Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
EI, IEc, SE
VI.1. Generalităţi
Apa este o substanţă absolut indispensabilă vieţii, indiferent de forma acesteia, fiind
unul dintre cei mai universali solvenţi.
Apa este substanţa cea mai răspândită de pe glob aflându-se în toate trei straturile de
agregare, sub formă de gaz sau vapori de apa - ceaţă, aburi şi nori - în atmosfera, sub formă
lichidă în râuri, mlaştini, lacuri, mări sau oceane şi sub formă solidă sau gheaţă. Ea acoperă
mai mult de 72% din suprafaţa pamantului atât lichidă cât şi solidă fiind necesară vieţii de pe
pamânt şi constituie o mare parte a lucrurilor vii.
Volumul apei este estimat la aproximativ 1380 milioane km3, din care cea mai mare
parte este apă sărată.
Apa reprezintă constituentul major al materiei vii, într-o proporţie de 80% din
compoziţia materiei vii. La animalele superioare procentul de apă este cuprins între 60 – 70%.
Valori extrem de ridicate de 98% se întâlnesc la organismele marine, cum sunt meduzele şi
unele alge, în timp ce bacteriile sporulate au un conţinut de apă redus de aprox. 50%.
Apa este un factor privilegiat al deşeurilor din viaţa şi activităţile umane.
Apa reprezintă o substanţă a cărei fomulă moleculară este reprezentată astfel: H2O
(figura VI.1). Molecula apei este formată din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen.
Conţinutul procentual al fiecărui element în parte este :
18 gH 2O 2 gH 16 gO
x 11,11% H , y 88,89%O .
100 gH 2O x y
1
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
H+
Figura VI.2. Structura apei în stare de
vapori
O-2 104,28
° (M.Surpăţeanu, 2004)
0,97Å H+
2
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
H
O H
H Figura VI.3. Molecula de apă din
H O
O
cristalul de gheaţă
H
H
O O H
H H H
La topirea gheţii se rup brusc aproximativ 15% din legăturile de hidrogen aflate în
cristalele de gheaţă (figura VI.4), iar la 400C aproximativ jumătate dintre aceste legături sunt
desfăcute, iar în stare de vapori sunt desfăcute toate legăturile de hidrogen..
3. În stare lichidă în apă există o asociere de 2 până la 6 molecule de apă prin legături de
hidrogen, fiecare atom de hidrogen al unei molecule de apă fiind legat de atomul de oxigen al
moleculei vecine. Aceste asociaţii există individual un timp foarte scurt. Ele se desfac şi se
refac tot timpul, astfel încât numărul total static de molecule asociate dintr-o cantitate dată de
apă rămâne constant, la temperatură constantă.
Cele mai importante caracteristici fizice ale apei naturale sunt: temperatura, densitatea,
greutatea specifică, conţinutul de substanţe solide, vâscozitatea, tensiunea superficială,
capacitatea termică, entalpia, presiunea de vaporizare, căldura de vaporizare.
1. Proprietăţi termice
Trecerea de la o stare la alta a apei presupune formarea sau ruperea de legături de
hidrogen.
Căldura latentă de transformare este de fapt energia sau cantitatea de căldură
absorbită, respectiv degajată, la presiune constantă.
Dăm ca exemplu: la punctul de fierbere (100°C la presiune atmosferică) apa trece din
stare lichidă în stare gazoasă absorbind o cantitate de energie de 2260kJ/kg. Aportul de
căldură distruge structura intermoleculară şi permite separarea moleculelor. Această
schimbare de fază se poate produce şi la o temperatură mai mică, dar în acest fel energia
3
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
absorbită este mai importantă. Căldura latentă de vaporizare a apei notată cu λν, creşte de
fapt la scăderea temperaturii după relaţia:
0 0,006
10 0,012
15 0,0168
20 0,0231
25 0,0313
30 0,0419
40 0,0728
60 0,1965
100 1,0
Densitatea relativă a apei notată cu r, este definită prin raportul dintre masa sa
volumică şi cea a unui corp de referinţă, în condiţii specifice, este o mărime adimensională.
Confuziile frecvente între cele două mărimi se datorează faptului că, în general se foloseşte
apa la 4°C şi la presiune atmosferică.
4
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
forfecare şi poate fi considerată o frecare internă. Efortul de forfecare (τ) se exprimă sub
forma: τ = Fr/S, unde Fr reprezintă forţa de forfecare, S reprezintă unitatea de suprafaţă de
contact.
5. Tensiunea superficială – caracterizează o proprietate a interfeţelor (adică suprafeţe ce
delimitează două faze), îndeosebi interfaţa lichid – gaz. Ea este definită ca o forţă de tracţiune
care se exercită la suprafaţa unui lichid şi care tinde să micşoreze cât mai mult posibil
mărimea acestei suprafeţe. Tensiunea superficială depinde de temperatură, scăzând aproape
liniar cu creşterea acesteia.
Clasificarea apelor
În funcţie de domeniul de utilizare apele se clasifică astfel:
1) Apă potabilă. Această apă trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi indici de
salubritate: conţinutul admis de microorganisme, suspensii, săruri solubile, pH, substanţe
organice.
5
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
de substanţe nocive: microorganisme, substanţe organice, acizi, săruri, etc. şi nu pot fi
deversate în râuri decât după o prealabilă epurare.
[H+] 1 10-1 10-2 10-3 10-4 10-5 10-6 10-7 10-8 10-9 10-10 10-11 10-12 10- 10-14
13
pH 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
caracter Foarte acid acid Slab acid neutru Slab alcalin Foarte alcalin
alcalin
6
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
Pentru definirea pH-ului se folosește scara logaritmică la reprezentarea activităţii
ionului de hidrogen în soluţie. pH-ul este egal cu logaritmul negativ al concentraţiei ionului de
H+(H +3O):
pH lg(aH )
- aH+ reprezintă activitatea ionilor de H+și nu este similară cu concentraţia ionilor. Activitatea
reprezintă concentraţia efectivă a ionilor de hidrogen, și este de fapt capacitatea celorlaltor
ioni de a bloca participarea ionului de H + la diferite reacţii chimice. În soluţiile diluate
activitatea este aproximativ egală cu valoarea concentraţiei ionului H+(H3O-). Ţinând cont de
[H ]
acestea pH-ul se exprimă adimensional: pH lg lg [ H ]
1mol / L
Particulele coloidale formate, prin proprietăţile lor electrice, atrag suspensiile din apă
favorizând procesul de floculare şi sedimentare.
f) Dezinfecţia apei urmăreşte îndepărtarea germenilor patogeni şi micşorarea
numărului de germeni saprofiţi (rezultaţi în urma putrezirii plantelor). Dezinfecţia apei se
poate realiza prin procedee:
- fizice: prin radiaţii termice (fierbere), sonore, UV, ionizante;
- chimice: cu ajutorul unor agenţi oxidanţi puternici (Cl2, substanţe clorogene, O3, Br2,
KMnO4 (permanganate de potasiu), etc.);
- biologice: distrugerea bacteriilor se realizează cu ajutorul membranelor biologice ce
se formează în partea superioară a stratului de nisip filtrant, în cazul filtrelor lente. Această
metodă se foloseşte mai rar.
7
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
2) Dedurizarea urmăreşte reducerea conţinutului de săruri solubile de calciu şi magneziu din
apă. Aceasta se poate realiza prin mai multe metode:
a) Aerarea - constă în trecerea apei peste o serie de cascade sau în pulverizarea apei în
aer, când are loc o desorbţie a dioxidului de carbon liber din apă, ce se află în echilibru cu
bicarbonaţii de calciu şi magneziu, deplasând astfel echilibrele spre formarea carbonaţilor
insolubili.
Ca(HCO3)2 = CaCO3 ↓+ CO2 ↑+ H2O
Trecând apoi apa cu un anionit de tip ROH se produce schimbul de anioni potrivit
reacţiei: ROH + HX = RX + H2O. Apa demineralizată este practic o apă pură.
Procedeul cu schimbători de ioni - este procedeul cel mai utilizat în industrie.
Schimbătorii de ioni sunt compuşi macromoleculari naturali sau sintetici, insolubile în
apă sau în alţi solvenţi, care conţin grupe active cu ioni mobili, aceşti ioni putând fi schimbaţi
cu ioni din apă care au sarcină de acelaşi semn.
În funcţie de natura scheletului unui schimbător de ioni acesta poate fi anorganic
(zeolitic) sau organic. În mod simplificat un schimbător de ioni poate fi imaginat ca un schelet
macromolecular poliionic deci care are în structură un număr foarte mare de locuri cu
densitate electrică crescută. În aceste locuri se fixează prin procese de adsorbţie şi atracţie
8
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
electrostatică ioni de semn contrar. Aceşti ioni pot fi schimbaţi cu alţi ioni de aceiaşi sarcină,
cu care schimbătorul vine în contact.
Schimbătorii care reţin cationii se numesc cationiţi, iar scheletul lor este un polianion.
În mod similar schimbătorii care reţin anionii se numesc anioniţi, iar scheletul lor este un
polication. În general schimbătorii de ioni se utilizează sub formă acidă (cationiţi) RH
(H+R)sau bazică (anioniţi) ROH (R+OH-), R- - macroanion, R+ - macrocation.
Cationii de schimb ai cationiţilor pot fi ioni H+ sau ioni ai unor metale ca de exemplu
ioni Na+, K+, Ca2+, Mg2+ etc. Anionii de schimb ai anioniţilor sunt ioni: HO-, Cl-, HCO3-,
CO32- etc.
În practică se folosesc drept schimbători de ioni aluminosilicaţi sintetici, cărbuni
sulfonaţi sau anumiţi polimeri sintetici.
Reacţiile generale de schimb ionic sunt:
RH + M+ H + + RM
deci soluţia care conţine M+ devine o soluţie acidã, care conţine ioni H+;
ROH + X- RX + OH-
soluţia care conţine X- are un caracter bazic.
Industrial
Demineralizarea totală a apei se poate realiza prin schimb ionic utilizând raşini
schimbătoare de ioni. Operaţia de demineralizare se poate realiza într-o instalaţie alcătuită din
doua filtre, unul cu cation puternic acid şi celalalt cu anionit puternic bazic sau dintr-un filtru
cu strat mixt, format dintr-un cationit puternic acid amestecat cu un anionit puternic bazic
(figura VI.6).
Conform figurei VI.6 apa care iese din filtru cu cationit este acidă, ea conţine acizi
minerali formaţi în urma schimbului ionic şi CO2 provenit din duritatea temporara. Dioxidul
de carbon se înlătură trecând apa printr-un degazor în care dioxidul de carbon este eliminat
prin încălzire cu aburi. Apa acidă trece prin cel de-al doilea filtru cu anionit puternic bazic,
unde se reţin toţi anionii, inclusiv acidul silicic, realizându-se astfel şi desilicierea apei. Apa
trecută prin filtrele cu schimbători de cationi şi anioni este demineralizata total şi neutra
(pH=7). Regenerarea răşinilor se realizează prin spălarea filtrului cationic cu o soluţie H 2SO4
4%. Şi a celui anionic cu o soluţie de NaOH sau Na2CO3 5%.
În tehnica modernă demineralizarea apei se realizeaza in cea mai mare parte cu
schimbatori de ioni. In unele cazuri apa bruta are un grad mare de mineralizare se aplica mai
intai un tratament: cu var si soda pentru micsorarea duritatii apoi se trece la demineralizarea
cu schimbatori de ioni reducandu-se astfel pretul de cost al apei demineralizate. Instalaţiile
industriale sunt alcatuite din trei, patru perechi de filtre: unele realizeaza demineralizarea,
altele se regenereaza, altele se spala. Astfel procesul de demineralizare este continuu.
9
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
soluţie de
regenerare
soluţie
apă brută soluţie
regenerare CO2
regenerare
H2SO4 4%
apă brută NaOH 5%
1 2 3
1
2
abur
Figura VI.5. Schema instalatiei pentru Figura VI.6 Schema instalatiei pentru demineralizarea apei cu schimbatori de
dedurizarea apei cu schimbatori de ioni: ioni: 1 – filtru cu cationit (RH), 2 – filtru de anionit (ROH), 3 – degazor
1 – coloana cu cationit; 2 – start de nisip
Condiţiile de calitate pentru apa potabilă şi industrială sunt stabilite prin norme
(standarde). De exemplu, apa folosită în industria fibrelor textile nu trebuie să conţină ioni de
calciu şi magneziu, care reduc capacitatea de spălare şi albire a anumitor auxiliari textili. Apa
folosită în industria fibrelor sintetice nu trebuie să conţină ioni de fier, care se depun sub
formă de oxizi şi obturează canalele de filare.
3) Epurarea apelor uzate. Apele reziduale conţin multe substanţe organice (unele în
descompunere), substanţe toxice şi microbi patogeni. Deversarea acestor ape, fără o prealabilă
epurare, duce la poluarea masivă a receptorilor naturali (lacuri, râuri, fluvii, mări).
Prin epurare se înţelege îndepărtarea substanţelor poluante din apă. Epurarea apelor
reziduale se realizează în procese de epurare constituite din mai multe etape:
- epurarea mecanică - asigură îndepărtarea suspensiilor grosiere din apă;
- epurarea mecano-chimică - cuprinde procesele de coagulare, decantare, filtrare şi
dezinfecţie;
- epurarea biologică - se realizează cu ajutorul unor bacterii care transformă, prin
metabolismul lor, o serie de compuşi toxici în săruri minerale inactive. Dintre procedeele de
epurare biologică, procedeul cu nămol activ ocupă un loc tot mai important, ca urmare a
eficienţei crescute şi a posibilităţilor de efectuare a unui bun control al funcţionării instalaţiei.
Acest procedeu implică aerarea apei preepurate şi amestecarea ei cu o cantitate
oarecare de nămol, denumit nămol activ. Nămolul activ se obţine în timp prin aerarea apei
uzate care conţine o anumită încărcare de substanţe organice şi este format din
microorganisme, substanţe organice amorfe şi substanţe anorganice aglomerate în flocule.
Floculele, datorită proprietăţilor lor de adsorbţie, reţin materialele organice din apa uzată, pe
care cu ajutorul microorganismelor ce sunt prezente pe suprafaţa lor, le oxidează biochimic.
Prin introducerea artificială a aerului, a agitării, şi a formării unei mari suprafeţe de contact
(dată de floculele de nămol activ) se ajunge în mod artificial la o autoepurare intensivă, într-
un spaţiu restrâns şi într-un timp relativ scurt.
10
Chimie curs 4
EI, IEc, SE
Avantajele acestui procedeu constau în obţinerea unui efluent limpede, neputrescibil,
fără mirosuri, într-o oarecare măsură nitrificat, lipsit de bacterii patogene şi de suspensii şi cu
un conţinut final de substanţe organice oxidabile relativ scăzut. Dezavantajele procedeului
rezultă din sensibilitatea nămolului activ la eventuale şocuri de substanţe toxice sau încărcări
organice mari, necesitatea unei întreţineri şi exploatări atente a instalaţiei, precum şi din
dificultăţile legate de îndepărtarea nămolului obţinut.
11