CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

Perioadele de vârstă
Totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice parcurse de fiecare pom sau arbust fructifer de
la formarea zigotului şi embrionului până la moarte alcătuiesc ciclul individual de viaţă.
Pomii şi arbuştii fructiferi au un comportament foarte complex în decursul ciclului de viaţă, care se
eşalonează pe durate variabile de la 10 - 15 ani la arbuşti, până la peste 100 ani la nuc şi castan.
Longevitatea plantelor, precum şi caracteristicile climatului temperat fac ca procesele de creştere, rodire
şi entropie să fie foarte diferite de plantele anuale, precum şi de plantele lemnoase din climatul cald.
Evoluţia acestor fenomene de-a lungul vieţii pomilor nu urmează o linie continuă, ci una ciclică. Ca atare,
creşterea, rodirea şi entropia sunt rezultanta însumării cantitative şi calitative a acestor procese parcurse
anual în perioada de vegetaţie activă.
Ţinând seama de intensitatea funcţională a proceselor, precum şi de exteriorizarea lor morfologică,
în ciclul ontogenetic al pomilor se pot delimita mai multe perioade de vârstă, dintre care cele mai
caracteristice sunt: perioada de tinereţe, perioada de maturitate şi perioada de declin.
La pomii şi arbuştii fructiferi înmulţiţi prin seminţe se adaugă şi perioada embrionară, care
durează de la formarea zigotului, până la germinarea seminţei şi formarea primelor frunze adevărate.
Perioada de tinereţe
Este caracteristică prin predominanţa procesului de creştere, care se manifestă, atât funcţional cât şi
morfologic, mai intens decât celelelte procese. Atât organele epigee cât şi cele hipogee îşi măresc volumul şi
cantitatea. La sfârşitul acestei perioade habitusul pomilor este bine conturat şi foarte apropiat de volumul său maxim.
Fructificarea lipseşte în primii ani, dar treptat îşi face apariţia şi creşte progresiv cu înaintarea în
vârstă. Fenomenul entropic încă nu este vizibil.
Durata acestei perioade este influenţată de specie, portaltoi, soi, sistemul de cultură etc. Aceasta variază
de la 3 - 4 ani la plantaţiile superintensive, la 5 - 6 ani la cele intensive şi 10 - 12 ani la cele clasice.
Corelat de procesul declanşării fructificării şi al raportului de intensitate dintre creştere şi rodire,
perioada de tinereţe se poate împărţi în:
Etapa juvenilă: în care pomii vegetează fără să fructifice, datorită, între altele, capacităţii
funcţionale reduse, care nu permite, încă inducţia florală. Această perioadă începe odată cu germinaţia
seminţei sau pornirea în vegetaţie a altoiului şi sfârşeşte odată cu prima înflorire.
Etapa de început a rodirii (de tranziţie) începe odată cu prima rodire şi ţine până când apar
producţiile mari şi constante. În această perioadă, deşi pomii cresc în ritm alert, paralel şi treptat apare şi
se intensifică fructificarea. Între creştere şi rodire se stabileşte un raport de compensaţie, în sensul că pe
măsură ce fructificarea se intensifică, creşterile vegetative se reduc ajungând către finalul acestei perioade
la o stare de echilibru. Durata acestei perioade este influenţată de aceiaşi factori ca şi cea anterioară. Ca
lucrări de importanţă majoră în perioada de tinereţe menţionăm: tăierile de formare şi apoi de întreţinere a
coroanelor. Tăierile de fructificare sunt reduse deoarece ramurile de rod şi de semischelet sunt încă tinere
şi altele noi se formează în cantitate mare. Din relaţia creştere-rodire-entropie (C-R-E) predominantă este
creşterea, ceea ce asigură un raport frunze- fructe favorabil. Producţia este mică dar de calitate superioară.
4.1.2. Perioada de maturitate
Începe odată cu apariţia recoltelor mari şi constante şi se termină odată cu scăderea ireversibilă a producţiei.
Este cea mai lungă perioade şi este de dorit să dureze cât mai mult.
Pomii au atins capacitatea maximă de fructificare iar producţiile sunt constante. Acum trebuie luate
toate măsurile pentru evitarea apariţiei fenomenului de alternanţă de rodire.
Creşterea în volum a părţii aeriene este lentă; numărul ramurilor de schelet şi semischelet rămâne
relativ constant; se formează încă noi ramuri de semischelet, iar cele existente se ramifică, îndesind
coroana. Se formează în ritm susţinut noi ramuri de rod, dar apare şi fenomenul de entropie (uscare).
Această perioadă durează 6-7 ani la plantaţiile superintensive, 15-20 de ani la cele intensive şi 20-
40 de ani la cele extensive, funcţie de specie, combinaţia soi-portaltoi, agrotehnica aplicată etc.
Ca şi etapa precedentă şi aceasta poate fi divizată în două etape:
Etapa de mare producţie, durează atât timp cât recoltele sunt maxime şi se menţin la un nuvel
relativ constant. Fructele au caracteristilile soiului şi cca 70-80% sunt de calitatea extra şi I. De asemenea,
creşterile vegetative au un potenţial de vitalitate ridicat. Acest echilibru se poate strica numai printr-o
agrotehnică necorespunzătoare.

1
 Etapa de diminuare a producţiei, începe odată cu scăderea uniformă a producţiei şi durează până
când plantaţia devine nerentabilă din punct de vedere economic. Deşi producţia este încă mare, calitatea
fructelor începe să scadă; creşterile vegetative sunt tot mai reduse, apare fenomenul de alternanţă de
rodire, iar entropia este tot mai accentuată.
De o importanţă deosebită, alături de celelalte măsuri agrotehnice sunt tăierile de întreţinere şi
fructificare, care au un rol hotărâtor în ceea ce priveşte calitatea şi regularitatea recoltelor. Tendinţa de
supraîncărcare cu fructe în detrimentul creşterilor vegetative conduce la un raport frunze-fructe dezechilibrat,
cu consecinţe negative asupra calităţii fructelor, favorizând în acelaşi timp alternanţa de rodire.
În concluzie, amintim că tăierile corespunzătoare, alături de celelalte măsuri agrotehice efectuate
corect, pot prelungi etapa de maturitate până la nivelul potenţialului maxim productiv al pomului.
Perioada de declin
Se caracterizează prin apariţia fenomenului de uscare către periferia coroanelor. Entropia se
generalizează atât în coroana pomilor, cât şi la nivelul sistemului radicular. Uscarea ramurilor are loc atât
centripet, cât şi centrifug.
Potenţialul de vitalitate al pomului fiind aproape consumat, formarea de lăstari din mugurii axilari este
foarte redusă sau chiar lipseşte. Din mugurii axilari apar în special rozete de frunze. Ca o reacţie naturală a
plantei, intră în funcţiune mugurii adventivi din care vor apărea lăstari lacomi, care însă nu pot reface planta.
Fructificarea este slabă cantitativ şi calitativ, neregulată şi chiar încetează. În plantaţiile industriale
această etapă nu mai există deoarece pomii se defrişează atunci când aceştia nu mai prezintă interes economic.

Ciclul anual al speciilor pomicole

Metabolismul pomilor şi arbuştilor fructiferi de climat temperat se desfăşoară cu intensităţi diferite
în diversele anotimpuri ale anului, după un ritm biologic, rezultat din adaptarea lor la periodicitatea
condiţiilor climatice.
Pomii şi arbuştii fructiferi trec de-a lungul unui an prin două stări fiziologice distincte: cea de
activitate fiziologică intensă (perioada de vegetaţie) şi una de viaţă latentă (perioada de repaus).
Fenofazele care aparţin unei recolte se extind pe două perioade de vegetaţie activă separate de o perioadă de
repaus. În prima perioadă de vegetaţie are loc formarea mugurilor, care rămân în repaus pe durata iernii; în
următoarea perioadă de vegetaţie pornesc în creştere şi înfloresc, leagă fructe, care ajung la maturitate. Rezultă că
fenofazele terminale ale unei recolte se desfăşoară concomitent cu fenofazele iniţiale ale recoltei următoare.

PERIOADA DE VEGETAŢIE
A. Fenofazele organelor vegetative
1. Formarea mugurilor vegetativi
Este unica fenofază iniţială a organelor vegetative care se desfăşoară în perioada premergătoare
repausului biologic.
Mugurii vegetativi sau de creştere se formează în axila frunzelor de pe lăstarii în creştere.
Un mugure vegetativ cuprinde conul de creştere (celule iniţiale şi meristemul primordial),
primordii de frunze, primordii de muguri şi solzi protectori.
Mugurii formaţi nu pornesc în creştere datorită inhibiţiei corelative exercitată de mugurele terminal şi de
frunze, cunoscută sub denumirea de dominanţă apicală. De acest fenomen, trebuie ţinut cont la efectuarea "tăierilor
în verde" (momentul tăierii). Dacă aceste operaţii se execută timpuriu, mugurii vegetativi axilari pot porni în
vegetaţie, dând lăstari anticipaţi, cu consecinţe de cele mai multe ori negative. Tăierile tardive nu mai sunt urmate de
pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali, deoarece, aceştia trec din situaţia de inhibiţie corelativă, în stare de repaus.
2. Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor
Începe cu umflarea mugurilor şi se încheie odată cu apariţia primei frunze normale, care în mod
obişnuit este cea de a 5-6 frunză de la baza lăstarului (martie - aprilie), care coincide cu momentul intrării
meristemului apical într-o nouă etapă de diviziune.
Desfăşurarea acestei fenofaze este rezultatul etapelor de alungire şi diferenţiere a lăstarului
rudimentar, existent în mugure încă din anul anterior. Celulele se întind, ajungând la dimensiuni de 10 ori
mai mari decât celulele meristematice. Internodiile şi frunzele preformate se alungesc şi apoi se
diferenţiază ţesuturile lăstarului. Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor se desfăşoară în principal,
pe seama substanţelor de rezervă, acumulate de plantă în anul anterior şi într-o măsură mai mică pe
substanţele nutritive (N, P, K, Mg) absorbite din sol. În plantă, predomină procesele de hidroliză a
substanţelor de rezervă în hidraţi de carbon, necesari procesului de creştere.

2
 Nivelul agrotehnic din anul precedent, influenţează desfăşurarea acestei fenofaze. Astfel, din rezerva foarte
mare de muguri vegetativi existentă pe pomi, numai o parte pornesc în vegetaţie, mulţi rămân dorminzi.
Fenofaza se desfăşoară simultan cu înfloritul şi legarea fructelor, dar la unele specii, poate avea loc
înaintea înfloritului (gutui, nuc, zmeur), iar la altele după înflorit (cais, piersic, migdal), apărând o
concurenţă pentru apă şi hrană.
Activitatea fotosintetică se înregistrează numai spre sfârşitul fenofazei, ca urmare, mugurii care se
formează în axila frunzelor, rămân slab dezvoltaţi.
Pomii consumă în această fenofază 10 % din necesarul anual de substanţe nutritive, având cerinţe
mari faţă de N şi K.
3. Creşterea intensă a lăstarilor
Momentul începerii fenofazei ,coincide cu intrarea meristemului apical într-o activitate intensă de
diviziune, continuă cu alungirea rapidă a lăstarilor şi se termină când sporul de creştere se reduce evident
de la o zi la alta.
Odată cu creşterea suprafeţei foliare, se intensifică procesele de sinteză (îndeosebi a proteinelor şi
acizilor nucleici), creşterea lăstarilor este intensă, internodiile se alungesc, nodurile devin mai
proeminente iar mugurii formaţi ating dimensiuni normale.
Pomii au o activitate fotosintetică intensă, iar asimilatele sunt consumate integral în procesele de
creştere şi fructificare.
Durata fenofazei de creştere intensă a lăstarilor, este în funcţie de specie, soi, vârsta pomilor,
încărcătura de rod şi factorii externi.
La pomii maturi aceasta este de 3-4 săptămâni iar la pomii tineri de 5-7 săptămâni.
4. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor
Începe din momentul încetinirii creşterii lăstarilor şi durează până la formarea mugurelui terminal.
Creşterile lăstarilor sunt din ce în ce mai mici, frunzele sunt mai dese, mai groase şi au capacitatea
fotosintetică maximă. Mugurii care se formează sunt de dimensiuni normale şi mai bine evoluaţi, decât în
fenofaza creşterii intense a lăstarilor. Spre sfârşitul fenofazei, intensitatea fotosintezei scade, datorită
îmbătrânirii frunzelor şi a micşorării intensităţii luminoase.
Încetinirea şi încetarea creşterilor lăstarilor sunt corelate cu o diminuare a substanţelor stimulatoare şi o mărire
semnificativă a inhibitorilor sintetizaţi de frunze, în mod special acid abscisic. Din punct de vedere biochimic, fenofaza
se caracterizează prin sinteza intensă a substanţelor proteice şi a hidraţilor de carbon, substanţe care nu mai sunt
consumate integral pentru creştere şi fructificare, ci sunt depozitate ca substanţe de rezervă.
Acumularea de substanţe de rezervă este dependentă de aprovizionarea pomilor cu apă şi substanţe
nutritive, de starea fitosanitară a aparatului foliar şi de încărcătura de rod a pomilor.
În această fenofază, pomii au cerinţe mari faţă de P şi K, în schimb excesul de N are efecte
negative, prelungind vegetaţia şi pregătirea pentru iernare a pomilor.
Încetarea creşterii lăstarilor are loc în lunile iulie-august, în funcţie de zona climatică.
5. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare
Această fenofază începe cu formarea mugurelui terminal şi se încheie odată cu căderea frunzelor.
Principalele procese care au loc în această fenofază, constau în desăvârşirea membranelor celulare,
apariţia stratului de suber pe lăstari şi în depunerea continuă a substanţelor de rezervă, care ating
cantitatea maximă în momentul căderii frunzelor.
În timpul maturării ţesuturilor, nevoia plantelor faţă de N scade foarte mult, faţă de P şi K cerinţele
fiind mai mari. Potasiul contribuie la încetinirea creşterilor la maturarea deplină a lemnului şi sporeşte
rezistenţa la ger. Fosforul ajută la formarea mugurilor de rod. În timpul acestei fenofaze, pomii absorb 20
% din totalul anual de N, P, K şi Ca şi aproximativ 40 % din totalul anual de Mg.
De asemenea, se constată sporirea cantităţii de acid abcizic, care grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor,
provoacă degradarea clorofilei, formarea carotinei, pierderea turgescenţei, iar prin acumularea lui în
stratul izolator de suber de la baza peţiolului, stimulează căderea frunzelor.
Căderea frunzelor la pomi, în condiţiile climatului temperat este precedată de migrarea substanţelor
organice şi a unor substanţe minerale (N, P, K) existente în frunze către celelalte organe ale plantei
(tulpină, rădăcină). Aceste substanţe contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular, implicit a
rezistenţei la ger. Căderea prematură a frunzelor are efecte negative.
Întârzierea căderii frunzelor, ca urmare, fie a prelungirii creşterii (exces azot, la pomii tineri), fie a
unor toamne prelungite şi calde, periclitează maturarea ţesuturilor şi călirea lemnului, datorită consumului
de substanţe sintetizate pentru respiraţia frunzelor, în absenţa migrării substanţelor de rezervă.
3
 B. Fenofazele organelor de rod
Pentru realizarea producţiei, organele de rod ale pomilor trec prin diferite procese morfologice,
fiziologice şi biochimice, care se desfăşoară pe un ciclu de un an şi jumătate: încep în luna iunie-iulie cu
diferenţierea mugurilor de rod şi se finalizează în anul următor, odată cu maturarea fructelor.
Organele de fructificare parcurg următoarele 4 fenofaze succesive pentru formarea unei recolte:
diferenţierea mugurilor de rod, înfloritul şi legarea fructelor, creşterea fructelor, maturarea fructelor.

1. Diferenţierea mugurilor de rod

Procesul formării mugurilor de rod este complex şi cuprinde două etape obligatorii: inducţia florală
şi diferenţierea morfologică.
Inducţia florală (antogenă) este o etapă relativ scurtă (8-9 săptămâni), în care se creează condiţiile
necesare, schimbării direcţiei de evoluţie a mugurilor vegetativi, aflaţi în stadiul de formare, în muguri de rod.
Aspectele legate de inducţia florală sunt insuficient cunoscute, datorită absenţei pe parcursul ei a
unor modificări micro sau macroscopice. Inducţia florală cuprinde două faze:
- reversibilă, prin dispariţia factorilor declanşatori, precum şi datorită efectului antiflorigen al giberelinei.
- ireversibilă, când evoluţia mugurilor urmează programarea antogenă, indiferent de unele
perturbaţii fiziologice. Această fază se manifestă cu 4-5 săptămâni înaintea diferenţierii morfologice.
Inducţia florală începe incepe în luna iunie, mai devreme la măr şi păr decât la prun şi piersic şi la
soiurile timpurii faţă de cele târzii. La cireş şi vişin are loc după recoltarea fructelor.
Aspectele fiziologice şi biochimice ale inducţiei florale nu sunt complet elucidate, asupra acestora
s-au emis diferite ipoteze şi teorii:
Teoria nutriţionistă se bazează pe acumularea substanţelor organice: raportul hidraţi de carbon-azot,
C/N  1; acidul fosforic; raportul azot proteic/azot total.
Teoria substanţelor florigene emisă încă din 1856 de către J. Sachs şi preluată de alţi cercetători.
Inducţia florală este determinată de formarea în frunze a unor substanţe hormonale (auxine,
citochinine), care migrează la nivelul mugurilor. Substanţele florigene nu au putut fi izolate până în prezent.
Westwood M.N. (1978), consideră că inducţia florală este dependentă de: vârsta sezonieră (numărul de zile
de la înflorirea deplină); reacţia la intensitatea şi calitatea luminii; de nutriţie; de suprafaţa foliară; de intensitatea
tăierilor; de nivelul recoltei, respectiv existenţa unui echilibru hormonal care acţionează în spaţiu şi timp.
Teoria genetică potrivit căreia inducţia florală este determinată de gene specifice înfloririi
(florigen), care controlează sinteza substanţelor hormonale de către frunze şi afluxul acestora la nivelul
meristemului apical al mugurilor, sub acţiunea unor stimuli termici, fotoperiodici şi hormonali
(citochinine). Dintre factorii externi se menţionează luminozitatea intensă, temperatura de 18-25oC şi
aprovizionarea solului cu apă.
După H. Chirilei (1976), formarea florilor este determinată de florigen, care activează genele florale
din muguri vegetativi, dar care nu au fost descoperite până în prezent.
Diferenţierea morfologică sau intramugurală are loc după inducţia florală şi se desfăşoară pe o
perioadă lungă de timp (8-9 luni), rezultatul fiind diferenţierea în muguri, a elementelor morfologice ale
florii (primordiile florale).
Diferenţierea morfologică cuprinde câteva faze desfăşurate după încetarea creşterii lăstarilor:
- aplatizarea apexului, datorită activităţii mai intense a procesului de diviziune de la periferia
conului meristematic;
- apariţia primordiilor sepalelor;
- diferenţierea sepalelor, staminelor şi pistilului.
Aceste faze se desfăşoară în timpul verii, când temperatura este de 18-20oC şi se continuă în cursul
toamnei, iernii şi a primăverii, când se desăvârşeşte formarea organelor sexuale (stamine şi pistil) şi
formarea gameţilor (polen şi ovule).
Bioritmul desfăşurării diferenţierii nu este acelaşi la toate speciile, începe mai întâi, la speciile şi
soiurile care înfloresc primăvara timpuriu şi îşi maturează fructele devreme.
În afară de specie şi de soi, diferenţierea morfologică mai este influenţată de condiţiile climatice şi tehnologice:
- temperatura şi seceta din a doua parte a verii, accelerează procesul de diferenţiere.
- umbrirea frunzelor, micşorează intensitatea procesului de diferenţiere, fiind una din cauzele
înfloririi eşalonate în cadrul coroanei pomilor.
- tăierile, excesul de azot şi umiditatea prelungesc creşterea lăstarilor, întârziind formarea
mugurilor de rod.
- supraîncărcarea cu fructe a pomilor, înhibă procesul de diferenţiere a mugurilor de rod.
4
 2. Înfloritul şi legarea fructelor
Fenofaza se desfăşoară în martie-aprilie şi se încheie atunci când ovarul îşi dublează volumul.
Fenofaza cuprinde mai multe subfaze, dintre care cele mai importante sunt: dezmugurirea, apariţia
butonilor florali, apariţia petalelor, înflorirea, polenizarea şi fecundarea, căderea petalelor şi a florilor
nefecundate, legarea fructelor.
Desfăşurarea acestor subfaze depinde de specie, soi, temperatură şi precipitaţii.
Particularităţile desfăşurării fenofazei - în funcţie de specie:
-înfloritul înaintea apariţiei frunzelor (cais, piersic, migdal);
-înfloritul se desfăşoară simultan cu înfrunzitul (măr, păr, cireş, vişin, prun);
-apariţia frunzelor precede înfloritul (gutui, moşmon).
Declanşarea şi desfăşurarea fenofazei înfloritului şi legarea fructelor este dependentă de
temperatură, pe de o parte de satisfacerea nevoii de frig ale soiului (t° scăzute pozitive pentru formarea
gameţilor), iar pe de altă parte de satisfacerea nevoilor faţă de căldură pentru începerea vegetaţiei.
Pragul biologic pentru majoritatea speciilor pomicole este de 6-8°C iar pentru arbuştii fructiferi de
4-5º C. Deschiderea florilor se înregistrează după ce pomii au acumulat o anumită cantitate de căldură -
suma gradelor de temperatură active (însumarea temperaturilor peste 7°C). dintre speciile pomicole
caisul are nevoie de 300-350°C; piersicul 300-325°C; cireşul 320°C; vişinul şi prunul 325°C; mărul 380-
690°C; nucul 435°C.
Temperatura optimă din timpul înfloritului este de 12-17°C, iar umiditatea atmosferică 50-60%.
Durata înfloritului - este de 7-14 zile, putând ajunge la 18 zile în cazul primăverilor mai reci sau
se reduce la 7-9 zile, dacă temperatura este prea ridicată.
Deschiderea florilor are loc eşalonat, funcţie de poziţia acestora în coroană (de obicei apar primele
flori situate spre sud) şi de gradul diferit de diferenţiere al mugurilor. La măr, înfloreşte prima, floarea din
centrul inflorescenţei apoi apar celelalte, la păr înfloreşte prima, penultima floare, urmând apoi celelalte.
Speciile pomicole înfloresc într-o anumită succesiune - alunul, cornul, cătina albă, zarzărul, caisul,
migdalul, piersicul, cireşul, vişinul, prunul, părul, coacăzul, agrişul, mărul, nucul, ultimele fiind: castanul,
gutuiul, moşmonul, socul, măceşul, lonicera, zizifus.
Înflorirea are loc pe baza substanţelor de rezervă, acumulate în anul precedent (biochimic fiind
predominant procesul de hidroliză a amidonului) şi se desfăşoară concomitent cu dezmuguritul şi
începutul creşterii lăstarilor. Înflorirea este o fază critică, în ceea ce priveşte hidraţii de carbon, N, K, Ca,
în absenţa acestora, se constată o cădere masivă a florilor.
În cadrul acestei fenofaze se desfăşoară microsporogeneza, macrosporogeneza, polenizarea şi
fecundarea.
Polenizarea
Polenizarea entomofilă - este caracteristică la majoritatea speciilor pomicole, care produc o
cantitatea mică de polen, iar transportul polenului este asigurat de albine (Apis melifera) precum şi de
bondari (Bombus).
Polenizarea anemofilă - caracteristică la puţine specii pomicole (nuc, castan, alun), care produc o
cantitate mare de polen, transportul polenului fiind asigurat de vânt (până la câţiva km), iar structura
florilor femele favorizează receptarea polenului (lipsa învelişurilor florale şi mărimea stigmatului).
Fecundarea
Fecundarea numită frecvent şi "legare" este precedată de germinarea polenului depus pe stigmat şi
de pătrunderea tubului polenic prin ţesuturile stilului până la ovar şi ovul.
După felul cum se comportă în procesul de polenizare-fecundare, soiurile existente în cultură pot fi:
-autofertile - la care fecundarea se face cu polen propriu (cais, piersic, gutui, ), zmeur, afin, căpşun (unele
soiuri de cireş şi vişin). Unele soiuri de prun, măr, păr sunt parţial autofertile şi au nevoie de polenizatori.
-autosterile - care necesită fecundarea alogamă, încrucişată, cu polen de la alte soiuri bune
polenizatoare şi interfertile (majoritatea soiurilor de măr, păr, prun, cireş).
Autosterilitatea se mai poate datora androsterilităţii, staminele fiind atrofiate şi lipsite de polen, ca
în cazul unor soiuri de prun (Tuleu gras, Centenar, Albatros, Alina), sau dichogamiei - la unele soiuri de
nuc, la care momentul înfloririi amenţilor nu corespunde cu cel al florilor femele, soiurile putând fi:
protandre şi protogine, unisexualităţii dioice la cătina albă.
Pentru asigurarea fecundării şi obţinerii de recolte mari, se recomandă plantarea într-o parcelă a 2-3
soiuri intercompatibile, bune polenizatoare (chiar şi în cazul celor autofertile), iar la cătina albă păstrarea
unui raport de 1/7 - 1/8 între plantele mascule şi femele.
5
 Soiurile intersterile sunt perechi de soiuri care nu se polenizează reciproc (ex. soiuri de cireş B.
Burlat x B. Moreau).
Mecanismul genetic care afectează compatibilitatea la polenizare, nu a fost complet elucidat.
Incompatibilitatea se caracterizeză prin inhibare stilară a creşterii tubului polenic, tipic gametofitului
autoincompatibilităţii, care se datorează existenţei perechilor de gene alele.
Procentul de flori legate este de 5-10% la pomaceae şi de 30-40% la drupacee în funcţie de soi,
polenizatori factorii interni climatici şi de nutriţie din timpul înfloritului asigură recolte.
Factori interni
-de natură morfologică - absenţa polenului - androsterilitate;
-de natură fiziologică - pomi foarte bătrâni, epuizaţi, ramuri slab dezvoltate;
-de natură citologică - unele soiuri triploide de măr cu deficienţe cromozomale.
Factori climatici
-temperatura, umiditatea atmosferică, vântul, precipitaţii. Seceta usucă stigmatul iar ploile diluează
secreţia acestuia.
Factori de nutriţie
-lipsa substanţelor nutritive influenţează negativ germinarea polenului, determină avortarea
ovarului sau căderea precoce a florilor abia legate.
Facoti agrotehnici
-efectuarea tratamentelor fitosanitare în timpul înfloritului influenţează negativ fecundarea.
Unele soiuri pot lega fructe parternocorpie (fără fecundare) măr - Belle de Boskoop, păr - Curé.
3. Creşterea fructelor
Creşterea fructelor începe după legarea florilor, când ovarul îşi dublează volumul şi se încheie la intrarea în pârgă.
Durata de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor este foarte diferită de la un soi la altul iar
în condiţii identice din punct de vedere climatic constituie o caracteristică de soi.
În decursul fenofazei creşterii fructelor, fenomenele mai importante care au loc sunt: creşterea
propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură.
Creşterea propriu-zisă a fructelor se bazează pe multiplicarea celulelor (citochineză) şi apoi pe “intinderea”
celulelor până la dimensiunile normale (până la 0,5 mm Φ), însoţită de mărirea spaţiilor intercelulare.
Durata celor două etape este diferită, în funcţie de specie şi soi. Astfel, durata medie a etapei de
diviziune este de 3-4 săptămâni, la majoritatea speciilor pomicole, cu excepţia cireşului unde este de
numai 10 zile şi la păr, unde această etapă se întinde pe 6 săptămâni. Această etapă se încheie, atunci când
fructele au aproximativ 14,5 mm diametrul. În schimb, etapa de intindere a celulelor are o contribuţie
importantă asupra calibrului fructelor. La măr, de la 14,5 mm la 60-65 mm şi chiar mai mult.
Între etapa de diviziune şi cea de intindere a celulelor, care formează fructul, nu există o demarcaţie netă.
Creşterea fructelor se datorează factorilor hormonali şi nutriţionali. În faza de diviziune celulară
(citochineză) acţionează în principal citochininele, giberelinele şi auxinele. În faza de alungire a celulelor
sunt prezente numai auxinele şi giberelinele.
Respiraţia în timpul creşterii fructelor are variaţii însemnate este foarte intensă în etapa de
diviziune a celulelor iar pe măsură ce fructele avansează în timp, respiraţia scade în intensitate până la
începutul maturării fructelor sau la unele specii (cireş, vişin) şi după aceasta.
Căderea fiziologică se manifestă imediat după fecundare şi se accentuează ajungând la o cădere în
masă la începutul lunii iunie. Cad în primul rând fructele rezultate din flori întârziate, rămase în urmă ca
dezvoltare, cu puţine seminţe, lipsite de vitalitate.
Faptul că se manifestă la toate speciile pomicole, denotă, că fenomenul este o particularitate
biologică a speciilor pomicole, prin care se tinde la stabilirea unui echilibru (autoreglare) între
încărcătura de rod şi condiţiile de nutriţie.
În anii, în care polenizarea şi fecundarea se desfăşoară în condiţii optime, căderea fiziologică este
mai accentuată şi mai redusă în anii cu fecundare deficitară.
Căderea fiziologică ca fenomen biologic se desfăşoară în limitele caracteristice soiului şi nu
influenţează negativ producţia.
Există şi situaţii, când căderea fiziologică poate atinge proporţii deosebite, necesitatea cunoaşterii
factorilor externi care o influenţează, prezintă importanţă deosebită (insuficienţa hranei, insuficienţa şi
excesul de umiditate, atacul de boli şi dăunători).
Căderea prematură a fructelor se manifestă începând din lunile iulie-august (deci destul de târziu
după căderea fiziologică) şi până în momentul recoltării fructelor.

6
 Acest fenomen se manifestă cu o intensitate mai mare, pe măsura apropierii de maturitatea
fructelor, care acum conţin o mare cantitate de substanţe sintetizate.
Nu este prezentă la toate speciile pomicole, în mod frecvent la măr, păr şi în măsură mai redusă la prun, cais.
În cadrul fiecărei specii, există soiuri la care fenomenul este mai redus şi la altele la care este mai accentuat.
a) din prima categorie:
- măr: Calvil de zăpadă, Tirolca;
- păr: Favorita lui Clapp, Ducchesse d'Angouléme;
- prun: Vinete de Italia, Anna Späth;
b) din a două categorie:
- măr: Parmen auriu, Roz de Virginia;
- păr: Josefina de Malines;
- prun: D'Agen.
În afară de particularităţile biologice ale speciei şi soiurilor, căderea prematură poate fi accentuată
de numeroase cauze: seceta, atacul de boli şi dăunători, udarea după o secetă prelungită, lipsă de hrană.
Factorii care influenţează creşterea fructelor
A. Factori nutriţionali
Nutriţia - are un rol deosebit atât în privinţa creşterii cât şi a calităţii fructelor influenţând acestora
fenofază şi pe cea a maturării fructelor.
B. Factorii climatici
C. Factori biologici
-rolul seminţelor din fructe: -sporesc afluxul de substanţe trofice în citochineză; măresc rezistenţa legăturii
cu ramură; determină asimetria fructelor.-Influenţa seminţelor se menţine numai până la căderea fiziologică.
-competiţia între rodire şi creştere - în primele 4-5 săptămâni în favoarea creşterii lăstarilor, apoi se
sccimbă în favoarea creşterii fructelor;
-influenţa lemnului purtător şi poziţia fructelor. La soiul Golden delicious fructe mari se obţin pe
lemn de 3 ani, respectiv, fructe mici pe lemn de 1 an.
-înclinarea ramurilor purtătoare: Lespinasse a constatat că cele mai mari fructe se obţin pe ramuri
înclinate la 30-60°.
-lungimea suportului fructului - egală sau mai mare de 3 cm conferă mugurelui şi apoi fructului o
oarecare autonomie (scapă de concurenţa lăstarilor), duce la obţinerea de fructe mari.
D. Factori tehnologici: -rărirea precoce a fructelor;-ciupirea lăstarilor;-rărirea chimică a florilor.
4. Maturarea fructelor
Maturarea fructelor începe la intrarea în pârgă şi se încheie atunci când fructele au atins însuşirile
organoleptice maxime, ceea ce coincide cu maturitatea de consum.
Maturarea fructelor constă în totalitatea schimbărilor fizice, biochimice şi fiziologice, prin care trec
fructele în această fenofază.
Schimbările fizice care au loc la nivelul fructelor, constau în micşorarea tăriei pulpei, textura devine mai
flexibilă, scade conţinutul în clorofilă din exocarp, creşte conţinutul substanţelor ceroase şi a xantofilelor.
În acelaşi timp are loc schimbarea culorii de fond a fructelor de la verde la galben şi o creştere a
pigmenţilor antocianici.
Procese biochimice - În fenofaza maturării fructelor, amidonul din fructe se hidrolizează în
zaharuri simple, care dau fructelor gustul dulce, dispare astrigenţa, datorită diminuării conţinutului de
acizi organici şi substanţe tanante.
Alături de acestea, mai apar, însă şi substanţe noi cum sunt pigmenţii şi substanţele volatile (esteri,
alcooli, aldehide, cetone), care alcătuiesc mirosul de fruct copt şi împreună cu zaharurile şi aciditatea,
contribuie la realizarea principalelor însuşiri organoleptice.
Etilenul - măreşte permeabilitatea membranelor celulare, ceea ce favorizează o respiraţie mai
intensă şi activitatea enzimelor care reglează maturarea (protopectinază). La început, producerea
etilenului în fruct este inhibată de prezenţa giberelinelor.
Acidul abscizic (ABA) - acţionează ca antogonist al GA3 favorizând producerea etilenului.
Din punct de vedere fiziologic, respiraţia are în această fenofază, o intensitate diferită în funcţie de specie.
La cireşe, vişine, prune intensitatea respiraţiei manifestă o scădere continuă pe măsura avansării
spre maturitate şi chiar după aceea, până la moartea celulelor - fructe fără fază climacterică.

7
 La mere, pere, banane curba respiraţiei are altă alură, începutul maturării la aceste fructe, este
însoţit de o scădere a respiraţiei până la un minim, care coincide cu sfârşitul etapei de întindere a
celulelor, urmează o creştere bruscă a intensităţii până la un maxim, după care descreşte din nou - fructe
cu fază climacterică.
În cadrul procesului de maturare a fructelor există 3 tipuri de maturitate: de recoltare; de consum şi tehnologică.
- Maturitate de recoltare - reprezintă momentul optim de recoltare al fructelor, stabilit în funcţie
de destinaţie şi timpul necesar transportului de la plantaţie la locul de valorificare.
Există o serie de indici, cu ajutorul cărora se determină maturitatea de recoltare: fermitatea pulpei,
culoarea pieliţei, conţinutul în zahar şi aciditate, testul amidonului, etc.
- Maturitatea de consum - coincide cu momentul în care transformările fizice, biochimice şi
fiziologice au atins nivelul, la care fructele prezintă maximum de însuşiri organoleptice.
-la sâmburoase, mere şi pere de vară, acest optim poate fi atins în livadă, datorită necesităţilor
transportului şi valorificării fructelor, acestea se recoltează la maturitatea de recoltare;
-la merele şi perele de toamnă - iarnă, maturitatea de consum se realizează în depozite, în lunile următoare.
- Maturitatea tehnologică - are loc atunci când fructele mature sau imature corespund momentului
cel mai prielnic pentru prelucrare industrială.
Epoca de maturare diferă de la o specie la alta şi în cadrul fiecăreia reprezintă o caracteristică de
soi, constantă pentru condiţii ecologice identice. Aceasta nu exclude, ca momentul maturării să difere de
la un fruct la altul în coroana pomului. Eşalonarea maturării în cadrul unui soi, se extinde uneori pe o
durată mare de timp şi necesită recoltări repetate.

PERIOADA DE REPAUS
Starea de repaus, reprezintă o reacţie de adaptare a plantelor la condiţiile nefavorabile de mediu,
prin încetarea activităţii de vegetaţie.
În principal, trecerea de la viaţa activă la starea de repaus este determinată de: caracterul ereditar al pomului
de-a-şi reînoi anual frunzele, scăderea temperaturii şi reducerea luminii solare, care nu permit o vegetaţie normală.
Starea de repaus este relativă, deoarece, funcţiile vitale ale pomului continuă dar cu o intensitate redusă
(transpiraţia, respiraţia, creşterea rădăcinilor), precum şi unele schimbări biochimice. În timpul iernii are loc şi
desăvârşirea diferenţierii organelor sexuate şi formarea gameţilor, care necesită temperaturi scăzute.
Instalarea repausului are loc în octombrie, când scurtarea zilei (12 ore) şi scăderea temperaturii 5°C
noaptea, determină încetarea creşterilor pomilor şi apoi căderea frunzelor. Receptori pentru această
reacţie la scurtarea zilei, sunt frunzele.
Starea de "dormance" a mugurilor porneşte tot de la frunze, sub forma unui impuls inhibitor spre
apex, care se pare a fi acidul abscizic. Alături de lumină, se apreciază că temperaturile ridicate din cursul
verii, contribuie la liniştea creşterii a mugurilor şi la pregătirea repausului.
Sfârşitul perioadei de repaus este marcată prin reînceperea vegetaţiei active (umflarea mugurilor) în martie.
Schimbările biochimice - care au loc în timpul repausului sunt următoarele:
-se acumulează o cantitate maximă de amidon, care ulterior scade, se hidrolizează şi dă naştere
unor zaharuri simple (glucoza, maltoza, sorboză), acestea ating cantitatea maximă în decembrie-ianuarie;
-creşte conţinutul de azot total şi proteic, concomitent cu scăderea cantităţii de azot neproteic;
-în scoarţă şi în lemn creşte conţinutul substanţelor grase şi tanante (maximum în dec.-ian.).
Prin urmare datorită acestor schimbări creşte rezistenţa la ger.
Modificări fiziologice
În procesul de respiraţie, deşi are o intensitate scăzută, se consumă o parte din substanţele de rezervă.
Dacă temperatura din sol este mai mare de 2°C, creşterea rădăcinilor, continuă într-un ritm mai
lent. Astfel, rădăcinile rănite în toamnă prin arătură sau la plantarea pomilor, formează calus (îşi vindecă
rănile) sau chiar emit rădăcini noi.
Transpiraţia, deşi are o intenistate redusă, conduce totuşi, la pierderi mari de apă prin ramurile
tinere, de aici şi necesitatea existenţei apei în sol în timpul iernii. Lipsa de apă din sol, duce la
deshidratarea pomilor, fenomen mai accentuat în cazul solurilor neacoperite cu zăpadă, unde solul
îngeaţă. Seceta apărând, datorită faptului că rădăcinile nu pot absorbi apa existentă în sol.
Posibilitatea mare de aparţie a acestui fenomen, este în cazul pomilor altoiţi pe portaltoi de vigoare
redusă, care au sistemul radicular situat în stratul de sol care îngheaţă.
Pentru înlăturarea acestui fenomen de deshidratare este indicată a fi aplicată toamna udarea de aprovizionare.
Pentru finalizarea deferenţierii mugurilor floriferi (microsporogeneza) şi formarea gameţilor masculi şi femeli,
pomii cultivaţi în condiţiile climatului temperat au nevoie, ca în timpul repausului să treacă prin temperaturi scăzute dar

8
pozitive - nevoie de frig. Fiecare specie, are nevoie de un anumit număr de ore de frig, respectiv la migdal, cais 700-
1000 ore; piersic 750-1200 ore; prun 800-1200 ore; cireş 1100-1300 ore; măr 1200-1500 ore.
Temperaturile eficace, care pun capăt repausului, se situează între 0 şi 7°C la majoritatea speciilor;
sub 7°C piersic; 4-10°C cais; 3-6°C soiuri de măr timpurii, 0-3°C soiuri de măr (de iarnă).
Perioadele intermitente de căldură şi frig din cursul iernii, conduc la durate mai mari, decât
temperaturile constante.
Nesatisfacerea acestei cerinţe, duce la unele perturbaţii în evoluţia ulterioară: întârzierea şi
eşalonarea înfloritului, înflorire şi legare slabă, absenţa înfloririi şi căderea mugurilor în masă.
Pomii parcurg repausul hibernal trecând prin două etape: repausul profund (obligatoriu) şi repausul facultativ.
Repausul profund - are loc începând cu octombrie-noiembrie până în decembrie-ianuarie. Această
etapă este determinată ereditar, astfel, pomii nu pornesc în vegetaţie, chiar dacă sunt puşi în condiţii
favorabile de temperatură şi umiditate. Mărul şi părul au repausul profund lung, iar caisul şi piersicul un
repausul profund scurt, care se încheie în jur de 1 decembrie.
Repausul facultativ - reprezintă durata de timp de la încheierea repausului profund şi până la
pornirea în vegetaţie a pomilor. El este determinat, numai de absenţa condiţiilor de vegetaţie.
În perioada repausului facultativ, rezistenţa la ger a pomilor scade, ca urmare a procesului de decălire,
întrucât, o parte din zaharuri se transformă în amidon, astfel, că în februarie martie se înregistrează maximul de
primăvară. Acesta este mai mic cu 25-30% faţă de maximul de toamnă, datorită consumului din timpul iernii, în
procesul de respiraţie a pomilor, cât şi pentru creşterea şi vindecarea rănilor rădăcinilor.
Ca urmare, genurile de revenire de la sfârşitul iernii, mai puţin aspre decât cele din repausul
profund, provoacă daune mari pomilor. În perioada de repaus, se efectuează tăierile, iar toamna înainte de
oprirea creşterii rădăcinilor se efectuează transplantarea pomilor.
Foarte frecvente sunt tratamentele fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, care se
efectuează în timpul repausului, cu insecto-fungicide în concentraţii mai mari, deci cu o eficienţă mărită.

ALTERNANŢA DE RODIRE
Alternanţa (periodicitatea) de rodire este un fenomen biologic, entropic, care dereglează întregul
sistem de creştere şi fructificare a biosistemului pomicol şi este definit prin succesiunea unor ani fără
producţie sau cu o producţie scăzută după ani cu producţii mari.
Cauzele alternanţei de rodire:
Cauza nerodirii pomilor o constituie lipsa procesului de inducţie florală datorată:
- dezechilibrul dintre consumul mare al substanţelor organice de către creşterile vegetative şi fructe,
în detrimentul diferenţierii mugurilor de rod;
- producţiile excesive de fructe dintr-un an inhibă diferenţierea mugurilor de rod pentru anul următor;
- factorii genetici (capacitatea redusă de autoreglare a încărcăturii de fructe a unor soiuri de pomi).
Accidentele climatice (gerurile de revenire, îngheţurile şi brumele târzii de primăvară) şi condiţiile
nefavorabile din timpul în floritului pot compromite recoltei din unii ani şi creează premise favorabile
pentru instalarea alternanţei de rodire.
Ca o concluzie, alternanţa de rodire este determinată de un complex de factori: genetici,
nutriţionali, ecologici, precum şi de nivelul producţiei de fructe din anul anterior.
Frecvenţa şi intensitatea alternanţei de rodire.
Alternanţa de rodire se semnalează, mai ales, la soiurile tardive de măr, păr şi prun. Soiurile cu
maturare timpurie precum şi speciile sâmburoase, în general, nu prezintă alternanţă de rodire, întrucât în
momentul diferenţerii mugurilor floriferi, fructele sunt recoltate.
Alternanţa de rodire se manifestă în toate sistemele de producţie (clasic, intensiv şi superintensiv). Instalarea
acestui fenomen entropic în plantaţiile intensive şi superintensive, adesea este mai greu de combătut, decât în
plantaţiile clasice, datorită uzurii fiziologice mai intense a formaţiunilor fructifere şi a stressului de densitate.
Odată cu vârsta, plasticitatea şi adaptarea pomilor la fenomenele de stress scade. Ca efect, creşterea
lăstarilor slăbeşte în intensitate, diferenţierea mugurilor de rod se reduce, conducând şi la fenomenul de
alternanţă de rodire. Când creşterile sunt foarte slabe, diferenţierea este foarte puternică rezultând o
producţie foarte mare, dar calitativ inferioară; în anul următor diferenţierea mugurilor de rod va fi foarte
slabă, ajungându-se la producţii foarte mici sau chiar lipsa rodului.
Cercetări recente efectuate pe plan mondial au permis o clasificare a soiurilor funcţie de coeficientul sau
indicele de alternanţă (Biennal Bering Index), coeficient obţinut prin următoarea formulă matematică:
I.A. = (A - B) / (A + B) x 100
9
 în care I.A. = indice de alternanţă;
A şi B = producţiile din doi ani consecutivi.
Funcţie de valorile obţinute, se vor da note, ce reprezintă indicii de alternanţă după cum urmează:
1 = alternanţă totală, cu I.A. = 100%;
3 = alternanţă mare, cu I.A. > 30%;
5 = alternanţă mijlocie, cu I.A. = 20 - 30%;
7 = alternanţă mică, cu I.A. < 20%;
9 = fără alternanţă, cu I.A. = 0
Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire
Dacă încărcătura de muguri floriferi se normează anual prin tăieri, iar celelalte măsuri agrotehnice
(lucrările solului, fertilizarea, irigarea, rărirea fructelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc) se aplică
raţional, pomii rodesc constant.
Prin aplicarea corectă a măsurilor agrotehnice se va realiza un echilibru fiziologic între procesele
biologice fundamentale: creştere, diferenţiere, rodire şi entropie.
Reglarea armonioasă a relaţiilor sinergice dintre procesele biologice fundamentale ale pomului, cu
ajutorul măsurilor agrotehnice, în scopul obţinerii unor producţii ridicate şi constante, în special în zonele
înalte, ridică probleme mult mai complexe în cazul combaterii alternanţei de rodire,decât pe terenurile plane.
Pe aceste terenuri procesul de eroziune este mult mai agresiv, iar pierderile anuale de sol fertil se ridică la 3-5
t/ha. In aceste zone se impune organizarea teritoriului pomicol cu alei de trafic tehnologic cu rol multiplu.
Fructificarea anuală se realizează prin normarea unei încărcături de cinci muguri floriferi/cm2
secţiune trunchi şi stabilirea distanţei de 10-20 cm între mere.
Rărirea fructelor în general şi rărirea chimică în special, în faza de floare sau imediat după legare,
contribuie substanţial la combaterea alternanţei de rodire.
Un alt facor important în diminuarea alternanţei de rodire, îl constituie fertilizarea moderată,
constantă, cu păstrarea echilibrului între minerale.
Tăierile anuale atât în perioada de repaus, cât şi în perioada de vegetaţie (“în verde”) sunt factori
care diminuiază periodicitatea de rodire.
Lucrările solului au, de asemenea, o importanţă deosebită în combaterea acestui fenomen nedorit.
Factorii genetici (soiul) sunt, de asemenea, implicaţi în fenomenul alternanţei de rodire. Se
recomandă a se planta clone ale soiurilor, care nu manifestă acest fenomen.
Alte măsuri pentru diminuarea sau chiar înlăturarea acestui fenomen, se referă la combaterea
corectă şi la timp a bolilor şi dăunătorilor, plantarea de pomi liberi total de viroze ( LTV ) etc.

10