identic  sau  asemănător,  dacă  prin  lege  nu  se  prevede  altfel. 
Atunci  când  există  mai  multe  astfel  de  persoane  juridice,  lichidatorul 
propune  cel  puțin  3  persoane  juridice,  caz  în  care  bunurile  se  atribuie 
prin tragere la sorți. 
În  cazul  în  care  persoana  juridică  a  fost  dizolvată  prin  hotărârea 
organelor  competente  ale  acesteia,  precum  şi  în  cazul  în  care  nici  o 
persoană juridică nu este  de acord cu preluarea bunurilor rămase după 
lichidare,  acestea  vor  trece  în  proprietatea  comunei,  oraşului  sau 
municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.  
În  toate  cazurile,  transmiterea  dreptului  de  proprietate  asupra 
bunurilor  rămase  după  lichidare  are  loc  la  data  preluării  lor  de  către 
beneficiari,  dacă  prin  lege  nu  se  prevede  altfel.  Procesul‐verbal  de 
predare‐primire şi hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, 
constituie titlu de proprietate sau poate servi drept temei juridic pentru 
intabularea  în  cartea  funciară.  În  cazul  bunurilor  imobile,  dispozițiile 
articolului 1244 din noul Cod civil, care se referă la forma cerută pentru 
înscrierea  în  cartea  funciară,  şi  cele  în  materie  de  carte  funciară  rămân 
aplicabile. 
 Desființarea persoanei juridice. 
Conform  articolului  250  din  noul  Cod  civil,  persoanele  juridice 
înființate  de  către  autoritățile  publice  centrale  sau  locale,  nesupuse 
dizolvării, pot fi desființate prin hotărârea organului care le‐a înființat. În 
acest  caz,  dacă  organul  competent  nu  a  dispus  altfel,  drepturile  şi 
obligațiile  persoanei  juridice  desființate  se  transferă  persoanei  juridice 
dobânditoare,  proporțional  cu  valoarea  bunurilor  transmise  acesteia, 
ținându‐se însă seama şi de natura obligațiilor respective. 

128
 

Întrebări: 
- Prezentați atributele de identificare a persoanei juridice comparativ cu 
cele ale persoanei fizice; 
- Care este regimul juridic al nulității persoanei juridice și prin ce diferă el 
de acela al nulității actului juridic civil? 
- Care sunt modurile de reorganizare a persoanei juridice? 
- Când se dizolvă persoana juridică? 
 
 

129