Echipamente de Birotica - AMS I

CUPRINS
CAPITOLUL I. STRUCTURA ŞI FUNCŢIONAREA UNUI SISTEM DE CALCUL 3

I.1. Definirea unor noţiuni de bază.............................................................3
I.2. Structura hardware a unui sistem de calcul..........................................4
I.3. Limbaje de programare........................................................................5
I.4. Modul de funcţionare al unui sistem de calcul.....................................8
CAPITOLUL II. STRUCTURA HARDWARE A UNUI SISTEM DE CALCUL 11
II.1. Unitatea centrală...............................................................................11
II.1.1. Memoria internă.........................................................................11
II.1.2. Procesorul..................................................................................14
II.2. Unităţi periferice...............................................................................20
II.2.1. Unităţi periferice de stocare.......................................................20
II.2.2. Unităţi periferice de intrare........................................................24
II.2.3. Unităţi periferice de ieşire..........................................................26
CAPITOLUL III. STRUCTURA SOFTWARE A UNUI SISTEM DE CALCUL ŞI A
CALCULATOARELOR PERSONALE................................................................29
III.1. Software-ul de bază.........................................................................29
III.1.1. Sistemul de operare...................................................................29
III.1.1.1. Clasificarea sistemelor de operare......................................30
III.1.1.2. Evoluţia sistemelor de operare............................................32
III.1.1.3. Componentele unui sistem de operare................................34
III.1.2. Mediile de operare....................................................................35
III.1.3. Programe utilitare.....................................................................35
III.1.4. Programe traducătoare..............................................................35
III.2. Software specializat şi de aplicaţii...................................................36
III.2.1. Software-ul specializat..............................................................36
III.2.2. Software-ul de aplicaţii.............................................................36
III.3. Mediile de programare....................................................................36
III.4. Sistemul de operare Windows.........................................................37
III.4.1. Evoluţia sistemului de operare Windows..................................38
III.4.2. Componentele sistemului de operare Windows........................39
III.4.3. Funcţiile sistemului de operare Windows.................................39
CAPITOLUL IV. REŢELE DE CALCULATOARE...................................43
IV.1. Clasificarea reţelelor de calculatoare...............................................44
IV.2. Reţeaua internet...............................................................................51
IV.2.1. Structura retelei Internet...........................................................53
IV.2.2. Funcţionarea reţelei Internet.....................................................55
IV.2.3. Spaţiul de nume în Internet (DNS)............................................57
IV.2.4. Servicii Internet........................................................................58
CAPITOLUL I. STRUCTURA ŞI FUNCŢIONAREA UNUI SISTEM
DE CALCUL
I.1. Definirea unor noţiuni de bază
Intr-o primă accepţiune, un sistem de calcul este un ansamblu de dispozitive care prelucrează automat o
informaţie codificată sub formă discretă (numerică) printr-o succesiune finită de operaţii aritmetice şi logice.
Informaţia este o formulă care poate fi scrisă sau simbolizată, susceptibilă de a aduce o cunoştinţă;
încercând să o descriem sau să o explicăm, putem spune că informaţia este un "mesaj despre anumite lucruri
sau evenimente care au avut loc, au sau vor avea loc".
Transmiterea şi prelucrarea informaţiilor în forma lor uzuală creează dificultăţi, motiv pentru care este
necesară codificarea lor. A codifica o informaţie înseamnă a-i ataşa o combinaţie de simboluri numită cod.
Codul poate fi numeric, alfabetic sau alfanumeric, după natura simbolurilor care-1 compun.
Datele sunt elemente constitutive ale informaţiei. In prelucrarea automată ne interesează datele din
punct de vedere sintactic, adică din punct de vedere al reprezentării şi organizării lor. Din acest punct de
vedere, datele apar ca o succesiune de simboluri sau caractere. Distingem trei categorii de caractere:
caractere alfabetice (literele alfabetului latin), caractere numerice (cifrele sistemului de numeraţie zecimal) şi
caractere speciale (semne de punctuaţie etc.)
In funcţie de caracterele utilizate, datele pot fi alfabetice, numerice sau alfanumerice.
Datele au şi aspect semantic, ceea ce le conferă valoare cognitivă, o valoare de mesaj care se transmite.
Observaţie. Între date şi informaţii există diferenţe:
 datele privesc evenimente primare, fiind colectate din diferite situaţii sau diverse
locuri, neorganizate şi/sau neprelucrate într-o formă care să stea la baza luării unor decizii;
 informaţiile sunt mesaje obţinute prin prelucrarea datelor; aceste mesaje trebuie să
fie concise, actuale, complete şi clare, astfel încât să răspundă cerinţelor informaţionale în
scopul cărora au fost preluate datele.
Cu alte cuvinte, pentru a deveni informaţii, datele trebuie prelucrate în conformitate cu cerinţele
informaţionale.
Datele se pot prelucra manual sau cu echipamente electronice de calcul, de unde şi denumirea de
prelucrare automată.
Un sistem de calcul (calculator electronic) este o instalaţie complexă, automată, capabilă să prelucreze
informaţia în conformitate cu cerinţele algoritmilor utilizatorului.
Prin algoritm se înţelege o secvenţă finită şi ordonată de operaţii, care pornind de la o mulţime finită de
date (iniţiale) conduce (prin aplicarea în mod mecanic şi repetat a operaţiilor) la o mulţime finită de rezultate.
Un calculator electronic lucrează pe bază de program. Prin program înţelegem reprezentarea unui
algoritm într-un limbaj de programare.
Un limbaj de programare este un limbaj artificial destinat descrierii prelucrărilor de date ce urmează a fi
realizate de un calculator.
Un sistem de calcul (calculator electronic) reuneşte două categorii de componente: componente fizice
(echipamente de calcul) cunoscute sub numele de hardware şi componente logice (programe), prin
intermediul cărora sunt utilizate echipamentele, cunoscute sub numele de software.
Un calculator electronic se defineşte ca un complex fizic de echipamente (hardware) care împreună cu
un sistem de programe (software) asigură prelucrarea informaţiei în conformitate cu algoritmii impuşi de
necesitatea utilizatorului.
Ansamblul de programe care realizează gestiunea resurselor unui calculator electronic (sistem de
calcul), asigurând funcţionarea acestuia, şi care permite comunicarea între utilizator şi sistemul de calcul, se
numeşte sistem de operare.
I.2. Structura hardware a unui sistem de calcul
În general, un sistem de calcul are în componenţa sa cinci unităţi funcţionale:

 unităţi de intrare;
 unităţi de memorare;
 unitatea aritmetică şi logică;
 unitatea de comandă;
 unităţi de ieşire.
Unităţile de intrare realizează introducerea informaţiei în sistemul de calcul şi conversia din forma
uzuală (numere, texte, imagini, sunete) în formatul intern (binar). Formatul intern binar este urmare utilizării
în construcţia calculatoarelor a circuitelor electronice care prezintă două stări stabile (nivele de tensiune).
Convenţional, cele două stări reprezintă cifrele binare 0 şi 1.
Unităţile de memorie asigură stocarea informaţiei (date şi programe). Capacitatea memoriei este
reprezentată de volumul de informaţie pe care-l poate stoca, folosind ca unitate de măsură octetul sau byte-ul
(8 biţi), împreună cu multiplii săi: 1 KB (KiloByte) = 2 10 octeţi, 1 MB (MegaByte) = 2 20 octeţi, 1 GB
(GigaByte) = 2 30 octeţi etc.
Memoria unui calculator este formată din:
 memoria internă (principală);
 memoria externă (secundară).
În memoria internă se păstrează temporar programele şi datele ce se utilizează la un moment dat de
către sistemul de calcul, precum şi rezultatele temporare şi finale.
În memoria externă se păstrează programe şi date pe perioadă îndelungată.
Unitatea aritmetică şi logică realizează prelucrarea informaţiei prin:
 operaţii aritmetice;
 operaţii logice.
Unitatea de comandă controlează activitatea întregului sistem de calcul, parcurgând etapele:
 citirea instrucţiunii curente;
 decodificarea instrucţiunii (identificarea operaţiilor ce trebuie realizate) şi aducerea
din memorie a operanzilor;
 execuţia operaţiilor cerute de instrucţiuni.
Unităţile de ieşire realizează transferul rezultatelor prelucrării către mediul exterior. Rezultatele pot fi
în format intern (binar) sau în format direct utilizabil (numere, texte, grafice, imagini, sunete). Dacă
rezultatele sunt destinate acţionării unor echipamente, unitatea de ieşire generează, prin intermediul unor
circuite speciale (interfeţe), semnalele necesare acţionării echipamentelor.
Un program este executat secvenţial, instrucţiune cu instrucţiune.
Datele şi programele sunt introduse în calculator prin intermediul unităţii de intrare, fiind stocate în
memorie. Unitatea de comandă trimite către memorie semnale de control şi obţine instrucţiunile
programului ce urmează a fi executat. De asemenea, unitatea de comandă trimite către memorie semnale de
control reprezentând adresele datelor ce urmează a fi transferate în vederea executării, de către unitatea
aritmetică şi logică, a operaţiilor indicate de fiecare instrucţiune. Rezultatele sunt stocate temporar în
memorie sau transferate mediului extern prin intermediul unităţilor de ieşire.
I.3. Modul de funcţionare al unui sistem de calcul
Datele iniţiale ce urmează a fi prelucrate şi programul se introduc în sistemul de calcul cu ajutorul

dispozitivele periferice de intrare DP/I, prin intermediul canalelor I/E, fiind transferate în memoria internă a
sistemului de calcul, sub formă binară, în locaţii identificabile, prin adresele la care au fost memorate.
În general, un program parcurge următoarele etape :
- editarea fişierului sursă, care constă în scrierea programului flosind regulile de sintaxă ale
limbajului utilizat;
- compilarea fişierului sursă, care constă în transformarea instrucţiunilor programului sursă
în instrucţiuni maşină, cu ajutorul compilatorului. În cadrul acestei etape pot să apară erori
sintactice de utilizarea incorectă a regulilor de scriere a programului sursă. Pentru remedierea
acestor erori se revine în etapa de editare a textului programului. În cazul în care
compilatorul nu detectează erori sintactice, el va genera un fişier numit fişier obiect.
Structura şi funcţionarea unui sistem de calcul 5
- editarea legăturilor, este o etapă în cadrul căreia un program specializat numit linkeditor,
asamblează mai multe module obiect şi generează programul executabil sub forma unui
fişier. Şi în cazul acestei etape pot să apară erori generate de reguli de incompatibilitatea
modulelor obiect asamblate.
- lansarea în execuţie – programul se află sub formă executabilă şi poate fi lansat în execuţie.
În această etapă pot să apară erori fie datorită datelor eronate introduse în calculator, fie
conceperii greşite a programului. Fiecare instrucţiune a programului lansat în execuţie este
interpretată de UCC, care emite comenzi către:
· memoria internă, prin care se solicită ca anumite date, localizate prin adresele la care
au fost memorate, să fie transferate către UAL pentru execuţia unei anumite operaţii;
după efectuarea operaţiei se va specifica adresa de memorie unde se va depune
rezultatul;
· UAL căreia i se va solicita execuţia operaţiei specificate prin instrucţiune;
· canalele de I/E în vederea realizării transferurilor corespunzătoare.
După terminarea execuţiei operaţiilor solicitate, rezultatele memorate la anumite
adrese din memoria principală sunt transferate, prin intermediul canalelor de I/E,
către DP/E pentru utilizarea rezultatelor prelucrării sau către MEMEXT, pentru
arhivarea datelor şi programelor, în scopul reutilizării lor.
CAPITOLUL II. STRUCTURA HARDWARE A UNUI SISTEM DE
CALCUL
Un calculator personal (PC - Personal Computer) este un sistem electronic programabil, care
prelucrează automat datele şi care la un moment dat poate fi folosit de un singur utilizator.
Configuraţia hardware a unui PC se prezintă astfel:
- unitatea centrală;
- unităţile periferice.
Unitatea centrală consituie componenta de bază a unui calculator şi se compune din: memoria internă şi
procesor (microprocesor) .
Unităţile periferice realizează legătura calculatorului cu mediul exterior. O clasificare poate fi făcută
astfel:
- unităti periferice de stocare, utilizate pentru păstrarea datelor şi/sau programelor: unităţi de discuri
flexibile (floppy disk), unităţi de discuri magnetice (hard disk), unităţi de CD-ROM, memorii flash USB etc.
- unitati periferice de intrare, care permit introducerea datelor în calculator: tastatura, scaner-ul, creionul
optic, joy-stik-ul, tabela grafică, digitizoarele etc.
- unităţi periferice de ieşire, utilizate pentru vizualizarea sau afişarea rezultatelor: monitorul,
imprimanta, plotterul etc.
II.1. Unitatea centrală
II.1.1. Memoria internă
Memoria internă are rolul de a înregistra informaţiile destinate prelucrării (datele de intrare şi
programele), pentru ca apoi să le furnizeze unităţii aritmetice şi logice, sub forma unor impulsuri, pentru
executarea comenzilor primite de la unitatea de comandă şi control.
De asemenea, memoria internă păstrează temporar rezultatelor intermediare şi finale obţinute în urma
prelucrării informaţiilor.
În ceea ce priveşte organizarea memoriei există două arhitecturi cunoscute: von Neumann şi Harvard.
Arhitectura von Neumann consideră memoria ca un tot unitar în care se află atât programele cît şi
datele.
Arhitectura Harvard consideră că memoria are două părţi distincte: memorie pentru programe şi
memorie pentru date.
Sistemele de calcul actuale au organizare de tip von Neumann, în timp ce sistemele de calcul dedicate
folosesc o organizare de tip Harvard.
Memoria internă este formată din cipuri de circuite integrate. Un cip este un dispozitiv de dimensiuni
mici, foarte complex, făcut dintr-un singur cristal mare de siliciu de o puritate deosebită. Fiecare cip poate
conţine milioane de celule, fiecare celulă fiind capabilă să înregistreze o cifră binară 0 sau 1. Din acest
motiv calculatoarele lucrează cu informaţii reprezentate în binar.
Conversia informaţiei din forma uzuală în binar şi invers se face cu ajutorul unităţilor de intrare/ieşire
(I/O - Input/Output) (tastatură, monitor, imprimantă, etc.).
Cantitatea de informaţie ce poate fi înregistrată într-o astfel de celulă binară se numeşte bit (binary
digit). Un grup de 8 biţi formează un byte sau un octet.
Pentru a putea stoca (scrie) sau regăsi (citi) o informaţie în memorie, fiecărui octet i se asociază un
număr întreg numit adresă, cuprins între 0 si N-1, unde N reprezintă numărul total de octeţi. Mai multe
locaţii de memorie consecutive formează o zonă de memorie care este determinată de adresa ei de început
(adresa primului octet al zonei) şi lungimea ei (numărul octeţilor din care este formată).
Se numeşte adresare, identificarea unei zone de memorie prin adresa ei.
Principalele caracteristici ale memorie sunt: capacitatea, lungimea cuvântului, timpul de acces, timpul
de răspuns şi ciclul memoriei. Capacitatea unui calculator este dată de numărul maxim de bytes din care este
formată memoria sa internă.
Unităţile de măsură pentru memorie sunt:
1 KiloByte (KB) = 210 octeţi = 1024 octeţi
1 MegaByte (MB) = 220 octeţi = 1024 KB
1 GigaByte (GB) = 230 octeţi = 1024 MB
1 TeraByte (TB) = 240 octeţi = 1024 GB
50
1 PetaByte (PB) = 2 octeţi = 1024 TB
60
1 ExaByte (EB) = 2 octeţi = 1024 PB
Lungimea cuvântului ( locaţiei adresabile). Un cuvânt de memorie reprezentă o unitate informaţională

compusă din mai multe poziţii binare, tratată ca o entitate pe care calculatorul o poate adresa şi prelucra la un
moment dat şi care poate fi stocată într-o locaţie de memorie. Lungimea cuvântului trebuie să fie
compatibilă cu registrul de instrucţiuni al microprocesorului şi cu dimensiunea magistralei de date şi adrese.
Lungimea cuvântului desemnează mărimea zonei (locaţiei) adresabile, fiind dependentă de tipul
calculatorului (16, 32, 64 biţi etc.).
Timpul de acces reprezintă intervalul de timp necesar identificării unei locaţii de memorie.
Timpul de răspuns reprezintă intervalul de timp scurs între momentul furnizării adresei unei zone de
memorie de către procesor şi momentul obţinerii informaţiei din acea zonă de memorie. Timpul de acces se
exprimă în nanosecunde (1 ns = 10-9s).
Ciclul memoriei este intervalul de timp dintre două accese succesive la memorie.
Pentru citirea memoriei, microprocesorul activează liniile de adresă corespunzătoare unităţii de
memorie, în timpul unui ciclu de ceas. Această acţiune funcţionează ca o cerere transmisă controllerului de
memorie pentru identificarea datelor căutate. În timpul următorului ciclu de ceas, controllerul de memorie
plasează pe magistrala de date a microprocesorului biţii conţinuţi în unitatea de stocare dorită.
Scrierea în memorie funcţionează într-un mod asemănător, microprocesorul trimiţând mai întâi adresa la
care urmează să se facă scrierea, iar controllerul de memorie găseşte locaţia adresată, după care
microprocesorul trimite pe magistrala de date informaţiile care trebuie scrise.
Memoria internă se compune din memoria principală, memoria CMOS şi memoria cache.
Memoria principală este formată din:
- memorie RAM (Random Access Memory - memorie cu acces aleator) pentru programe şi date,
accesibilă utilizatorului pentru execuţia lucrărilor sale;
- memoria ROM (Read Only Memory - memorie numai de citire), rezervată sistemului de operare şi
inaccesibilă utilizatorului.
Memoria RAM este memoria de lucru a calculatorului, care stochează date şi programe ale utilizatorului.
Această memorie este reutilizabilă (poate fi citită şi scrisă de nenumărate ori), volatilă (îşi pierde conţinutul
informaţional la oprirea calculatorului) şi adresabilă (informaţiile conţinute în ea putând fi citite în orice
ordine). Fizic, memoria RAM este construită din circuite miniaturizate folosind tehnologia MOS (Metalic
Oxid Semiconductor), grupate în module, încărcate cu sarcini electrice care reprezintă informaţiile binare
stocate. Memoria RAM se află pe placa de bază sub forma unor plăcuţe cu circuite imprimate. Informaţiile
sunt înregistrate într-o structură matriceală, accesul fiind aleatoriu, iar identificarea unei informaţii se face
prin indicarea adresei (numărul liniei şi coloanei locaţiei de memorie respective).
Memoria RAM funcţionează la frecvenţa ceasului plăcii de bază care se mai numeşte şi ceas extern sau
ceasul sistemului.
Ca variante constructive de memorie RAM menţionăm memorie SDRAM (Synchronous Dynamic
RAM) folosită în configuraţia calculatoarelor cu procesoare Pentium II, cu o frecvenţă de 133MHz şi cu un
debit de transfer de date de 800MB/s, memorie RDRAM ( RamBus DRAM) care funcţionează cu o
frecvenţă de 500MHz, memorie DRDRAM (Direct RamBus DRAM) cu debit de 1,6GB/s etc.
Memoria ROM este formată dintr-un singur circuit integrat. Ea nu-şi pierde conţinutul informaţional în
momentul opririi calculatorului; poate fi înscrisă o singură dată cu informaţii, ulterior neputând fi decât
citită. Ea nu poate fi nici ştearsă şi nici actualizată. Procesorul poate citi şi executa programele din memoria
ROM, dar nu poate scrie date sau instrucţiuni. Memoria ROM conţine programe pentru iniţializarea
calculatorului şi testarea componentelor hardware ale acestuia.
Memoria ROM este folosită şi pentru memorarea unor funcţii sau a unor programe specifice care au rol
în lansarea sistemului de operare (BIOS-ul, preâncărcătorul).
Structura software a unui sistem de calcul şi a calculatoarelor personale 9
Programele aflate în memoria ROM, care sunt livrate odată cu calculatorul de către producător,
alcătuiesc aşanumitul firmware, considerat o componentă între hardware şi software.
Ca variante constructive menţionăm memoriile PROM (Programmable ROM), EPROM ( Erasable
Programmable ROM), EEPROM (Electrically Erasable Programmable ROM).
Memoria CMOS. Calculatoarele compatibile IBM-PC conţin o memorie CMOS (de tip RAM,
alimentată în permanenţă de la o baterie şi care nu-şi pierde conţinutul informaţional) în care se păstrează
informaţii referitoare la configuraţia hardware a sistemului.
Memoria cache este de tip RAM, de capacitate mică, foarte rapidă, care asigură legătura între memoria
principală şi microprocesor. Ea poate conţine o copie fidelă a ceea ce este stocat într-o anumită zonă a
memoriei principale, care este mult mai lentă.
II.1.2. Procesorul
Apariţia microprocesorului constituie, probabil, cea mai mare realizare a tehnologiei electronice.
Termenul de microprocesor a fost introdus în anul 1972 de firma americană INTEL, care a realizat primul
microprocesor pe 4 biţi, în anul 1971. În anul 1972 a fost creat microprocesorul pe 8 biţi, în 1974 pe 16 biţi,
iar în 1981 pe 32 biţi.
Microprocesorul este un set de circuite integrate într-o pastilă de siliciu. Un circuit conţine zeci de
milioane de tranzistori microscopici, gravaţi si integraţi printr-o tehnologie specială pe o structură de siliciu
cu mai multe straturi. Tranzistorul este un dispozitiv din material semiconductor care amplifică un semnal
sau care deschide sau închide un circuit. Tranzistorul stochează sarcini electrice, lăsând să treacă sau nu
curentul electric de joasă tensiune. Un tranzistor care lasă să treacă curentul electric reprezintă cifra binară 1,
iar cel prin care nu trece, cifra binară 0. Prin succesiunea celor două stări poate fi stocată şi prelucrată
informaţia reprezentată binar.
Una din tehnologiile utilizate pentru realizarea circuitelor, denumită MOS (Metal Oxid
Semiconductor), permite un număr mare de tranzistoare pe cip. Circuitul INTEL 8086 produs în 1978
conţinea 29000 tranzistoare, 80286 produs în 1982 conţinea 130000 tranzistoare pe cip, iar 80486 apărut în
anul 1988 a ajuns la peste 2000000 tranzistoare pe cip etc. Un microprocesor Pentium IV ajunge la peste 170
de milioane de tranzistori ( având între ei o distanţă de 0,13 microni ) şi funcţionează la 4 GHz.
Microprocesorul este un circuit VLSI(Very Large Scale Integrator) complex, care este capabil să
execute operaţii aritmetice şi logice sub controlul unui program.
Microprocesorul are două componente interconectate: unitatea de comandă şi control, unitatea
aritmetică şi logică.
Unitatea de comandă şi control coordonează şi controlează funcţionarea componentelor unităţii centrale
şi dirijează transferurile de informaţii care au loc în calculator.
Unitatea aritmetică şi logică execută operaţiile aritmetice şi logice indicate de instrucţiunile
programului aflat în execuţie.
Cum funcţionează microprocesorul?
Din punct de vedere logic, procesorul este conectat cu exteriorul său printr-o unitate de interfaţă,
reprezentată de o parte a circuitelor sale interioare, care are şi rolul de zonă tampon (buffer) pentru
semnalele de intrare şi ieşire. Această unitate de interfaţă conţine receptoare capabile să primească semnale
de intrare (absorbind foarte puţină energie din sursele acestora) şi amplificatoare pentu a face ca semnalele
de ieşire să fie transmise unui număr (maxim specificat) de circuite receptoare. La unele procesoare, unitatea
de interfaţă cu magistrala trebuie să traducă nivelurile de tensiune în cifre binare 0 şi 1. Receptoarele de
intrare/amplificatoarele de ieşire ale unităţii de interfaţă cu magistrala au capacitatea de a primi/genera
semnale de tensiune pentru fiecare din legăturile de intrare/ieşire, în funcţie de conectarea lor la circuitele
interne ale procesorului sau la exteriorul său. De exemplu, receptoarele de semnale de date interpretează
orice semnal care este deasupra unui prag de tensiune ca fiind 1 binar, iar sub un anumit prag de tensiune ca
fiind 0 binar. Unitatea de interfaţă cu magistrala asigură menţinerea fluxului de informaţii spre procesor şi de
la procesor în sincronizare cu frecvenţa ceasului intern.
Semnalele care ajung la procesor constituie un amestec de două tipuri de informaţii: instrucţiuni şi
date. Separarea informaţiilor se face astfel: instrucţiunile merg la decodorul de instrucţiuni, iar datele în
registre.
Instrucţiunile sunt luate dintr-o coadă de aşteptare de unitatea de preluare a codurilor, interpretate de
decodorul de instrucţiuni şi lansate în execuţie de unitatea de comandă. Aceste trei componente formează
unitatea de prelucrare a instrucţiunilor (UPI).
UPI analizează primul octet al instrucţiunii preluate şi obţine numărul de octeţi al instrucţiunii
respective, după care verifică dacă aceştia sunt gata pentru utilizare; în caz contrar apelează la alte
componente ale procesorului pentru a-i obţine din memoria principală. După aceasta, UPI decide care sunt
datele necesare execuţiei instrucţiunii respective. Datele pot să însoţească instrucţiunea respectivă, pot fi în
registre ale procesorului sau în memoria principală. UPI le aduce în procesor şi le pregăteşte de prelucrare.
UPI decodifică instrucţiunea şi activează acele componente ale procesorului pentru a fi executată.
Registrele sunt spaţii de memorie pentru păstrarea informaţiilor în timp ce acestea sunt prelucrate.
Numărul şi mărimea registrelor depinde de tipul constructiv al procesorului. Pentru exemplificare
menţiomăm câteva tipuri: registrul de instructiuni, registrul de date, registrul de adrese , registre generale etc.
Procesoarele moderne fiind foarte rapide, depăşesc cu mult viteza memoriei principale, motiv pentru
care au încorporată memorie cache, pe acelaşi cip cu circuite integrate. Microprocesorul preia informaţiile
direct din această memorie, micşorând timpul de aşteptare al acestora. Ea reprezintă o punte între memoria
RAM şi procesor; datele şi instrucţiunile fiind stocate temporar în procesor, se reduce numărul de accesări
ale memoriei RAM.
Această memorie poate fi utilizată şi reutilizată nu numai pentru stocarea temporară de date şi
instrucţiuni în drumul lor spre procesor, dar şi a rezultatelor în drumul lor spre memoria principală. Memoria
cache preia informaţiile care urmează a fi transferate memoriei centrale, eliberând procesorul sau accelerează
preluarea unor informaţii din memoria centrală. S-a constatat că multe programe folosesc secvenţe de
instrucţiuni care se repetă până se obţine un anumit rezultat, secvenţe care pot fi păstrate în memoria cache şi
pe care procesorul le poate apela instantaneu, fără să mai aştepte transferul lor din memoria principală.
Capacitatea memoriei cache este restricţionată de costuri şi de eficienţă; ea reprezintă o fracţiune din
mărimea memoriei principale, ceea ce face ca numai o mică parte din locaţiile cele mai recent accesate din
memoria principală vor avea valorile încă prezente în memoria cache.
De menţionat că primele procesoare nu aveau memorie cache pentru că, pe de o parte viteza lor de lucru
era comparabilă cu viteza de transfer din memoria principală, iar pe de altă parte, din punct de vedere
constructiv era dificil de încorporat.
Ideea de a avea o memorie cache într-un PC a apărut o dată cu procesorul 386. Memoria cache era
structurată pe două nivele: memorie cache de nivelul 1 încorporată în procesor şi memorie cache de nivelul 2
externă. Memoria cache de nivel 2 nu avea nici pe departe eficienţa memoriei cache de nivel 1, deoarece
frecvenţa ceasului intern al procesorului era de câteva ori mai mare decât a ceasului extern. Din motive de
rapiditate şi eficienţă, procesoarele actuale au memoria cache încorporată.
Pentru a realiza un microsistem cu ajutorul unui microprocesor este necesar să-i adăugăm elemente de
memorie şi circuite de interfaţă.
Principalele caracteristici ale unui microprocesor sunt: viteza de lucru, capacitatea maximă de memorie
pe care o poate adresa, setul de instrucţiuni pe care le poate executa şi arhitectura multiprocesor.
Viteza de lucru a unui microprocesor este determinată de frecvenţa ceasului intern, capacitatea
registrelor interne, dimensiunea magistralei de date şi adrese, tipul constructiv al microprocesorului,
capacitatea memoriei cache.
Ceasul intern al unui calculator personal este un oscilator care trimite în calculator pulsuri la intervale de
timp egale. Toate activităţile unui calculator sunt coordonate de aceste pulsuri periodice. Ceasul intern nu are
legătură cu ora exactă; el asigură pulsurile pe baza cărora componentele unui calculator îşi coordonează
activitatea. Frecvenţa cu care sunt generate aceste pulsuri se numeşte frecvenţa ceasului intern şi se măsoară
în MHz ( 1 milion de pulsuri pe secundă) sau GHz ( 1 miliard de pulsuri pe secundă) Un Pentium IV de
ultimă generaţie are o frecvenţă de 4GHz. Dimensiunea registrelor interne ale microprocesorului şi
capacitatea magistralelor joacă un rol foarte important în ceea ce priveşte viteza de lucru a calculatorului. Cu
cât dimensiunea registrelor este mai mare, numărul operaţiilor de transfer între microprocesor şi memoria
internă este mai mic şi timpul de lucru se micşorează. Dimensiunile registrelor interne ale microprocesorului
pot fi de 32, 64, 128 sau 256 biţi.
De asemenea, cu cât dimensiunea magistralei de date este mai mare, cu atât volumul de date care circulă
pe această magistrală între procesor şi memorie este mai mare, iar viteza calculatorului creşte. Acelaşi lucru
se întâmplă şi cu magistrala de adrese, de a cărei dimensiune depinde capacitatea de adresare a memoriei.
Viteza de lucru a unui microprocesor depinde şi de tipul constructiv al acestuia (de exemplu Pentium) şi
de firma producătoare (Intel, IBM, Cyrix, AMD - Advanced Micro Devices) etc.
Capacitatea maximă de memorie ce poate fi adresată de un microprocesor depinde de capacitatea
magistralei sale de adrese. Microprocesoarele construite pe o arhitectură de 32 biţi au o capacitate de
adresare a memoriei interne de 4GB. Noua tehnologie pe 64 de biţi a impus lărgirea magistralei de adrese la
42 şi 52 biţi, ajungându-se la o capacitate de adresare de 4TB şi 4PB.
Setul de instrucţiuni proprii ale microprocesorului este important în ceea ce priveşte prelucrările pe care
le poate executa. Acest set trebuie dimensionat optim. Un set prea mare presupune un număr mai are de
tranzistori complementari, cu consecinţe asupra vitezei de execuţie. Mai mult, unei instrucţiuni program îi
corespund mai multe instrucţiuni simple ( cod maşină sau procesor), ceea ce înseamnă volum mai mare de
lucru.
Arhitectura microprocesor presupune existenţa şi funcţionarea mai multor procesoare în aceeaşi unitate
centrală. Arhitecturile pot fi simetrice ( Simetrical Multi Processing ), ceea ce înseamnă că mai multe
procesoare partajează aceeaşi memorie internă, sau asimetrice ( Asymetrical Multi Processing ), ceea ce
înseamnă că fiecare procesor accesează o memorie proprie.
Placa de bază (motherboard) este o componentă foarte importantă, atât din punct de vedere fizic, cât
şi logic, a unui calculator personal. Performanţele unui PC depind în mare parte de placa de bază.
O placă de bază este un circuit imprimat cu mai multe straturi. Fiecare strat conţine multiple legături la
circuitele ce interconectează structura hardware a unităţii centrale şi asigură gestionarea celorlalte
componente ale sistemului de calcul. Circuitele de pe placa de bază definesc performanţele calculatorului.
Funcţiile plăcii de bază sunt realizate de chipset-uri, care, în general, sunt fabricate de mari producători:
Intel, AMD, VIA şi SIS. De reţinut că Intel si AMD se numără şi printre marii producători de procesoare.
O placă de bază conţine:
- interfaţa cu procesorul;
- sloturi pentru memorie RAM şi extensie;
- chipset-ul sistemului : microcircuit care recunoaşte componentele sistemului, controlează
fluxul biţilor etc.
- magistrale de comunicaţie: interne şi externe;
- memoria CMOS;
- conectori pentru hard disc, floppy disc, CD-/DVD etc.
- porturile de comunicaţie: paralele, seriale, porturile tastaturii, mouse-ului şi porturile
universale USB;
- ceasul sistemului ;
- conectori pentru sursa de alimentare;
- jumperi;
- conectori pentru led-uri şi butoane de la consolă.
Pe placa de bază se montează microprocrsorul, memoria internă, placa video, placa de sunet, placa de
fax/modem, placa de reţea etc. Ea încorporează magistralele de comunicaţie dintre componentele
calculatorului. Plăcile de bază sunt prevăzute cu anumite tipuri de conectoare specifice anumitor procesoare,
ceea ce înseamnă că pot exista compatibilităţi şi incompatibilităţi.
Plăcile de bază au unele componente comune, iar altele diferă.
De exemplu, există diferenţe între tipul de memorie acceptat (pentru cele noi SDRAM şi DDRAM),
numărul de sloturi PCI, sloturi ISA, chipset-uri etc.
În ceea ce priveşte componentele comune, toate plăcile de bază au porturi care asigură conectarea cu
periferice ca imprimanta, mouse-ul, camere digitale, modem-uri, etc., care folosesc porturile paralele, seriale,
USB sau PS2.
De numărul de sloturi PCI depinde numărul dispozitivelor auxiliare care se pot conecta (de exemplu
placa de reţea). Placa video se poate conecta la placa de bază prin intermediul unui slot numit AGP
(Accelerated Graphic Port).
Pentru a conecta hard disk-urile si CD-ROM-ul sau CD-RW-ul la placa de bază prin cablu panglică se
utilizează conectoare IDE sau SCSI.
Conectoarele RAID permit scrierea simultană pe două sau mai multe hdd-uri.
Unele plăci de bază au jump-eri (conectori ce fac legătura între doi pini) ce sunt folosiţi de utilizator
pentru a seta caracteristicile plăcii, cum ar fi viteza bus-ului şi factorul de multiplicare pentru microprocesor.
Magistralele reprezintă mediul comun de comunicaţie între componentele unui sistem de calcul.
O primă clasificare a magistraleor poate fi făcută astfel:
- magistrale de sistem sau interne, care realizează conectarea unităţii centrale cu
componentele de bază ale sistemului ( de exemplu Industry Standard Architecture-ISA,
Extended Industry Standard Architecture-EISA, Peripheral Component Interconnect-PCI
etc);
- magistrale specializate, care se folosesc pentru transferul de date cu anumite tipuri de
echipamente periferice (de exemplu Video Electronics Standard association-VESA, SCSI
etc.).
După modul de transfer al informaţiilor, magistralele pot fi:

- magistrale de tip paralel, realizează transferul în paralel a unui număr de n biţi prin cele n
linii ale magistralei, ajungând la destinaţie împreună (de exemplu câte un octet o dată prin
opt fire paralele, fie mai mulţi octeţi simultan prin mai multe fire, cum este cazul
magistralelor PCI, ISA etc.). Acestea sunt magistrale interne, folosite pentru conectarea
unităţilor sistemului de calcul, fiind practice şi eficiente pentru transmiterea rapidă a
informaţiilor pe distanţe mici;
- magistrale de tip serial, realizează transferul informaţiilor bit cu bit. Aceste magistrale sunt
mai lente, transmisia se face print-o singură linie şi se utilizează pentru distanţe mari. În
ultimii ani majoritatea PC-urilor folosesc magistrala serială universală USB (Universal
Serial Bus), care are patru fire, două pentru transferul datelor în ambele direcţii şi două
pentru alimentarea cu energie. USB se utilizează pentru conectarea perifericelor lente:
tastatură, mouse etc.
Observaţie. Tensiunea curentului electric trimis prin firele legăturii seriale este diferită de cea trimisă în
cazul legăturii paralele. În cazul serial valoarea apropiată de 0 este interpretată ca 0 binar, iar o tensiune mai
mare de 2 volţi reprezintă valoarea binară 1. În cazul legăturii seriale zerourile sunt reprezentate printr-o
tensiune pozitivă (cuprinsă între 3V şi 12 V), iar valorile binare de 1 printr-o valoare similară negativă.
După sensul transferului de informaţie, magistralele pot fi:
- magistrale unidirecţionale, dacă sensul de transfer se face într-o singură direcţie;
- magistrale bidirecţionale, dacă sensul de transfer se face în ambele direcţii.
După amplasare şi rolul lor în transferul informaţiilor în interiorul calculatorului:
- magistrale interne, care fac parte integrantă din procesor şi asigură circulaţia informaţiilor în
interiorul acestuia;
- magistrale externe, care asigură circulaţia fluxului de informaţii în unitatea centrală şi
legătura cu dispozitivele periferice. Astfel, există o magistrală care permite circulaţia
informaţiilor între microprocesor şi memoria internă, numită magistrala procesorului şi o
magistrală care permite circulaţia informaţiilor între memoria internă şi dispozitivele
periferice, numită magistrala sistemului sau de intrare/ieşire. Legăturile între aceste
magistrale se realizează de circuitul chipset.
După conţinutul informaţiei, magistralele procesorului sunt:
- magistrala de date, care este bidirecţională şi reprezintă un ansamblu de 32 sau 64 de căi de
comunicaţie paralele prin care se transferă datele între microprocesor şi memoria internă ;
- magistrala de adrese, care este unidirecţională şi se utilizează de microprocesor pentru
transmiterea adreselor de memorie unde sunt localizate instrucţiunile care urmează a fi
executate ;
- magistrala de comenzi, care este bidirecţională şi se utilizează pentru transmiterea
comenzilor de la microprocesor şi receptarea mesajelor de la celelalte componente ale
calculatorului.
II.2. Unităţi periferice
II.2.1. Unităţi periferice de stocare
Capacitatea memoriei interne fiind limitată şi adeseori insuficientă, se apelează la suporţi externi de
memorie.
Memoria externă poate fi utilizată ca extensie a memoriei interne şi pentru stocarea pe perioadă
îndelungată a informaţiilor.
La calculatoarele de tipul IBM-PC, memoria externă este constituită din discuri magnetice care pot fi
fixe (HD-Hard Disk) sau amovibile, discuri flexibile (FD-Floppy Disk), compact discuri (CD-Compact
Disc), memorie flash etc.
Deşi apariţia discurilor fixe a rezolvat problema capacităţii memoriei interne, discurile amovibile,
discurile flexibile, memoriile flash etc. rămân necesare deoarece în lipsa reţelelor de calculatoare ele
reprezintă singurul suport de comunicare între calculatoare. De regulă se lucrează cu discul fix, dar păstrarea
informaţiilor se face pe oricare din suporţii de memorie externă mai sus menţionaţi. Lucrul cu discul flexibil
nu diferă de lucrul cu discul fix sau amovibil, cu deosebirea că discul fix nu poate fi văzut (datorită
incapsulării prin tehnologia Winchester).
Informaţiile sunt înregistrate pe nişte piste concentrice (tracks), numerotate de la zero; numărul zero
corespunde pistei de diametru maxim, adică pistei exterioare.
Fiecare pistă este împărţită în sectoare, fiecare sector având un număr fix de octeţi.
Capacitatea unui disk (în cazul discurilor fixe a unui pachet de discuri paralele care se rotesc solidar) se
poate calcula astfel:
C = număr feţe · piste/faţă · sectoare/pistă · octeţi/sector
Pentru stocarea informaţiilor pe discuri şi dischete se foloseşte tehnologia magnetică.
Înregistrarea magnetică digitală se realizează datorită peliculei fine şi uniforme de oxid de fier care
acoperă discurile sau dischetele. Suprafaţa de înregistrare este tratată ca o arie de puncte, iar fiecare punct
este considerat un bit care poate fi configurat la echivalentul magnetic al valorii 0 si 1.
În funcţie de modul de organizare şi obţinerea informaţiilor stocate distingem sisteme cu acces aleatoriu
(adresabile) şi sisteme cu acces secvenţial (neadresabile).
Accesul secvenţial presupune parcurgerea tuturor informaţiilor ce preced informaţia căutată.
Dispozitivele de stocare au următoarele caracteristici: capacitatea, viteza de acces şi rata de transfer.
Capacitatea de stocare se măsoară în Mb sau Gb.
Viteza de acces reprezintă timpul necesar pentru localizarea informaţiei solicitate. De obicei se
consideră un timp mediu.
Rata de transfer reprezintă cantitatea de informaţie care se transferă între dispozitivul care stochează
informaţia şi memoria internă. Se măsoară în Mb/secundă.
Viteza de acces şi rata de transfer sunt determinate de aspectele de natură mecanică, acestea fiind mult
mai lente decât cele electronice.
Pentru a depăşi aceste inconveniente se utilizează memorie cache pentru scriere şi memorie cache
pentru citire.
Dischetele reprezintă un mijloc important de comunicare între calculatoare şi de păstrare a unor date şi
programe. Ele prezintă dezavantajul că au capacitatea şi viteza de lucru redusă. Dischetele sunt amovibile,
iar accesul la informaţie este aleatoriu. Discheta este confecţionată din plastic flexibil, acoperit pe ambele
feţe cu un strat subţire şi uniform de oxid magnetic, fiind închisă într-o carcasă protectoare.
Pentru scrierea/citirea informaţiilor pe/de pe dischetă se utilizează unitatea de discuri flexibile care
conţine două capete de citire/scriere (câte unul pentru fiecare faţă), un motor de antrenare a dischetei, un
dispozitiv de comandă care asigură coordonarea funcţionării componentelor şi supervizarea operaţiilor ce
citire/scriere.
Înregistrarea informaţiilor se face pe piste şi sectoare, acestea fiind marcate de etichete în momentul
formatării dischetei. În timpul rotaţiei, capetele de citire/scriere se pot deplasa radial de la o pistă la alta.
Capacitatea unei dischete depinde de numărul de piste şi de densitatea de înregistrare.
Viteza de lucru a unităţilor de discuri flexibile este determinată de viteza de rotaţie şi timpul de trecere
de la o pistă la alta.
Calculatoarele personale utilizează unităţi de discuri cu o viteză de 300-360 rot./min., având timpul de
trecere de la o pistă la alta de 5-40 microsecunde.
Dischetele utilizate au diametrul de 3,5 inch, 2 feţe active, 80 piste pe fiecare faţă, 18 sectoare pe pistă,
512 biţi pe sector, ceea ce înseamnă o capacitate de 1,44 Mb. Într-o margine, discurile flexibile au marcată o
zonă care, dacă este intactă, ele pot fi scrise şi citite, altfel discurile sunt protejate la scriere, fiind permisă
numai citirea.
Capacitatea redusă de memorare, viteza lentă la scriere/citire, riscul pierderii informaţiilor şi apariţia
unor suporţi cu performanţe mari conduc la scăderea gradului de utilizare a dischetelor.
Unităţile de discuri flexibile sunt desemntate prin una din literele A sau B, urmate de două puncte (A:
sau B:).
Hard disk-ul este principalul dispozitiv de stocare a unor mari cantităţi de informaţie. El păstrează
programe, fişiere de date şi extinde memoria RAM prin memoria virtuală.
Denumirea de hard disk se datorează durităţii materialului din care este făcut: aluminiu sau sticlă cu
inserţii ceramice.
Un hard-disk este format din mai multe discuri (un pachet de discuri sau platane) fixate pe un ax, a căror
rotaţie este asigurată, la viteză constantă, de un motor (5400-7200 - 15000 rotaţii/minut).
În prezent există o mare varietate de hard disk-uri care diferă din punct de vedere al numărului de feţe
(numărul platanelor), vitezei de rotaţie, dimensiunilor, capacităţii de memorare etc.
Viteza de rotaţie a influenţează şi viteza cu care se face scrierea / citirea informaţiilor pe/de pe
hard-disk. Operaţiile de citire şi scriere se realizează la nivel de sector. De obicei, un sector conţine
512 octeţi. Fiecare disc are suprafaţa de înregistrare împărţită în piste cu o lăţime de ordinul
micronilor (peste 2000 piste pe centimetru), fiecare pistă este împărţită în sectoare, iar pistele de
acelaşi diametru formează un cilindru.
Operaţiile de scriere/citire se bazează pe principiul inducţiei electromagnetice şi se realizează cu
ajutorul unor capete de scriere/citire care se deplasează radial printre discurile pachetului.
Pentru a putea fi folosit, un hard-disk trebuie formatat, ceea ce înseamnă că trebuie definită o structură
recunoscută de sistemul de operare.
Un hard-disk se caracterizează prin capacitatea de memorare, viteza de rotaţie, timpul mediu de acces şi
rata de transfer.
Capacitatea hard-disk-ului depinde de numărul discurilor, dimensiunea lor, numărul pistelor/faţă,
numărul sectoarelor/pistă şi numărul octeţilor/sector. Capacitatea hard-disk-urilor este de ordinul zecilor şi
sutelor de Gb.
Timpul mediu de acces reprezintă o medie a timpilor necesari pentru emiterea unei comenzi de
scriere/citire şi realizarea operaţiei respective.
Rata de transfer reprezintă cantitatea de informaţie care se transferă între hard-disk şi memoria internă.
O primă operaţie care trebuie realizată înainte de utilizarea hard-disk-ului este formatarea acestuia, care
constă într-o structură fizico-logică a organizării informaţiilor în vedere stocării lor sub forma unor fişiere.
Organizarea poate fi de tip FAT (File Allocation Table), NTFS (New Technology File System), NTFS5 etc.
Hard-disk-urile pot fi partiţionate, ceea ce înseamnă că putem avea mai multe discuri logice numite partiţii.
Această operaţie este necesară în cazul hard-disk-urilor de mare capacitate sau când se lucrează cu mai multe
sisteme de operare. Partiţiile sunt considerate ca unităţi de disc independente.
Comunicarea dintre unitatea centrală şi unităţile periferice se realizează cu ajutorul unei interfeţe. În
cazul unităţilor de disc această interfaţă este realizată de un dispozitiv numit controler de disc. La unele
calculatoare, interfaţa pentru hard-disk şi floppy disk este integrată pe placa de bază. Controler-ul are rol de
conversie a informaţiilor şi de monitorizare a transferului.
Compact discul CD-ROM (Compact Disk - Read Only Memory). Acest tip de disc se aseamănă ca
formă şi mod de întrebuinţare cu discul flexibil, are capacitate de ordinul sutelor de megabytes şi o viteză de
câteva ori mai lentă ca discul fix.
Capacitatea unui CD-ROM poate fi între 50-700 Mb. Există metode de mărire a capacităţii, care în
prezent se aplică pe scară largă, ca de exemplu folosirea de discuri care au mai multe nivele de adâncime.
Viteza maximă teoretică de citire este mult mai mare decât a unui disc audio de aceeaşi dimensiune.
Densitatea mare de înregistrare se bazează pe tehnologii optice, folosind unde luminoase în locul
câmpurilor magnetice. Discul folosit pentru stocare optică este ca o oglindă luminoasă pe care datele sunt
stocate prin adâncituri create cu ajutorul unui fascicul laser. Informaţiile se scriu de regulă o singură dată (de
firma care produce discurile), ulterior putând fi numai citite.
Înregistrarea folosind tehnologia cu laser şi se bazează pe faptul că acesta produce raze de lumină bine
direcţionate, de o singură lungime de undă, care sunt focalizate pe o suprafaţă foarte mică. Dacă suprafaţa
este netedă (ca o oglindă), raza se va reflecta nemodificată; dacă există o adâncitură de o anumită dimensiune
şi profunzime lumina care se reflectă din adâncitură va fi diferită. La redare există un laser de putere mică,
care trimite un spot de lumină infraroşie pe spirală pentru a detecta datele stocate, apoi converteşte
informaţiile digitale citite în semnale analogice. CD-ROM-urile folosesc acelaşi principiu, numai că nu fac
conversia de la digital la analogic. Unităţile CD-ROM pot reda şi muzică deoarece au în structura lor
încorporate circuite digital-analogice. Compact discul are o singură faţă disponibilă pentru înregistrare,
cealaltă este inutilizabilă, fiind ecranată serigrafic şi conţine eticheta de identificare a discului. În concluzie,
informaţiile în formă binară sunt citite optic (nu mecanic), prin trecerea unei raze de lumină.
Diametrul maxim al unui CD-ROM este de 4.6 inch. Spre deosebire de pistele concentrice ale
sistemelor de stocare magnetică, CD-ROM-ul foloseşte o singură pistă de date sub forma unei spirale.
Principalele caracteristici sunt: capacitatea de stocare, timpul de acces şi rata de transfer.
Spre deosebire de CD-Player-urile audio, care redau orice CD audio, unităţile CD-ROM citesc numai
CD-urile compatibile cu driver-ul instalat.
O altă categorie de compact discuri sunt discurile inscriptibile CD-R (Compact Disc-Recordable), care
pot fi scrise o singură dată de utilizator. Dispozitivul care scrie discul foloseşte la nivelul cel mai înalt de
energie lumina laserului, care prin arderea stratului de înregistrare, produce un şanţ în formă de spirală, cu
ajutorul unui mecanism de mare fineţe, care deplasează un cap de ardere dinspre centru spre periferia
discului cu o anumită distanţă la fiecare rotire a discului.
Dezvoltarea unei noi metode de inscripţionare numită Multi Session, permite scrierea informaţiilor în
continuare pe spaţiul liber rămas de la inscripţionarea anterioară.
Faptul că CD-R-urile sunt nereutilizabile constituie un mare impediment, fiind folosite în general
pentru păstrarea informaţiilor în arhive.
Unul din cele mai folosite compact discuri este CD-RW (Compact Disc - ReWriteble), asemănător cu
CD-R-ul, cu deosebirea că este reutilizabil, ceea ce înseamnă că poate fi scris de mai multe ori. CD-RW
conţine două straturi în plus faţă de discul CD-R. Stratul de înregistrare este format din cristale cu capacitate
mare de reflectare. Din fabricaţie, discul este prevăzut cu un şanţ performant, spiralat, cu o uşoară unduire.
Lumina laserului, utilizată pentru scrierea sau citirea informaţiilor pe disc, poate detecta şi urmări acest şanţ.
Unitatea de CD-RW operează cu trei sau mai multe niveluri de energie. Nivelul cel mai înalt este utilizat să
topească o mică regiune din stratul de înregistrare. După topire materialul se va răci într-o formă amorfă care
va reflecta lumina mai puţin decât forma cristalină. Nivelul cel mai scăzut al energiei este folosit ca lumina
laserului să detecteze prezenţa sau absenţa adânciturilor, ceea ce înseamnă citirea discului. Nivelul mediu de
energie al laserului este folosit pentru încălzirea stratului până la o temperatură mai mică decât punctul de
topire, la care materialul amorf se recristalizează, redobândind capacitatea de reflectare, ceea ce permite
reutilizarea.
Discul multifuncţional digital DVD (Digital Video Disc) este o versiune de CD de mai mare
capacitate. Tehnologia DVD are şi asemănări şi deosebiri cu tehnologia CD-urilor. Ca asemănare, ambele
discuri sunt optice, citite de un laser. Ca deosebire, laserul din DVD produce o rază vizibilă, reglată la
lungimea de undă a luminii roşii, fiind mai mică decât la laserele în infraroşu utilizate de CD-uri, ceea ce
permite citirea datelor înregistrate cu o mai mare densitate pe DVD. Adânciturile pe DVD sunt mai mici şi
mai dese decât pe CD-uri. DVD-urile folosesc ambele feţe, datele putând fi înregistrate în două straturi,
citirea putându-se face prin refocalizarea lentilei laserului. Capacitatea DVD-urilor este de ordinul GB.
Memoria flash, din punct de vedere fizic, este un dispozitiv de dimensiuni mici, uşor de manevrat, care
poate stoca date şi programe pentru a fi păstrate sau utilizate la un alt calculator. Acest dispozitiv se
conectează la portul USB al calculatorului, fiind imediat recunoscut de sistemul de operare ca o unitate
logică de stocare, la fel cum este recunoscut hard-disk-ul sau floppy disk-ul. Capacitatea de stocare poate
merge de la ordinul zecilor de MB până la sute sau mai mult de o mie MB.
Memoria stick este nevolatilă, reutilizabilă, portabilă, de tip EEPROM.
Cartele PC cu RAM Flash conţin cipuri de RAM nevolatil. Ele permit stocarea rapidă a informaţiilor
pe termen îndelungat, precum şi citirea lor la fel de rapid.
II.2.2. Unităţi periferice de intrare
Tastatura (KeyBoarD - KBD) realizează comunicarea între utilizator şi calculator. Tastatura permite,
prin şirurile de biţi generate conform unui cod, atât transmiterea de comenzi cât şi introducerea de date.
Reprezentarea ASCII (American Standard Code of Information Interchange) este un sistem de
codificare a informaţiei în cadrul căruia fiecărui caracter îi corespunde o valoare memorată pe un octet.
Tastatura îmbină caracteristicile unei maşini de scris (apăsarea unei taste are ca efect tipărirea unui
caracter pe ecran) cu cele ale unui tablou de comandă (apăsarea unei taste sau a unei combinaţii de taste are
ca efect declanşarea unei acţiuni - execuţia unei comenzi).
Tastele pot fi grupate astfel:
- taste care conţin caractere alfanumerice, simboluri speciale (A, B, 2, +, ! etc.)
- taste funcţionale programabile (F1, F2, …, F12 etc.)
- taste numerice auxiliare (1, 2 etc.)
- taste pentru mişcarea cursorului (←,↑,→,↓)
- alte taste funcţionale (Enter, Backspace, Tab, Shift, Alt, Ctrl etc.)
Tastele CTRL şi ALT permit extinderea setului de caractere care pot fi introduse de la tastatură.
Combinaţiile CTRL+tastă, ALT+tastă oferă posibilitatea generării altor caractere sau comenzi.
Prin ALT+număr se pot introduce toate caracterele ASCII. Numărul tastat după ALT reprezintă codul
ASCII al caracterului introdus. De exemplu ALT+65 reprezintă caracterul A.
Acţionarea simultană a tastelor CTRL+F9 determină lansarea în execuţie a programului selectat sau
introdus în mediile de programare Borland Pascal, Borland C, etc.
Acţionarea simultană a tastelor CTRL+ALT+DEL determină resetarea sistemului.
Mouse-ul este un dispozitiv frecvent utilizat între "dialogul" dintre utilizator şi calculator, datorită
modului de lucru cu ferestre şi meniuri. Deplasării fizice a mouse-ului pe o suprafaţă specială numită pad, îi
corespunde deplasarea pe ecran a unei săgeţi. Funcţionarea mouse-ului este condiţionată de instalarea unui
driver de mouse, care este un program ce asigură interfaţa cu sistemul de operare.
Aproape toate mouse-urile se bazează pe principiul mecanic, fiind prevăzute cu o bilă care se roteşte
atunci când mouse-ul este deplasat pe o suprafaţă plană. În interior, mouse-ul conţine nişte comutatoare care
detectează mişcarea şi transmit direcţia de rotaţie calculatorului, determinând poziţia săgeţii (cursorului) pe
ecranul monitorului. Mouse-ul clasic este prevăzut cu două butoane de “clic”, fiecare având roluri diferite.
Selectarea elementelor de pe ecran se face prin apăsarea (simplă sau dublă) a unui buton. Varianta
îmbunătăţită a mouse-ului are o rotiţă plasată între cele două butoane, care permite parcurgerea documentelor
afişate fără se utiliza barele de defilare.
Mouse-ul se conectează la calculator printr-un port serial, un port de tip PS/2 sau un port USB
(Universal Serial Bus). De obicei, mouse-ul se conectează la un port disponibil numit port serial standard.
O variantă îmbunătăţită a mous-ului clasic este mouse-ul wire-less care transmite informaţia de
deplasare/poziţionare spre calculator prin unde radio.
Trackball-ul este asemănător cu mouse-ul ca principiu de funcţionare, cu deosebirea că în acest caz
carcasa este fixă, iar utilizatorul mişcă doar o bilă cu diametrul de 3-4 cm.
Touckpad-ul este un dispozitiv care sesizează orice atingere cu degetul sau un obiect ascuţit,
determinând deplasările corespunzătoare ale cursorului pe ecran.
Ecranul tactil permite introducerea comenzilor prin apăsarea directă cu degetul sau cu un creion
special pe ecran.
Scaner-ul este un dispozitiv de intrare care converteşte orice imagine sau text de pe hârtie sau altă
suprafaţă plană în format digital. Imaginea sau textul se preia sub forma unui anumit număr de puncte.
Suprafaţa de scanat se vizualizează pe toată lăţimea scanner-ului cu un tub luminescent. Lumina reflectată va
fi preluată de o matrice de senzori care înregistrează diferenţele luminos-întunecos şi le converteşte într-o
combinaţie binară ce se transmite calculatorului, care dispune de un program special capabil să lucreze cu
imagini, numit editor de imagine.
Aparatul de fotografiat digital se poate utiliza pentru realizarea unor fotografii şi stocarea lor în
calculator. Ca structură se aseamănă cu un aparat de fotografiat clasic, având sistem optic cu una sau mai
multe lentile, cameră obscură si două componente electronice: elemente sensibile şi sistem de stocarea
imaginilor. Precizia imaginii ( care depinde de rezoluţie), memoria în care se păstrează fotografiile, distanţa
focală a obiectivului, vizor optic şi/sau un mic ecran pe care apare imaginea sunt principalele caracteristici
ale unui aparat de fotografiat digital. Memoria în care se păstrează fotografiile până vor fi descărcate în
calculator este memorie flash. Conectarea aparatului la calculator se face printr-un port serial, USB, video
sau prin infraroşu (IRDA InfraRed Data Association).
Camerele video digitale (WebCam) se utilizează pentru înregistrarea de secvenţe video sau stocarea
unor imagini ca fişiere în memoria calculatorului. Se pot realiza filme, video-conferinţe etc. Se conectează la
calculator prin port USB şi are următoarele caracteristici: calitatea înregistrării video (măsurată în numărul
de cadre pe secundă stocate la rezoluţia VGA –Video Graphic Array), rezoluţia imaginii de capturare şi
condiţiile minime de iluminare.
Surse de tensiune neântreruptibile se utilizează pentru a preveni accidentele privind întreruperea
alimentării cu energie electrică sau pentru a corecta fluctuaţiile tensiunii curentului electric la care este
conectat calculatorul. Această sursă, care se numeşte UPS (Uninterruptible Power Supply) este un fel de
acumulator care se montează între priza de alimentare şi calculator.
II.2.3. Unităţi periferice de ieşire
Monitorul este dispozitivul utilizat pentru afişarea mesajelor transmise de sistem utilizatorului,
informaţiile privind starea calculatorului, date de intrare, rezultate intermediare şi finale etc.
Transformarea informaţiilor de afişat pe ecran, din forma binară în care se află pregătite într-o zonă de
memorie numită memorie ecran (memorie video) în forma semnalelor video care se transmit monitorului, se
realizează cu o componentă numită adaptor de ecran.
Caracteristicile unui monitor sunt: rezoluţia, numărul maxim de culori ce pot fi afişate, dimensiunea
diagonalei, rata de împrospătare a imaginii, tipul tehnologiei folosite şi pasul dintre pixeli.
Prin rezoluţie se înţelege gradul de rafinare maxim pentru informaţia afişată, exprimat prin numărul de
dreptunghiuri elementare, numite pixeli, din care se constituie caracterele sau figurile.
Rezoluţia unui monitor se exprimă prin numărul maxim de puncte care pot fi afişate pe o linie şi separat
pe o coloană.
Dimensiunea diagonalei monitorului este reprezentată în inch şi poate fi: 14”, 15”, 17”, 19”, 20”, 21”.
Rata de împrospătare a imaginii se măsoară în Hertzi, se mai numeşte frecvenţă verticală şi reprezintă
numărul de cadre afişate într-o secundă. Monitoarele mai vechi au frecvenţă fixă şi sunt astfel dependente de
placa video care trebuie setată la o anumită valoare.
Monitoarele din ultimii ani au o gamă de frecventă în care pot opera, valoarea maximă a frecvenţei ce
poate fi folosită scăzând cu creşterea rezoluţiei alese. Un monitor bun poate opera la rezoluţie 1024 x 768 sau
1280 x 1024 la cel puţin 80 Hz.
Frecvenţa orizontală este frecvenţa cu care este afişată fiecare linie şi se măsoară în KHz.
Pasul dintre pixeli descrie distanţa dintre două elemente de culoare succesive. Pentru o imagine cât mai
bună este necesară o valoare cât mai mică a pasului (ex. 0.24 mm).
Din punct de vedere al tehnologiei există sisteme de afişare bazate pe tuburi catodice (Cathode Ray
Tube), cristale lichide (Liquid Cristal Display - LCD) şi cu plasmă (Gas Plasma Display - GPD).
Monitorul, tastatura şi mouse-ul formează ceea ce numim tradiţional, consola.
Imprimanta este dispozitivul care realizează tipărirea pe hârtie a informaţiilor rezultate în urma
prelucrării, sub formă direct utilizabilă (text sau grafice).
Principalele caracteristici ale unei imprimante sunt: rezoluţia, viteza maximă de tipărire, memoria
proprie, dimensiunea maximă a hârtiei etc.
Rezoluţia unei imprimante se măsoară prin numărul de puncte pe care le poate afişa într-un inch.
Unitatea de măsură este 1 dpi (dots per inch).
Viteza de tipărire depinde de imprimantă; există imprimante pe linie şi imprimante pe pagină, după
modul în care operează textul: pe linii, respectiv pe pagini.
Imprimantele sunt considerate periferice lente în comparaţie cu viteza de lucru a unităţii centrale.
Pentru a nu bloca fluxul informaţiilor ce urmează a fi tipărite, imprimantele au propria memorie RAM în
care sunt stocate temporar informaţiile ce urmează a fi tipărite.
În prezent există o mare diversitate de imprimante.
Dintre acestea amintim:
- imprimante matriciale care tipăresc texte, grafice şi imagini prin imprimarea punct cu punct.
Ele sunt prevăzute cu un dispozitiv care se deplasează înainte şi înapoi pe line, acţionând mai
multe ace care acţionează asupra unei benzi tuşate (ribon) din pânză sau plastic, imprimând
tuşul pe hârtie. Aceste imprimante au o rezoluţie de 200 şi 400 dpi, sunt lente, produc
zgomot, având o viteză cuprinsă între 100 şi 800 caractere/secundă. Prezintă avantajul că se
pot imprima documente în mai multe exemplare (tipărirea/completarea de formulare tipizate,
folosite în diferite domenii, ca de exemplu financiar-contabile şi altele), utilizând orice
suport de hârtie. Consumabilele folosite sunt ieftine.
- imprimante cu jet de cerneală (Ink Jet Printer) sau cu bule de cerneală (Bubble Jet Printer) -
pot tipări imagini ce conţin o mare varietate de culori. Intensitatea culorii se realizează prin
mai multe straturi de culoare. Cerneala este pulverizată prin nişte duze mici, sub acţiunea
unei forţe produse de un electromagnet sau de un cristal piezo-electric. Un scurt semnal
electric digital determină o contractare a cristalului, forţând trecerea cernelii prin duze şi
pulverizarea ei pe hârtie. Imprimantele cu jet de cerneală sunt imprimante pe linii, calitatea
imprimării şi rezoluţia fiind bune. Se recomandă pentru uzuale care conţin tabele, grafice,
imagini etc. Aceste imprimante prezintă dezavantajul că nu au viteze prea mari, folosesc
hârtie şi cerneală specială. Consumabilele sunt scumpe.
- imprimante cu laser, a căror funcţionare se bazează pe focalizarea unei imagini optice pe un
tambur fotoconductor pe care a fost plasată o sarcină electrică statică. Sarcina dispare de pe
suprafeţele conductoare care au fost atinse de lumină, rămânând pe suprafeţele întunecate. Pe
tambur este împrăştiat un colorant special, numit toner (pudră de cerneală), care se fixează
pe suprafeţele încărcate. Un cilindru apasă hârtia pe tambur pentru a transfera colorantul pe
hârtie. Imprimantele cu laser au procesor, memorie şi sistem de operare care interpretează un
limbaj (Page Command Language) de descriere punct cu punct al ansamblului paginii ce
urmează a fi imprimată. Imprimantele cu laser sunt imprimante pe pagini, având rezoluţie
mare (1200 dpi), viteze mari ( 6-24 pagini pe minut) şi nu produc zgomot. Aceste
imprimante se utilizează atunci când se cere calitate bună, viteză şi volum mare de tipărire.
Costul consumabilelor este acceptabil.
Firme producătoare de imprimante: Hewlett-Packard, Epson, Canon, Minolta, etc.
Plotter-ul este un dispozitiv periferic care realizează imagini grafice divers colorate pe un suport tehnic
(hârtie, calc etc.) cu ajutorul unor creioane speciale.
CAPITOLUL III. STRUCTURA SOFTWARE A UNUI SISTEM DE

CALCUL ŞI A CALCULATOARELOR PERSONALE
Orice sistem de prelucrare automată a datelor este un ansamblu format din două tipuri de componente în
interacţiune una cu alta:
- componente fizice (echipamentul) care formează ceea ce numim hardware;
- componente logice (programele) care formează ceea ce numim software.
- La rândul lor, componentele logice sunt de două tipuri:
- componente logice de bază (software de bază);
- componente logice specializate şi de aplicaţii (software specializat şi de aplicaţii).
Software-ul de bază se livrează de regulă odată cu echipamentul de calcul şi conţine programele
necesare funcţionării calculatorului:
- sistemul de operare;
- medii de operare;
- programe utilitare;
- programe traducătoare.
III.1. Software-ul de bază
III.1.1. Sistemul de operare
Sistemul de operare este cea mai importantă componentă a software-ului de bază, conţinând un
ansamblu de programe care nu pot fi comparate cu programele scrise de utilizatori pentru rezolvarea
diverselor probleme; dacă un program al utilizatorului are un început (datele iniţiale) şi un sfârşit
(rezultatele), programele sistemului de operare nu încep şi nu se termină, ele se apelează unul pe altul, se
înlănţuie, se modifică şi se adaptează diferitelor situaţii.
Sistemul de operare constituie un ansamblu de programe care asigură utilizarea optimă şi eficientă a
resurselor fizice şi logice ale unui sistem de calcul. El este cel care gestionează funcţionarea componentelor
hardware ale sistemului de calcul, controlează şi urmăreşte execuţia programelor, realizează comunicarea
sistemului de calcul cu utilizatorul.
Un sistem de calcul fără sistem de operare este inutilizabil. Evoluţia rapidă a sistemelor de calcul a
condus la o evoluţie spectaculoasă a sistemelor de operare şi implicit la utilizarea tehnologiei informaţiei în
cele mai diverse domenii ale activităţii umane.
În general, un sistem de operare rezolvă următoarelor probleme:
- simplificarea activităţii de programare, permiţând programarea în limbaje evoluate;
- diminuarea intervenţiei utilizatorului în timpul funcţionării calculatorului;
- utilizarea optimă şi eficientă a hardware-ului.
Principalele componente ale unui sistem de operare sunt:
- Nucleul (kernel) care realizează alocarea resurselor, gestiunea proceselor şi gestiunea
întreruperilor;
- Monitorul sau executivul realizează coordonarea şi urmăreşte desfăşurarea activităţilor din
sistemul de calcul, gestiunea fişierelor şi execuţia operaţiilor de intrare/ieşire;
- Supervizorul realizează interfaţa sistemului de calcul cu utilizatorul şi comunicarea între
nivelele sistemului de operare.
Mulţimea funcţiilor şi modul de realizare a acestora definesc caracteristicile unui sistem de operare.
Aceste caracteristici pot fi utilizate pentru a compara şi clasifica sistemele de operare.
III.1.1.1. Clasificarea sistemelor de operare
Clasificare a sistemelor de operare în funcţie de suportul lor:

- sisteme de operare rezidente într-o memorie fixă (ROM) care nu necesită existenţa unei
unităţi de disc;
- sisteme de operare cu disc.
Sistemele de operare rezidente în memoria ROM se folosesc fie pentru calculatoarele personale fără
discuri, fie pentru calculatoarele care execută aceleaşi programe.
Un sistem de operare cu disc constă dintr-un nucleu rezident în memorie şi o serie de programe
memorate pe disc, care se încarcă şi execută în funcţie de situaţiile concrete apărute.
Nucleul sistemului de operare se încarcă tot de pe disc, la iniţializarea sistemului şi rămâne permanent
în memorie pe toată durata funcţionării calculatorului.
O componentă multifuncţională a calculatorului ( BIOS Basic Input/Output System) realizează o
corespondenţă între hardware şi software.
Clasificarea sistemelor de operare după numărul de programe prezente simultan în memoria
principală:
- sisteme cu monoprogramare (monotasking) nu asigură execuţia concurentă şi nici partajarea
resurselor între mai multe procese. Aceste sisteme de operare acceptă, la un moment dat, în
sistemul de calcul un singur program care are acces la toate resursele sistemului de calcul
până la terminarea completă a execuţiei sale.
- sisteme cu multiprogramare (multitasking) asigură execuţia concurentă şi partajarea
resurselor, ceea ce înseamnă că, la un moment dat, în sistemul de calcul se pot afla în
execuţie mai multe procese care solicită şi concurează pentru accesul la resursele sistemului
de calcul, iar sistemul de operare gestionează aceste cereri, urmărind satisfacerea lor.
Clasificarea sistemelor de operare din punct de vedere al accesului utilizatorului la sistem şi al gradului
de interacţiune cu sistemul:
- sisteme de operare seriale, care nu permit comunicarea directă între sistemul de calcul şi
utilizator. Acestea nu dispun de interfaţă accesibilă utilizatorului, ceea ce face ca dialogul
între utilizator şi sistemul de calcul să fie realizat prin intermediul unor persoane specializate
(operatori);
- sisteme de operare interactive, care permit comunicarea directă între sistemul de calcul şi
utilizator. Comunicarea se face printr-un limbaj adecvat sau o interfaţă grafică utilizator.
Dialogul este direct şi permite utilizatorului să urmărească şi să intervină în timpul execuţiei
aplicaţiei sale.
Sistemele de operare interactive pot fi:
· monoutilizator (monouser), ceea ce înseamnă că sistemul de calcul poate să comunice,
la un moment dat, cu un singur utilizator prin consola calculatorului;
· multiutilizator (multiuser), ceea ce înseamnă că sistemul de calcul poate să comunice
simultan cu mai mulţi utilizatori conectaţi la sistemul de calcul prin intermediul
echipamentelor sale de intrare/ieşire.
Clasificarea sistemelor de operare după modul de utilizare a resurselor:
- sisteme de operare cu resurse alocate, în care resursele necesare proceselor sunt alocate pe
toată durata execuţiei acestora;
- sisteme de operare în timp real, care permit controlul execuţiei lucrărilor în interiorul unui
interval de timp specificat;
- sisteme de operare cu resurse partajate (divizate), în care resursele necesare executării
proceselor sunt alocate acestora periodic pe durata unor intervale de timp.
Un sistem de operare este performant dacă are următoarele caracteristici:
- modular, ceea ce înseamnă că fiecare componentă a sa are un rol bine definit;
- ierarhizat, ceea ce înseamnă că o componentă de nivel superior poate utiliza componente de
nivel inferior;
- portabil, ceea ce înseamnă că poate fi instalat cu uşurinţă de pe un calculator pe altul.
III.1.1.2. Componentele unui sistem de operare
În general, un sistem de operare are două mari componente:

- componenta de control, care realizează interfaţa sistemului de operare cu hard-ul;
- componenta de servicii specializate şi aplicaţii, care realizează interfaţa sistemului de

operare cu utilizatorul.
Componenta de control conţine programe (proceduri) care realizează următoarele:

- gestiunea memoriei, care constă în alocarea memoriei necesare programului/programelor
utilizatorului/utilizatorilor şi protecţia necesară evitării unor eventuale suprapuneri între
programele existente în acelaşi timp în memorie;
- gestiunea fişierelor, care constă în organizarea lor şi realizarea operaţiilor de deschidere,
închidere, scrierea informaţiilor în fişiere, citirea informaţiilor din fişiere, actualizarea
informaţiilor în fişiere etc.
- planificarea lucrărilor şi alocarea resurselor, ceea ce înseamnă parcurgerea etapelor
necesare execuţiei unui program, asigurându-i resursele fizice (memorie, periferice) şi logice
(programe, subprograme) necesare;
- operaţiile de intrare/ieşire, adică transferul de informaţii între calculator şi exterior prin
intermediul elementelor periferice;
- gestiunea proceselor. Prin proces se înţelege evoluţia în timp a unei succesiuni de operaţii
descrise printr-un program şi informaţiile necesare execuţiei acestora. Un proces este un
program în curs de execuţie, la fiecare moment de timp fiind executată cel mult o
instrucţiune a sa. Cu alte cuvinte, un program devine proces numai atunci când el este în
execuţie. Un proces poate fi în stările:
· activ ( în execuţie), fiindu-i alocat un procesor care execută programul său;
· blocat, când execuţia sa în continuare depinde de un eveniment (de exemplu,
terminarea unei operaţii de intrare/ieşire);
· pregătit, când se află într-o coadă de aşteptare pentru a-i fi alocat procesorul.
- gestiunea întreruperilor. Prin întrerupere se înţelege suspendarea execuţiei unui program, ca
urmare a apariţiei unui eveniment. Întreruperile de program apar datorită unor cerinţe
adresate procesorului. Cerinţele pot fi derute sau întreruperi. Derutele sunt legate de execuţia
unei instrucţiuni, ca de exemplu împărţirea prin zero, depăşirea domeniului la operaţiile cu
numere întregi, accesul la o zonă de memorie inexistentă etc. Întreruperile sunt produse de
evenimente exterioare procesorului. Ele pot fi generate de program sau de dispozitivele
periferice.
Componenta de servicii specializate şi aplicaţii. Această componentă a fost foarte mult dezvoltată,
oferind facilităţi deosebite utilizatorilor. Datorită acestei componente este posibilă utilizarea sistemelor de
calcul în diverse domenii de persoane care nu au o pregătire specială în domeniu. Un exemplu concludent îl
reprezintă apariţia şi dezvoltarea sistemelor Windows.
III.1.2. Mediile de operare
Mediile de operare constituie o interfaţă între sistemul de operare şi utilizator, preluând o parte din
funcţiile sistemului de operare. Ele facilitează accesul utilizatorului la resursele sistemului. De
regulă, mediile de operare lucrează cu meniuri şi ferestre care permit selectarea comenzilor şi
utilizarea simultană a mai multor aplicaţii deschise în ferestre.
III.1.3. Programe utilitare
Programele utilitare sunt realizate cu scopul de a oferi multiple facilităţi privind utilizarea
calculatorului. Reprezentative în acest sens sunt programele de comunicaţii (Microsoft Mail,
Outlook Express etc.), programe pentru manevrarea şi gestiunea fişierelor (Norton Commander,
Windows Explorer, My Computer etc.), programe de comprimare şi arhivare a fişierelor (Arj, Rar,
WinZip, WinRar etc.), programe de navigare pe Internet (Internet Explorer, Netscape Navigator,
Mozila etc.), programe antivirus (Scan, RAV, BitDefender etc.) şi altele.
III.1.4. Programe traducătoare
Programele traducătoare realizează conversia programelor scrise de utilizatori într-un limbaj de

programare, în cod maşină.
Programele sunt scrise într-un limbaj apropiat de cel uman, numit limbaj de nivel înalt. Un program
scris într-un limbaj de nivel înalt se mai numeşte şi cod sursă. De exemplu limbaje Pascal, C/C++
sunt limbaje de nivel înalt.
Programele traducătoare pot fi asambloare (ASM, Turbo Assembler), compilatoare, interpretoare
etc.
III.2. Software specializat şi de aplicaţii
III.2.1. Software-ul specializat
Software-ul specializat conţine programe cu destinaţie precisă pentru rezolvarea anumitor

probleme:
- prelucrări de texte, de exemplu Word;
- calcul tabelar, de exemplu Excel;
- gestiunea bazelor de date, de exemplu FoxPro, Access;
- realizare grafică, de exemplu CorelDraw;
- proiectare asistată de calculator, de exemplu AutoCad;
- calcule matematice, grafice de funcţii etc., de exemplu Mathcad, Mathlab;
- aplicaţii multimedia (afişarea imaginilor şi redarea sunetelor), de exemplu Media Player;
- comunicaţii Internet, de exemplu Internet Explorer, Netscape Navigator;
- aplicaţii multimedia;
- jocuri.
Pachetul MicroSoft Office cuprinde un procesor de texte (Word), un program de calcul tabelar
(Excel), un program de crearea şi utilizarea bazelor de date (Access) şi un program de grafică şi prezentare
(Power Point).
III.2.2. Software-ul de aplicaţii
Software-ul de aplicaţii cuprinde programe sau pachete de programe specifice diferitelor domenii:
financiar –contabil, bănci, comerţ, servicii etc.
III.3. Mediile de programare
Mediile de programare sunt destinate programatorilor pentru dezvoltarea de aplicaţii. Ele au apărut
odată cu calculatoarele personale sub sistemul de operare DOS, exemple fiind Turbo Pascal, Borland C etc.
Mediile de programare conţin o gamă largă de produse software: compilatoare, asambloare, editoare de
legături (link-editoare), interpretoare de comenzi, depanatoare, editoare de texte, bibliotecare etc.
Fiecare mediu de programare este destinat unui anumit limbaj de programare, având un compilator
specific limbajului respectiv, editor de legături, editor de texte pentru scrierea programului în limbajul
respectiv, depanator pentru corectarea erorilor şi bibliotecar. Dezvoltarea interfeţelor de tip Windows, care
utilizează ferestre de dialog cu obiecte de control specifice, a determinat dezvoltarea limbajelor şi mediilor
de programare vizuale, ca Visual Basic, Visual C++ etc.
Compilatoarele sunt programe specifice fiecărui limbaj, care traduc un text sursă dintr-un limbaj de
nivel înalt în limbaj maşină, având ca rezultat module obiect. Compilatorul verifică corectitudinea lexicală şi
sintactică a programului, semnalând erorile respective.
Asambloarele sunt programe care traduc un text sursă dintr-un limbaj de asamblare în limbaj maşină.
Editoarele de legături (link-editoarele) sunt programe care preiau modulele obiect rezultate în urma
compilării, la care mai adaugă eventuale module din biblioteca sistemului, formând ceea ce numim program
executabil.
Interpretoarele de comenzi sunt programe care realizează recepţionarea şi interpretarea comenzilor

utilizatorului, permiţând un dialog interactiv cu sistemul de calcul.
Depanatoarele sunt programe care asistă execuţia unui program al utilizatorului, ajutându-l să găsească
erorile de execuţie şi să le corecteze.
Depanatoarele permit execuţia pas cu pas a programului şi urmărirea valorii variabilelor.
Editoarele de texte se folosesc pentru editarea (scrierea pe calculator) a textelor programelor scrise în
limbaje de nivel înalt.
Bibliotecarele sunt programe care permit utilizatorului să gestioneze biblioteci de programe şi
subprograme, efectuând operaţii de adăugare, modificare şi ştergere a programelor. O bibliotecă de programe
este o colecţie de programe standard ( biblioteca sistemului ) sau de programe scrise de utilizator, care pot fi
accesate şi utilizate rapid de sistemul de calcul şi/sau de utilizator.
III.4. Sistemul de operare Windows
Performanţele calculatoarelor personale (PC-urilor) au crescut, devenind competitive odată cu

dezvoltarea interfeţelor grafice cu utilizatorul.
O interfaţă de tip GUI (Graphical User Interface) este un software care prezintă programele,
procedurile, fişierele etc. sub forma unor simboluri grafice, ceea ce face ca utilizatorii să lucreze interactiv cu
calculatorul, prin manevrarea acestor simboluri, ne mai fiind necesară introducerea comenzilor de la
tastatură. De exemplu, în sistemul de operare DOS (Disk Operating System), comenzile pentru memorie,
disk, fişiere etc. trebuiau cunoscute (sintaxă şi mod de utilizare) şi introduse de la tastatură.
În general, pe calculatoarele IBM PC şi compatibile se folosesc versiuni ale sistemului de operare
Windows.
Interfaţa sistemului de operare Windows este o interfaţă grafică realizată cu ajutorul pictogramelor,
ferestrelor, meniurilor şi casetelor de dialog. Prin folosirea acestor simboluri, utilizatorul poate să lanseze în
execuţie diferite aplicaţii, să comunice interactiv cu acestea, să urmărească şi să controleze modul în care se
execută. De asemenea, utilizatorul are posibilitatea să personalizeze diferite elemente ale interfeţei astfel
încât să le adapteze modului său de lucru.
III.4.1. Evoluţia sistemului de operare Windows.
Prima versiune Windows 1.0 a apărut în anul 1985 şi utiliza mecanisme de gestionare a memoriei fără
mari performanţe. Această versiune constituia o extensie a sistemului de operare DOS, iar lipsa
performanţelor se datora în mare parte capacităţii reduse a microcalculatoarelor de atunci (XT-uri, având 640
KB memorie RAM).
A doua versiune, Windows 2.0 a fost lansată în anul 1987, dar nu a corespuns aşteptărilor, conţinând un
sistem de meniuri simplu care oferea o listă de aplicaţii disponibile. Insuccesul s-a datorat şi slabelor
performanţe ale microprocesorului 8086 de gestionare a memoriei şi capacităţii reduse de calcul a acestuia.
Lansarea pe piaţă a microprocesoarelor 80286 şi a PC-AT-urilor a condus la modernizarea platformelor
grafice Windows, numite Windows 286. Deşi s-a încercat utilizarea calculatorului în regim multitasking
(execuţia mai multor aplicaţii în acelaşi timp), acest lucru nu a fost posibil deoarece în memorie puteau
exista atâtea aplicaţii câte aveau loc, dar numai una era activă la un moment dat. Multitaskingul a rămas doar
la nivelul comutării între aplicaţii.
În anul 1988 apare varianta Windows 386 ca urmare a lansării microprocesoarelor din gama 80386. De
acum se poate vorbi despre utilizarea calculatoarelor în regim multitasking şi despre memorie virtuală. De
fapt, se putea numi un multitasking cooperativ (aplicaţiile deţinând complet controlul cât timp ocupau
microprocesorul), comutarea la alte aplicaţii fiind făcută numai de utilizator. Calculatorul putea folosi adrese
de memorie peste limita celor 640 KB ai memoriei convenţionale, până la limita memoriei extinse.
A treia versiune, Windows 3.0 a apărut în anul 1990, fiind considerată un succes, utilizând pe scară
largă pictogramele pentru a reprezenta aplicaţiile. O variantă îmbunătăţită a fost Windows 3.1 care s-a
remarcat prin:
- utilizarea graficii 3D;
- simplificarea utilizării fonturilor;
- integrarea unor facilităţi multimedia;
- dezvoltarea aplicaţiilor File Manager şi Print Manager;
- utilizarea memoriei virtuale prin folosirea unui spaţiu pe harddisk pentru a simula o memorie
RAM;
- utilizarea şi mai buna gestionare a driverelor;
- creşterea siguranţei în utilizarea calculatorului etc.
Pentru lucrul în reţea, pornind de la versiunea 3.1 a apărut versiunea 3.11, care a facilitat şi utilizarea
poştei electronice.
Nici versiunile 3.1 şi 3.11 nu au realizat un multitasking adevărat deoarece procesorul nu putea să aloce
singur timp de calcul programelor ce se executau aparent în paralel.
În anul 1995 apare Windows 95, care face saltul decisiv de la interfeţele (platformele) grafice de
exploatare Windows (dezvoltate pe sistemul de operare DOS), la un veritabil sistem de operare performant.
Windows 95 lucrează în regim multitasking adevărat, realizând tot timpul controlul asupra timpului de
calcul, asigurând aplicaţiilor o protecţie totală. Lucrează pe 32 biţi şi renunţă total la funcţiile sistemului de
operare DOS.
Puţin mai târziu, Windows 98 constituie o variantă stabilă şi cu mai mare fiabilitate a lui Windows 95.
Urmează versiunile Windows NT (New Technology), Windows 2000, Windows Millennium, Windows XP
Professional etc.
III.4.2. Componentele sistemului de operare Windows
Funcţionarea sistemului Windows este asigurată de trei componente: Nucleu (Kernel), User, Interfaţa
grafică.
Nucleul realizează gestionarea memoriei, încărcarea programelor şi controlul execuţiei proceselor,
repartizarea timpului de calcul între procese etc.
User-ul asigură comanda şi gestionează: structura ferestrelor şi conţinutul informaţional al ferestrelor,
informaţiile din meniuri şi submeniuri, casete de dialog etc. Încarcă driverele pentru periferice, sprervizează
comunicarea între ferestre şi aplicaţii distincte, comandă iconurile şi cursorul. De asemenea, gestionează
structurile de control apelabile prin taste sau combinaţii de taste.
Interfaţa grafică (GUI-Graphical User Interface) asigură dialogul între sistemul de calcul şi utilizator,
comandă şi controlează activitatea perifericelor.
III.4.3. Funcţiile sistemului de operare Windows
Sistemul de operare Windows îndeplineşte următoarele funcţii:

- controlul execuţiei programelor, care constă în încărcarea lor în memoria internă, lansarea în
execuţie, urmărirea tuturor etapelor necesare până la încheierea execuţiei;
- gestionarea alocării resurselor sistemului de calcul: timpul unităţii centrale de prelucrare,
memoria internă, accesul la fişiere, accesul la echipamentele periferice etc. pe baza unui
sistem de alocare şi a unui sistem de priorităţi, cu scopul optimizării execuţiei programelor şi
utilizării eficiente a calculatorului;
- gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire la nivel fizic şi logic;
- gestiunea fişierelor;
- asigurarea protecţiei între programe (în cazul în care există mai mulţi utilizatori care au
acces la resursele sistemului), prin evitarea cazurilor de interferenţă între programele aflate
în execuţie, care ar putea altera o parte a memoriei interne, a datelor utilizate de un alt
program sau a unor programe ale sistemului de operare;
- tratarea erorilor la nivel fizic (erori generate de transferul de informaţii între memoria
internă şi mediul exterior, erori semnalate de echipamentele periferice etc.) sau la nivel logic
(operaţii interzise, accesul în zone protejate ale memoriei interne etc.);
- interfaţă care grafică simplă, semnificativă, care simplifică dialogul sistemului de calcul cu
utilizatorul, permiţând un control şi o urmărire eficientă a execuţie aplicaţiilor sale;
- contabilizare şi statistici privind aplicaţiile executate, utilizarea resurselor sistemului de
calcul etc.
Sistemul de operare Windows este cel mai răspândit, fiind utilizat pe toate calculatoarele personale
compatibile IBM. Pe lângă faptul că este un sistem de operare multiuser şi multitasking, cu o interfaţă
grafică atractivă şi „prietenoasă”, Windows-ul lucrează cu memorie virtuală şi permite comunicarea între
aplicaţii, îmbinând armonios elementele de securitatea informaţiilor, management al resurselor şi fiabilitate

etc. , cu facilităţi mai noi ca Plug and Play.
Standardul Plug and Play a apărut în anul 1993 şi a fost introdus pentru a elimina dificultăţile de
configurare a calculatoarelor personale. Progresele înregistrate de tehnologia hardware şi industria software
genera probleme deosebite de compatibilitate. Devenea din ce în ce mai dificilă configurarea hardware a
calculatoarelor personale şi a sistemelor de operare pentru a lucra cu componente şi dispozitive periferice
produse de diferite firme.
Pentru a avea un sistem integrat Plug and Play, trebuie ca sistemul de operare, BIOS-ul sau încărcătorul
şi dispozitivele hardware să fie Plug and Play. În această situaţie, instalarea unor noi componente se reduce
la montarea acestora şi pornirea calculatorului, fără a mai fi nevoie de configurarea acestora sau de instalarea
unor noi drivere care să le facă funcţionale. Funcţionarea dispozitivelor periferice este condiţionată de
existenţa unor programe speciale numite drivere.
La adăugarea unei componente, sandardul Plug and Play execută următoarele operaţii:
- identifică componentele adăugate sau înlocuite;
- alocă resurse acestor componente;
- elimină conflictele din sistem;
- încarcă drivere-le acestora.
La scoaterea unei componente, sandardul Plug and Play va inactiva drivere-le acesteia.
Conceptul de memorie virtuală este o facilitate a sistemului Windows prin care se poate pune la
dispoziţia programelor mai multă memorie internă decât dispune fizic sistemul de calcul. Acest lucru este
posibil prin transferarea unor blocuri de informaţii din memoria internă pe hard disk. De regulă sunt
transferate din memoria internă pe hard disk blocurile de informaţii cele mai puţin utilizate. Aceste blocuri se
încarcă de pe hard disk ori de câte ori este nevoie, ceea ce reprezintă o simulare a memoriei RAM cu
memoria externă de pe hard disk. Unul din mecanismele utilizate se numeşte SWAP şi nu face diferenţiere
între blocurile (segmentele) de program şi blocurile de date în ceea ce priveşte transferul.
Comunicarea între aplicaţii este o altă facilitate pe care sistemul Windows o pune la dispoziţia
utilizatorilor. Aceasta înseamnă că două aplicaţii diferite pot schimba între ele informaţii de aceeaşi natură
sau de natură diferită, folosind Clipboard-ul. Cu ajutorul programului Clipboard, utilizatorul poate selecta un
grup de informaţii care sunt păstrate în memoria tampon, iar de acolo pot fi transferate unde doreşte sau se
poate crea un fişier pe disc cu extensia clp.
În Windows, ecranul calculatorului este considerat ca o suprafaţă de lucru (desktop) unde există o serie
de obiecte: pictograme, ferestre, meniuri, submeniuri şi casete de dialog, pe care utilizatorul le poate
manevra cu multă uşurinţă pentru gestionarea memoriei, perifericelor, fişierelor şi aplicaţiilor.
CAPITOLUL IV. REŢELE DE CALCULATOARE
Două calculatoare se consideră interconectate dacă pot schimba informaţii între ele. Interconectarea se
realizează printr-un mediu de comunicare. Un mediu de comunicaţie este un mediu fizic care permite
transmiterea de informaţii prin cablu, fibră optimă, radio, satelit.
O reţea de calculatoare este un ansamblu de calculatoare interconectate prin intermediul unor medii de
comunicaţie, asigurând folosirea în comun (de către un număr de utilizatori) a resurselor fizice, logice şi
informaţionale ale ansamblului.
O reţea de calculatoare este formată dintr - un grup de noduri interconectate. Nodul poate fi:
- calculator gazdă (host);
- terminal video;
- controler de comunicaţie;
- echipamente periferice.
Pentru a conecta un calculator la o reţea sunt necesare:
- circuitul adaptor (placă de reţea) şi software-ul de instalare (driver-ul);
- cabluri de conectare sau conexiune radio;
- specificarea protocolului de comunicare în reţea (TCP/IP);
- echipamentul de conectare: hub – uri, swith – uri, routere.
Placa de reţea este un circuit care are rolul de a face legătura între calculatorul gazdă şi reţea, prin
mediul de comunicaţie. Conectarea se realizează cu cablu coaxial (BNC-Bayonet Navy Connector), cablu
torsadat sau cablu neecranat cu perechi de fire răsucite (UTP-Unshielded Twisted Pair).
Hub-ul este un dispozitiv (concentrator) în care intră un singur cablu şi care are mai multe ieşiri.
Switch-ul este o legătură (comutator) între diferite segmente ale reţelei în cazul în care există transfer de
informaţii între acestea.
Router-ul este un calculator specializat care direcţionează pachetele de date către destinatari, alegând
calea optimă pe care acestea trebuie să o parcurgă prin reţea.
Utilizarea reţelelor de calculatoare prezintă următoarele avantaje:
- partajarea resurselor, ceea ce înseamnă accesul la date, programe şi echipamente capabile să
stocheze, să prelucreze şi comute informaţia;
- comunicarea rapidă între utilizatorii reţelei;
- posibilitatea informării şi documentării în cele mai diverse domenii;
- costul scăzut al utilizării.
Un calculator conectat la o reţea care conţine resurse partajabile ale acesteia, se numeşte server.
Celelalte calculatoare din reţea se numesc staţii de lucru.
Transmiterea informaţiilor într-o reţea se face sub forma unor pachete, ceea ce înseamnă că li se
ataşează anumite informaţii de control.
CAPITOLUL V. Clasificarea reţelelor de calculatoare
Clasificarea reţelelor trebuie să ia în considerare trei aspecte foarte importante: tehnologia de

transmitere, scara la care operează reţeaua şi topologia reţelei.
A) Din punct de vedere al tehnologiei de transmitere, reţelele sunt de două

feluri :
 Reţele cu difuzare (broadcast). - Aceste reţele dispun de un singur canal de
comunicaţie partajat de nodurile reţelei. Comunicaţia se realizează prin intermediul unor
mesaje scurte, numite pachete, care au în componenţa lor, printre altele, un câmp pentru
desemnarea expeditorului şi unul pentru desemnarea destinatarului. Mesajul transmis poate
avea ca destinatar un nod, mai multe noduri sau toate nodurile, fiind recepţionat simultan de
acestea. Difuzarea se foloseşte pentru reţele mici.
 Reţele punct - la - punct. -Dispun de numeroase conexiuni între perechile de
calculatoare individuale ce formează reţeaua. Pentru a ajunge la destinaţie, un pachet de date
trebuie sa treacă prin mai multe calculatoare intermediare, fiind nevoie de algoritmi pentru
dirijarea pachetelor pe un drum optim. Acest model este folosit pentru reţelele mari.
B) După mărimea reţelei, distingem trei tipuri :
 Reţele locale (LAN – Local Area Network) -reţele localizate într-o singură clădire sau într-o
arie de cel mult câţiva kilometri; conectarea se face de obicei cu ajutorul unui singur cablu, la
care sunt legate toate nodurile, iar viteza de transmitere este relativ mare. Reţelele locale pot fi
şi de tipul WLAN (Wireless LAN), cu conexiuni fără fir, transmisia/recepţia informaţiilor
fiind realizată prin unde radio cu frecvenţe de 2,4 GHz sau 5 GHz.
 Reţele metropolitane (MAN – Metropolitan Area Network) - reţele care se pot întinde pe
suprafaţa unei localităţi. Comunicarea se face prin două canale unidirecţionale de mare viteză
la care sunt conectate toate calculatoarele, fiecare canal având un capăt de distribuţie
(dispozitiv care iniţiază activitatea de transmisie).
 Reţele WAN (Wide Area Network) -având o largă răspândire geografică, ajungând la
dimensiunile unei ţări, unui continent sau la scară planetară. Viteza de transmitere se măsoară
în Megabiţi/secundă.
C) După topologia reţelei (modul de interconectare a ruterelor), distingem patru tipuri :

- Reţele tip magistrală (bus) - este cea mai simplă şi mai uzuală metodă de conectare a
calculatoarelor în reţea. Calculatoarele comunică prin intermediul unei magistrale la care au
acces numai dacă este liberă. Acest tip de reţea are următoarele caracteristici:
· foloseşte un singur cablu, numit trunchi, care conectează toate calculatoarele din reţea
pe o singura linie;
· comunicaţia pe magistrală presupune că la un moment dat numai un singur calculator
poate transmite mesaje;
· topologie pasivă, calculatoarele nu acţionează pentru transmiterea datelor de la un
calculator la altul;
· defectarea unui calculator nu afectează restul reţelei, cu condiţia ca placa de reţea a
calculatorului respectiv să nu fie defectă;
· utilizează conexiune multipunct, ceea ce înseamnă că informaţiile emise de un
calculator sunt recepţionate de toate celelalte calculatoare;
· facilităţi de reconfigurare (toate calculatoarele conectate au drepturi egale);
· costul redus al suportului şi al dispozitivelor de cuplare;
Topologie de tip magistrală

Cablul folosit de aceasta topologie poate fi prelungit prin una din următoarele metode:
- o componenta numita conector tubular (BNC);
- un dispozitiv numit repetor utilizat pentru a conecta două cabluri; el mai are si rolul
de a amplifica semnalul înainte de a-l transmite mai departe.
Programarea în limbajul C/C++ 27
Prelungir
ea unei reţele prin repetor
Cea mai cunoscută topologie de tip magistrală este Ethernet, care este o reţea de tip LAN.
- Reţele tip stea (star) - utilizarea acestei topologii prevede ca toate calculatoarele să fie
conectate la un nod central care joaca un rol important în funcţionarea reţelei. Orice
comunicaţie între două calculatoare va trece prin acest nod central, care se comportă ca un
comutator fată de ansamblul reţelei. Printre caracteristicile mai importante amintim:
· calculatoarele sunt conectate prin segmente de cablu la o componenta centrala numita
concentrator (HUB - Host Unit Broadcast);
· calculatoarele nu pot comunica direct intre ele ci numai prin intermediul
concentratorului;
· aceste reţele oferă resurse şi administraţie centralizate;
· reţelele mari necesită o lungime mare de cablu;
· dacă nodul central (hub - ul) se defectează, cade întreaga reţea;
· dacă un calculator sau cablul care îl conectează la hub se defectează, numai
calculatorul respectiv este în imposibilitatea de a transmite sau recepţiona date în
reţea;
· poate utiliza în mare parte cablajul telefonic;
· transferul informaţiei se face punct la punct dar, cu ultimele
· tipuri de comutatoare, este posibil şi un transfer multipunct.
Nod central
Calculator
Topologie tip stea
- Reţele tip inel (ring) -într-o astfel de configuraţie toate calculatoarele sunt legate succesiv
între ele, două câte două, ultimul calculator fiind conectat cu primul. Dintre caracteristicile
mai importante enumerăm:
· conectarea calculatoarelor printr-un cablul în formă de buclă (nu există capete libere);
· topologie activă - este acea topologie în care calculatoarele regenerează semnalul şi

transferă datele în reţea;
· fiecare calculator funcţionează ca un repetor, amplificând semnalul şi transmiţându-l
mai departe, iar daca îi este destinat îl copiază;
· mesajul transmis de calculatorul sursă este retras din bucla de către acelaşi calculator
atunci când îi va reveni după parcurgerea buclei;
· defectarea unui calculator afectează întreaga reţea;
· transmiterea datelor se face prin metoda jetonului (token passing).
Topologie de tip inel

Cea mai cunoscută topologie de tip inel este Token - ring de la IBM.
În afara acestor topologii standard există şi alte variante, dintre care cele mai uzuale sunt:
 topologia magistrală – stea, constă din mai multe reţele cu topologie stea,
conectate prin topologia de tip magistrală. Dacă un calculator se defectează, acest lucru nu va
afecta buna funcţionare a reţelei; dacă se defectează un concentrator (hub), toate
calculatoarele conectate la el vor fi incapabile să mai comunice cu restul reţelei;
Topologie de tipul magistrală - stea
 topologia inel-stea este asemănătoare topologiei magistrală - stea. Deosebirea

constă în modul de conectare a concentratoarelor: în topologia magistrală - stea ele sunt
conectate prin topologia de tip magistrală, iar în topologia inel - stea sunt conectate printr-un
concentrator principal.
Topologie de tipul inel - stea

- Reţele combinate. Intr-o reţea combinată există doua tipuri de sisteme de operare pentru a
oferi ceea ce mulţi utilizatori consideră a fi o reţea completă.
Toate reţelele au anumite componente, funcţii si caracteristici comune, precum:

· servere: calculatoare care oferă resurse partajate pentru utilizatorii reţelei;
· clienţi: calculatoare care accesează resursele partajate in reţea de un server;
· medii de comunicaţie: modul in care sunt conectate calculatoarele în reţea (tipul
cablului şi modemului utilizat);
· date partajate: fişierele puse la dispoziţie de serverele de reţea;
· resurse: fişiere, imprimante si alte componente care pot fi folosite de utilizatorii
reţelei.
O altă clasificare a modului de conectare a calculatoarelor poate fi:

 subreţea, folosită în contextul unei reţele larg răspândite geografic, şi se referă la
colecţia de ruter - e şi linii de comunicaţie aflate în proprietatea operatorului de reţea;
 inter-reţea, care se formează atunci când se leagă între ele reţele diferite. Legarea
unui LAN şi a unui WAN, sau legarea a două LAN-uri formează o inter-reţea.
D) Clasificarea reţelelor după tipul organizării logice:
- Reţele peer-to-peer (de la egal la egal) sunt acele reţele în care nu există un calculator cu
funcţii speciale (partajarea resurselor nu este făcută de către un singur calculator); toate
calculatoarele din reţea au acces egal la resursele reţelei. Aceste reţele au anumite
caracteristici:
· numărul maxim de calculatoare care pot fi conectate;
· implică costuri mici, şi de aceea sunt des utilizate de către firmele mici;
· se utilizează atunci când zona este restrânsă, securitatea datelor nu este o problemă şi
nu se întrevede o extindere a reţelei în viitorul apropiat;
· toate calculatoarele sunt egale: client şi server, neexistând un administrator
responsabil pentru întreaga reţea.

- Reţele bazate pe server (client-server) sunt acele reţele care au în componenţă un server
specializat care acumulează mai multe resurse informaţionale şi coordonează traficul
informaţiilor pentru celelalte calculatoare din reţea. Printre avantajele acestui tip de reţele
menţionăm:
· partajarea resurselor;
· securitate reţelei;
· salvarea de siguranţă a informaţiilor;
· număr mare de utilizatori.
Asigurare securităţii unei reţele de calculatoare este o problemă foarte importantă care se poate rezolva
în mai multe moduri:
· prin drepturi de acces care pot fi: nule, limitate, citirea/scrierea unor informaţii, numai
citirea, drepturi administrative etc.;
· prin parole;
· prin definirea drepturilor fiecărui utilizator la resursele reţelei.

Echipamente de Birotica - AMS I

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Echipamente de Birotica - AMS I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

CAPITOLUL I. STRUCTURA ŞI FUNCŢIONAREA UNUI SISTEM DE CALCUL 3

I.1. Definirea unor noţiuni de bază

În general, un sistem de calcul are în componenţa sa cinci unităţi funcţionale:

I.3. Modul de funcţionare al unui sistem de calcul

Datele iniţiale ce urmează a fi prelucrate şi programul se introduc în sistemul de calcul cu ajutorul

II.1. Unitatea centrală

II.1.1. Memoria internă

Lungimea cuvântului ( locaţiei adresabile). Un cuvânt de memorie reprezentă o unitate informaţională

După modul de transfer al informaţiilor, magistralele pot fi:

II.2. Unităţi periferice

II.2.1. Unităţi periferice de stocare

II.2.2. Unităţi periferice de intrare

II.2.3. Unităţi periferice de ieşire

CAPITOLUL III. STRUCTURA SOFTWARE A UNUI SISTEM DE

III.1. Software-ul de bază

III.1.1. Sistemul de operare

III.1.1.1. Clasificarea sistemelor de operare

Clasificare a sistemelor de operare în funcţie de suportul lor:

III.1.1.2. Componentele unui sistem de operare

În general, un sistem de operare are două mari componente:

- componenta de servicii specializate şi aplicaţii, care realizează interfaţa sistemului de

Componenta de control conţine programe (proceduri) care realizează următoarele:

III.1.2. Mediile de operare

III.1.3. Programe utilitare

III.1.4. Programe traducătoare

Programele traducătoare realizează conversia programelor scrise de utilizatori într-un limbaj de

III.2. Software specializat şi de aplicaţii

III.2.1. Software-ul specializat

Software-ul specializat conţine programe cu destinaţie precisă pentru rezolvarea anumitor

III.2.2. Software-ul de aplicaţii

III.3. Mediile de programare

Interpretoarele de comenzi sunt programe care realizează recepţionarea şi interpretarea comenzilor

III.4. Sistemul de operare Windows

Performanţele calculatoarelor personale (PC-urilor) au crescut, devenind competitive odată cu

III.4.1. Evoluţia sistemului de operare Windows.

III.4.2. Componentele sistemului de operare Windows

III.4.3. Funcţiile sistemului de operare Windows

Sistemul de operare Windows îndeplineşte următoarele funcţii:

aplicaţii, îmbinând armonios elementele de securitatea informaţiilor, management al resurselor şi fiabilitate

CAPITOLUL V. Clasificarea reţelelor de calculatoare

Clasificarea reţelelor trebuie să ia în considerare trei aspecte foarte importante: tehnologia de

A) Din punct de vedere al tehnologiei de transmitere, reţelele sunt de două

B) După mărimea reţelei, distingem trei tipuri :

C) După topologia reţelei (modul de interconectare a ruterelor), distingem patru tipuri :

Topologie de tip magistrală

· topologie activă - este acea topologie în care calculatoarele regenerează semnalul şi

Topologie de tip inel

Topologie de tipul magistrală - stea

 topologia inel-stea este asemănătoare topologiei magistrală - stea. Deosebirea

Topologie de tipul inel - stea

Toate reţelele au anumite componente, funcţii si caracteristici comune, precum:

O altă clasificare a modului de conectare a calculatoarelor poate fi:

D) Clasificarea reţelelor după tipul organizării logice:

S-ar putea să vă placă și