ALTE COMPUNERI 2014

VEVERIŢA

Toamna aurie şi-a întins mantia catifelată peste dealuri şi munţi.

Ştefan iese în livadă pentru a admira frumosul peisaj înainte ca
acesta să fie pustiit de vânturi şi ploi.
Sub stejarul de la marginea livezii, călca cu atenţie pe covorul
foşnitor. Din copac cădeau frunze arămii şi adierea blândă aducea
miresme de fructe coapte: mere roşii ca focul, pere zemoase, gutui cu
puf galben...
- Ce bune ar fi acum nişte fructe! spuse Ştefan, îndreptându-se spre
pomii încărcaţi de roade.
Dar, sub frunzele uscate, descoperi un ghemotoc de blăniţă de
culoarea flăcării, care tremura de spaimă. Era o veveriţă care, în timp ce
aduna ghinde pentru a-şi face provizii de iarnă, se încurcase între nişte
ramuri uscate.
Ştefan o ia în mână şi o mângâie:
- De ce ţi-e frică, pui gingaş al pădurii?
Mica vietate nu-i răspunse, dar ochii ei umezi parcă cereau ajutor.
Ştefan o cercetă cu atenţie şi observă că era rănită la un picior. Culese în
grabă câteva ghinde şi duse veveriţa acasă.
Timp de cinci zile, băiatul a pansat piciorul veveriţei, a hrănit-o cu
ghinde. Animăluţul şi-a revenit, dar i se citea în ochi tristeţea şi Ştefan a
înţeles că-i este dor de libertate. O duce sub uriaşul stejar şi-i dă drumul.
Vioaia veveriţă se căţără iute în falnicul copac şi lăsă să cadă câteva
ghinde drept mulţumire pentru Ştefan.
- La revedere, fiinţă plăpândă! Spuse el despărţindu-se de veveriţă
fără regret.
 PLEACĂ PĂSĂRILE CĂLĂTOARE

Toamna şi-a întins mantia ruginie peste câmpii, dealuri şi munţi. Pe

cerul azuriu, soarele străluceşte blând. Vântul rece aduce nori grei, care
se scutură într-o ploaie măruntă. Copacii îşi dezbracă straiele, iar pe
crengile lor stau zgribulite câteva rândunele.
Deodată, ploaia încetează şi, de după un nor de plumb, soarele
trimite câteva raze firave.
- Cirip! Cirip! Cirip! Se strigă între ele rândunelele gureşe şi se
adună cu sutele pe firele de curent electric.
Privindu-le, am înţeles că se pregătesc pentru lungul drum către
sudul însorit. Aici, pe plaiuri natale, nu vor mai găsi hrană când va veni
apriga iarnă.
Stolul ciripeşte, parcă sfătuindu-se despre ce traseu să apuce,
zboară pe deasupra caselor, apoi, se îndreaptă către miazăzi.
Rândunelele se despart cu greu de cuiburile în care au depus ouă astă
primăvară, au scos puişori gingaşi, i-au crescut şi i-au învăţat să zboare.
Călătoria va fi lungă şi grea, dar vor ajunge în ţările de soare pline
unde vor sta câteva luni. În primăvară vor readuce soarele pe aripi.
- Drum bun şi să reveniţi cu bine! le urez eu cu lacrimi în ochi şi
rămân urmărindu-le cu mâna streaşină la ochi.

UN DAR MINUNAT

În urmă cu trei ani, într-o zi minunată de toamnă, când aniversam

împlinirea a şapte ani, părinţii mi-au făcut un dar minunat.
Mă aflam în grădină aşteptându-mi invitaţii. Admiram cerul senin şi
soarele cu raze blânde, dar şi zborul păsărilor şi al frunzelor ruginii.
Dintr-odată, la poartă s-a oprit maşina din care mama şi tata au dat
jos o cutie frumos împachetată, cu pampon mare şi roşu. Era clar! Acolo
era cadoul meu.
 Totodată, au sosit şi invitaţii, colegii şi prietenii mei. S-au grămădit
curioşi în jurul darului. Părinţii mi l-au oferit, iar eu am desfăcut cu
atenţie ambalajul. Era o cuşcă. În ea, ghemuit într-un colţ, stătea un
căţeluş care nu părea a avea decât două-trei luni.
- Vă mulţumesc! Mi-aţi dăruit ceea ce îmi doresc de mult.
- Ce drăgălaş este! spune Andreea, luându-l în braţe.
- Ce blană catifelată are! exclamă Daniel încântat.
Eu îi cercetez capul rotund cu urechile ascuţite şi ochii mari,
picioarele scurte şi codiţa stufoasă. Nu era fricos.
- Ce negru şi drăguţ eşti! spun eu mângâindu-l. Numele tău va fi
Blacky.
A fost o aniversare minunată pentru că de atunci am un prieten
nedespărţit, câinele meu drag.

CULESUL ROADELOR BOGATE

Toamna cu pelerina de aramă a coborât peste munţii cu creştetul

până la nori, peste dealuri şi câmpii mănoase. A risipit culoare şi rod
bogat în vii şi livezi.
Îngrijorat că nu poate face faţă singur recoltării fructelor din livadă,
bunicul apelează la noi, fiii şi nepoţii lui.
Este o zi de sâmbătă cu cer senin şi soare blând când ajungem cu
toţii în livadă. Miresme dulci şi amărui de fructe coapte ne întâmpină.
- Ce frumos miroase! exclam eu, rupând mere pe care le împart
celorlalţi.
Mâncăm cu plăcere sub privirea înlăcrimată a bunicului.
- Mă bucur că vă plac! Pentru voi îngrijesc această livadă.
Alergăm încântaţi pe sub pomii încărcaţi cu mere roşii ca focul,
gutui cu puf galben, pere zemoase şi parfumate.
- Gata cu joaca! spune bunicul. Sper că nu aţi venit doar pentru
asta. La treabă!
- Cu ce să te ajutăm, bunicule?
 Sub îndrumarea lui, începem munca. Eu şi Andrei ne urcăm pe
scară şi culegem cu grijă fructele proaspete. Daniela şi Mariana le aşază
în lădiţe şi coşuri, iar Ştefan şi Marius le cară la casa bunicilor.
- Ce harnici sunteţi! ne admiră bunica. O să vă răsplătesc pentru
asta!
Mama şi tata aşază fructele în cămara unde, ferita de frig, vor
rezista toată iarna. Munca ţine toată ziua, dar nu suntem obosiţi ci
mulţumiţi că facem ceva cu folos.
Spre seară, când credem că am terminat, bunicul ne aminteşte:
- Dragi nepoţi, peste câteva luni veţi veni la mine cu „ Bună
dimineaţa!”. Ce să vă dau atunci?
- Nuci, bunicule! sare cu gura Daniela.
- Dacă vreţi nuci, haideţi să le adunăm!
Cu o prăjină lungă, el loveşte crengile bătrânului nuc, făcând să
cadă nuci întunecate în cojile verzi. Jos, cojile se desfac şi noi adunăm
nucile cu coaja tare.
În drum spre casă, bunicul ne laudă pentru ajutorul pe care i l-am
dat. Pe masa mare din curte, ne aşteaptă o plăcintă de mere aburindă pe
care a scos-o bunica din cuptor.
Cât de mulţumiţi suntem cu toţii, bunici, fii şi nepoţi!

TOAMNĂ TÂRZIE

Au trecut două luni din toamna aceasta. Au fost luni cu cer senin şi
soare blând. Noiembrie a adus cu el zile posomorâte. Nori de plumb
scutură picuri mici şi reci peste natura amorţită. Crizantemele mari şi
frumoase tremură, dar se încăpăţânează să reziste.
- Ce fac acum păsările? îl întreb eu pe Andrei, prietenul meu.
- Cred că îşi găsesc cu greu mâncare şi adăpost.
Îngrijoraţi de soarta păsărilor, mergem la bunicul lui Andrei şi-l
rugăm să ne ajute.
 - Voi chiar iubiţi animalele şi vă voi construi o căsuţă pentru
păsărele!
Purtând căsuţa în braţe şi grăunţe într-o trăistuţă, mergem în
crângul de la marginea oraşului. Ploaia încetase şi noi am putut prinde
căsuţa de creanga unui bătrân stejar. Am împrăştiat boabe aurii şi, ca
prin minune, zeci de păsărele au coborât de sub frunzele unde se
adăpostiseră de ploaie. Ciuguleau bucuroase grăunţele.
- Ce fericite sunt!
- Şi eu, pentru că am putut să le ajutăm.
Ne-am plimbat pe cărările crângului, am observat diferiţi arbori,
coroanele şi frunzele lor despre care învăţasem la şcoală, ne-am bucurat
de ciripitul vesel al păsărelelor care acum aveau hrană.
Păsărelele ne-au condus până la marginea pădurii. Deodată,
frunzele au început să se mişte în bătaia vântului şi din cer au început să
cadă picături mari şi reci. Am spus „La revedere!” păsărilor speriate,
care se grăbeau spre căsuţele lor, ne-am deschis umbrelele şi ne-am
grăbit spre cartierul nostru, mulţumiţi că am făcut o faptă bună.

SALVAREA RÂNDUNICII

Adrian şi părinţii lui sunt la bunici, într-un sat din dealurile

buzoiene, loc în care se mai pot bucura de susurul izvorului, de ciripitul
păsărelelor, de aerul curat. Împreună cu bunicii, ei merg să culeagă via.
Între ramurile viei, Adrian zăreşte o rândunică. Băiatul se apropie
cu grijă de pasărea care era obosită de atâta zbucium. Încerca să-şi
elibereze piciorul din sârma de la vie în care se prinsese. Adrian rupe
sârma şi salvează rândunica pe care o poartă cu atenţie între palme până
la bunici.
- Aceasta este rândunica ce ne-a delectat cu zborul şi cântecul ei
toată ziua de ieri, spune bunicul
- O recunosc şi eu! adaugă bunica. Era mai firavă decât celelalte,
dar, ca şi ele, are pene gri pe cap, spate, aripi şi puf alb pe burtă. Sub
bărbie are pata roşie, iar coada ei este sub formă de furculiţă ca în
legendă.
Copilul o cercetează cu atenţie şi observă că piciorul micii făpturi
este rănit.
- Bunică, unde găsesc spirt şi faşă?
- În trusa sanitară ai tot ce îţi trebuie.
Băiatul dezinfectează rana şi pansează piciorul păsării. Caută
colivia în care crescuse un scatiu primit de la bunicul şi pe care îl
eliberase, pune în ea vată pentru un pătuţ cald. Aşază pasărea, îi dă apă
şi mei. Este obosită, dar, după ce se odihneşte, ciuguleşte câteva boabe şi
se înveseleşte.
Adrian revine în vie, ducând cu el colivia pe care o atârnă de
creanga bătrânului nuc. Se apropie de culegători şi spune:
- Îmi pare rău că nu am fost de prea mare ajutor aici!
- Ai făcut o faptă bună salvând rândunica şi e de ajuns, spune tatăl
mândru de fiul său.
Munca în vie continuă până seara şi toată lumea e mulţumită de
roadele toamnei.

O PISICĂ DRĂGĂLAŞĂ

Este o iarnă bogată în zăpadă. Din norii negri şi grei ca plumbul,

cad mii de fluturi albi de mătase.
În casă e cald şi o linişte profundă. Pisicuţa toarce pe fotoliul moale
de lângă sobă. Pe masă stă un pahar cu lapte cald pentru Alina. Mirosul
dulce gâdilă plăcut nările fine ale pisicuţei. Deschide încet ochii şi se
întinde somnoroasă.
- Mmm! Ce bun ar fi acum puţin lapte!
Păşeşte încet pe pernuţele ei moi, sare iute pe scaun şi, de acolo, pe
mas din apropiere. Îşi vâră boticul în pahar şi începe să soarbă lapte.
Dar.... ce se aude? Pisicuţa se sperie, paharul se răstoarnă şi laptele se
prelinge pe masă.
 - Ce faci acolo, obraznico? ţipă stăpâna. Nu ţi-ai băut porţia?
De frică, pisicuţa sare direct pe pervazul ferestrei.
- Miau! Miau! spune ea cu glas mieros.
- Stăpâna cedează linguşelii animăluţului ei preferat şi o iartă pe
vicleana pisicuţă.

IARNA APRIGĂ

A sosit iarna în caleaşca ei de argint şi a împrăştiat fiori de gheaţă

pe întinsul ţării. Niciodată n-am simţit-o ca fiind atât de aspră! Soarele
abia se zăreşte de după norii plumburii. Vântul şuieră printre crengile
codrului pustiu. Râul, care astă-vară se zbenguia printre pietre, acum şi-a
pus pod de gheaţă. Vrăbiuţele zgribulite s-au ascuns la streşinile caselor
cu ţurţuri strălucitori.
Deodată, se face linişte profundă şi din cer încep să cadă mii de
fluturi albi. Ninge ziua, ninge întreaga noapte. Steluţe albe, pufoase
dansează prin aer, apoi, îmbracă mândra ţară cu o zale argintie. Totul e
alb, casele au cuşme groase, de crengile copacilor atârnă ghirlande
gingaşe.
Când întunericul îşi întinde mantia neagră, totul încremeneşte.
Nicio mişcare, niciun zgomot nu se simte.
A doua zi, ca prin farmec, cerul se înseninează, apare soarele blând,
oameni şi animale se dezmorţesc şi-şi reiau activităţile.
Viaţa învinge întotdeauna vitregiile naturii!

Pisica şi vrăbiuţa

Era o după-amiază călduroasă de vară. Pe cerul de azur nu

se zărea niciun nor. Nicio adiere de vânt nu se simţea printre
frunzele bătrânului nuc sub a cărui umbră dormea liniştită o
pisicuţă.
 Ciripitul vesel al păsărelelor scăldându-se în colbul auriu a
trezit-o din somnul dulce. Deodată i-a încolţit în capul mic un gând
răutăcios: ,, Ce gustoasă ar fi carnea fragedă a unei vrăbiuţe!”
Se aşeză la pândă după o tufă de măceş. Pe iarbă se jucau
două vrăbiuţe ciugulindu-se. Păşea încet pe pernuţele moi şi,
când vrăbiuţele au simţit-o, era deja prea târziu. Una a reuşit să
zboare speriată, iar cealaltă a căzut în labele pisicii.
- Fie-ţi milă de mine şi de puişorii mei, frumoasă pisicuţă!
- Dar de burtica mea flămândă cui îi este milă?
- Stăpâna ta cea harnică şi bună te va hrăni.
Tocmai atunci, ieşea Ancuţa strigând:
- Blânduţa, unde eşti? Vino la masă!
Pisica şi-a auzit numele şi şi-a amintit că ea nu este rea. A
eliberat-o pe vrăbiuţa care şi-a luat zborul către cuibul de sub
streaşina casei. De-acolo, puii strigau bucuroşi:
- Bine ai revenit, mamă! Îţi mulţumim, Blânduţa!
Hrănită de Ancuţa, având acum burtica plină, pisicuţa îşi
continua somnul la umbra deasă a nucului din grădină.

Ciochină Ştefania, clasa a IV-a C

FIFI

Deşi e luna mai, cireşele coapte şi lanurile aurii ce se

leagănă în adierea blândă a vântului ne anunţă că va veni vara.
Pe bolta albastră a cerului nu se vede nicio dâră de nori. Mândrul
soare trimite raze magice care dau energie naturii. Fructele cresc
şi se coc, păsările vâslesc în înălţimile albastre, scoţând triluri
minunate.
În grădină, crinii şi-au deschis cupele şi împrăştie miresme
suave şi îmbietoare. Îmbătată de atâta parfum, Fifi, pisicuţa
bunicii, stă tolănită la umbra teiului înflorit. Somnul îi este deranjat
de ciripitul vesel al două vrăbiuţe, care se scaldă într-un ochi de
apă. În creierul ei cât o nucă a încolţit un gând: „ Ce bună ar fi
carnea proaspătă!” Se ridică şi păşeşte încet pe pernuţele moi.
Când să pună laba pe o biată vrăbiuţă, apare Andrei. Vrăbiuţele
se sperie, zboară şi se aşază pe o creangă. De acolo, văd cum
Andrei o mângâie pe Fifi , dar o şi ceartă:
- Nu îţi era milă de bietele vrăbiuţe?
- Dar de burtica mea flămândă cui îi este milă?
Andrei aduce pentru Fifi un castronel cu lapte şi pâine, iar
pentru vrăbiuţe, seminţe de mei.
Oare va uita Fifi de dorinţa ei?

PĂDUREA, PLĂMÂNUL VERDE AL PLANETEI

Cândva, câmpiile, dealurile şi munţii româniei erau acoperiţi

de păduri întinse cu arbori seculari. Aerul era mereu proaspăt
deoarece frunzele copacilor îl împrospătau mereu. Căldura verii
era mai blândă, razele soarelui nu ardeau plantele ci le mângâiau.
Dar oamenii au tăiat pădurile şi au folosit lemnul fără a planta
alţi copaci. Astfel, vara e mai caniculară, simţim că ne sufocăm.
Ce ne lipseşte? Aerul proaspăt pe care doar pădurea ştie să-l
fabrice. Ea este plămânul verde al Terrei.
Haideţi, copii, să salvăm pădurea! Să plantăm fiecare câte un
copăcel!