Eu

Până şi bobul de rouă iubeşte, lumina soarelui. Murind încet, el încă sclipeşte, până
se topeşte.
Nu poţi uita timpul în urma ta ! Iubire adevarată o dată există în viaţă !

Viorel Muha

Eu sau… tot eu, dar în mintea mea, în închipuirea mea, am ajuns în trecutul meu, în
ţara copilăriei mele, vis pe care îl doresc mereu şi mereu, vis pe care îl doresc să devină
încă odată realitate.

Am închis ochii şi…! am început să cobor… încet… încet… în întunericul din mine.
Sunt pe scara timpului meu, în conştiinţa şi memoria mea. Mă uit în jos şi văd un hău
imens. Sus lumină şi zgomote obişnuite. O uşă trântită. O voce răstită. Un claxon
strident. Ploaia sau ninsoarea în geam bătând şi zgomotul rafalei de vânt şuierând.

Ce să fac? Încă simţeam presiunea pleoapelor, presiune încă moale, dar din ce în ce
mai îndepărtată. Încă nu coborâsem nicio treaptă şi sunetele se depărtau din ce în ce
mai mult. M-am hotărât, cobor.

Să văd cine sunt Eu!

 Am ajuns în neliniştea primului an de viaţă, an când am început să spun primul
cuvânt, mama.

Primul an când spre mine venea ameţitor un prim univers, un univers plin în toate
părticelele sale de o pleiada de imagini, imagini care coborau, imagini care se înălţau,
imagini care deveneau mici sau mari, imagini care deveneau familiare sau
necunoscute.

Am coborât până acolo când am început să simt cum treptat mă formez, cum
descopăr că am miros, gust, frică, fericire, foame, cum simţeam cum un munte de
sezaţii năvălea din mine şi din afara mea, în conştiinţa mea în formare.

Prindea contur eu-l meu, deveneam eu cu fiecare zi ce trecea. Cu mare teamă,

întideam mâna spre sprijin, stabileam echilibrul din direcţia inexistenţei mele spre
existenţa mea. Echilibru spre mers înainte, spre desprindere de inexistenţă.

Învaţam să pun picioarele bine în pământul solid şi material, prea solid pentru mine,
prea ameţitor, prea divers, prea repede dintr-un prim început.

Apoi, după primul cuvânt “mama”, am intrat şi am început să înot într-un ocean de
cuvinte, ocean în care întindeam mânuţa mea cu degetele mici, albe şi fragile, mânuţa
care încerca să prindă şi să ducă spre minte şi conştinţa mea, cuvântul tata..

Apoi a urmat năvala unui şuvoi de cuvinte, şuvoi ca apele de munte, ape ce se
prăvleau peste mine, ape din munte de cuvinte, cuvinte care îmi creau o stare euforică.
Ele săpau lăcaşuri parcă pentru veşnicie, în mine, în eul meu. Încercam şi mă
străduiam să le scot apoi din mine, dar ele nu ieşeau decât scoase pe jumătate, cuvinte
ştirbite, cuvinte stâlcite, cuvinte prea rotunjite, cuvinte peticite.

Ele începeau să devină ale mele, numai ale mele, un secret pe care reuşeam să-l
descifrez, pas cu pas. În jurul meu totul era colorat, totul nou, nimic uzat de nimeni şi
de nimic, nimic făcut de cineva, ci totul parcă dintodeauna şi pentru todeauna rămase
să fie aşa.
 Puţin mai târziu am descoperit cuvinte ciudate, cuvinte care nu îmi aparţineau mie,
cuvinte pe care nu le rosteau ai mei, cuvinte din altă lume. Cuvinte cu aceleaşi sensuri,
cuvinte însă spuse dulci şi line sau maestoase şi impunătoare, cîntătoare sau reci şi
dure, parcă de comandă.

În mine unele cuvinte coborau uşor şi cu adiere în inimă şi suflet, altele zburau şi se
duceau, undeva departe.

Dar uimirea învăţării şi a acelui care venea din inexistenţă consta în limbile
pământului. Vorbea soarele dimineaţa cu sunete stranii, trezidu-mă şi anunţându-mă
că vine lumina. Apoi tot el, soarele, îşi schimba vorbirea atunci când începea să
vină întunericul, întuneric care făcea ca acele sunete ciudate să scadă, să scadă până se
lăsa o linişte în care ceva făcea numai… tic… tac… tic… Da, ceasul timpului
pământesc ticăia, ticăia înăutrul minţii mele, ticăia cu sunetul lui odihnitor de materie,
materie lovind materie.

Vorbeau ... pentru mine copacii, copaci cu rădăcini parcă înverse. Vorbeau pentru
mine mici mişcătoare din ţărână, unele negre sidefii şi lucioase, care credeam că
trebuie duse la gură.

Totul vorbea pentru mine în limbi necunoscute. Zgomotul farfuriei sparte. Apăsarea
ginigiilor mele fără dinţi pe bucata de plastic pusă între ele. Breteaua pantalonului sau
rochiţei căzute, bretea care mă împiedica să merg, eu căzând şi bufnind pământul,
ajutor urlând.

Apa ce năvălea spre mine, ori prea rece, ori prea caldă. Săpunul ce ochii îi făceau să
ardă, şi multe alte stări ale pământului şi materiei, a obiectelor, a tot ce era în jurul
eului meu, mă învăţau să simt, să devin Eu.

Dar nu a fost să fie aşa. Să fie să rămân acolo, în anii copilăriei mele, în lumea eului
meu copilăresc. Era numai ţara copilăriei mele. Începutul vieţii în ţara coplăriei mele.
Eram eu cu începutul eului meu. Eram Eu acolo în ţara copilăriei mele.

Eu ? Da, exist !
Şi dacă exist pot constata că mai există şi alţii. Am costatat că mulţi sunt mai buni ca
mine. Nu sunt stea, nu sunt fulg de nea, nu sunt nici primăvară dar nici toamnă.

Prin venirea mea pe lume probabil că ursitoarele au uitat ieşind pe coşul casei din
fiecare lucru din lumea asta, câte o minusculă urmă, ca apoi să mă ostoiesc a le
înţelege şi descifra. Aşa că am reuşit cât de cât să înţeleg şi să învăţ mai mult sau mai
puţin, mai bine sau mai rău, că trebuie să ştiu … mai bine ce-am învăţat !

Am învăţat să învăţ, mai întâi, că nimeni nu-i din început născut a şti!
 Am învăţat ce-i fierbinţela focului arzându-mă de câteva ori, cu flacăra iubirii.

Am învăţat să nu suflu în jăratec prea tare şi de aproape, căci pot orbi de scânteile
care sar din el.

Am învăţat ce-i răceala gheţii, atunci când fără nici o remuşcare am fost părăsit sau
ingnorat.

Am învăţat ce-i bunătatea, gustând ce-i dat să iasă din pământ trudit sau din gura
celui care ştie ce-i bun în lume punând în cuvânt, linişte şi pace.

Am învăţat că niciodată nu-i bine să aştept că va veni ce-mi este dat în viaţă, fără
trudă.

Am învăţat că vârful muntelui nu coboară la mine, dacă nu mă sui eu la el.

Am învăţat că dacă mă duc musafir la cineva şi-mi pune pâine şi apă pe masă, să am
încredere în acei oameni.

Apoi, am învăţat şi am găsit puritate de lumină într-un bob de rouă în dimineţi de

răsărit de soare.

Am învăţat să văd că prin culoare şi forme pe-o pânză puse, un mare maestru cum
îşi plânge prin secole şi astăzi, iubirea pierdută.

Am învăţat că sunetul muzicii şi-al naturii este cel mai înălţător elixir de pe tot
pământul, pe care Dumnezeu ni le-a lăsat ca dar de pace şi iubire şi că ele ne pot ridica
inima şi sufletul, cât mai aproape de el.

Am învăţat să iau din ce muncesc sau mi se dăruieşte, numai cât să pot duce.

Am învăţat că trebuie să las în urma mea spre bucurie, copii, o casă, un pom şi truda
muncii mele prin osteneala minţii şi-a mânilor, lucruri care să dureze cu folos sau să
las imagini prin penel scrise frumos, piatră spartă-n forme cu înţeles, cuvinte-n-sunete
care să încânte suflete, în inimi de fiinţe.

Am mai învăţat că cel mai de folos este cuvântul, cel pe care îl dau sau îl primesc şi
că el are cea mai mare putere din lume.

Am învăţat să iau aminte căci într-un final, toţi, vom ajunge cuvânt scris pe o cruce sau
piatră şi vom rămâne mai mult sau mai puţin, în mintea cuiva, în bine sau în rău.

Multe sunt de învăţat şi cu cât învăţăm mai mult ... ne dăm seama că ştim mai puţin,
dar drumul vieţii este scurt şi las pe alţii să spună ce nu ştiu eu. Incă exist, încercând să
învăţ.

Text de Viorel Muha