CAPITOLUL Al IV-LEA.

Efectele căsă̆toriei

1) Noţiunea de efecte juridice ale căsă̆toriei

Încheierea căsă̆toriei generează̆, între cei care o încheie, raporturi multiple şi complexe, de
natură diferită̆: socială̆, morală, juridică̆. Prin efecte juridice ale căsă̆toriei înţelegem relaţiile de natură
personală̆ şi patrimonială care iau naştere între soţ̧i ca urmare a încheierii căsă̆toriei1.
Dreptul familiei se preocupă̆ doar de urmările juridice ale căsă̆toriei.
În acest context, efectele căsă̆toriei reprezintă̆ ansamblul consecinţelor juridice ale acestei
instituţîi juridice2.
Relaţiile ce se nasc între soţ̧i în timpul căsă̆toriei, în contextul legislaţiei actuale stau sub
semnul egalităţîi dintre bărbat şi femeie. Art. 258 alin. (1) NCC consacră principiul potrivit căruia soţ̧îi
au drepturi şi obligaţîi egale în raporturile dintre ei şi în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor
părinteşti. Acest text se aplică̆ atât drepturilor şi obligaţiilor personale ale soţ̧ilor, cât şi raporturilor
patrimoniale. De altfel, aceste reglementări nu reprezintă̆ altceva decât o aplicaţiune, în domeniul
relaţiilor de familie, a principiului constituţional al egalităţîi în drepturi (art. 16 din Constituţia
României)3.
Efectele căsă̆toriei sunt reglementate în noul Cod civil în Titlul II, intitulat “Căsă̆toria”,
Capitolul V fiind dedicate drepturilor şi îndatoririlor personale ale soţ̧ilor (art. 307-311) şi Capitolul VI
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale soţ̧ilor (art. 312-372). De asemenea, noul Cod civil consacră
efectele căsă̆toriei şi alte articole din diferite capitole, de exemplu: art. 1031 prevede că orice donaţie
încheiată între soţ̧i este revocabilă numai în timpul căsă̆toriei, art. 970-974 stabileşte vocaţia
succesorală a soţ̧ului supravieţuitor şi dreptul la abitaţie al acestuia.
Efectele căsă̆toriei sunt reglementate şi în unele acte normative internaţionale la care România
este parte sau pe care le-a ratificat ori la care a aderat, şi anume: Declaraţia Universală̆ a Drepturilor
Omului (art. 16), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 23 şi art. 24), Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (art. 10) etc4.
În raport de sfera persoanelor între care se produc aceste efecte, distingem următoarele
categorii de raporturi: raporturi dintre soţ̧i; raporturi dintre soţ̧i şi copiii lor; raporturi dintre un soţ̧ şi
rudele celuilalt soţ̧ (raporturi de afinitate); raporturi dintre membrii familiei şi alte persoane fizice sau
persoane juridice.
Raporurile dintre soţ̧i se referă̆ la relaţîi personale şi relaţîi patrimoniale5.

1
N.C.ANITEI, op.cit., p. 63.
2
D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu,op.cit., p. 81.
3
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit., p. 39.
4
N. C. Aniţei, op.cit., p. 63.
5
D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu,op.cit., p. 81.
2) Raporturile personale dintre soţ̧i

2.1. Reglementare

Relaţiile personale dintre soţi constituie nucleul căsătoriei. Întrucât ele sunt fundamentate pe
considerente de natura morală, legiuitorul a creat un cadru legal minim, lăsând soţilor o libertate de
apreciere şi stabilire a raporturilor personale6. Din aceleaşi considerente, nu au fost prevăzute sancţiuni
aplicabile în cazul nerespectării obligaţiilor personale. Singurul "remediu" reglementat de legiuitor este
desfacerea căsătoriei7.
Relaţiile personale dintre soţi sunt guvernate de principiul egalităţii depline dintre bărbat şi
femeie. Ca o consecinţă directă, deciziile privind căsătoria sunt luate de soţi de comun acord (art. 308
din Codul civil). Drepturile şi obligaţiile soţilor sunt reglementate în Codul civil şi sunt următoarele:
obligaţia de respect şi sprijin moral reciproc, obligaţia de fidelitate, obligaţia de coabitare (art. 309 C.
civ.), obligaţia de a purta numele ales la încheierea căsătoriei (art. 311 C. civ.), independenta soţilor
(art. 310 C. civ.).
Potrivit art. 27 din Legea nr. 71/2011, indiferent de data încheierii căsătoriei, relaţiile
pesonale dintre soţi sunt guvernate de dispoziţiile noului Cod civil, de la data intrării sale în vigoare8.

2.2. Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor

Obligaţia de respect are un profund conţinut moral şi presupune că soţii să aibă unul faţă de
celălalt sentimente de apreciere, de stimă şi de consideraţie. De asemenea, soţii trebuie să îşi acorde
atenţie, să nu neglijeze dorinţele celuilalt şi să îşi onoreze fiecare în parte îndatoririle conjugale9.
Obligaţia de sprijin moral reciproc are un conţinut foarte larg. Legiuitorul a lăsat la
aprecierea soţilor, de la caz la caz, să stabilească modul în care se poate concretiza această obligaţie.
Sprijinul moral derivă în mod firesc din relaţiile de afecţiune, prietenie şi solidaritate care sunt de
natura căsătoriei10.
În literatura juridică această obligaţie a fost exemplificata prin sprijinul pe care un soţ trebuie
să îl acorde celuilalt pentru a-şi ridica nivelul intelectual sau prin îngrijirile pe care unul dintre soţi
trebuie să le dea celuilalt dacă vârsta, starea sănătăţii sau infirmitatea acestuia le-ar cere11. Membrii

6
G. AIOANEI, E. POENARU, Căsătoria şi divorţul, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 60.
7
M. AVRAM, op. cit., p. 73.
8
L. IRINESCU, op. cit., p. 64.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
G. AIOANEI, E. POENARU, op. cit., p. 63.
familiei trebuie să se încurajeze reciproc să-şi îndeplinească aspiraţiile pe plan personal şi
profesional12.
De asemenea, în cazul în care neîndeplinirea obligaţiei de sprijin moral se concretizează în
acte sau fapte materiale, se poate antrena răspunderea civilă, penală sau contravenţionala a soţului
vinovat, cum ar fi în cazul infracţiunii de abandon de familie13.
Obligaţia de fidelitate consta în îndatorirea soţilor de a nu întreţine raporturi sexuale cu alte
persoane. Această obligaţie decurge din principiul monogamiei şi se fundamentează pe unicitatea
sentimentelor de iubire. Unii autori14 fac distincţie între obligaţia de fidelitate şi obligaţia conjugală
care decurge din natura căsătoriei şi constă în îndatorirea soţilor să deţină relaţii sexuale împreună. Alţi
autori considera că obligaţia de fidelitate are un caracter mai complex şi include obligaţia conjugală, în
timp ce restul includ obligaţia conjugală în obligaţia de coabitare15.
Obligaţia conjugală este distinctă de obligaţia de fidelitate şi de obligaţia de coabitare. Unul
dintre soţi poate să îşi îndeplinească obligaţia conjugală şi, în egală măsură, să încalce obligaţia de
fidelitate. Mai mult, imposibilitatea soţilor de a coabita nu îi împiedică să respecte obligaţia conjugală.
Obligaţia de coabitare consta în îndatorirea soţilor de a locui împreună. Atingerea scopului
încheierii căsătoriei se poate realiza dacă soţii convieţuiesc. Drepturile şi îndatoririle soţilor se exercita
în mod firesc prin traiul de zi cu zi. De comun acord, soţii pot stabili locuinţa familiei, care poate să nu
coincidă cu domiciliul lor. Refuzul nejustificat de a locui împreună poate să constituie motiv de divorţ.
Mai mult, separarea faptica a soţilor pe o perioadă minimă de doi ani justifica desfacerea căsătoriei16.
Nu constituie refuz nejustificat de a locui împreună cu soţul, ci motive întemeiate ca soţii să
aibă domicilii separate: exercitarea profesiei intr- o altă localitate sau în străinătate, definitivarea sau
completarea studiilor, necesitatea urmării unui tratament medical într-o unitate sanitară, mobilizarea în
forţele armate.
Refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună îmbraca forma culpei. De
asemenea, instanţă de judecată poate să dispună desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului care
a părăsit locuinţa comună fără să aibă un motiv întemeiat17.
Alungarea unui soţ din locuinţa comună sau refuzul de a-l primi în locuinţa îl îndreptăţeşte pe
soţul nedreptăţit să solicite instanţei reintegrarea pe calea ordonanţei preşedinţiale. Un aspect
considerat controversat în literatura juridică şi în practică îl constituie evacuarea din locuinţa comună a
soţului care, prin comportamentul lui, face imposibilă convieţuirea cu celălalt soţ sau cu membrii

12
M. BACIU, A. AL. BANCIU, Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucuresti,
2012, p. 34.
13
T. BODOASCA, A. DRAGHICI, I. PUIE, op. cit., p. 74.
14
I. ALBU,op. cit., p. 101; T. BODOASCA, A. DRAGHICI, I. PUIE, op. cit., p. 74.
15
A. CORHAN, op. cit., p. 93.
16
L. IRINESCU, op. cit., p. 65.
17
Ibidem.
familiei18, deoarece ar provoca o separaţie în fapt a soţilor. Evacuarea soţului din locuinţa comună este
admisibila, în mod excepţional, chiar şi în situaţia în care acesta este coproprietar său proprietar
exclusiv, dacă prin comportarea să pune în pericol sănătatea, integritatea sau viaţa celuilalt soţ ori a
copiilor19.
Independenţa soţilor vizează mai multe lături: corespondenţa, relaţiile sociale şi independentă
profesională. Prevederile art. 310 din Codul civil constituie o garanţie în plus a respectării vieţii
private, inclusiv în relaţiile dintre soţi.
Corespondenţa se referă la toate situaţiile în care două sau mai multe persoane schimba, pe
orice cale, pe orice suport, un mesaj o idee. Cenzurarea corespondenţei (corespondenţa electronică,
conturile din reţelele de socializare, mail-urile, sms-urile primite sau transmise, listing-urile apelurilor)
constituie deseori un motiv de divorţ. Cea mai dificila problemă rămâne însă cea a probaţiunii. Din
punct de vedere al răspunderii penale, deschiderea corespondentei adresate unui soţ nu constituie
infracţiune. Niciunul dintre soţi nu are dreptul de a controla relaţiile sociale ale celuilalt soţ
(comunicarea, întâlnirile cu alte persoane, cercul de prieteni)20.
Fiecare soţ este liber să îşi aleagă ocupaţia, profesia pe care o doreşte fără a avea nevoie de
consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea un climat familial normal presupune că soţii să se
consulte cu privire la alegerea profesiei sau a locului de muncă.
Numele soţilor. Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat în
declaraţia de căsătorie. Potrivit art. 282 din Codul civil, la încheierea căsătoriei soţii pot alege una
dintre următoarele posibilităţi: fiecare să îşi păstreze numele avut anterior căsătoriei; ambii pot purta ca
nume comun numele lor reunite; ambii pot purta ca ambii comun numele unuia dintre ei; un soţ poate
să îşi păstreze numele avut anterior căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Dacă soţii au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun unul dintre soţi nu poate
cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu consimţământul celuilalt soţ.
În situaţia în care unul dintre soţi este adoptat, el va putea să poarte numele adoptatorului dacă
nu are un nume comun cu celălalt soţ; în cazul în care poartă un nume comun cu celălalt soţ, acesta din
urmă trebuie să îşi exprime consimţământul în faţa instanţei judecătoreşti care încuviinţează adopţia.
Soţul care şi-a exprimat consimţământul va putea solicita schimbarea numelui pe cale administrativă
dacă doreşte să poarte acelaşi nume cu soţul său. În caz de divorţ soţul adoptat care nu şi-a schimbat
numele ca efect al adopţiei nu va reveni la numele avut anterior căsătoriei, ci va lua numele
adoptatorului.

18
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 272/1970, in C.D. 1970, p. 134; C. TURIANU, Despre posibilitatea
evacuării din domiciliul comun al soţului, în caz de violenţă asupra soţiei , in Dreptul nr. 12/1992,
p. 82.
19
M. AVRAM, op. cit., p. 75.
20
L. IRINESCU, op. cit., p. 66.
 Soţul supravieţuitor sau divorţat care poartă numele comun din căsătoria anterioară poate
purta într-o nouă căsătorie acest nume ca nume comun21.

3) Raporturile patrimoniale dintre soţi

Căsă̆toria produce profunde modificări în statutul patrimonial al persoanei, creând o

configuraţie specifică̆ a drepturilor şi obligaţiilor, distinctă̆ de statutul persoanelor celibatare, chiar
dacă̆ acestea trăiesc într-o uniune de fapt22.
S-a opinat că, dintre toate actele şi faptele juridice care dau naştere raporturilor juridice de
familie, căsă̆toria produce cele mai numeroare efecte patrimoniale asupra persoanei. Pe de o parte, în
timpul căsă̆toriei se nasc drepturi şi obligaţîi patrimoniale între soţ̧i, circumscrise vieţîi de familie în
cadrul cărora raporturile efective dintre soţ̧i prevalează̆ adeseori asupra intereselor individuale; pe de
altă parte, persoane care intră cu terţ̧îi în reţeauna de raporturi juridice care formează̆ circuitul civil nu
poate fi privită̆ ca un cocontractant obişnuit. Chiar şi atunci când un soţ̧ încheie singur un act juridic,
nu se poate face abstracţie nici de faptul că̆, în realitate soţ̧îi constituie o unitate, de natură să̆ perturbe
standardele operaţiunilor juridice curente23.
Prin relaţîi patrimoniale dintre soţ̧i se înţelege totalitatea raporturilor sociale evaluabile în bani
care se nasc între cele două̆ persoane de sex opus unite prin actul juridic al căsă̆toriei. Aceste raporturi
patrimoniale care iii transformă pe soţ̧i din doi actori independenţi ai vieţîi sociale într-o unitate
economică̆ şi de acţiune, influenţează ansamblul relaţiilor cu caracter pecuniar între terţ̧i şi unul şi
ambii soţ̧i, Atât de covârşitoare este această influenţă, încât relaţiile care au conţinut economic stabilite
între soţ̧i şi terţ̧i sfârşesc prin a fi absorbite în sfera noţiunii de relaţîi patrimoniale dintre soţ̧i24.
Astfel, relaţiile patrimoniale dintre soţ̧i sunt reprezentate de totalitatea raporturilor juridice cu
caracter patrimonial care se stabilesc între soţ̧i, dar şi între soţ̧i (consideraţi împreună sau separat) şi
terţ̧i, drept consecinţă a încheierii căsă̆toriei25.

3.1. Aspecte generale privind regimul matrimonial

De-a lungul timpului au fost date o seri de definiţîi regimul matrimoniale şi acestea au avut în
vedere sensul restrâns al noţiunii, care vizează̆ doar modul de împă̆rţire sau distribuire între soţ̧i a
puterilor, bunurilor şi datoriilor rezultate din căsă̆torie, cât şi sensul larg, acela care include nu numai

21
Idem, p. 67.
22
M. AVRAM, C, Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2010, p. 1.
23
Ibidem.
24
N.C. DARIESCU, Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Editura C. H.
Beck, Bucuresti, 2008, p. 22.
25
N.C. ANITEI, Dreptul familiei, Ed. Hmangiu, Bucuresti, 2012, p. 70.
relaţiile dintre soţ̧i cu privire la bunuri, dar şi raporturile pecuniare dintre aceştia şi terţ̧e persoane cu
care intră în contact.
Regimul matrimonial a fost definit ca un ansamblu de reguli care ocârmuiesc chestiunile de
ordin pecuniar ce se nasc din uniunea soţ̧ilor prin căsă̆torie sau ca un corpus specific care determină̆
statutul patrimonial al soţ̧ilor sau ca un ansamblu de norme juridice care guvernează̆ raporturile dintre
soţ̧i cu privire la drepturile şi obligaţiile pecuniare ale vieţîi conjugale, precum şi relaţiile care privesc
gestionarea acestora.
În sens larg, regimul matrimonial desemnează ansamblul de norme juridice care
reglementează raporturile patrimoniale dintre soţi şi terţi (rude în linie dreaptă sau colaterala, afini,
creditori)26.
În sens restrâns, prin regim matrimonial se înţelege totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile dintre soţi cu privire la bunurile şi datoriile acestora. O serie de raporturi
patrimonieale care derivă din căsătorie, precum obligaţia legală de întreţinere, drepturile succesorale,
nu fac obiectul regimurilor matrimoniale27.
Regimurile matrimoniale pot fi grupate după mai multe criterii şi anume: după izvorul lor,
după structura lor şi după caracterul normelor.
Pe de o parte, după izvorul lor, regimurile matrimoniale sunt legale şi convenţionale. Regimul
matrimonial legal se aplică atunci când soţii nu au incheieat o convenţie matrimonială, iar regimurile
convenţionale îşi au izvorul în convenţia matrimonială.
Pe de altă parte, după structura lor, regimurile matrimoniale sunt comunitare, de separaţie şi
mixte28. Regimurile comunitare presupun existenţa unei mase de bunuri comune, în timp ce regimurile
de separaţie se caracterizează prin patimonii distincte ale soţilor. Regimurile matrimoniale mixte sunt
acelea care prezintă caracteristici specifice atât comunităţii, cât şi separaţiei de bunuri (de exemplu,
participarea la achiziţii)29.
De asemenea, după caracterul normelor, regimurile matrimoniale sunt imperative şi
secundare. Regimul primar imperativ cuprinde un set de reguli de la care soţii nu pot deroga şi se
aplică indiferent de regimul matrimonial ales. Regimurile secundare fac obiectul convenţiei
matrimoniale.

3.2. Regimul primar imperativ

26
P. VASILESCU, Regimuri matrimoniale, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 20.
27
M. AVRAM, op. cit., p. 168; S.P. GAVRILA, op. cit., , p.67.
28
L. CETEAN-VOICULESCU, Dreptul familiei. Note de curs si manual de seminar, Ed. Hamangiu,
Bucuresti, 2012, p. 83.
29
P. VASILESCU, Regimuri matrimoniale, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 109-
115.
 Alin. (2) al art. 312 NCC dispune că, indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate
deroga de la dispoziţiile acestei secţiuni. Se observă că în această̆ secţiune este reglementat regimul
primar, pe care îl definim ca fiind totalitatea normelor juridice care reglementează̆ raporturile stabilite
între soţ̧i sau între unul sau ambii soţ̧i, pe de o parte, şi terţ̧e persoane, pe de altă parte, raporturi ce au
drept obiect bunuri existente în momentul încheierii căsă̆toriei, dobândite pe parcursul acesteia,
precum şi obligaţiile contractate în legătură cu aceste bunuri sau în vederea îndeplinirii sarcinilor
căsă̆toriei şi care se aplică̆ tuturor că̆să̆toriilor indiferent de regimul matrimonial căruia îi sunt supuşi
soţ̧ii30.
Regimul primar este reglementat în art. 312 -338 NCC. El se referă̆ la efectele regimului
matrimonial, opozabilitatea lui, mandatul convenţional şi judiciar dintre soţ̧i, actele de dispoziţie care
pun în pericol grav interesele familiei, independent patrimonială a soţ̧ilor, dreptul soţ̧ilor la informare,
la încetarea, schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial, la locuinţa familiei şi cheltuielile
căsă̆toriei.
Statutul primar cuprinde regilile elementarea care se aplică̆ în cadrul raporturilor patrimoniale
dintre soţ̧i, precum şi celor existente între soţ̧i şi terţ̧i. Ele reglementează̆ doar cu caracter general,
principial raporturile raporturilor patrimoniale dintre soţ̧i. Statutul primar are caracter imperativ,
întrucât se aplică̆ în mod corespunză̆tor şi obligatoriu tuturor soţ̧ilor ca simplu efect al căsă̆toriei şi de
la el nu se poate deroga. Dat fiind faptul că̆ aceste reguli elemntare reprezintă̆ în fapt, un set de norme
imperative şi esenţiale, norme de aplicare imediată̆, indiferent de regimul matrimonial concre al soţ̧ilor,
aceste norme se impugn cu forţă obligatorie, trebuind respectate întocmai, fă̆ră̆ a se admite vreo
derogare de la ele prin voinţa părţilor31.

3. 3. Regimul comunităţii legale

La baza relaţiilor patrimoniale dintre soţ̧i ră̆mâne ca regim matrimonial, regimul

comunităţlegale, care cuprinde bunurile dobândite de fiecare dintre soţ̧i în timpul căsă̆toriei, cu
excepţia celor prevăzute de lege ce constituie bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţ̧i. Acestui regim i
s-au adus o serie de îmbunătăţiri. De exemplu, s-a prevăzut expres că̆ soţ̧ii, împreună său asociaţi cu
alte persoane, pot constiui societăţi, asociaţîi sau fundaţii, în condiţiile legii, aducând ca aport bunuri
comune, da, cu acrodul ambilor soţ̧i32.
Caracteristicile regimului comunităţîi legale sunt:
A) sub regimul comunităţîi soţ̧îi dobândesc două categorii de bunuri: bunurile proprii ale
fiecărui soţ̧ şi bunurile comune, în devălmăşie. Existenţa acestor mase distincte de bunuri, cărora le

30
N.C. ANITEI, Relaţiile patrimoniale dintre soţi potrivit dispoziţiilor din Noul Cod civil, ed.
Universul Juridic, Bucuresti, 2011, p. 13.
31
G. C. FRENTIU, Comenteriile Codului Civil. Familia., Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 146.
32
N.C. ANITEI, Dreptul familiei, op. cit., p. 76.
corespund şi două categorii de datorii (comune şi proprii) a fă̆cut că regimul comunităţîi să̆ fie
caracterizat ca fiind un regim de comunitate parţială.
B) este un regim facultativ, soţ̧îi putând să̆ aleagă̆ un regim complet diferit, regimul separaţiei
de bunuri, sau un regim asemănător, cel al comunităţîi convenţionale, prin convenţie matrimonială̆.
Numai în situaţia în care soţ̧ii nu înţeleg să̆ uzeze această facultate, regimul comunităţîi legale li se
aplică̆, în temeiul legii.
C) este un regim limitat imperativ. Din coroborarea art. 312 alin. (1) NCC cu art. 332 alin. (1)
NCC, potrivit căruia, “Prin convenţie matrimonială̆ nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţîi
absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute
de lege”, rezultă că o convenţie matrimonială̆ prin care s-ar opta pentru un alt regim matrimonial decât
cel prevăzut de lege este lovit de nulitate. De exemplu, viitorii soţ̧i său soţ̧ii nu ar putea opta pentru
regimul participărâi la achiziţii. Totuşi, prin convenţie matrimonială̆, soţ̧îi pot lărgi sau restrânege
comunitatea legală̆ de bunuri, pot institui obligativitatea acordului ambilor soţ̧i pentru încheierea
anumitor acte de administrare, pot să̆ convină̆ includerea unei clauze de preciput sau să̆ stabilească̆
modalitatea de lichidare a comunităţîi convenţionale. Deci caracterul imperativ al regimului
comunităţîi legale este limitat de faptul că̆ viitorii soţ̧i său soţ̧îi au posibilitatea de a reglementa, prin
convenţie matrimonială̆, anumite aspecte derogatorii de la dispoziţiile regimului comunităţîi legale.
D) este compatibil cu clauzele prevăzute de art. 367 NCC care îl transformă̆ în regim
convenţional.
E) poate fi modificat oricând şi de câte ori doresc soţ̧ii, după̆ trecerea a cel puţîn un an de la
încheierea căsă̆toriei (art. 369 NCC)33.
Regimul matrimonial al comunităţii legale de bunuri încetează prin moartea unuia dintre soţi,
declararea judecătorească a morţii, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei sau ca urmare a modificării
acesteia în timpul căsătoriei. Articolul 355 alin. (3) din Codul civil reglementează încetarea
comunităţii prin decesul unuia dintre soţi, în timp ce art. 356 arata că prin desfacerea căsătoriei
încetează şi regimul comunităţii legale. În cazul defacerii căsătoriei, data încetării regimului
matrimonial este dată introducerii cererii de divorţ, cu excepţia cazului în care soţii solicită instanţei de
tutela să constate o altă dată, respectiv cea a separaţiei de fapt. Încetarea comunităţii legale conduce la
lichidarea acesteia34.

3.4. Regimul separaţiei de bunuri

Acest regim este reglementat de către noul Cod civil şi are ca sursă fie convenţia
matrimonială̆ încheiată, după̆ caz, înainte de căsă̆torie [art. 330 alin. (2) NCC] sau în timpul căsă̆toriei
(art. 369 NCC) fie hotărărea judecătorească pronunţ̧ată la cererea uneia dinte soţ̧i atunci când celălalt
33
M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p.173.
34
L. IRINESCU, op. cit., p. 101.
soţ̧ încheie acte care pun în pericol grav interesele patrimoniale ale familiei, în această̆ urmă ipoteză,
desigur regimul separaţiei înlocuieşte regimul comunităţîi legale sau al comunităţîi convenţionale [art.
370 alin. (1) NCC]35.
Acest regim are ca şi esenţă disocierea intereselor de ordin pecuniar ale soţ̧ilor. Astfel că în
principiu, patrimoniile soţ̧ilor sunt şi ră̆mân distincte, atât în component activă, cât şi în cea pasivă̆, cu
unele puncte de convergenţă generate de aplicare unor corrective de sorginte legală̆ sau convenţională.
Regimul separaţiei de bunuri funcţionează după̆ reguli ce cultivă̆ în mod pronunţ̧at
independent fiecăruia dintre soţ̧i, emblematică acestui tip de organizare matrimonială̆. Sub reverva de
a-şi îndeplini obligaţia privind contribuţia la cheltuielile căsă̆toriei (art. 325 NCC), fiecare îşi
administrează̆, foloseşte şi dispune de bunurile proprietate exclusivă̆ fă̆ră̆ nicio ingerinţă din partea
celuilalt; cu toate acestea, nu se vorbeşte de puteri discreţionare ale fiecăruia dintre soţ̧i, pentru că̆
regula este considerabil atenuată prin mecanismul de cogestiune a unor bunuri instituit prin normele
regimului primar imperativ – se au în vedere, îndeosebi, prevederile art. 322 NCC care stabilesc
cerinţa consimţământului scris al soţ̧ului necontractant pentru valabilitatea oricărui act de dispoziţie
privitor la drepturile asupra locuinţei familiei, precum şi asupra bunurilor care garnisesc locuinţa
familiei, chiar dacă̆ bunul în discuţie ar fi proprietatea exclusive a unuia dintre soţ̧i36.
Dată fiind separaţia de patrimonii, desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsă̆toriei ar trebui să̆
fie lipsită̆ de complicaţia lichidărâi regimului matrimonial. Acest lucru nu se întâmplă, traiul comun
transcede segmentul personal al relaţiilor dintre soţ̧i şi imprimă o oarecare coeziune patrimonială̆,
valabilă̆ ca intensitate în funcţie de o diversitate de factori, inclusiv durata acestui regim raportat la
căsă̆tori, astfel că dizolvarea regimului separaţiei presupune clarificarea legăturilor patrimoniale ce au
luat naştere între soţ̧i37.
S-a opinat că regimul separaţiei de bunuri se situează̆ la antipodul regimurilor comunitare,
este un regim separatist, cel mai individualist şi care oferă̆ cea mai mare independenţă patrimonială a
soţ̧ilor, tinzând să̆ realizeze cea mai completă̆ disociere a intereselor acestora38.
Separaţia de bunuri este considerată̆ în literatura juridică̆ franceză, mai puţîn un regim decât o
absenţă contrară̆ naturii lucrurilor, căci este inevitabil ca viaţa comună̆ să̆ antreneze o anumită̆ unitate
de interese şi mai ales o anumită̆ confuziune a intereselor.
Totuşi, această opinie a fost contestată̆ de întreaga doctrină franceză, care este unanimă̆ în a
considera că̆ separaţia de bunuri este un veritabil regim matrimonial, datorită̆ unor dispoziţîi ca acelea
care se referă̆ la contribuţia la cheltuielile căsă̆toriei, solidaritatea menajeră̆, protecţia căminului
familial, transferuri judiciare de putere, care arată că bunurile soţ̧ilor sunt grevate de o afecţiune

35
T. BODOASCA, Regimul separaţiei de bunuri in reglementarea noul Cod civil, Dreptul nr.
11/2010, p. 56.
36
F. EMESE, op. cit., p. 84.
37
Ibidem.
38
N. C. ANITEI, Dreptul familiei, op. cit., p.79.
familială̆, de existenţa unei prezumţîi de indiviziune şi supuse recurgerii la diverse mecanisme, cum ar
fi îmbogăţirea fă̆ră̆ justă cauză sau societatea de fapt, care dezvoltă̆ un spirit comunitar39.
Unii autori califică regimul separaţiei de bunuri drept un regim al neîncrederii şi al egoismului
în care fiecare soţ̧ agoniseşte numai pentru el. Separaţia de bunuri se poate dovedi un regim just dacă̆
există o egalitate economică̆ între soţ̧i şi aceştia intră în căsnicie cu averi sensibil egale40.
Separaţia de bunuri încetează între soţi odată cu încetarea sau desfacerea căsătoriei. De
asemenea, soţii pot modifica prin convenţie matrimonială regimul separaţiei chiar în timpul căsătoriei.
Regimul separaţiei de bunuri se caracterizează prin existenţa unot patrimonii complet separate, prin
urmare, lichidarea regimului nu implică un partaj propriu-zic. Pentru bunurile pe care soţii le-au
dobândit în comun, se aplică regulile de drept comun privind partajul41.

3. 5. Regimul comunităţii convenţionale

Regimul comunităţii convenţionale este reglementat de art. 366-368 din Codul civil. Viitorii
soţi şi soţii pot opta pentru regimul comunităţii convenţionale prin convenţie matrimonială înainte de
încheierea căsătoriei sau după un an de la încheierea ei.
Clauzele inserate de soţi în convenţia matrimonială trebuie să fie în concordanţă cu
prevederile art. 367 din Codul civil. Aceste clauze constituie o derogare de la regimul comunităţii
legale, care reprezintă regimul de drept comun în materia drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale
soţilor. Astfel, soţii au posibilitatea să extindă sau să restrângă comunitatea de buni, pot insera clauze
privind modalitatea de administrare a bunurilor, pot insera o clauză de preciput sau modalităţi de
lichidare a comunităţii convenţionale42.
În timpul căsă̆toriei, regimul comunităţîi convenţionale poate fi schimbat cu un alt regim
matrimonial, prin act autentic notarial şi cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru încheierea
convenţiilor matrimoniale43.
Regimul matrimonial al comunităţii convenţionale încetează odată cu moartea unuia dintre
soţi, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei ori prin schimarea regimului matrimonial prin convenţie44.

39
Ibidem.
40
T. IONASCU, Regimul matrimonial legal în cadrul revizuirii Codului roman, Studii, nr. 2/1948, p.
19.
41
L. IRINESCU, op. cit., p. 106.
42
L. IRINESCU, op. cit., p. 107.
43
F. EMESE, op. cit., p. 86.
44
L. IRINESCU, op. cit., p. 109.