Chimie curs 4

EI, IEc, SE

Capitolul VI. Apa industrială

VI.1. Generalităţi
Apa este o substanţă absolut indispensabilă vieţii, indiferent de forma acesteia, fiind
unul dintre cei mai universali solvenţi.
Apa este substanţa cea mai răspândită de pe glob aflându-se în toate trei straturile de
agregare, sub formă de gaz sau vapori de apa - ceaţă, aburi şi nori - în atmosfera, sub formă
lichidă în râuri, mlaştini, lacuri, mări sau oceane şi sub formă solidă sau gheaţă. Ea acoperă
mai mult de 72% din suprafaţa pamantului atât lichidă cât şi solidă fiind necesară vieţii de pe
pamânt şi constituie o mare parte a lucrurilor vii.
Volumul apei este estimat la aproximativ 1380 milioane km3, din care cea mai mare
parte este apă sărată.
Apa reprezintă constituentul major al materiei vii, într-o proporţie de 80% din
compoziţia materiei vii. La animalele superioare procentul de apă este cuprins între 60 – 70%.
Valori extrem de ridicate de 98% se întâlnesc la organismele marine, cum sunt meduzele şi
unele alge, în timp ce bacteriile sporulate au un conţinut de apă redus de aprox. 50%.
Apa este un factor privilegiat al deşeurilor din viaţa şi activităţile umane.
Apa reprezintă o substanţă a cărei fomulă moleculară este reprezentată astfel: H2O
(figura VI.1). Molecula apei este formată din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen.
Conţinutul procentual al fiecărui element în parte este :
18 gH 2O 2 gH 16 gO
   x  11,11% H , y  88,89%O .
100 gH 2O x y

Figura VI.1. Structura moleculei de

apă (coloraţia roşie reprezintă atomul de
oxigen, iar coloraţia albă reprezinţă atomii de
hidrogeni)

Apa se găseşte în toate cele trei stări de agregare şi anume:

1. în stare lichidă - la temperatură normală,
2. în stare solidă - la temperatura de sub 0°C,
3. în stare gazoasă - la temperatura de peste 100°C, structura ei depinzând de starea sa
fizică.
1. Starea gazoasă sau sub formă de vapori corespunde exact formulei H2O şi în
particular modelului angular din figura VI.2.

1
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
H+
Figura VI.2. Structura apei în stare de
vapori
O-2 104,28
° (M.Surpăţeanu, 2004)

0,97Å H+

Molecula de apă are o structură unghiulară, cu unghiul dintre legături de 104°28' şi

distanţa interatomică de 0,97Å (figura. VI.2).
Se observă din figura 1 ca în molecula de apă fiecare atom de hidrogen este legat de
un atom de oxigen printr-o legătură covalentă, hidrogenul şi oxigenul punând în comun câte
un electron din straturile lor exterioare. Fiecare din atomii implicaţi în legătură dobândeşte un
electron suplimentar. Atomul de hidrogen are la dispoziţie 2 electroni în loc de unul, iar
oxigenul prezintă 8 electroni periferici în loc de 6 întrucât el participă la două legături. Aceste
numere corespund unei saturări a straturilor externe fapt care conferă moleculei o mare
stabilitate.
În legătura covalentă O-H repartiţia electronilor nu este simetrică, astfel electronii sunt
atraşi mai puternic de către atomul de oxigen care se încarcă negativ în raport cu atomii de
hidrogen care sunt încărcaţi pozitiv.
În starea gazoasă a apei legăturile de hidrogen se rup, iar astfel moleculele de apă
devin libere şi izolate.
Datorită interacţiunilor dintre molecule, cu formarea legăturilor de hidrogen, stările
condensate, apa lichidă şi cea solidă (gheaţa), sunt mai complicate şi acest lucru justifică
proprietăţile lor anormale.
2. În stare solidă apa o cunoaştem sub denumirea de gheaţă.
Aranjamentul elementar al gheţei constă dintr-o moleculă de apă poziţionată central şi
patru molecule periferice, ansamblu luând forma unui tetraedru. Acest tetraedru face parte
dintr-o reţea mai vastă de simetrie hexagonală.
Există forme de gheaţă la presiuni mici care cristalizează în sistem hexagonal adică
fiecare atom de oxigen este înconjurat tetraedric de alţi patru atomi de oxigen uniţi prin
legături de hidrogen distribuite la întâmplare în solid (Figura VI.3). În acest fel rezultă o
structură afânată, care poate explica de ce gheaţa are o densitate mai mică decât apa lichidă.
La topire, reţeaua de legături de hidrogen este parţial distrusă, din cauza creşterii energiei
cinetice a moleculelor de apă şi implicit a mişcării browniene.

2
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
H

O H
H Figura VI.3. Molecula de apă din
H O
O
cristalul de gheaţă
H
H

O O H

H H H

La topirea gheţii se rup brusc aproximativ 15% din legăturile de hidrogen aflate în
cristalele de gheaţă (figura VI.4), iar la 400C aproximativ jumătate dintre aceste legături sunt
desfăcute, iar în stare de vapori sunt desfăcute toate legăturile de hidrogen..

Figura VI.4. Cristale de gheaţă

[www.shutterstock.com]

3. În stare lichidă în apă există o asociere de 2 până la 6 molecule de apă prin legături de
hidrogen, fiecare atom de hidrogen al unei molecule de apă fiind legat de atomul de oxigen al
moleculei vecine. Aceste asociaţii există individual un timp foarte scurt. Ele se desfac şi se
refac tot timpul, astfel încât numărul total static de molecule asociate dintr-o cantitate dată de
apă rămâne constant, la temperatură constantă.

Proprietăţile fizice ale apei

Cele mai importante caracteristici fizice ale apei naturale sunt: temperatura, densitatea,
greutatea specifică, conţinutul de substanţe solide, vâscozitatea, tensiunea superficială,
capacitatea termică, entalpia, presiunea de vaporizare, căldura de vaporizare.

1. Proprietăţi termice
Trecerea de la o stare la alta a apei presupune formarea sau ruperea de legături de
hidrogen.
Căldura latentă de transformare este de fapt energia sau cantitatea de căldură
absorbită, respectiv degajată, la presiune constantă.
Dăm ca exemplu: la punctul de fierbere (100°C la presiune atmosferică) apa trece din
stare lichidă în stare gazoasă absorbind o cantitate de energie de 2260kJ/kg. Aportul de
căldură distruge structura intermoleculară şi permite separarea moleculelor. Această
schimbare de fază se poate produce şi la o temperatură mai mică, dar în acest fel energia

3
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
absorbită este mai importantă. Căldura latentă de vaporizare a apei notată cu λν, creşte de
fapt la scăderea temperaturii după relaţia:

λν = 2499 – 2,386*T, [J/g], unde T este temperatura (°C).

Capacitatea calorică este cantitatea de energie calorică necesară pentru a creşte

temperatura apei cu un grad. Căldura specifică sau capacitatea calorică a apei este de 4,18
kJ/kg*°C. Ea variază cu temperatura, prezentând un minim de + 35°C.
Căldura de vaporizare sau de evaporare (căldura latentă de vaporizare ) este cantitatea
de căldură necesară pentru a evapora sau condensa o unitate de masă de apă. Căldura de
vaporizare poate fi calculată, în intervalul de temperatură ( 00C - 400C ).

2. Presiunea de vapori şi umiditatea relativă

Presiunea de vapori a unui lichid este presiunea vaporilor în contact cu lichidul atunci
când condensarea şi evaporarea se produc cu viteză egală. Presiunea de vapori depinde de
temperatură (Tabelul 1).
Tabelul VI.1. Presiunea de vapori a apei pure la presiune atmosferică

Temperatura (°C) Pres. de vapori (atm)

0 0,006

10 0,012

15 0,0168

20 0,0231

25 0,0313

30 0,0419

40 0,0728

60 0,1965

100 1,0

3. Masa volumică (densitatea) şi compresibilitatea

Masa volumică (densitatea) ρ, a apei este definită prin raportul dintre masa şi volumul
m
său:   , [kg/m3].
V

Densitatea relativă a apei notată cu  r, este definită prin raportul dintre masa sa
volumică şi cea a unui corp de referinţă, în condiţii specifice, este o mărime adimensională.
Confuziile frecvente între cele două mărimi se datorează faptului că, în general se foloseşte
apa la 4°C şi la presiune atmosferică.

Coeficientul de compresibilitate volumică a apei este definit prin deformarea relativă

(variaţia relativă a volumului sau a masei volumetrice) raportată la creşterea presiunii.
4. Vâscozitatea este o proprietate a unui lichid de a opune rezistenţă diferitelor mişcări, fie
interne, fie globale, cum ar fi curgerea. Vâscozitatea caracterizează rezistenţa fluidului la

4
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
forfecare şi poate fi considerată o frecare internă. Efortul de forfecare (τ) se exprimă sub
forma: τ = Fr/S, unde Fr reprezintă forţa de forfecare, S reprezintă unitatea de suprafaţă de
contact.
5. Tensiunea superficială – caracterizează o proprietate a interfeţelor (adică suprafeţe ce
delimitează două faze), îndeosebi interfaţa lichid – gaz. Ea este definită ca o forţă de tracţiune
care se exercită la suprafaţa unui lichid şi care tinde să micşoreze cât mai mult posibil
mărimea acestei suprafeţe. Tensiunea superficială depinde de temperatură, scăzând aproape
liniar cu creşterea acesteia.

Clasificarea apelor
În funcţie de domeniul de utilizare apele se clasifică astfel:
1) Apă potabilă. Această apă trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi indici de
salubritate: conţinutul admis de microorganisme, suspensii, săruri solubile, pH, substanţe
organice.

2) Apă industrială - este apa utilizată în industrie. Aceasta se subîmparte în:

a) Apă tehnologică – este apa folosită direct în producţie ca materie primă sau
auxiliară pentru obţinerea diferitelor produse (de ex. apa folosită la fabricarea betoanelor sau
la fabricarea pâinii). Aceasta nu impune condiţii de calitate prea severe, cu excepţia
industriilor alimentară şi farmaceutică, care necesită apă de calitatea celei potabile şi
industriile textilă şi a celulozei şi hârtiei care necesită o apă limpede, cu duritate scăzută şi cu
conţinut scăzut de fier şi mangan.
b) Apă de spălare – este apa folosită la spălarea materiilor prime, a produşilor, a
utilajelor, etc. Aceasta trebuie să nu conţină suspensii, să nu fie corosivă, să nu conţină uleiuri
şi grăsimi.
c) Apă de răcire – este apa folosită la răcirea utilajelor şi instalaţiilor. Această apă
trebuie să fie limpede, lipsită de microorganisme, stabilă la depuneri şi să nu fie corosivă.
d) Apă de alimentare a cazanelor cu aburi – este apa folosită pentru prepararea
aburului tehnologic şi a apei calde menajere. Această apă necesită condiţii cu totul speciale,
cu atât mai stricte cu cât valorile de presiune şi temperatură la care lucrează cazanele sunt mai
mari.
Apele de alimentare a cazanelor trebuie să fie lipsite de substanţe cu caracter acid, cum
sunt: acizii humici, acizi organici, anorganici, săruri acide, CO2 sau alţi compuşi agresivi
deoarece, acestea au acţiune corosivă asupra cazanelor. Prezenţa oxigenului dizolvat
favorizează coroziunea chimică. Acţiunea corosivă a O2 creşte mult în prezenţa CO2-ului. De
asemenea, trebuie să fie lipsite de impurităţi mecanice şi de uleiuri şi grăsimi. Uleiurile şi
grăsimile se depun pe pereţii metalici sub formă de pelicule fine, foarte slab conducătoare
termic şi pot duce la supraîncălziri locale. Duritatea acestor ape trebuie să fie cât mai mică
deoarece, sărurile de calciu şi magneziu se depun sub formă de cruste aderente sau sub formă
de nămol, înrăutăţind procesul de transfer termic sau duc la obturarea şi chiar înfundarea
conductelor. Din aceste motive apa trebuie dedurizată.
3) Apă reziduală – este apa impurificată cu deşeuri solide, lichide sau gazoase provenite din
gospodării casnice, din intreprinderi industriale, etc. Apele reziduale conţin o mare cantitate

5
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
de substanţe nocive: microorganisme, substanţe organice, acizi, săruri, etc. şi nu pot fi
deversate în râuri decât după o prealabilă epurare.

Principalii parametri de calitate ai apelor sunt:

a) Duritatea apei - reprezintă conţinutul total de ioni de calciu şi de magneziu dintr-un
litru de apă, corespunzător tuturor anionilor prezenţi în apă (conţinutul total de săruri de calciu
şi de magneziu dintr-un litru de apă). Aceasta se numeşte şi duritate totală a apei şi se notează
dT. La rândul ei, duritatea se împarte în două categorii:
1. duritate temporară (dt sau Dt) sau carbonatică, care reprezintă conţinutul în ioni de
calciu şi magneziu corespunzător bicarbonaţilor, HCO3-;
2. duritate permanentă (dp sau Dp) sau necarbonatică, care reprezintă conţi-nutul tuturor
celorlalte săruri de calciu şi magneziu, în afară de bicarbonaţi (cloruri, sulfaţi, azotaţi
etc.).
Suma acestora reprezintă duritatea totală (dT) a apei: dT = dt+ dp
Sărurile care conferă duritatea temporară (bicarbonaţii de calciu şi magneziu) precipită
la fierbere, datorită descompunerii cu depunere de carbonaţi insolubili.
Sărurile care dau duritatea permanentă nu se depun decât în urma evaporării apei, când
produsul lor de solubilitate este depăşit.
Duritatea apei se exprimă în grade de duritate (0d) sau în miliechivalenţi-gram/l
(mval/l). Un grad de duritate reprezintă concentraţia de săruri echivalentă cu 10 mg oxid de
calciu pentru un litru de apă. Acesta corespunde gradului german de duritate, care este
adoptat de standardele româneşti.
b) Reziduul uscat - reprezintă conţinutul total de săruri. Se obţine prin evaporarea la
105 - 110 0C şi se exprimă în mg/l.
c) Limpezimea - se determină prin identificarea unui reper sub un strat de apă la o
anumită înălţime (vizual sau fotoelectric).
d) Oxidabilitatea apei - exprimă conţinutul de substanţe organice din apă şi se exprimă
în mg KMnO4 folosit pentru oxidarea substanţelor organice dintr-un
litru de apă (mg KMnO4 /l).
e) pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor din soluţie.
Prin noţiunea de pH se exprimă cantitativ aciditatea (sau bazicitatea) unei substanţe, pe baza
concentraţiei ionilor numiţi hidroniu H3O+. Pentru soluţiile foarte diluate se consideră că pH-
ul nu mai este egal cu concentraţia hidroniului, ci cu concentraţia molară a soluţiei.

Tabel nr. 1. Caracterul apei in functie de pH

[H+] 1 10-1 10-2 10-3 10-4 10-5 10-6 10-7 10-8 10-9 10-10 10-11 10-12 10- 10-14
13

pH 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

caracter Foarte acid acid Slab acid neutru Slab alcalin Foarte alcalin
alcalin

Mediu acid Normal Mediu bazic

6
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
Pentru definirea pH-ului se folosește scara logaritmică la reprezentarea activităţii
ionului de hidrogen în soluţie. pH-ul este egal cu logaritmul negativ al concentraţiei ionului de
H+(H +3O):
pH   lg(aH  )
- aH+ reprezintă activitatea ionilor de H+și nu este similară cu concentraţia ionilor. Activitatea
reprezintă concentraţia efectivă a ionilor de hidrogen, și este de fapt capacitatea celorlaltor
ioni de a bloca participarea ionului de H + la diferite reacţii chimice. În soluţiile diluate
activitatea este aproximativ egală cu valoarea concentraţiei ionului H+(H3O-). Ţinând cont de
[H  ]
acestea pH-ul se exprimă adimensional: pH   lg   lg [ H  ]
1mol / L

VI.2. Tratarea apelor industriale şi reziduale

Tratarea apelor industriale şi reziduale urmăreşte îmbunătăţirea unor caracteristici ale

apei brute pentru a corespunde calitativ pentru utilizarea într-un anumit scop. Principalele
procese de tratare sunt: potabilizarea, dedurizarea şi epurarea apelor uzate.
1) Potabilizarea
Etapele procesului de potabilizare sunt: a) sedimentarea naturală a suspensiilor din
apă; b) sedimentarea cu ajutorul coagulanţilor; c) decantarea; d) decolorarea; e) filtrarea; f)
dezinfecţia.
a) Sedimentarea naturală a suspensiilor din apă este etapa în care, impurităţile solide
grele (nisip sau alte substanţe grele de natură minerală) se depun sub acţiunea propriei
greutăţi, în bazine speciale, numite deznisipatoare.
b) Sedimentarea cu ajutorul coagulanţilor (coagularea). Suspensiile foarte fine, cu
dimensiuni sub 10-3 mm şi cele coloidale nu se pot elimina prin simplă decantare, oricât de
lung ar fi timpul de sedimentare. Din acest motiv, în apa de tratat se introduc aşa numiţii
reactivi de coagulare, cum sunt: Al2(SO4)3, FeCl3, etc. Prin hidroliza reactivilor de coagulare
se formează hidroxizi cu proprietăţi de coloizi.
Al2(SO4)3 + 6 H2O → 2 Al(OH)3 + 6 H+ + 3SO42-

FeCl3 + 3 H2O → Fe(OH)3 + 3 (H+ + Cl-)

Particulele coloidale formate, prin proprietăţile lor electrice, atrag suspensiile din apă
favorizând procesul de floculare şi sedimentare.
f) Dezinfecţia apei urmăreşte îndepărtarea germenilor patogeni şi micşorarea
numărului de germeni saprofiţi (rezultaţi în urma putrezirii plantelor). Dezinfecţia apei se
poate realiza prin procedee:
- fizice: prin radiaţii termice (fierbere), sonore, UV, ionizante;
- chimice: cu ajutorul unor agenţi oxidanţi puternici (Cl2, substanţe clorogene, O3, Br2,
KMnO4 (permanganate de potasiu), etc.);
- biologice: distrugerea bacteriilor se realizează cu ajutorul membranelor biologice ce
se formează în partea superioară a stratului de nisip filtrant, în cazul filtrelor lente. Această
metodă se foloseşte mai rar.

7
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
2) Dedurizarea urmăreşte reducerea conţinutului de săruri solubile de calciu şi magneziu din
apă. Aceasta se poate realiza prin mai multe metode:
a) Aerarea - constă în trecerea apei peste o serie de cascade sau în pulverizarea apei în
aer, când are loc o desorbţie a dioxidului de carbon liber din apă, ce se află în echilibru cu
bicarbonaţii de calciu şi magneziu, deplasând astfel echilibrele spre formarea carbonaţilor
insolubili.
Ca(HCO3)2 = CaCO3 ↓+ CO2 ↑+ H2O

b) Procedeul termic - constă în încălzirea apei la 103-1050C, când are loc

descompunerea termică a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu, cu formare de carbonaţi
insolubili, ce se îndepărtează sub formă de nămol.
c) Distilarea - asigură obţinerea unei ape complet demineralizate, dar procedeul este
costisitor şi din acest motiv se aplică frecvent numai atunci când sunt necesare cantităţi relativ
scăzute de apă dedurizată şi mai rar la scară industrială.
d) Procedeul cu var, sodă şi sodă caustică:
- varul îndepărtează duritatea temporară:
Ca(HCO3)2 + CaO → 2 CaCO3 + H2O
- soda îndepărtează duritatea permanentă:
CaCl2 + Na2CO3 → CaCO3 + 2 NaCl
CaSO4 + Na2CO3 → CaCO3 + Na2SO4
- soda caustică îndepărtează duritatea temporară şi parţial duritatea permanentă:
Ca(HCO3)2 + 2 NaOH → CaCO3 + Na2CO3 + 2 H2O
MgSO4 + 2 NaOH → Mg(OH)2 + Na2SO4
Se pot folosi şi alţi reactivi cum sunt: MgO, Na3PO4, oxalaţi, cromaţi, etc.

3. Demineralizarea apei cu schimbatori de ioni

Demineralizarea se realizează trecând apa, succesiv printr-o coloană umplută cu
cationit HR puternic acid şi printr-o coloană care conţine anionit ROH puternic bazic (fig. 5).
La trecerea apei cu cationit HR ionii pozitivi din apă sunt reţinuţi pe cationit, iar ionii H + ai
acestuia în apă:
2 HR + Ca(HCO3)2 CaR2 + 2 H2O + 2 CO 2
Duritate temporara Dt
2 HR + Mg(HCO3)2 MgR2 + 2 H2O + 2 CO 2

Trecând apoi apa cu un anionit de tip ROH se produce schimbul de anioni potrivit
reacţiei: ROH + HX = RX + H2O. Apa demineralizată este practic o apă pură.
Procedeul cu schimbători de ioni - este procedeul cel mai utilizat în industrie.
Schimbătorii de ioni sunt compuşi macromoleculari naturali sau sintetici, insolubile în
apă sau în alţi solvenţi, care conţin grupe active cu ioni mobili, aceşti ioni putând fi schimbaţi
cu ioni din apă care au sarcină de acelaşi semn.
În funcţie de natura scheletului unui schimbător de ioni acesta poate fi anorganic
(zeolitic) sau organic. În mod simplificat un schimbător de ioni poate fi imaginat ca un schelet
macromolecular poliionic deci care are în structură un număr foarte mare de locuri cu
densitate electrică crescută. În aceste locuri se fixează prin procese de adsorbţie şi atracţie
8
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
electrostatică ioni de semn contrar. Aceşti ioni pot fi schimbaţi cu alţi ioni de aceiaşi sarcină,
cu care schimbătorul vine în contact.
Schimbătorii care reţin cationii se numesc cationiţi, iar scheletul lor este un polianion.
În mod similar schimbătorii care reţin anionii se numesc anioniţi, iar scheletul lor este un
polication. În general schimbătorii de ioni se utilizează sub formă acidă (cationiţi) RH
(H+R)sau bazică (anioniţi) ROH (R+OH-), R- - macroanion, R+ - macrocation.
Cationii de schimb ai cationiţilor pot fi ioni H+ sau ioni ai unor metale ca de exemplu
ioni Na+, K+, Ca2+, Mg2+ etc. Anionii de schimb ai anioniţilor sunt ioni: HO-, Cl-, HCO3-,
CO32- etc.
În practică se folosesc drept schimbători de ioni aluminosilicaţi sintetici, cărbuni
sulfonaţi sau anumiţi polimeri sintetici.
Reacţiile generale de schimb ionic sunt:
RH + M+ H + + RM
deci soluţia care conţine M+ devine o soluţie acidã, care conţine ioni H+;
ROH + X- RX + OH-
soluţia care conţine X- are un caracter bazic.
Industrial
Demineralizarea totală a apei se poate realiza prin schimb ionic utilizând raşini
schimbătoare de ioni. Operaţia de demineralizare se poate realiza într-o instalaţie alcătuită din
doua filtre, unul cu cation puternic acid şi celalalt cu anionit puternic bazic sau dintr-un filtru
cu strat mixt, format dintr-un cationit puternic acid amestecat cu un anionit puternic bazic
(figura VI.6).
Conform figurei VI.6 apa care iese din filtru cu cationit este acidă, ea conţine acizi
minerali formaţi în urma schimbului ionic şi CO2 provenit din duritatea temporara. Dioxidul
de carbon se înlătură trecând apa printr-un degazor în care dioxidul de carbon este eliminat
prin încălzire cu aburi. Apa acidă trece prin cel de-al doilea filtru cu anionit puternic bazic,
unde se reţin toţi anionii, inclusiv acidul silicic, realizându-se astfel şi desilicierea apei. Apa
trecută prin filtrele cu schimbători de cationi şi anioni este demineralizata total şi neutra
(pH=7). Regenerarea răşinilor se realizează prin spălarea filtrului cationic cu o soluţie H 2SO4
4%. Şi a celui anionic cu o soluţie de NaOH sau Na2CO3 5%.
În tehnica modernă demineralizarea apei se realizeaza in cea mai mare parte cu
schimbatori de ioni. In unele cazuri apa bruta are un grad mare de mineralizare se aplica mai
intai un tratament: cu var si soda pentru micsorarea duritatii apoi se trece la demineralizarea
cu schimbatori de ioni reducandu-se astfel pretul de cost al apei demineralizate. Instalaţiile
industriale sunt alcatuite din trei, patru perechi de filtre: unele realizeaza demineralizarea,
altele se regenereaza, altele se spala. Astfel procesul de demineralizare este continuu.

9
 Chimie curs 4
EI, IEc, SE
soluţie de
regenerare

soluţie
apă brută soluţie
regenerare CO2
regenerare

H2SO4 4%
apă brută NaOH 5%

1 2 3
1
2
abur

soluţie epuizantă condens

apa apa + CO2
soluţie acidă soluţie
epuizata epuizata apă
demineralizată
apă dedurizată

Figura VI.5. Schema instalatiei pentru Figura VI.6 Schema instalatiei pentru demineralizarea apei cu schimbatori de
dedurizarea apei cu schimbatori de ioni: ioni: 1 – filtru cu cationit (RH), 2 – filtru de anionit (ROH), 3 – degazor
1 – coloana cu cationit; 2 – start de nisip

Condiţiile de calitate pentru apa potabilă şi industrială sunt stabilite prin norme
(standarde). De exemplu, apa folosită în industria fibrelor textile nu trebuie să conţină ioni de
calciu şi magneziu, care reduc capacitatea de spălare şi albire a anumitor auxiliari textili. Apa
folosită în industria fibrelor sintetice nu trebuie să conţină ioni de fier, care se depun sub
formă de oxizi şi obturează canalele de filare.
3) Epurarea apelor uzate. Apele reziduale conţin multe substanţe organice (unele în
descompunere), substanţe toxice şi microbi patogeni. Deversarea acestor ape, fără o prealabilă
epurare, duce la poluarea masivă a receptorilor naturali (lacuri, râuri, fluvii, mări).
Prin epurare se înţelege îndepărtarea substanţelor poluante din apă. Epurarea apelor
reziduale se realizează în procese de epurare constituite din mai multe etape:
- epurarea mecanică - asigură îndepărtarea suspensiilor grosiere din apă;
- epurarea mecano-chimică - cuprinde procesele de coagulare, decantare, filtrare şi
dezinfecţie;
- epurarea biologică - se realizează cu ajutorul unor bacterii care transformă, prin
metabolismul lor, o serie de compuşi toxici în săruri minerale inactive. Dintre procedeele de
epurare biologică, procedeul cu nămol activ ocupă un loc tot mai important, ca urmare a
eficienţei crescute şi a posibilităţilor de efectuare a unui bun control al funcţionării instalaţiei.
Acest procedeu implică aerarea apei preepurate şi amestecarea ei cu o cantitate
oarecare de nămol, denumit nămol activ. Nămolul activ se obţine în timp prin aerarea apei
uzate care conţine o anumită încărcare de substanţe organice şi este format din
microorganisme, substanţe organice amorfe şi substanţe anorganice aglomerate în flocule.
Floculele, datorită proprietăţilor lor de adsorbţie, reţin materialele organice din apa uzată, pe
care cu ajutorul microorganismelor ce sunt prezente pe suprafaţa lor, le oxidează biochimic.
Prin introducerea artificială a aerului, a agitării, şi a formării unei mari suprafeţe de contact
(dată de floculele de nămol activ) se ajunge în mod artificial la o autoepurare intensivă, într-
un spaţiu restrâns şi într-un timp relativ scurt.

10
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
Avantajele acestui procedeu constau în obţinerea unui efluent limpede, neputrescibil,
fără mirosuri, într-o oarecare măsură nitrificat, lipsit de bacterii patogene şi de suspensii şi cu
un conţinut final de substanţe organice oxidabile relativ scăzut. Dezavantajele procedeului
rezultă din sensibilitatea nămolului activ la eventuale şocuri de substanţe toxice sau încărcări
organice mari, necesitatea unei întreţineri şi exploatări atente a instalaţiei, precum şi din
dificultăţile legate de îndepărtarea nămolului obţinut.

11