DEZVOLTAREA CULTURII IN SECOLELE XIV-XVI

Badea Codruta Nicoleta

Profil ISTORIE

Între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea cultura medievală românească a fost profund influenţată de
valorile spirituale şi estetice ale ortodoxiei bizantine – caracteristice pentru sud-estul Europei de la
acea vreme. Faptul a fost marcat, printre altele, prin adoptarea slavonei ca limbă aulică şi de cult.
Având în vedere caracterul eterogen al populaţiei care locuia spaţiul extracarpatic în evul mediu,
acest lucru a lăsat urme şi în cultura ţărilor române. Transilvania a fost cu atat mai marcată de
amestecul etnic cu cât românii de acolo erau dominaţi din punct de vedere politic de alte grupuri.
Influenţa sud-dunăreană a ajuns în spaţiul românesc pe filieră politică, religioasă şi culturală. În
primul mileniu creştin slavii din zonă erau suficient de puternici încât să-şi poată impune anumite
elemente de spiritualitate. Tradiţia acestei relaţii a fost continuată, mai târziu, prin menţinerea unor
raporturi diplomatice şi bisericeşti – întărite de legăturile dinastice stabilite între domnii români şi
conducătorii sârbi ori bulgari. În antichitate și în evul mediu, cele mai importante influențe au fost din
partea popoarelor slave care au migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în vecinătatea
ei - în Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia și Rusia, a grecilor din Imperiului Bizantin și mai apoi, sub
protecție turcă, din Fanar, a Imperiului Otoman, de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc
în Transilvania. Cultura modernă română a apărut și s-a dezvoltat în ultimii aproximativ 250 ani sub o
puternică influență din partea culturilor din vestul Europei, în special, cultura franceză și germană. În
plus, sub influența tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor creștin
ortodox dintre popoarele latine. O contribuție la identitatea sau la cultura românească au mai adus în
diverse perioade și alte comunități etnice mai mici sau mai mari, stabilite în cursul secolelor pe
teritoriul românesc, ca de pildă, în vechime cumanii, mai târziu romii, evreii, armenii etc., de
asemenea reprezentanți repatriați ai ramurii aromâne a românilor.Unul dintre lucrurile care trebuie
amintite despre cultură în general şi cea medievală, în speţă, este diferenţa notabilă existentă între
sat şi oraş din acest punct de vedere. Cultura urbană a fost întotdeauna mai mobilă, mai deschisă şi
mai expusă influenţelor din exterior decât cea rurală – conservatoare şi cu o gamă limitată a căilor ce
o perpetuează. Mediul din care proveneau anumite persoane marca în mod aproape decisiv felul în
care putea evolua cineva din punct de vedere cultural. Mobilitatea socială era mult mai limitată în
trecut faţă de astăzi – lucru care crea aproape o predestinare pentru cursul vieţii cuiva. Prin urmare,
aveau acces la cultură aproape în mod exclusiv categoriile sociale care puteau investi în instruirea
urmaşilor. Informaţia scrisă era cu atât mai dificil de accesat cu cât analfabetismul era un fenomen
aproape general.
Caracteristic pentru învăţământul ţărilor române în secolul al XVII-lea este dezvoltarea şcolilor
orăşeneşti, din oraşele capitale şi din celelalte. În vremea lui Vasile Lupu numai în Iaşi ar fi existat
vreo 20 de şcoli. Şcoli de nivel mediu existau la Bucureşti şi la Câmpulung în Ţara Românească, licee
în toate oraşele din Transilvania.În această vreme au fost dăruite cu institute de învăţământ de grad
superior şi celelalte două ţări româneşti. în Moldova, Vasile Lupu, cu sprijinul mitropolitului de la
Kiev, Petru Movilă, înfiinţează la 1640 o Academie ce-i poartă numele. Organizată după modelul celei
de la Kiev, în Academia vasiliană se învăţau limbile latină, slavă, greacă, retorica, filozofia şi poetica.

O şcoală asemănătoare este întemeiată la Târgovişte cu sprijinul lui Matei Basarab, prin sârguinţa
învăţaţilor boieri Udrişte Năsturel şi postelnicul Constantin Cantacuzino, o şcoală greacă şi latină, cu
profesori învăţaţi aduşi de la Constantinopol.
Un rol tot mai însemnat în răspândirea culturii îl are cartea tipărită, în tiparniţele mai vechi de la
Braşov şi Cluj până la 1660 când îşi încetează activitatea, în cea de la Sibiu cu activitate neîntreruptă
în întreg veacul şi mai ales în cele nou înfiinţate, la Alba-Iulia, cu o secţie şi pentru cartea
românească, la Oradea, la Câmpulung, Târgovişte şi Iaşi. Cărţi în limbile vechi, greacă, latină şi
slavonă, în limba română, maghiară şi germană ies de sub teascurile acestor tipografii, lucrări cu
conţinut religios, dar tot mai multe şi mai însemnate ide conţinut laic din toate domeniile.
Dorinţa de instruire a oamenilor vremii era îndeplinită nu numai prin cartea din propria bibliotecă, ci
şi prin cărţile din bibliotecile mai mari, publice şi particulare: ale unor mănăstiri moldovene şi
muntene, ale şcolilor mai înalte, ca cea de la Sf. Sava sau ale colegiilor transilvănene şi a şcolii
româneşti de la Scheii Braşovului, ale unor învăţaţi ai timpului : Udrişte Năsturel, Constantin
Cantacuzino, Mihail Halici, Samuel Kolesery, Valentin Frank von Frankenstein etc.
Genul literar cel mai realizat, cu cele mai valoroase creaţii, istoriografia, ajunge la apogeu prin marile
cronici. Istoriografia acestei vremi nu mai e oficială, de curte şi nici scrisă de clerici. Este o
istoriografie boierească sau orăşenească, scrisă de cei mai învăţaţi dintre oamenii vremii. Şi ce e mai
important, este scrisă aproape exclusiv în limbile vorbite.

Caracterizarea istoriografiei se poate aplica tot atât de bine şi literaturii juridice. Este veacul când se
întocmesc, se tipăresc şi se aplică marile pravile : Cartea românească de învăţătură, apărută la Iaşi
(1646) şi Îndreptarea legii, apărută la Târgovişte (1652) de conţinut foarte asemănător, cuprinzând
dispoziţii de drept penal, civil, vamal, fiscal şi canonic, în Transilvania se sistematizează hotărârile
dietale în două colecţii de legi Approbatae Constitutiones (1653) şi Compilatae Constitutiones (1669),
cu dispoziţii de drept bisericesc, administrativ şi de stat, cu privire la raporturile între clase şi la
procedura de judecată.

Toate aceste legiuiri au un caracter pregnant de clasă, dispoziţiile lor având aceeaşi finalitate :
apărarea intereselor claselor privilegiate şi asigurarea supunerii maselor producătoare.
Alături de istorie, limba a constituit o preocupare predilectă pentru mulţi învăţaţi din veacul al XVII-
lea. Se întocmesc dicţionare: dicţionarul româno-slavon al lui Mardarie de la Cozia, dicţionarul latin-
român al lui Teodor Corbea.

Curentul filozofic de mai mare circulaţie la noi a fost cartezianismul, concepţia filozofului francez
Rene Descartes (Cartesius), propagată mai ales de gânditorul social-politic progresist Apaczai Csere
Janos în Enciclopedia maghiară (1653). Gavriil Ivul este cel dintîi român autor de manuale de filozofie,
tipărite în deceniul 6 al secolului al XVII-lea: Logica şi Philosophia.
Traducerea cărţilor bisericeşti are cel puţin trei semnificaţii : înlocuirea limbii slavone cu cea română,
progresul limbii române ca limbă scrisă şi întărirea unităţii culturale a românilor prin circulaţia
tipăriturilor dintr-o ţară în alta peste graniţele politice ale vremii. Dintre cărţile religioase care au
îndeplinit acest întreit rol trebuie amintită Cazania lui Varlaam, Biblia din Bucureşti. Psaltirea în
versuri a lui Dosoftei, Noul Testament de la Bălgrad (Alba-Iulia) etc.

Această diversificare culturală îşi găseşte corespondenţa simetrică şi în artă, după cum se reflectă şi
întrepătrunderile creaţiilor artistice din cele trei ţări, aşa cum acestea erau prezente şi în literatură.

Arta arhitecturală, cea bisericească şi cea laică, din secolul al XVII-lea este o continuare, la proporţii şi
valenţe sporite, a celei din secolele XV-XVI. Se adaugă, fireşte, unele împrumuturi, opera meşterilor
arhitecţi şi pietrari şi a circulaţiei unor stiluri de mare prestigiu, cum a fost al Renaşterii. Se remarcă
biserica Trei Ierarhi din Iaşi, ctitorie a lui Vasile Lupu (1639) şi biserica Golia din acelaşi oraş, apoi
mănăstirea de la Cotroceni, ctitoria lui Şerban Cantacuzino şi biserica mănăstirii Hurez, ctitoria lui C.
Brâncoveanu, în stilul caracteristic "brâncovenesc".

Cultura din ţările române a evoluat în contact cu marile curente culturale europene. Nu este vorba de
o simplă imitaţie sau copiere a unor lucruri la modă, ci de receptarea şi asimilarea acelor idei şi creaţii
de care avea nevoie societatea: umanismul polonez, ortodoxismul rusesc şi grecesc, puritanismul
englez şi cartezianismul francez.
Împrumuturile se fac în amândouă sensurile: dinafară înspre noi, dar şi dinspre noi spre alţii. Astfel lui
Petru Movilă, Nicolae Milescu-Spătaru, Dimitrie Cantemir cultura rusească şi cea europeană le
datorează mult.