Cap.

2 - Condiţiile de fond
1. Noţiuni introductive privind condiţiile încheierii căsătoriei

Pentru încheierea unei căsătorii valabile şi obţinerii recunoaşterii acesteia, legiuitorul a

prevăzut îndeplinirea unor cerinţe legale, pe care Codul civil le împarte în două categorii şi anume:
condiţiile de fond şi condiţii de forma şi totodată, în prezenţa unor împrejurări, determinate expres, a
interzis încheierea căsătoriei. Această distincţie denotă menirea în cazul căsătoriei cu element de
extraneitate, deoarece, din punct de vedere al condiţiilor de fond, fiecare dintre viitorii soţi se va
supune legii naţionale, în timp ce, condiţiile de forma vor fi guvernate de legea locului unde se
celebrează căsătoria.
Condiţiile legale în vederea încheierii căsătoriei sunt reglementate în Codul civil în Cartea a II-
a, Titlul II, Capitolul II, intitulat "Încheierea căsătoriei". În Secţiunea 1 sunt reglementate condiţiile de
fond pentru încheierea căsătoriei, iar în Secţiunea a 2-a condiţiile de formă. În privinţa condiţiilor de
formă, prevederile Codului civil se completează cu dispoziţiile Legii nr. 119/1996 privind actele de
stare civilă, republicata, şi cu cele ale Metodologiei de aplicare unitară care fac obiectul H.G. nr.
64/20111.
Condiţiile de fond au sarcina de a asigura că încheierea căsătoriei se face în vederea întemeierii
unei familii solide, de care persoane care au această aptitudine morală şi fizică de a o întemeia şi de
asemenea, de a asigura exprimarea unui consimţământ liber şi conştient al celor care urmează să se
căsătorească.
Prin condiţiile de fond ale căsătoriei se înţeleg acele împrejurări pozitive sau negative, de a
căror existenţă la momentul încheierii depinde valabilitatea ei. Astfel, condiţiile de fond se clasifica în
cerinţe legale, adică condiţii de fond pozitive şi impedimente la căsătorie, adică condiţii de fond
negative.
În sens restrâns, condiţiile de fond pozitive sunt acele manifestări, stări de fapt care trebuie să
existe la momentul când se încheie căsătoria. Prin condiţiile de fond negative, cunoscute şi sub
denumirea de impedimente sau piedici la căsătorie, înţelegem acele împrejurări de fapt sau de drept în
prezenţa cărora căsătoria este oprită, adică nu trebuie să existe pentru a se putea încheia căsătoria.
Aceasta clasificare prezintă interes practic, şi anume, îndeplinirea condiţiilor de fond în sens
restrâns trebuie dovedită de către viitorii soţi, iar impedimentele se invoca de către cel de-al treilea,
împotriva celor ce vor să se căsătorească, pe calea opoziţiei la căsătorie sau de către ofiţerul de stare
civilă prin întocmirea unui proces-verbal în care se arata cauzele constatate de el personal care se opun
la încheierea căsătoriei2.
În înţeles larg, condiţiile de fond cuprind atât pe cele pozitive, cât şi pe cele negative, adică
piedici la căsătorie, în sens restrâns.
1
M. Of. nr. 151 din 2 martie 2011.
2
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 27.
 După caracterul lor, condiţiile de fond cuprind următoarele categorii: condiţii privitoare la
aptitudinea fizică de a încheia căsătoria, condiţii privitoare la aptitudinea psihică de a încheia căsătoria
şi condiţii privitoare la aptitudinea morală de a încheia căsătoria.
Din prima categorie fac parte diferenţa de sex şi vârsta matrimonială. Din a doua categorie de
condiţii fac parte următoarele: existenţa unui consimţământ neviciat, inexistenta alienaţiei şi a
debilitaţii mintale, iar din cea de-a treia categorie fac parte acele condiţii de fond care opresc bigamia,
care opresc căsătoria pentru legături de rudenie, pentru motive de adopţie sau tutela.
S-a arătat că aceasta clasificare are un caracter relativ, deoarece unele condiţii de fond ale
căsătoriei pot să fie încadrate, în acelaşi timp, în mai multe categorii. Astfel, vârsta legală pentru
căsătorie este prevăzută de lege nu numai în considerarea asigurării aptitudinii fizice a viitorilor soţi, ci
şi în considerarea unor raţiuni privind dezvoltarea intelectuală şi morală a viitorilor soţi; condiţiile
privind bigamia şi oprirea căsătoriei între rude sunt prevăzute de lege nu numai pentru consideraţii de
ordin moral, ci şi pentru raţiuni de eugenie; condiţia privitoare la sănătatea mintală a viitorilor soţi are
ca scop nu numai să asigure consimţământul conştient al viitorilor soţi, ci şi o comuniune intelectuală
şi morală între soţi, precum şi descendenţi sănătoşi3.
Astfel, pentru a se putea încheia căsătoria, trebuie îndeplinite următoarele condiţii de fond -
pozitive: condimtamantul la căsătorie, vârsta matrimonială şi diferenţa sexuală.
Condiţiile de fond negative, denumite şi impedimente sau piedici la căsătorie, sunt: bigamia,
existenta rudeniei în gradul prevăzut de lege între viitorii soţi, adopţia, tutela, alienaţia şi debilitatea
mintală.
Ca natura juridică, impedimentele sunt limite legale ale capacităţii matrimoniale sau ale
dreptului de a încheia o căsătorie (incapacitaţi speciale). Într-adevăr, dreptul de a încheia o căsătorie
este un drept fundamental al persoanei, consacrat de art. 48 alin. (1) din Constituţie şi art. 12 din
CEDO, dar exercitarea lui se supune legilor fiecărei ţări, care stabilesc în concret care sunt condiţiile
legale pentru încheierea valabilă a căsătoriei. La baza impedimentelor stau raţiuni de ordin biologic,
psihologic, social şi moral4.
Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate după criteriile: în funcţie de sancţiunile care
intervin în caz de nerespectare, pe de o parte şi după persoanele între care există impedimente,
respectiv din punct de vedere al opozabilităţii lor, pe de altă parte.
În ceea ce priveşte primul criteriu, impedimentele pot fi dirimante şi prohibitive. Cele dirimante
prezintă condiţii a căror neîndeplinire atrage nulitatea relativă şi anume: bigamia, existenta rudeniei în
gradul prevăzut de lege între viitorii soţi, adopţia, alinatia şi debilitatea mintală., în timp ce,
impedimentele prohibitive nu afectează valabilitatea căsătoriei, ci atrage doar sancţiuni administrative
pentru ofiţerul de staren civilă care a celebrat căsătoria în dispreţul lor.

3
Idem, p. 28.
4
M. AVRAM, Institutia familiei in noul Cod civil, Bucuresti, 2010, p. 46.
 Din cea de-a doua categorie fac parte impedimentele absolute şi cele relative. Cele absolute
opresc căsătoria unei anumite persoane doar cu o altă persoană şi sunt: bigamia şi alienaţia şi
debilitatea mintală, iar impedimentele relative opresc căsătoria unei persoane doar cu o altă persoană şi
anume: rudenia în gradul prevăzut de lege, adopţia şi tutela.
Precizăm că nu trebuie făcută confuzie între această clasificare cu aceea a nulităţilor în absolute
şi relative. De exemplu, rudenia este un impediment relativ, deoarece interzice căsătoria între
persoanele care sunt rude, dar sanciunea care se aplică în cazul încălcării acestui impediment este
nulitatea absolută5.

Condiţiile de fond pozitive

1) Consimţământul la căsătorie

Consimţământul la căsătorie reprezintă manifestarea de voinţa prin care fiecare dintre viitorii
soţi îşi exprima decizia de a încheia căsătoria6.
Cerinţa consimţământului este prevăzută de numeroase acte normative interne şi internaţionale,
precum următoarele: art. 48 alin. (1) din Constituţie; art. 258 alin. (1), art. 271 şi art. 287 din noul Cod
civil; art. 32. Alin. (1) din Legea nr. 119/1996; art. 16 păr. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului; art. 23 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; preambulul; art. 1-3
din Convenţia O.N.U privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi
înregistrarea căsătoriei etc. Condiţia consimţământului la căsătorie, impuse de actele normative
enumerate mai sus, denotă, pe de o parte, libertatea căsătoriei şi, pe de altă parte, faptul că suntem în
prezenţa unui act juridic de natura civilă7.
În materie de acte juridice în general, noţiunea de consimţământ constituie, aşa cum am mai
spus, manifestarea de voinţă a unei persoane cu intenţia de a produce efecte juridice, pe de o parte şi
întâlnirea corespunzătoare a voinţelor, acordul voinţelor, pentru a cosntitui între ele un raport juridic,
pe de altă parte.
Potrivit actelor normative interne şi internaţionale prezentate anterior, consimţământul este de
esenţa căsătoriei şi trebuie să întrunească următoarele condiţii de validitate: să existe; să provină de la
o persoană cu discernământ; să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exprimat liber,
adică să nu fie afectat de vicii; să fie exprimat personal de către viitorii soţi şi în aceeaşi împrejurare;
să fie exprimat în faţa ofiţerului sau delegatului de stare civilă şi a doi martori; să fie actual, adică
exprimat în momentul încheierii căsătoriei.

5
Idem, p. 47.
6
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BALANESCU, AL, BAICOIANU, Tratat de drept civil roman, vol. II, Ed.
All Beck, Bucuresti, 2002, p. 493.
7
T. BODOASCA, A. DRAGHICI, I. PUIE, op. cit., p. 55-56.
 Înainte de toate, cerinţa fundamentală şi indispensabilă a actului juridic al căsătoriei este
existenţa consimţământului, însă aceasta nu e suficient şi de aceea, condiţiile prezentate mai sus
trebuie îndeplinite cumulativ.
Consimţământul la căsătorie nu există atunci când, pur şi simplu, nu a fost exprimat. Lipsa
consimţământului poate fi determinată de factoti obiectivi sau subiectivi, care afectează capacitatea
intelectivă sau volitiva a persoanei. Persoană poate ajunge în situaţia de a nu-şi da seama de realitatea
înconjurătoare sau nu-şi poate dirija faptele sale datorită unor împrejurări generate chiar de ea ori de
fapta unui terţ, cum ar fi, spre exemplu, starea de beţie completă involuntară sau voluntară ori starea de
hipnoză8.
Consimţământul la căsătorie se realizează prin răspunsul afirmativ la întrebările adresate
viitorilor soţi de către ofiţerul de stare civilă, în sensul încheierii căsătoriei lor. În situaţia în care vor să
încheie căsătoria un cetăţean roaman şi un străin sau doi cetăţeni străini, dacă unul sau ambii soţi nu
cunosc limba romana, precum şi atunci când unul sau ambii viitori soţi sunt surdomuri,
consimţământul lor se va exprima prin intermediul unui interpret autorizat, încheindu-se astfel un
proces-verbal.
Lipsa consimţământului la încheierea căsătoriei poate fi materială sau psihică şi se referă fie la
voinţa unuia, fie la voinţa ambilor soţi.
Datorită formalităţilor prealabile încheierii căsătoriei, precum şi instituirii unei proceduri
specifice de urmat în vederea realizării actului juridic al căsătoriei, lipsa materială a consimţământului
este mai greu de imaginat decât în cazul altor acte juridice. Teoretic, ne-am afla într-o asemenea
situaţie când ofiţerul de stare civilă ar declara încheiată căsătoria în lipsa unuia sau ambilor soţi (ştiut
fiind că în materie de căsătorie reprezentarea nu este permisă) sau în ciuda răspunsului negativ ori a
refuzului de a răspunde a unuia sau a ambilor soţi9.
Lipsa psihică exista atunci când unul dintre viitorii soţi, deşi este lipsit de facultăţile sale
mintale, totuşi, el răspunde afirmativ la întrebarea ofiţerului de stare civilă.
Astfel, spunem că, lipsa psihică a consimţământului poate fi reţinută în cazul persoanelor care
nu au voinţă conştientă, adică a celor lipsite în mod vremelnic de facultăţi mintale sau care suferă de
alienaţie ori de debilitate mintală. Căsătoria celui vremelnic lipsit de facultăţi mintale este oprită, dar
numai pe timpul cât nu are discernământul faptelor sale. În privinţa acestor persoane starea de
vremelnică lipsa a discernământului - datorată unor cauze precum etilismul, unele afecţiuni psihice
exceptând alienaţia sau debilitatea mintală - interesează numai sub aspectul existenţei
consimţământului în momentul încheierii căsătoriei. În schimb, căsătoria alienatului sau a debilului
mintal este interzisă, inclusiv în perioadele de luciditate pasageră, din considerente care privesc cerinţa

8
Ibidem.
9
E. FLORIAN, op. cit., p. 23.
consimţământului, dar şi interesul de ordin medical şi social al prevenirii riscului unor descendente
nesănătoase10.
În plus, doctrină şi practica judiciară au considerat că situaţiile în care nu există consimţământ
la căsătorie sunt următoarele, pe care le vom prezenta în continuare.
Prima situaţie este atunci când unul dintre soţi este în eroare-obstacol, distructivă de voinţă, cu
privire la natura actului juridic pe care îl încheie. Aceasta înseamnă că una din persoane este convinsă
că îşi exprima hotărârea că încheie un alt act juridic, de exemplu, o logodnă şi această poartă
denumirea de error în negotium.
Cea de-a doua situaţie e aceea în care o persoană are convingerea că îşi dă consimţământul de a
se căsători cu o altă persoană, fapt ce denotă că se afla într-o eroare asupra identităţii persoanei cu care
încheie căsătoria şi anume, error în personam.
O altă situaţie este atunci când unul dintre soţi, sau chiar ambii, prezenţi pentru a încheia
căsătoria, răspund negativ sau nu răspund nimic la întrebarea dacă vor să se căsătorească, adresată de
ofiţerul de stare civilă, iar delegatul declara persoane căsătorite totuşi, chiar dacă acestea nu şi-au
exprimat consimţământul la căsătorie în condiţiile legii.
De asemenea, consimţământul lipseşte şi atunci când o persoană îşi exprima consimţământul în
alt scop decât acela de a încheia o familie, de a se supune statutului legal al căsătoriei şi în plus, nu s-
au stabilit raporturi conjugale între cei care s-au căsătorit, căsătorie ce poartă denumirea de căsătorie
fictivă. Un bun exemplu pentru această situaţie ar fi cazul căsătoriilor încheiate doar cu scopul de a
evita condiţiile de intrare şi şedere a străinilor şi pentru a obţine dreptul de şedere în România, aceasta
fiind o căsătorie de convenienţă.
Chiar şi atunci când unul dintre viitorii soţi este alienat 11 sau debil mintal12 lipseşte
consimţământul la căsătorie, deoarece căsătoria acestora este interzisă chiar în perioadele de luciditate
trecătoare.
Cea de-a doua condiţie de validitate pe care trebuie să o îndeplinească consimţământul este că
acesta trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, adică de la o persoană care are în
acelaşi timp, capacitate intelectivă şi capacitate volitivă. În art. 299 din noul Cod civil, se
reglementează lipsa discernământului distinct de alienaţia şi debilitatea mintală.

10
Idem, p. 24.
11
Starea de alienatie mintala se instaleaza in cursul vietii unei persoane si exprima instrainarea acesteia
de propriul sau psihic si de interrelatiile sociale; alienatul mintal manipuleaza cu dificultate realitatea
inconjuratoare, reactioneaza in raport de propria sa lume si prin aceasta, iese din sfera realului, nu are
capacitatea de a nega sau evalua actele sale, deoarece prierde simtul critic - dominat de imaginatia sa,
pierde sensul axiologic al adaptarii, la norme de conduita. A se vedea D. PERJU-DUMBRAVA,
Expertiza medico-legala in practica judiciara, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 258.
12
Debilitatea mintala este nativa. Ea reprezinta o stare marginala limita intre normalitate si boala
psihica, cu afectarea predominanta a functiilor de cunoastere si exprima o dezvoltare dizarmonica a
personalitatii, care determina incapacitatea persoanei, permanenta sau episodica, de integrare in
ambianta sociala. A se vedea D. PERJU-DUMBRAVA, op. cit., p. 259.
 Astfel, discernământul consta în aptitudinea psihică a unei persoane de a înţelege semnificaţia
actelor sale, de a discerne între ceea ce este licit şi ilicit. În principiu, orice persona care are capacitate
de exerciţiu se prezuma că are discernământ. Potrivit legislaţiei în vigoare, este anulabila căsătoria
încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ. Interdicţia de a încheia căsătoria subzista
pentru intervalul de timp în care unul dintre viitorii soţi se afla în imposibilitatea de a consimţi în mod
conştient la încheierea căsătoriei. După cum s-a arătat în doctrină şi în jurisprudenţa, stările de
inconştienţă, starea de mânie oarbă, tulburările mintale grave, starea de beţie totală sau hipnoză sunt
tipice prin a exclude luciditatea13.
Este vorba despre situaţiile în care unul dintre soţii prezenţi în faţa ofiţerului de stare civilă
răspunde afirmativ la întrebarea pusă de acesta, însă el, în momentul respectiv, este lipsit de facultatea
sa mintală. Acesta este oprit să încheie căsătoria, deoarece în timpul cât este lipsit de facultăţile sale
mintale nu are discernământul faptelor sale şi astfel, nu poate exprima un consimţământ conştient.
De asemenea, consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice atunci când: consimţământul a fost dat în glumă, din
prietenie, curtoazie sau pură complezenţă (servianilitate, amabilitate); consimţământul a fost dat cu o
rezervă mintală, cunoscută de destinatarul acesteia; consimţământul a fost dat sub o condiţie pur
potestativa din partea celui care se obiga; consimţământul dat este prea vag 14. Exprimarea
consimţământului la încheierea unui act juridic, fără intenţia de a produce efecte juridice, conduce la
nulitatea absolută a căsătoriei15.
Pe de altă parte, consimţământul, pentru a fi valabil, trebuie să fie liber, adică neviciat.
Consimţământul la căsătorie este liber, în sensul că au fost înlăturate limitările de castă, rasiale,
religioase şi juridice în ceea ce priveşte libera alegere a viitorilor soţi. În sens juridic, consimţământul
liber la căsătorie înseamnă lipsa viciilor de consimţământ.
La fel ca în dreptul comun, în materie de căsătorie, potrivit art. 298 alin. (1) C. civ., viciile de
consimţământ sunt eroarea, dolul şi violenta, dar, aşa cum vom vedea, prezintă unele trăsături
caracteristice. Astfel, reglementarea viciilor de consimţământ în materia căsătoriei prezintă unele
particularităţi faţă de dreptul comun datorită naturii juridice şi importanţei sociale a căsătoriei.
Propriu-zis, eroarea, dolul şi violenta sunt vicii alea voinţei, iar nu ale consimţământului înţeles
că acord de voinţe16. Ele nu sunt suficient de puternice pentru a distruge, a înlătura voinţa, însă sunt
îndeajuns de grave pentru a altera manifestarea de voinţă, fiind de presupus că în lipsa acestora actul

13
L. IRINESCU, op. cit., p. 31.
14
Ibidem.
15
C.T. UNGUREANU, Drept civil. Partea generala. Persoanele., ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti,
2013, p. 132-133.
16
In doctrina clasica se intrebuinteaza cu predilectie termenul mai riguros de "vicii ale vointei",
considerandu-se ca acela de "vicii ale consimtamantului" este o extensie improprie a notiunii de
"consimtamant" - care ar trebui rezervata de legiuitor pentru desemnarea acordului de vointe in
actele juridice bilaterale. (C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BALANESCU, AL, BAICOIANU, Tratat de
drept civil roman, vol. I, Ed. All, Seria "Restitio", Bucuresti, 1996, p. 78, p. 81-89).
juridic nu s-ar fi încheiat. Pentru vicierea consimţământului la căsătorie, este absolut necesară existenţa
capacităţii intelective a persoanei, capacitate care, datorită necunoaşterii sau cunoaşterii false a
realităţii, a fost deturnată de la această realitate. Altfel spus, deşi capacitatea intelectivă este deplină,
faţă de informaţiile primite de persoană sau influenţele la care este supusă, este deturnată de realitate.
Eroarea - definită în general că falsa reprezentare a realităţii în momentul încheierii actului
juridic, constituie viciu de consimţământ, potrivit art. 298 alin. (2) C. civ, numai dacă priveşte
identitatea fizică a celuilalt soţ. Raţiunea reglementarii acestei forme a erorii consta în aceea că, în
materia căsătoriei, considerarea persoanei constituie cauza determinanta pentru încheierea ei. Eroarea
asupra stării civile a celuilalt viitor soţ (unul dintre soţi a mai fost căsătorit sau are unul ori mai mulţi
copii din afara căsătoriei sau dintr-o căsătorie anterioară 17) nu constituie viciu de consimţământ la
căsătorie. De asemenea, orice altă eroare (spontană, neprovocata), cum ar fi asupra calităţii fizice sau
psihice, asupra caracterului, temperamentului, în privinţa pregătirii profesionale, condiţiei sociale sau
materiale, rămâne irelevanta sub aspectul valabilitaţii căsătoriei18. Reglementarea, restrictiva
comparativ cu dreptul comun, a fost explicată prin preocuparea legiuitorului de a preveni eludarea
dispoziţiilor privitoare la desfacerea căsătoriei (mai ales a celor de natura procesuală) pe calea, mai
lesnicioasa, a desfiinţării acesteia19.
Dat fiind condiţiile de solemnitate şi de publicitate impuse încheierii actului juridic al căsătoriei
- prezenţa personală şi concomitentă a viitorilor soţi, precum şi a doi martoti, identificarea viitorilor
soţi de către ofiţerul de stare civilă - la care se mai adauga faptul că, în mod obişnuit, căsătoria este
precedată de o perioadă, dacă nu de logodnă, de prietenie şi de cunoaştere reciprocă, practic, vicierea
consimţământului prin eroare este aproape exclusă.
Dolul - este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a celuilalt soţ prin
utilizarea de manopere frauduloase, în scopul de a-l determina să încheie căsătoria 20. Dolul presupune
un element subiectiv, care constă în intenţia de a induce în eroare şi un element obiectiv, material, care
constă în utilizarea de mijloace viclene prin care celălalt soţ este indus în eroare. Aceste mijloace
viclene pot fi: comisive (acţiuni) - atunci când unul din viitorii soţi induce o anumită calitate pentru a
determina pe celălalt soţ să consimtă la încheierea actului juridic al căsătoriei, şi omisive (inacţiuni) -
atunci când unul dintre viitorii soţi ascunde un anumit aspect sau o anumită stare care, dacă ar fi
cunoscută de celălalt, acesta nu ar mai consimţi la încheierea căsătoriei; trebuie să fie vorba de
elemente esenţiale pentru celălalt, pe care, dacă le-ar cunoaşte, nu s-ar mai căsători.

17
G. C. Frentiu, Comentariile Codului civil. Familia, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 44.
18
Trib. Suprem, sectia civila, decizia nr. 150/1979 si decizia civila nr. 615/1970, Legislatia
familiei..., p. 265-267.
19
T. R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1965, p.
137.
20
G. Boroi, L. Stanciulescu, Institutii de drept civil in reglementarea noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 105.
 Când dolul se materializează prin inacţiuni, se numeşte dol prin reticenţă. Aceasta manoperă
dolosivă manifestată în formă omisiva presupune că unul dintre soţi să păstreze tăcerea asuprea unor
împrejurări pe care, dacă ar fi fost de buna-credinţă, ar fi trebuit să le aducă la cunoştinţa celuilalt soţ21.
În practiva judiciară s-a reţinut vicierea consimţământului prin dol prin reticienta atunci când
soţia a ascuns starea de graviditate rezultată din relaţiile intime avute înainte de căsătorie cu un alt
bărbat22, când a fost ascunsă boală gravă, incompatibilă cu desfăşurarea normală a vieţii de familie 23,
când a fost ascunsă o neputinţă maladivă de a avea copii 24 sau de a realiza actul sexual25, malformaţie
genitală care nu constituie o nediferenţiere sexuală, ci are caracterul unei maladii 26. Dacă nu se face
dovada că soţul parat suferea de o boală gravă la încheierea căsătoriei, boala fiind ascunsă soţului
reclamant, nu se poate reţine nulitatea căsătoriei pentru dol prin reticenţă27.
Pentru a vicia consimţământul, dolul trebuie să îndeplinească două condiţii: să provină de la
celălalt soţ şi să fie determinant. Caracterul determinant se analizează de la caz la caz de către
instanţele de judecată, care trebuie să ţină seama de experienţă de viaţă, pregătirea şi alte date
referitoare la cel care se pretinde victima a mijloacelor viclene28.
Nu atrage anularea căsătoriei ascunderea unor afecţiuni minore şi vindecabile, precum nevroză
astenică sau afecţiuni ginecologice. În schimb, imposibilitatea de a procrea constituie o afecţiune gravă
care poate conduce la anularea căsătoriei.
Elementul asupra căruia poartă dolul trebuie să fie, desigur, determinant pentru luarea deciziei
privind căsătoria, în sensul că acela al cărui consimţământ a fost viciat nu ar fi încheiat-o dacă ar fi
cunoscut realitatea ascunsă prin manoperele dolosive, fie ele comisive ori omisive (nu este cauză de
nulitate ascunderea vârstei, a stării civile de copil din afara căsătoriei sau a situaţiei materiale).
În plus, fraudă la lege consta de asemenea într-o manoperă dolosivă, dar, spre deosebire de dol,
când una dintre părţi recurge la mijloace viclene pentru a induce în eroare cealaltă parte, în cazul
fraudei părţile acţionează de coniventa în dispreţul legii, fără ca voinţa autorilor actului juridic să fie în
vreun fel alterată29.
Violenta - este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de
natură să îi provoace o temere, care o determina să încheie căsătoria, pe care altfel nu ar fi încheiat-o30.
21
L. IRINESCU, op. cit., p. 32.
22
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1049/1976, in C. D. 1976, p. 160.
23
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2042/1976, in R. R. D. nr. 5/1977, p. 67; Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 764/1971, in R. R. D. nr. 1/1973, p. 119.
24
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 629/1975, in R. R. D. nr. 11/1976, p. 42.
25
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2042/1976, in R. R. D. nr. 5/ 1977, p. 67.
26
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1196/1972, in C. D. 1972, p. 199.
27
C. S. J., s. civ., dec. nr. 935/2003, in E. ROSU, Dreptul familiei. Practica judiciara., Ed. Hamangiu,
Bucuresti, 2007, p.3.
28
C. S. J., dec. civ. nr. 2196/1999, in D. TITIAN, A. CONSTANTIN, M. CIRSTEA, Codul familiei
adnotat, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007, p. 29.
29
Gh. Beleiu, Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei R. S. R. Bucuresti, 1989, p. 225.
30
G. BOROI, Drept civil. Partea generala. Persoanele, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p.
184.
Violenta trebuie să̆ aibă̆ un anumit grad de intensitate ori gravitate, apt să̆ siluiască̆ voinţa celui care
consimte la căsă̆torie. Ca şi în dreptul comun, violenţa poate fi fizică sau morală̆. Datorită̆ aceloraşi
condiţîi de formă ale căsă̆toriei, strict şi riguros reglementate de lege, violenţa fizică̆ este, practic,
aproape imposibil de întâlnit în această̆ materie; mai probabilă̆ poate fi existenţa unei cauze de violenţă
morală̆, dar aceasta nu poate să̆ constea în simpla temere reverenţiară̆ faţă de părinţi sau, eventual, alte
rude care ar putea exercita presiuni asupra viitorilor soţ̧i pentru încheierea căsă̆toriei. În orice caz, în
aprecierea existenţei şi impactului violenţei – indiferent de natură să – asupra viitorilor soţ̧i trebuie să̆
fie avută̆ în vedere situaţia concretă̆ a victimei, starea sa psihică̆, nivelul de educaţie etc.

Violenta cuprinde un element obiectiv, care constă în constrângere şi un element subiectiv, care
constă în teamă insuflata, care, conjugate, aduc atingere caracterului liber al manifestării de voinţă.
Constrângerea sau ameninţarea cu un rău poate privi atât persoana ameninţată, dar şi bunurile acesteia
şi poate fi exercitat chiar şi asuprea unei persoane apropiate viitorului soţ. De asemenea, ameninţarea
poate să provină atât de la celălalt soţ, cât şi de la un terţ. Atunci când violenta este exercitată de un
terţ, celălalt soţ trebuie să o cunoască sau să fi trebuit să o cunoască.
Pentru a vicia consimţământul, violenta trebuie să aibă un caracter determinant, trebuie să îi
insufle o temere victimei. Existenţa violenţei se apreciază ţinând cont de vârstă, starea socială,
sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut
influenţa starea acestuia la momentul încheierii căsătoriei (art. 1216 alin. (4) C. civ.). Simplă temere,
inspirată faţă de respectul şi afecţiunea faţă de o persoană nu viciază consimţământul, dacă acea
persoană nu a întrebuinţat şi alte mijloace violente31. Simplele afirmaţii ale unei persoane că este
însărcinată şi că, dacă nu va încheia căsătoria, o va avea pe conştiinţă atât pe ea, cât şi pe copil nu pot
fi considerate mijloace de natură să determine o persoană să încheie căsătoria32.
Totuşi, precizăm că, dată fiind publicitatea căsătoriei, cazurile de viciere a consimţământului la
încheierea căsătoriei prin violenţă, sunt extrem de rare în practică.
Pe de altă parte, consimţământul trebuie exprimat personal şi împreună de către viitorii soţi.
Drept urmare, consimţământul nu este valabil dacă este exprimat prin reprezentant ori soţii nu sunt în
acelaşi loc în momentul exprimării lui. Facem precizarea ca art. 287 alin. (2) C. civ. Oferă doar
posibilitatea încheierii căsătoriei în afară sediului serviciului de stare civilă şi, nicidecum că viitorii
soţi să fie, în acest moment, în locuri diferite. De fapt, în text, pentru această situaţie, se pune expres
condiţia respectării condiţiilor prevăzute de alin. (1), ceea ce înseamnă şi respectarea cerinţei
referitoare la prezenţa ambilor soţi în faţa ofiţerului de stare civilă33.
Consimţământul la căsătorie trebuie să existe chiar în momentul încheierii căsătoriei, adică
trebuie să fie actual, deoarece momentul exprimării acestuia este chiar momentul celebrării căsătoriei
31
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BALANESCU, AL, BAICOIANU, op. cit., vol. II, p. 502.
32
T. BODOASCA, Aspecte critice sau controversate din legislatia si doctrina romana cu privire la
conditiile incheierii casatoriei, in Dreptul nr. 3/2004, p. 106.
33
T. BODOASCA, A. DRAGHICI, I. PUIE, op. cit, p. 57.
ca negotium, conform art. 287 alin. (1) din Codul civil. Promisiunile de căsătorie, unilaterale sau
reciproce nu au valoare juridică, nu reprezintă un consimţământ anticipat şi nici nu are valoarea de
"antecontract" care să genereze obligaţia de a încheia căsătoria34.
De asemenea, consimţământul trebuie constatat nemijlocit de către ofiţerul de stare civilă,
care are obligaţia, conform art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, să vegheze ca acesta să fie liber şi
deplin exprimat. La rândul lui, art. 287 alin. (1) din Codul civil instituie cerinţa exprimării
consimţământului în mod public, în prezenţa a doi martori şi în faţa ofiţerului de stare civilă.
Consimţământul se exprimă prin răspunsuri succesive şi afirmative, date de către fiecare viitor
soţ, la întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă vrea să se căsătorească cu celălalt. Facem precizarea ca
tăcerea soţilor nu valorează consimţământ şi, bineînţeles, cerinţa exprimării consimţământului, exclude
posibilitatea consimţământului tacit.
În acest sens, faţă de dispoziţiile dara echivoc ale art. 287 alin. (1) din Codul civil şi ale art. 31
alin. (1) din Legea nr. 119/1996, care prevăd obligativitatea că viitorii soţi să-şi dea consimţământul în
mod public, respectiv să şi-l exprime în prezenţa ofiţerului de stare civilă şi a doi martori, este evident
că, în cauză, nu operează principiul qui tacet consentire videtur. Potrivit art. 32 din Legea nr.
119/1996, în cazul persoanelor care nu aud ori nu pot vorbi, consimţământul va fi luat prin interpret,
iar în cazul persoanelor care nu cunosc limba oficială în care se desfăşoară solemnitatea încheierii
căsătoriei, se va folosi un traducător, încheindu-se, în acest sens, un proces-verbal35.
În sfârşit, consimţământul nu se exprimă în general, ci trebuie să privească căsătoria unui
anumit bărbat cu o anumită femeie.
În dreptul comparat, legislaţia unor state oferă unele soluţii particulare în ceea ce priveşte
consimţământul la căsătorie36. Cu titlu de exemplu, evocam următoarele:
- În dreptul francez, potrivit art. 171 C. civ. fr., este permisă, în mod excepţional, încheierea
căsătoriei şi după decesul unuia dintre soţi, adică aşa-zisa căsătorie postumă. Pentru încheierea acesteia
se cer a fi întrunite două condiţii şi anume: să existe motive temeinice; din derularea formalităţilor
premergătoare încheierii căsătoriei să rezulte neechivoc că defunctul şi-ar fi exprimat consimţământul.
O astfel de căsătorie este supusă, însă aprobării preşedintelui Franţei. În exemplul dat, contrar
reglementărilor internaţionale, nu se realizează condiţia exprimării publice, personale şi în fata
autorităţii competente a consimţământului. Evident, se dă eficenta aşa-zisei promisiuni de căsătorie,
adică unui consimţământ anterior;
- Legislaţia civilă portugheză prevede obligativitatea consimţământului părinţilor la căsătoria
copiilor lor minori;
- În sistemul de drept islamic, căsătoria, fiind concepută ca un contract, se încheie, de fapt, între
părinţii viitorilor soţi;

34
E. FLORIAN, op. cit., p. 27.
35
T. BODOASCA, A. DRAGHICI, I. PUIE, op. cit, p. 57.
36
Idem, p. 58.
 - În dreptul ebraic, căsătoria încheiată înainte de vârsta majoratului nu se realizează că urmărea
consimţământului viitorilor soţi, ci prin contractarea acesteia de către părinţii lor.

2) Vârsta matrimonială

Stabilirea vârstei matrimoniale sau nubile este în strânsă legătură cu dezvoltarea fizică, psihică
şi intelectuală a viitorilor soţi, dezvoltare care trebuie să permită încheierea căsătoriei de către persoane
capabile să exprime un consimţământ valabil, dar şi să poată face faţă, din punct de vedere psihic,
intelectual şi fizic, inclusiv sexual, obligaţiilor căsătoriei.
În vechea reglementare, iniţial, art.4 codul familiei, a stabilit ca vârsta minimă pentru căsătorie
vârsta de 18 ani pentru bărbaţi şi 16 pentru femei. (alin1). Prin excepţie, în anumite condiţii şi pentru
motive temeinice, femeia se poate căsători începând cu vârsta de 15 ani (alin2).
... a modificat şi completat, printre altele, şi dispoziţiile din codul familiei referitoare la vârsta
matrimonială. Ulterior, dispoziţiile art.4 din codul familiei, aşa cum au fost modificate prin legea..., au
fost preluate de art.272 din noul cod civil.
Noile reglementări referitoare la vârsta matrimonială asigura respectarea principiului egalităţii
de tratament juridic dintre bărbat şi femeie sub aspectul vârstei lor nubile, adică la încheierea
căsătoriei, stipulat expressis verbis de unele acte normative internaţionale şi de dus din prevederile
art.16 alin.1 din constituţie.
În temeiul art.272 alin.1 din noul cod civil, căsătoria se poate încheie dacă viitorii soţi au
împlinit vârsta de 18 ani.
În opinia noastră, noua soluţie legislativă este triplu fundamentata.
În primul rând, s-au urmărit respectarea, în planul dreptului intern al României, a principiului
instituit prin unele acte normative internaţionale, conform căruia bărbatul şi femeia au drepturi egale
cu privire la căsătorie, în timpul acesteia şi la desfiinţarea ei.
Reiteram faptul că acest principiu este stipulat expressis verbis din art.16... multe puncte
puncte... din actul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi de păr.1 teza a doua din
preambulul convenţiei O.N.U privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi
înregistrarea căsătoriilor.
În vechea reglementare, fiindcă vârsta minimă la căsătoria bărbatului era de 18 ani, iar a femeii
de saispreceze, respectiv cincisprezece ani, era nesocotita egalitatea lor "cu privire la căsătorie", adică
în legătură cu momentul încheierii căsătoriei.
În al doilea rând, egalitatea de tratament juridic a bărbatului şi femeii în legătură cu vârsta lor
nubila a fost impusă şi de cerinţele principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, stipulat de art.16
alin.1 din constituţie.
 Reiteram faptul că, în temeiul principalelor reglementări internaţionale din domeniul drepturilor
omului, căsătoria reprezintă un drept fundamental, recunoscut bărbatului şi femeii care au ajuns la o
vârstă nubila, împrejurarea ce impune restituirea, prin legislaţia internă a statelor, a unor condiţii legale
egale de exercitare, de fapt, importante acte normative internaţionale obliga expressis verbis statele să
respecte şi să garanteze, prin legislaţia lor internă, tuturor persoanelor fizice drepturile fundamentale,
fără nicio deosebire, printre altele, de sex.
În al treilea rând, considerăm că noua opţiune a legiuitorului este fundamentată şi pe
preocuparea acestuia că viitorii soţi să aibă, în momentul încheierii căsătoriei, capacitate deplină de
exerciţiu. Într-adevăr, în temeiul art.38 din noul Cod civil, de principiu capacitatea deplină de exerciţiu
se dobândeşte la dată când persoana devine majoră (alin.1), iar persoana devine majoră la împlinirea
vârstei de optsprezece ani (alin.2).
Capacitatea deplină de exerciţiu este reclamata şi de împrejurarea ca exercitarea de către bărbat
şi femeie a dreptului lor de a se căsători se realizează pe calea actului juridic al căsătoriei, încheiat, în
condiţiile legii, prin consimţământul liber şi deplin al acestora.În opinia noastră, faţă de numeroasele şi
importantele consecinţe ce se produc în planul raporturilor nepatrimoniale şi patrimoniale dintre un
bărbat şi femeie prin actul juridic al căsătoriei, apare neraţional că, de regulă, la data încheierii
căsătoriei unul dintre ei să aibă capacitate deplină de exerciţiu, iar celălalt numai capacitate restrânsă
de exerciţiu.
Finalmente, s-a dorit ca de principiu, viitorii soţi să aibă capacitate de exerciţiu înainte de
încheierea căsătoriei şi numai prin excepţie aceştia s-o dobândească ca urmare a actului juridic al
căsătoriei, în condiţiile art.39 din noul Cod civil.
Într-o interpretare a fortiori, în temeiul art.272 alin. (1) din Codul civil, persoana se poate
căsători oricând după împlinirea vârstei de optsprezece ani. De asemenea, ca şi în vechea reglementare
legiuitorul nu a fost preocupat de stabilirea unei diferenţe minime sau maxime de vârsta între soţi.

În prezent, art.272 din noul Cod civil, referindu-se fără distincţie la minorul care a împlinit
vârsta de şaisprezece ani, este incident atât în cazul celui de sex masculin, cât şi acelui de sex feminin.
Deci, şi sub ascpectul excepţiei de la regulă, este realizată egalitatea de tratament juridic între bărbat şi
femeie, egalitate reclamată de reglementările internaţionale evocate anterior şi de art.16 alin.1 din
Constituie.
Din analiza actualului conţinut al art.272, alin (2), teza 1, se desprinde concluzia că minorul,
indiferent de sex, se poate căsători dacă întruneşte cumulativ următoarele cerinţe: a împlinit vârsta de
şaisprezece ani; se afla într-o împrejurare care justifica încheierea căsătoriei, adică există motive
temeinice; a obţinut avizul medical favorabil în acest sens; are încuviinţarea părinţilor săi sau, după
caz, a tutorelui; a obţinut autorizarea instanţei de tutela în a cărei raza teritorială îs are domiciliul.
Cerinţa ca minorul să aibă împlinită vârsta de şaisprezece ani
 În opinia noastră legiuitorul a optat pentru vârsta de saispreceze ani, deoarece această vârstă,
potrivit art.41 din noul Cod civil, chiar dacă de principiu, îl plasează pe minor în categoria persoanelor
cu capacitate restrânsă de exerciţiu, marchează un grad mai mare de maturizare a acestuia, întrucât este
situată după momentul în care este depăşită jumătatea intervalului de timp dintre vârsta la care minorul
este lipsit de capacitatea de exerciţiu (art.43 alin (1) lit (a) şi vârsta la care persoana dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu art.38. Altfel spus, după vârsta de şaisprezece ani, minorul este mai
departe de starea de incapacitate şi mai aproape de cea a capacităţii depline de exerciţiu.
În context, subliniem faptul că, sub aspect strict juridic, de regulă la vârsta de şaisprezece ani
minorul este "copil". Astfel, după cum s-a mai precizat, potrivit art.4 lit (a) din legea nr.272/2004,
termenul "copil" are semnificaţia de persoană care nu a împlinit vârsta de optsprezece ani şi nu a
dobândit capacitate deplină de exerciţiu. Prin combinarea şi raportarea acestor cerinţe la dispoziţiile
art.38 din noul Cod civil, se desprinde concluzia că este "copil" minorul fără capacitate deplină de
exerciţiu, adică minorul necăsătorit. Per a contrario, nu mai este copil persoana majoră şi persoana
minoră căsătorită.
Pe de altă parte, referirea generică din textul art.272 alin (2) teza 1 la "minorul care a împlinit
vârsta de şaisprezece ani" îl are în vedere, deopotrivă, pe minorul fără capacitate civilă deplină de
exerciţiu şi pe cel cu capacitate deplină. Facem precizarea că nu avem în vedere situaţia în care un
asemenea minor, fiind căsătorit are capacitate deplină de exerciţiu conform art.39 din noul Cod civil.
Evident, în acest caz, căsătoria nu poate fi încheiată pe motiv de bigamie, conform art.273.
În realitate, ne referim la situaţia în care persoană, chiar dacă nu mai este căsătorită, are totuşi
capacitate deplină de exerciţiu. Astfel, spre exemplu, este posibil ca un minor, după ce s-a căsătorit în
condiţiile art.272 alin. (2)-(5), şi-a dobândit astfel, capacitate deplină de exerciţiu, conform art.39 să
devină văduv ori persoana divorţată înainte de împlinirea vârstei de optsprezece ani. În acest caz, fostul
soţ, chiar dacă este încă minor nu pierde capacitatea deplină de exerciţiu dobândită ca urmare a
precedentei căsătorii. Astfel, potrivit art.39 alin (2) din noul Cod civil, în cazul în care căsătoria este
anulată, minorul care a fost de buna-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de
exerciţiu. De asemenea, reglementările din domeniu, referitoare la încetarea şi desfacerea căsătoriei, nu
prevăd, printre efectele juridice ce se produc, şi pierderea capacităţii depline de exerciţiu. Mai mult,
spre deosebire de nulitate, desfacerea căsătoriei prin divorţ şi încetarea acesteia prin decesul unuia
dintre soţi produc efecte numai pentru viitor. Finalmente, fiindcă un asemenea minor are capacitate
deplină de exerciţiu, nu se mai justifică, pentru a se căsători, incidenta dispoziţiilor art.272 alin. (2)-
(5).
Pentru evitarea interpretărilor diverse pe tema capacităţii civile de exerciţiu a "minorului care a
împlinit vârsta de şaisprezece ani", exprimam opinia că, de lege ferenda, textul art. 272 alin. (2) teza I
ar trebui reformulat, în sensul de a se referi expressis verbis şi exclusiv la "minorul cu capacitate
restrânsă de exerciţiu".
 Cerinţa existenţei motivelor temeinice care să justifice încheierea căsătoriei
Pot fi motive temeinice starea de graviditate 37, naşterea unui copil, starea anterioară de
concubinaj38, relaţiile intime nototrii dintre viitorii soţi, boală gravă a unuia dintre ei 39. Aceste motive
temeinice sunt apreciate însă, de la caz la caz, de către instanţă de tutela.

Conditita avizului medical

Spre deosebire de vechea reglementare, în cadrul căreia era necesar un aviz dat de un medic
oficial, în actuala reglementare este necesar un aviz medical.
Sub imperiul reglementarii anterioare, am exprimat opinia că, în raport cu rolul avizului
medical, numai cerinţa ca acesta să fie dat de un medic oficial era insuficientă. Astfel, este evident
faptul că acest aviz are ca raţiune stabilirea de către persoane cu pregătire profesioanala adecvată
împrejurarea ca minorul are sau nu capacitate intelectuală, psihică şi fizică reclamată de calitatea de
soţ. Altfel spus, avizul are caracter calificat. Drept urmare, medicii, pe lângă faptul că trebuie să fie
oficiali, adică abilităţi de lege, ar trebui să aibă şi pregătirea profesioanala corespunzătoare. Pentru
aceste motive s-ar fi impus ca acest aviz să fie dat în competenţa unei "comisii medicale oficiale".
Pe de altă parte, actuala reglementare, referindu-se generic la "aviz medical", lasa pe seama
autorităţii centrale din domeniul asistentei de sănătate publică să stabilească competenta şi condiţiile
pentru eliberea acestuia. Facem precizarea ca legea nr.95/2006 nu cuprinde norme care să stabilească
competenta şi condiţiile eliberării unui asemenea aviz medical.
În ipoteza în care, avizul medical este nefavorabil ori autoritatea din domeniul sănătăţii publice
refuza nejustificat eliberarea lui, fiind vorba despre un act administrativ, minorul nemulţumit se poate
administra instanţei de contencios administrativ competentă, în condiţiile art.1 şi următoarele din legea
nr.554/2004.
Facem precizarea că, în prezent nu poate fi identificată instanţă de contencios administrativ
competenţa să soluţioneze eventualele litigii în legătură cu netemeinicia sau nelegalitatea avizului
medical ori refuzul nejustificat de eliberarea a acestuia, deoarce legea nr.95/2006 sau alt act normativ
nu cuprinde o dispoziţie care să stabilească competenta şi condiţiile eliberării lui. Drept urmare, de
lege ferenda, se impune ca Ministerul Sănătăţii Publice, în calitate de autoritate centrală în domeniul
asistentei de sănătate publică, în temeiul art.16 lit. b din legea nr.95/2006, să reglementeze competenta
autorităţii medicale şi condiţiile în care poate fi eliberat acest aviz medical. Oricum, luând în
considerare numai motivele deduse din nevoia soluţionării cu celeritate a cererilor respective şi pentru
evitarea cheltuielilor mari de timp şi resurse de obţinere a avizului, considerăm că aceasta competentă
ar trebui dată autorităţilor locale din domeniul asistentei de sănătate publică. Aceasta împrejurare ar

37
Jud. Bistrita, s. civ., inch. nr. 9282/2011, in G.C. FRENTIU, in Noul Cod civil..., vol. I, p. 272.
38
Jud. Nasaud, sent. civ. nr. 2941/2011, in G.C. FRENTIU, in Noul Cod civil..., vol. I, p. 272.
39
A. CORHAN, Dreptul familiei. Teorie si practica, ed. a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2008, p. 69;
M. AVRAM, Dreptu civil. Familia, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
atrage, în temeiul art.2 pct1 lit. d coroborat cu art.3.1 Cpc, competenta materială a tribunalului şi, sub
aspect teritorial, a tribunalului în a cărei raza teritorială se afla domiciliul reclamantului, conform art.8
alin 1 cpc.
Cerinţa încuviinţării părinţilor sau a tutorelui
În limbajul comun, ca de altfel şi în cel juridic, termenul "încuviinţare" are seminificatia de
permisiune sau aprobare ori consimţire.
Unele opinii susţin că, din punct de vedere juridic, încuviinţarea părinţilor nu poate fi analizată
ca un aspect al consimţământului la căsătorie deoarece, potrivit numeroaselor reglementări interne şi
internaţionale, căsătoria se încheie exclusiv prin consimţământul soţilor. În realitate, încuviinţarea
părinţilor are rolul de a atesta existenţa motivelor temeinice şi chiar a faptului că minorul este capabil
să facă faţă sarcinilor căsătoriei40.
Cerinţa "încuviinţării părinţilor sau, după caz, a tutorelui", chiar dacă are caracter de noutate,
constituie o aplicaţie inconcreto a principiului înscris în art.41 alin (2) teza I din noul Cod civil,
conform căruia actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu se încheie de către
acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui. S-ar putea susţine că această cerinţă este
fundamentată juridic pe împrejurarea că ne aflăm în prezenţa unui act juridic de natura civilă.
Cerinţa încuviinţării părinţilor este şi ratioanala întrucât, datorită autorităţii părinteşti exercitate
asupra minorului, aceştia ar trebui să cunoască dacă motivele invocate de el sunt sau nu temeinice ori
dacă are sau nu capacitatea de a face faţă sarcinilor căsătoriei.
Pe de altă parte, fiindcă textul se referă generic la "părinţi", aceştia pot fi, după caz, naturali
(fireşti) din căsătorie, din afara căsătoriei faţă de care a fost stabilită filiaţia, precum şi părinţi adoptivi
(civili). De fapt, potrivit art.51 alin (2) din legea nr.273/2004, adoptatorul are faţă de copilul adoptat
drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său.
Părinţilor li se recunoaşte dreptul de a încuviinţa căsătoria în scopul ocrotirii interesului
superior al copilului şi în virtutea unei prelungiri a dreptului de a încuviinţa actele juridice ale copiilor
lor minori41.
În situaţia în care un aviz medical care atestă faptul că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani
este apt din punct de vedere psihic şi fiziologic să încheie căsătoria, acest drept al părinţilor ar putea fi
intrerpretat ca o restrângere a dreptului minorului de a se căsători 42. În acest sens, părinţii nu îi pot
obliga pe copiii lor minori să încheie o căsătorie şi nici nu pot refuza nejustificat să-şi dea
încuviinţarea.
În situaţia în care unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească,
pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau se afla în imposibilitatea de a-şi manifesta

40
T. BODOASCA, A. DRAGHICI, I. PUIE, op. cit., p. 49.
41
L. IRINESCU, op. cit., p. 36.
42
C. C. HAGEANU, Dreptul familiei si actele de stare civila, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 25.
voinţa (este dispărut, alienat sau debil mintal, suferă de o boală care îi afectează voinţa), în temeiul
art.272 alin (3), este suficientă încuviinţarea celuilalt părinte.
Totuşi, în opiania unor autori43, pentru identitate de raţiune, este suficientă încuviinţarea unui
părinte în toate situaţiile stipulate de art.40 alin (2) teza I din legea nr.272/2004 şi art.210 din noul Cod
civil, în care, dacă s-ar afla ambii părinţi, ar trebui instituita tutela copilului. În concret, este suficientă
încuviinţarea unui părinte şi atunci când celălalt este, după caz, necunoscut, decăzut din exerciţiul
dreputurilor părinteşti ori i s-a aplicat pedeapsa drepturilor părinteşti, este pus sub interdicţie, declarat
judecătoreşte mort sau dispărut. De fapt, aceste împrejurări pot fi încadrate în situaţia generică
stipulata de art.272 alin (3), adică atunci când unul dintre părinţi se afla în imposibilitatea de a-şi
manifesta dorinţa. Evident, imposibilitatea de manifestare a voinţei nu trebuie privită numai că o
imposibilitate fizică (cazul când părintele este necunoscut, decedat, declarat judecătoreşte mort sau
dispărut), ci şi că una legală (cazul în care părintele este decăzut din drepturile părinteşti, i s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti ori este pus sub inderdictie judecătorească).
Atunci când unul dintre părinţi refuza să încuviinţeze căsătoria, instanţă de tutela, în temeiul
art.272 alin (2) teza II, hotărăşte şi asupra acestei divergente, având în vedere interesul superior al
copilului.
Semnalăm faptul că, în temeiul art.272 alin (1) din noul Cod civil, instanţă de tutela se afla într-
o dublă situaţie. Astfel, pe de o parte, este chemată să "autorizeze căsătoria" şi, pe de altă parte, "să
hotărască asupra divergentei dintre părinţi".
De asemenea, observăm că legiuitorul nu a reglementat situaţia în care ambii părinţi refuza
neîntemeiat ori abuziv să încuviinţeze căsătoria minorului. În acest caz, în lipsa unor dispoziţii legale
speciale, singura posibilitate legală pe care minorul o poate folosi este cea oferită de principiul
accesului liber la justiţie.
Soluţia propusă de noi este susţinută de împrejurarea ca încuviinţarea părinţilor, chiar dacă
priveşte un aspect derogator de la principiul de drept comun în materie de vârsta matrimonială, este
instituita în legătură cu modul de exercitare a dreptului fundamental al bărbatului şi femeii de a se
căsători. Altfel spus, încuviinţarea părinţilor nu poate acţiona pentru ei, ca un liber arbitru şi, drept
urmare, aceştia nu pot avea puterea discreţionară de a o da sau, dimpotrivă de a o refuza. În realitate,
dacă există motive temeinice şi minorul poate face faţă sarcinilor căsătoriei, părinţii nu pot refuza să
încuviinţeze căsătoria acestuia. S-ar putea susţine că încuviinţarea părinţilor este o măsură de protecţie
a dreptului minorului de a se căsători şi, nicidecum un drept al părinţilor. Aceeaşi soluţie se impune şi
atunci când încuviinţarea, fiind data de competenta tutorelui sau a altor persoane, acestea refuza
neîntemeiat sau abuziv să o dea.
Deci, în situaţia analizată minorul, întemeindu-şi acţiunea, în fapt, pe refuzul nejustificat sau
abuziv al părinţilor de a încuviinţa căsătoria şi, în drept, pe toate dispoziţiile legale care proclamă

43
T. BODOASCA, A. DRAGHICI, I. PUIE, op. cit., p. 49.
căsătoria ca drept fundamental al persoanei precum şi pe cele ale art.21 din constituţie, se poate adresa
instanţei de judecată pentru că aceasta să constate caracterul neîntemeiat sau abuziv al refuzului şi să
dea o hotărâre care să ţină loc de încuviinţare.
Cât priveşte instanţă competentă, sub aspect material, este instanţă de tutela conform art.265
noul Cod civil şi, sub aspect teritorial, instanţă de tutela în a cărei raza teritorială se afla domiciliul
minorului.
De asemenea, dacă refuzul abuziv sau neîntemeiat al părinţilor denotă exercitarea drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti contrar interesului copilului, în temeiul art. 39 şi urm. Din Legea nr. 272/2004,
se poate dispune intituirea tutelei ori luarea altei măsuri de protecţie alternativă, care să dea
posibilitatea altor persoane sau autorităţi să dea această încuviinţare.
În cazul copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea prinţeasca pentru care s-a instituit
tutela, încuviinţarea la căsătorie este dată de către tutore. Dacă nu există tutore, este necesară
încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti (o rudă,
asistentul maternal, o familie sau o instituţie de ocrotire care a primit copilul în plasament).
Încuviinţarea căsătoriei minorilor de către părinţi ori, după caz. de către tutore se face printr-o
declaraţie dată la serviciul public comunitar local de evidenta a persoanelor sau la primăria competenta
odată cu declaraţia de căsătorie. Cu toate acestea, părinţii sau tutorele pot revoca încuviinţarea până cel
mai târziu la data celebrării căsătoriei44.
Referitor la tutore, facem precizarea că, alături de situaţiile enumerate de art. 40 alin. (2) din
Legea nr. 272/2004 şi art. 110 din Codul civil, tutela copilului poate fi instituită şi în situaţia în care, în
temeiul art. 59 alin. (2) din Legea nr. 273/2004, ca urmare a declaraţiei nulităţii adopţiei, instanţă de
judecată decide că părinţii fireşti ai copilului nu redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti.
Bineînţeles, în această ipoteză, chiar dacă părinţii nu se afla în vreuna din situaţiile enumerate de
aceste articole, instituirea tutelei este impusă de faptul că autoritatea părintească este contrară
interesului copilului.
În situaţia în care tutela este exercitată de către soţ şi soţie, pentru încheierea căsătoriei este
necesar ca ambii tutori să dea încuviinţarea. Dacă tutorii nu se înţeleg în legătură cu încuviinţarea
căsătoriei, tutorii pot fi îndepărtaţi din tutela şi poate fi numit un nou tutore. Într-adevăr, în temeiul
acestui acetui text (art. 158 C. civ.), tutorii pot fi îndepărtaţi din tutela dacă săvârşeşte, printre altele,
un abuz faţă de copil.
Aceeaşi soluţie se impune şi atunci când tutorii refuză neîntemeiat încuviinţarea căsătoriei
deoarece, în fond, refuzul lor neîntemeiat este un abuz în exercitarea tutelei.
În ambele situaţii, dacă înlocuirea tutorilor nu este indicată, întocmai ca şi în cazul refuzului
neîntemeiat al părinţilor, minorul se poate adresa instanţei de judecată competenta pentru a da o
hotărâre care să ţină loc de încuviinţare.

44
L. IRINESCU, op. cit., p. 37.
 În situaţia prezentată mai sus, nu ar putea fi numit un curator, deoarece, pe de o parte, ne aflăm
într-un caz care impune înlocuirea tutorelui şi, pe de altă parte, curatorul nu este abilitat de lege să
încuviinţeze căsătoria minorului.
Dacă autoritatea părintească este exercitată de un singur părinte, este suficientă încuviinţarea
părintelui care execita autoritatea parintesca.
În sfardit, dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară
încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti, în temeiul
art. 272 alin. (5).
Chiar dacă legea nu prevede, în opinia unor autori, încuviinţarea, indiferent de persoana de la
care provine, trebuie să inbrace forma scrisă45. Aceştia susţin pentru această concluzie, pe de o parte,
caracterul solemn al căsătoriei şi, pe de altă parte, nevoia eliminării oricărei surse se echivoc în
legătură cu existenţa acesteia.
Cerinţa autorizării instanţei de tutela
În limbajul comun, termenul "autorizare" are semnificaţia de a impernici pe cineva cu o
autoritate sau de a da posibilitatea unei persoane să facă ceva.
Desigur, competenta instanţei de tutela de a autoriza căsătoria, are semnificaţia de a da
posibilitatea minorului, care a împlinit vârsta de şaisprezece ani, să se căsătorească, având rolul de a se
atesta, de către o autoritate a statului, că există motive temeinice pentru căsătoria lui şi că, printr-o
asemenea căsătorie, nu sunt nesocotite drepturile minorului46.
Instanţă de tutela verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile instituite de art. 272 din Codul civil.
Aprecind asupra temeiniciei motivelor invocate de minor pentru încheierea căsătoriei, dacă ambii
viitori soţi sunt minori, atunci instanţă de tutela va analiza separat situaţia fiecăruia.
Cererea de autorizare se soluţionează de instanţă de tutela (judecătoria) în a cărei circumscripţie
se afla domiciliul minorului care doreşte să se căsătorească 47. Cererea se introduce de către minorul
care a împlinit 16 ani, asistat de reprezentantul său legal, şi se judecă în camera de consiliu. Potrivit
art. 264 din Codul civil, ascultarea minorului este obligatorie. Procedură este una necontencioasa (art.
532 din Codul de procedura civilă) şi se finalizează cu o încheiere supusă apelului48.

3) Diferenţa de sex

Prevederile art. 277 Cc interzic în mod expres căsătoria între persoane de acelaşi sex. Totodată,
casatoriiile dintre persoanele de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni
romani, fie de cetăţeni străini, nu recunoscute în România. Parteneriatele civile dintre persoane de

45
T. BODOASCA, A. DRAGHICI, I. PUIE, op. cit., p. 51.
46
Idem, p. 52.
47
Jud. Targu Bujor, sent. civ. nr. 13/2013, portal.just.ro
48
L. IRINESCU, op. cit., p. 37-38.
acelaşi sex sau de sex opus încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni romani, fie de cetăţeni
străini, nu recunoscute în România49.
În practică, respectarea acestei condiţii de validitate poate ridica probleme la persoanele al
căror sex nu este bine determinat şi doresc să se căsătorească şi la transsexuali. În cazul primei
categorii de persoane, în practică judiciară s-a statuat ca hermafrodismul constituie o anomalie
genitală, care împiedică posibilitatea de procreare şi raporturile normale dintre soţi 50. Cu toate acestea,
împărtăşim opinia potrivit căreia instanţă judecătorească trebuie să stabilească d ela caz la caz dacă
malformaţia constituie o anomalie de natură să împiedice relaţiile conjugale normale dintre soţi51.
Cu privire la transsexualism, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că un transsexual,
poate să îşi modifice statutul civil şi să se căsătorească cu o persoană care are acelaşi sex cu cel pe care
transsexualul l-a avut la naştere52.
În dreptul nostru, transsexualismul şi schimbarea sexului prin intervenţie medicală sunt
reglementate de prevederile art. 43 lit. i) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,
potrivit cărora modififcarile intervenite în starea civilă a unei persoane ca urmare a schimbării sexului
se înscriu ca menţiuni în actele de naştere, de căsătorie sau de deces, după rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti. Persoana căreia i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă, în baza unui act medico-legal din care să rezulte sexul, poate solicita
schimbarea prenumelui, în conformitate cu art. 4 alin. (2) lit. l) din O.G. nr. 41/2003 privind
dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice53.
Prin urmare, schimbarea sexului constituie o opţiune a fiecărei persoane, cu efecte însă asupra
statutului sau social care ţine de ordinea publică 54. Aceste efecte pot să apară atunci când o persoană
căsătorită doreşte să îşi schimbe sexul. Această situaţie poate genera mai multe întrebări, pentru care
nu există o soluţie legală, cum ar fi aceea dacă transsexualul are nevoie de acordul celuilalt soţ sau care

49
Ibidem.
50
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 974/1972, in I.G. MIHUTA, Repertoriu de practica judiciara in
materie civila a Tribunalului Suprem si a altor instante judecatoresti pe anii 1969-1975, Ed.
Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p. 16. In acelasi sens, A. GH. GAVRILESCU, Nulitatea
casatoriei, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2014, p. 25.
51
A. CORHAN, op. cit., p. 78.
52
C.E.D.O., cauza Christine Goodwin c. Regatului Unit, Hotararea din 11 iulie 2002, in V. BERGER,
Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a, Institutul Roman pentru Drepturile
Omului, Bucuresti, 2005, p. 441 si urm.
53
M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003.
54
In acest sens, C.C.R., dec. nr. 530 din 13 mai 2008, in M. Of. nr. 526 din 11 iulie 2008.
va fi soarta căsătoriei. O soluţie ar fi recunoaşterea în favoarea celuilalt soţ a posibilităţii de a divorţa 55
sau a respingerii solicitării transsexualului de schimbare a sexului în acte atât timp cât nu va divorţa56.
Nu vom discuta aici presiunile pe care le fac asociaţiile de transsexuali pentru a obţine dreptul
de a se căsători între ei şi nici faptul că, în unele ţări, au obţinut acest drept. Ne mărginim doar să
spunem că rostul fundamental al căsătoriei este acelea de a procrea - asigurând astfel perpetuarea
speciei umane -, el nu se poate împlini prin reunirea persoanelor de acelaşi sex. Faţă de copiii care se
nasc din dragoste, exista sentimente specifice legăturilor de sânge şi care greu se pot substitui prin
procedee artificiale. Dacă s-ar admite şi s-ar înmulţi căsătoriile dintre persoanele de acelaşi sex,
misiunea "sacră" de a asigura continuitatea speciei umane şi, implicit, a umanităţii va rămâne numai în
sarcina căsătoriei fireşti57.

Condiţiile de fond negative

(Impedimente la căsătorie)

1. Bigamia
Articolul 273 din Codul civil interzice încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care
este căsătorită. Calitatea de persoana căsătorită subzista până la momentul la care căsătoria anterioară a
încetat, a fost desfiinţată sau desfăcută. Distingem mai multe situaţii:
- Dacă prima căsătorie încetează prin moartea fizic constatata a unuia dintre soţi, soţul rămas în
viaţa poate încheia o nouă căsătorie după data morţii;
- Dacă unul ditre soţii din căsătoria anterioară a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească,
soţul rămas în viaţă se poate recăsători după data stabilită prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă ca fiind data morţii.
În situaţia în care cel declarat mort reapare şi hotărârea judecătorească declarativa de moarte
este anulată, conform art. 293 alin. (2) din Codul civil, noua căsătorie este considerată valabilă atât
timp cât soţul celui declarat mort a fost de buna-credinţă. Prima căsătorie se considera desfăcută pe
data încheierii noii căsătorii. Rectificarea datei morţii nu are consecinţe asupra valabilitaţii căsătoriei
subsecvente. Dacă soţul celui declarat mort a fost de rea-credinţa, adică a cunoscut faptul că soţul său

55
A se vedea C.E.D.O., cauzele R. si F. c. Regatului Unit si Parry c. Regatului Unit, Deciziile din 28
noiembrie 2006. In cele doua cauze, unul dintre sotii dintr-un cuplu heterosexual a suportat in
timpul casatoriei o operatie de schimbare de sex, dupa care a cerut modificarea actelor actelor
sale de stare civila, fara sa divorteze in prealabil. Solutie C.E.D.O. si a altor legislatii consta in a
recunoaste conversia casatoriei in parteneriat civil. Pentru detalii, A. OPREA, Despre
recunoasterea statutului matrimonial dobandit in strainatate si protectia europeana a dreptului la
viata familiala, in S.U.B.B., Iurisprudentia, nr. 4/2012, http://studia.law.ubbcluj.ro.
56
C.E.D.O., cauza Heli Hamalainen c. Finlandei, Hotararea din 16 iulie 2014.
57
G. AIOANEI, E. POENARU, Casatoria si divortul, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 14.
din prima căsătorie era în viaţă, cea de-a doua căsătorie va fi lovită de nulitate absolută pentru bigamie,
iar prima căsătorie se va menţine;
- Dacă prima căsătorie încetează prin divorţ, ea se considera desfăcută pe data eliberării
certificatului de divorţ (în cazul divorţului pe cale administrativă sau notariala) sau în ziua în care
hotărârea judecătorească prin care a fost pronunţat divorţul a rămas definitivă (în cazul divorţului pe
cale judiciară). Dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului de divorţ şi acţiunea este
continuată de moştenitori, numai dacă instanţă constata culpa soţului parat, căsătoria se considera
desfăcută pe data decesului. Desfacerea primei căsătorii prin divorţ nu acoperă nulitatea celei de-a
două căsătorii58;
- Dacă soţul dintr-o căsătorie declarată nulă încheie o nouă căsătorie, iar prima căsătorie este
declarată nulă după data încheierii celei de-a doua, starea de bigamie nu există.

2) Rudenia firească

Căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterala până la gradul al
patrulea inclusiv este interzisă. Cu toate acestea, pentru motive temeinice şi în baza unui aviz medical
special eliberat, căsătoria între rudele în linie colaterala de grad patru (veri primari) poate fi autorizată
de instanţă de tutela în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Autorizarea
instanţei de tutela trebuie să fie prealabilă încheierii căsătoriei.
Interdicţia are la baza considerente de ordin eugenic şi moral. Impedimentul rezultat din
rudenia de sânge se referă atât la rudenia din căsătorie, cât şi la rudenia din afara căsătoriei, chiar dacă
nu a fost legal stabilită. Persoanele care cunosc existenţa unei legături de rudenie care nu a fost legal
stabilită au posibilitatea să formuleze opoziţie la căsătorie. Existenţa rudeniei în acest caz poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă.
O situaţie similară poate fi întâlnită şi în cazul reproducerii umane asistate cu terţ donator, când
există riscul încheierii unei căsătorii între persoane legate printr-o rudenie de sânge. Deşi legea exclude
existenta raporturilor de filiaţie între terţul donator şi copil, legătură biologică subzista. Pentru a
preîntâmpina astfel de situaţii, considerăm că prevederile art. 445 alin. (2) din Codul civil ar trebui
extinse şi în materia căsătoriei, iar instanţă să autorizeze ofiţerului de stare civilă, sub rezerva
confidenţialităţii, accesul la informaţiile care l-ar putea ajuta să stabilească dacă între viitorii soţi exista
o legătură de sânge59.

3) Adopţia

58
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1572/1995, in E. ROSU, D.A.T. RADULESCU, Dreptul familiei. Practica
judiciara, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2011, p. 11-12.
59
E. FLORIAN, op. cit., 2011, p. 32.
 Prevederile art. 274 alin. (1) şi (2) Cod civil se aplică şi celor care au devenit rude prin adopţie
şi celor a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei. Prin urmare, nu se pot căsători în mod
valabil adoptatorul şi rudele sale, pe de o parte, cu cel adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte, în
linie dreaptă şi în linie colatera până la gradul al patrulea inclusiv. Adoptatul şi rudele sale fireşti în
linie dreaptă şi în linie colaterala până la gradul al patrulea inclusiv nu se pot căsători.
În mod excepţional, pentru motive temeinice în baza unui aviz medical special eliberat în acest
sens, cu autorizarea instanţei de tutela, rudele în linie colaterala de gradul al patrulea se pot căsători.

4) Tutela

Pe perioada tutelei, este oprită căsătoria între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela să.
După încetarea tutelei sau a funcţiei tutorelui, persoana minoră aflată sub tutela şi fostul tutore se pot
căsători în mod valabil, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
...

5) Alienaţia şi debilitatea mintală

Articolul 211 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, defineşte noţiunile de
alienaţie şi debilitate mintală ca fiind boala psihică ori handicapul psihic ce determina incompetenta
psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge
din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civilă.
Alienaţii şi debilii mintali nu se pot căsători, chiar dacă nu sunt puşi sub interdicţie, deoarece
aceste boli exclud manifestarea unui consimţământ conştient şi posibilitatea de a-şi asuma drepturile şi
îndatoririle care le revin în calitate de soţ. Starea de alienaţie sau debilitate mintală trebuie să există la
momentul încheierii căsătoriei şi pot fi dovedite cu orice mijloc de probă60.
Totuşi, Codul civil nu interzice căsătoria realizată de persoana lipsită vremelnic de facultăţile
mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale (datorită unor cauze precum boală, beţia, hipnoza
etc.).
Anterior aplicării noului Cod civil, potrivit art. 9 Codul familiei, era oprit să se căsătorească cel
care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu avea discernământul faptelor sale61.
Aceasta însemna că o astfel de persoană nu putea încheia o căsătorie în momentele în care era lipsită
vremelnic de discernământ, a contrario, în perioadele în care aveau discernământ aceste persoane
puteau încheia o căsătorie valabilă.

60
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1206/2003, in E. ROSU, D.A.T. RADULESCU, op. cit., p. 6-8.
61
Al. BACACI, C. C. HAGEANU, V. DUMITRACHE, Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed. C. H. Beck,
Bucuresti, 2012, p. 30.
 Aşadar, conform Codul civil, alienaţia mintală interzice căsătoria în mod absolut, adică şi în
situaţia în care persoană bolnavă ar avea unele momentel de luciditate, deoarece o asemenea persoană
poate da naştere la descendenţi care să sufere de aceleaşi afecţiuni62.
Împrejurarea că soţul a cunoscut sau nu, anterior căsătoriei, existenta stării de alienaţie sau
debilitate mintală a celuilalt soţ este lipsită de relevanţă. Nulitatea absolută care sancţionează căsătoria
nu poate fi înlăturată, ea fiind justificată printr-un interes de ordin social 63. Altfel spus, esenţial pentru
nulitatea căsătoriei este că persoană să sufere de alienaţie mintală la data încheierii acesteia64.

62
T. BODOASCA, A. DRAGHICI, I. PUIE, op. cit., p. 55.
63
L. IRINESCU, op. cit., p. 42.
64
T. BODOASCA, A. DRAGHICI, I. PUIE, op. cit., p. 55.