Un zeu cu două chipuri

 
Ianus Geminus/Geamănul sau Ianus Bifrons/cu două feţe era ceva neobişnuit chiar şi
pentru romanii secolului I d.H.
 
Ovidiu, de pildă, se întreabă la începutul Fastelor, pe care le-a scris probabil în anul 7
d.H.:  Ce fel de zeu să spun că eşti, Ianus, cu două feţe ?/Quem tamen esse deum
te dicam, Iane biformis?
Pentru că nu semăna cu nici un alt zeu din lumea cunoscută pe atunci.
 
 
“Ce fel de zeu să spun că eşti, Ianus, cel cu două feţe ? (…)

Spune-mi de ce, dintre zeii din cer, doar tu singur vezi, deodată, şi ce-i în
spate şi ce-i înainte?

Şi atunci, dintr-o dată în faţa ochilor mi se arătă Ianus cel sfânt, cu

minunatu-i chip geamăn. (…)

În mâna dreaptă ţinea un toiag, iar în stânga-i o cheie.

(…) şi-mi spuse:

Oriunde te uiţi şi tot ce vezi: cerul, marea norii, pământul

Toate de mâna mea se deschid şi se-nchid

Doar mie singur mi-a fost dată în grijă lumea cea

necuprinsă./Ovidiu, Faste (I)

Ce legătură există între Ianus şi Ianuarie ?

Începutul cel bun.

I. Ianus sau “ceasul cel bun”

Numele latinesc al lunii ianuarie era ianuarius, adică “Luna zeului Ianus“.

Ia-nus, literalmente, s-ar traduce prin “Mergătorul” sau “faptul de a merge” … de a
trece, a parcurge, a păşi, a înainta, a avansa, a intra, a ieşi, a pleca, a se duce, a trece de
la o stare şi de la o formă la alta, a se schimba în.
Dar, era, cu siguranţă, mai mult decât un paznic al porţilor/ianitor şi al drumurilor.
 
Era, mai degrabă, “ceasul cel bun” când ieşi “cu bine” pe poarta casei şi când te întorci
“cu bine” acasă sau când “îţi merge bine” în toate drumurile pe care le ai de făcut şi de
străbătut. Un patron al călătorilor.
 
Înfăţişarea lui ciudată de zeu cu două feţe, una care priveşte înainte şi cealaltă care
priveşte înapoi, simbolizează un “dus” şi un “întors” bun, o binecuvântare continuă,
neîntreruptă: plecare şi întoarcere binecuvântată.
 
Şi o urare atotocrotitoare:
- “să mergi cu bine, să treci cu bine şi să te întorci cu bine” şi
- “toate, peste tot, să-ţi meargă bine”.

Mitologic, Vesta sau Hestia (la vechii grecii), este cunoscuta ca zeita pazitoare a
vetrei caminului si a focului sacru care nu are voie sa se stinga niciodata. In
mitologia greaca, Hestia a fost prima nascuta al lui Cronos (Saturn) si Rheea si a
trebuit sa astepte sa creasca ultimul frate, Zeus / Jupiter, ca sa o elibereze pe ea
si pe fratii sai. Vazand comportamentul celorlalti zei, Vesta a ales sa ramana o
fecioara, refuzand cererile in casatorie ale lui Apollo si a lui Poseidon.

Fiecare casa sau vatra publica centrala din oras avea un altar inchinat acestei zeite,
care veghea asupra familiei si a statului. In imperiul Roman exista casta Vestalelor,
preotese care aveau in grija flacara sfanta. Ele depuneau juramant de castitate si
pe perioada serviciului in slujba templului ramaneau fecioare. In centrul Romei, pe
inaltimea capitolina, se afla un templu inchinat Vestei si unde flacara ardea continuu
(continuitatea acestei stari de veghe se regaseste in flacara care arde in semn de
pretuire pentru eroii neamului). Se credea ca prin aceasta se garanta siguranta
Imperiului Roman. Sase fecioare de vita nobila erau alese ca slujitoare divine, care
trebuiau sa pazeasca flacara sacra.