ION IONESCU-BUCOVU

VIAȚA LUI
MIHAI EMINESCU
ÎNTRE MISTIFICARE ȘI ADEVĂR

2012

1
 Eminescu și noi

La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un

blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de
naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă
întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca
Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Și
e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine,
Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi,
Pușkin și Lermontov.
El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el
încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și
pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu
filonul ei cel mai sănătos, limba populară.
S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va
trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată pe
tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul
eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul
cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului,
repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată
în biografiile succesive care mai de care mai bizare.
Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A
iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A
luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul
timpului și a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorul
lumii așa cum este” cu toate implicațiile acestei descoperiri.
Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim.
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după
163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-
au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult
pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă
culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă
bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi
mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu

2
snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura
Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii,
prisăcarii, ţapinarii.
Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui
Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E
vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care
stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca
gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit
din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie.
Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi,
Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme
şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că
după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de
gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.
Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare.
Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de
actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist
în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.
Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui
Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist.
Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl
primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului
prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este
hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a
primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”.
Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre
frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.
Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia
care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii
de dragoste din literatura română.
De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor
vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră
în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere,
fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul”
devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care
cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să
deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și
stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de
spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-
au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.

3
 Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi
paradiscutate.
De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga
nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile
Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu
mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al
vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care
cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui
articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii
dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat
un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă
parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte
coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe
sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-
Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă
cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa
maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia
susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a
prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai
târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio
legătură cu infecţia luetică.
Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de
prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit.
Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub
diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și
soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De
aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de
celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot
dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol.
Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .
După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.
Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult
latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție
asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe
clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu
escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un
tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie,
despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este
invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru
putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se

4
comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este
invitat la masă etc. El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai
avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia
scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar
când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în
reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice
cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl
bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre
Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?
Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească,
văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a
pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit
care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut
într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul
lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă
această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.

Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.

Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor
româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă
la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din
ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile
populare, spre limba poporului care se articulează cu limba
literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul
producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale,
Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul
dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care
literatura română excelează.
Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină
pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o
fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase
versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum
este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul
Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar
putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

Ion Ionescu-Bucovu

5
 eminescu, colț de rai
eminescu, colț de rai cu păduri și dealuri sure
cu miresme-adormitoare și cu ochi ca două mure,
eminescu, zbor spre aștri, dor din dorurile mele
coborând din timp, din ceruri printre falnicele stele,
eminescul meu din vise, fulger de pe cerul meu,
cine te-a creat pe tine, dacă nu chiar Dumnezeu,
cine te-a făcut din tină și ți-a dat atâta dor,
oare n-a fost o minune, bunul nostru creator?
cine-a pus în tine plânsul unei lumi atât de dragi,
dacă nu codrul mărețul cu pădurea lui de fagi,
lacul, iazul și izvorul cine le-a aurărit,
n-ai fost tu privighetoarea care le-a însuflețit,
n-ai fost tu codru și doină, dragoste, n-ai fost mereu
și-ai cântat iubirea noastră, ca un fericit orfeu,
eminescu, dor de țară, floarea teilor e-n toi,
când mai cântă eminescu, când mai vine pe la noi,
când coboară de pe ceruri dinspre marele întins
să mai vadă-această țară cu de dorul ei, nestins.
când cobori prin munții tăi, când treci pe la ipotești,
să ne dai un semn și nouă, la o gură de povești,
treci pe vânturi, treci pe lună, treci pe toamne călătoare,
domnul poeziei noastre, când te mai vedem noi, oare?
arzi pe gânduri în ospiciu și te stingi ca un proscris,
când mai scrii o poezie, când te mai apuci de scris?
veronica la văratic te așteaptă printre brazi
ca să-ți mângâie făptura, ochii tăi atât calzi,
ea era melancolia, cu păr blond și brațe albe
tu, profetul, cel din vise ce-i puneai în păruri salbe,
suia dragostea agale, urcând dealul printre timp,
cu surâsul tău cel tragic, ce se-ntinde ca un nimb,
tu veneai chiar de departe din părinții de părinți
ea venea mereu spre tine cu ochi negri și fierbinți,
tu ai vrut să te însinguri, urcând visurile-n stea,
ai murit ca un proscris, n-ai vrut să mai știi de ea.

toamna-nfășurată-n frunze și în gol de aer rece

6
toamna vine ca un cântec și tot ca un cântec trece,
printre stelele din ceruri tu te-ai înălțat luceafăr
și-ai rămas în veșnicie domnul poeziei teafăr,
ani vor trece peste noi în suava lor cădere
tu ne vei privi de-acolo dintre cercuri de tăcere,
printre nouri printre stele și cu aripile-ntinse,
treci în cartea nemuririi și a vremii necuprinse.

20 octombrie 2012

7
 Notă :
Am strâns în această carte articolele publicate prin diferite
ziare și bloguri din dorința de a nu se pierde o muncă de aproape o
viață. Deși tineretul nu mai e interesat de Eminescu, poetul
rămâne pentru mine întruchiparea zeiască a geniului în poezie.

Ion Ionescu-Bucovu 15 decembrie 2012

8
 EMINESCU- OMUL

MOTO:
„Atâta să nu uitaţi:
„ că el a fost un om viu,/
viu,/
pipăibil cu mâna.//

Atâta să nu uitaţi:
/ că el a băut cu gura lui, – /
că avea piele/
îmbrăcată în ştofă. //
Atât să
nu uitaţi, – /
că ar fi putut să stea/
la masă cu noi,/
la masa cinei celei de taină//“
NICHITA STĂNESCU

Trebuie să-l coborâm pe Eminescu pe pământ de pe soclul creat de

critica literară de la Maiorescu și până azi și să-l privim ca om printre noi.
Epitetele care s-au legat de el au fost multe de-a lungul timpului:
„luceafărul poeziei românești”, „opera-simfonia eminesciană”, „omul
deplin al culturii românești”, „creatorul limbii române moderne”, „un
miracol al culturii românești” epitete șabloane ca „poet specialist”, „poet
pesimist”, sau „ultimul romantic”, „unul din cele mai frumoase talente” l-
au îndepărtat pe Eminescu de sufletul nostru. Noi iubim oamenii așa cum
au fost ei cu bunele și cu relele vieții. Întrebarea despre originalitatea și
inventivitatea operei lui e o scornire a criticii și a esteticii căci geniul
eminescian, ca orice geniu nu-și caută norme, opera lui „ de foc și aur” se
impune ea însăși ca normă.
„O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994)” şi mai recentul
volum publicat de Scrisul Românesc, „Eminescu sau despre
convergenţă (2009)”, prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să
benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare,
care să-l scoată pe de o parte din hagiografie şi pe de alta din
trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial
surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi
în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură
europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar
adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi
dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel
puţin lamentabil“.

9
 Așa dar să lăsăm opera și să ne îndreptăm spre omul Eminescu.

1. PĂRINȚII DIN PĂRINȚI

Copilul Eminescu a avut doi părinți, o mamă și un tată și o familie

numeroasă.
Stabilirea arborelui genealogic cu înșirarea exactă a strămoșilor cu
liniile directe și ramurile colaterale cu filiațiile familiilor Iminovoci și
Iurașcu a făcut-o prima dată Vasile Gherasim. El a cercetat timp de trei
zile codicele oficiului parohial în anul 1922 și ne-a lăsat primul arbore
genealogic al poetului. Ne vom referi în relatarea de față numai la
părinții lui și la copiii lor.
Familia Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici,
tatăl lui Eminescu, născut în 1812, în satul Călinești și mort în 1877, se
desprinde de satul său natal şi urmează şcoala la Suceava. La început
intră cu bruma sa de cunoștințe pe care o acumulase în școală în slujba
unor proprietari din Țara de Sus și se deprinde a fi ,,vechil”, un fel de
administrator de moșie. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte,
ruteneşte, româneşte şi idiş. Stă mai mult ca vechil în slujba boierului
Balş, ale cărui moşii erau întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun

10
administrator, îi cere boierului să-şi cumpere toate titlurile de boierie
de la sulger la căminar.El reușește să fie în rând cu lumea prin anul
1840, la 28 de ani, căsătorindu-se cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din
Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia
timpului, la unsprezece copii.

tatăl și mama poetului

Filiația Ralucăi, mama poetului, e dusă până la marele vornic

Dumitrașcu Ștefan. Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl Ralucăi, avea o
moșioară în Joldești, se căsătorește cu Paraschiva Brihulescu Donțu și
au avut opt copii, Raluca fiind al șaselea copil.
Dacă este să dăm crezare unor cercetători ( Maiorescu, Slavici,
Caragiale, Kremnitz etc.), Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci
şi Ralucăi, o boală pe care venerologia de atunci n-o putea vindeca.
Această moştenire ereditară va fi ca un blestem în familia Eminovicilor.
Deşi Raluca a murit de tânără de cancer, unii din copiii ei au fost
marcaţi de această boală.
Oricum membrii familiei ascund deliberat ravagiile bolii nemiloase.
Toate aceste dezastre vor fi fost cunoscute și de Mihai, iar fulgerul
înțelegerii a căzut când ravagiile bolii îl cuprind și pe el.

11
 Bisericuța părinților lui Eminescu

Imediat, la un an după căsătoria lor, în 1841 se naşte primul copil,

Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară. De el își leagă toate
speranțele părinții. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din
Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din
foile matricole reiese că băiatul, spre dezamăgirea părinților, a fost un

12
elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi
repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.

Șerban

La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii
lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile
medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a și
întâmplat. La insistențele lui Șerban, părinții îl rup și pe Eminescu în
1869 din viața de sufleor de la Teatrul Național din București și pornesc
cu el spre Viena, dând întâi prin Praga, însoțiți fiind și de Șerban.

Clopotnița
Din păcate Șerban dă semne de alienaţie mintală, apoi se
îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29
octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel
moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la
Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină
acasă.

13
 Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine
lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl
descrie fratele lui cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un
caracter blând, trăia pe lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împușcat
în Ipotești, curând după moartea tatei, din cauză de boală.”

Nicolae
Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taică-său,
se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în
urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie Matei:,, Semăna la față
cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin ca sublocotenent,
atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură după
cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani și i s-a tras moartea.”

Iorgu
Al patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după
naştere.
Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta
de şaptispre zece ani. Studiază medicina în școala lui Davilla și moare
de tifos.
Al şaselea copil, Maria ( Marghiolița), se naşte în anul 1848 şi
moare la şapte ani în anul 1856.
Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850.
Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de
alienaţie mintală.
Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la
doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa

14
căminarului. A învăţat germana şi franceza în casă cu o guvernantă
bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti.
Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi
cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia.
În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din
Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie
1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a
pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.

Aglaia
Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă,
zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos,
implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare
pasiune pentru teatru.
Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi
băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu

15
locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte
zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu
pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine
închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900.
Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte
Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din
naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi
cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai
apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas
dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în
Bucureşti în anul 1887

Henrieta
Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti. Cel mai mic dintre
fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a
născut la 20 noiembrie 1856 în Ipotești, a copilărit în satul natal,
jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani,
în casele lui Hinek, avându-l ca învățător pe popa Nădejde, după care a
trecut la Pensionul Ladislav Ferderber, unde studiase și Șerban,
Gheorghe, Nicu și Ilie. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă
către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872
ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de
locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării,
fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil,
Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu
profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a
avut un copil; a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru
copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la
moarte.

16
 Matei

De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi

familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi
anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete.
Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile,
născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr.
Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală
necruţătoare.
Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet
al românilor, Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.

2. COPILĂRIA, ADOLESCENȚA, ANII DE ȘCOALĂ și

profesorul ARON PUMNUL

Casa memorială Eminescu

17
 Copilul Eminescu se naște la Botoșani la data de 15 ianuarie 1850 și
este botezat la biserica Uspenia, deși tatăl lui, Gheorghe Eminovici, ne
dă o altă dată și anume „20 decembrie 1849 , la patru ceasuri și
cincisprezece minute evropenești”, dată pe care trebuie s-o credem,
fiind comunicată de un părinte care ne spune precis ora nașterii și
minutele când se întâmplă minunea. În iarna lui 1850 Gheorghe
Eminovici mai era încă în Botoșani cu familia. În 1851 Raluca se mută
cu copiii la Ipotești, deși îi vine greu să se despartă de sora ei mai mare
de la oraș. Gheorghe Eminovici cumpărase casa din Ipotești pentru a fi
mai aproape de moșia boierului Balș, dar și de moșia lui din Ipotești și
se mutase cu familia aici.
Ipoteștii copilăriei lui Eminescu, la 8 km. de Botoșani, era un sat
mic, care intra în componența comunei Cucorăni, județul Botoșani.
Gheorghe Eminovici stăpânea funciar în „cotună” cam o pătrime din
sat. Vatra satului, așezată pe lunca Sâncnei, are la răsărit Dealul Crucii
și la apus dealul Cotârgașilor și pădurea Goialov. Aici și-a petrecut
Eminescu primii ani de viață. Din deal casa boiernașului Gheorghieș
domina tot satul. Locuitorii se ocupau cu agricultura, mai tot timpul
erau plecați la muncă. Ni-l închipuim pe Mihai un copil neastâmpărat
care colinda tot satul, cutreierând pădurile, lacurile, izvoarele, acel „rai
din basme” care avea să-l cânte mai târziu în poeziile lui. Copilăria este
acel „eden pierdut” al fiecăruia dintre noi, unde inocența este la ea
acasă.

18
 Ulițele satului Ipotești

Primele două clase primare le-a făcut la Botoșani, găzduit de

mătușa lui, Maria Mavrodin. Începând cu clasa a treia, Gheorghe
Eminovici îl duce la Cernăuți la Național-Hauptschuler. Se înscrie apoi
la liceul Ober-Gymnasium din același oraș, cu gazda la Aron Pumnul.
Rămâne un mister al adolescenței lui Eminescu legătura poetului cu
profesorul lui de limba română, Aron Pumnul, de la Cernăuți. La un
moment dat în „conscripția” bisericii din Cernăuți, Mihai apare ca un
„copil de suflet” al lui Pumnul. „Când Pumnul închide ochii,
T.V.Ștefanelli , venit de dimineață la casa profesorului, îl află pe
Eminescu în lacrimi, scriind faimoasa poezie „La moartea( mormântul)
lui Aron Pumnul” (T.V. Ștefanelli) La moartea lui, în anul 1866,
Eminescu la vârsta de 16 ani scrie cu o pasiune ieșită din comun o odă

19
funebră dedicată profesorului, de fapt prima lui poezie publicată,
intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul”
Cine era Aron Pumnul?

Mormântul lui Aron Pumnul în Cernăuți

Aron Pumnul s-a născut în anul 1818 în satul Cuciulata, lângă

Făgăraș. Fiind suferind încă de la vârsta de 6 ani, el a început școala la
vârsta de 14 ani la Școala Normală din Odorhei , continuând cu audierea
cursului de filozofie al lui Simion Bărnuțiu la Blaj, apoi la Cluj, după care
este trimis la Viena cu alți elevi eminenți urmând cursurile teologice de 4
ani(1843-1846). În acest timp el se ocupă cu studiul literaturii române,
traduce din germană multe lucrări printre care și „Despre Principatele
Române”, lucrare arsă la Blaj în timpul Revoluției. A participat la
Revoluția de la 1848 iar, după înfrângerea Revoluției s-a refugiat în
Bucovina de frica stăpânirii, așa cum de altfel au făcut mulți cărturari
patrioți ai timpului. În Bucovina s-a bucurat de o primire deosebită, fiind
mai întâi profesor „suplimentar” (suplinitor) (1849), apoi titular (1850) la

20
catedra de limba română, la Liceul real din Cernăuți. Pe lângă activitatea
de profesor el desfășoară și o activitate politică, „ comunicând discipolilor
săi, odată cu știinșa limbii și literaturii române, și puternicul său
patriotism”(Perpessicius) Ca „om de bine” el „sprijină cererile de
stipendii ale unor învățăcei chiar când condițiile vieții lasă de dorit.”

Eminescu elev la Cernăuți

Trebuie să spunem că Aron Pumnul era adept al etimologismului,
expunând punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată și fiul lui
asupra limbei și literelor românești”. Eminescu s-a despărțit aici de ideile
lui, deși i-a luat apărarea în fața lui Alecsandri, Titu Maiorecu și Dimitrie
Petrino pentru ironiile la adresa lui privitoare la „ciunismele și
pumnismele” din limbă.

Aron Pumnul
Dar ceea ce este foarte important pentru poet, el alcătuiește și
publică între anii 1862-1865 „patru tomuri în șase volume din antologia
de literatură română”, de fapt prima antologie de texte românești, sub
titlul „Lepturariu românesc cules den scriptori români” Acestă culegere
de o bogăție impresionantă ca număr de autori, de la origini până la
clasicii zilei –Alecsandri și Alexandrescu iar sub raportul textelor, dintre
cele mai substanțiale, fiecare autor fiind precedat de o copioasă notă
biografică, carte ce a adus mari servicii învățământului românesc al
timpului și lui Eminescu.
Și acum să revenim la legăturile lui Eminescu cu Aron Pumnul.
Tatăl lui Eminescu, probabil prieten cu Aron Pumnul pe care-l
cunoștea prin intermediul fiilor lui mai mari care învățau tot aici, îl aduce

21
pe copil în gazdă la profesor. Aron Pumnul a pus ochii pe el, văzându-l
pasionat de limba română și istorie. Ca elev privatist al liceului, Aron
Pumnul îi încredințează lui Eminescu Biblioteca gimnaziștilor. Trebuie să
spunem că „Lepturariul” său a apărut ca un moment crucial în viața
poetului, pentru formarea personalității literare a lui. „La Cernăuți
Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, și
se așeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre
marginea orașului. Într-o curte cu portiță de lemn înecată în verdeață, se
aflau o casă mai mare cu cerdac, pe dreapta, unde locuia Pumnul și alta
mai joasă, unde locuiau școlarii ținuți în gazdă și se adăpostea așa zisa
bibliotecă a gimnaziștilor rămâni.”(Istoria literaturii române de George
Călinescu).
Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi și dulapuri era
alcătuită din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare la modă, opuri
istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de
beletristică atât cât putuse să strângă profesorul din leafa lui și din
donații. Trebuie să spunem că biblioteca era aproape clandestină în casa
lui Pumnul pentru că legile de atunci interziceau elevilor de a întreține
biblioteci, scăpând de sub controlul autorităților. Eminescu știa locul
fiecărei cărți, o găsea pe dibuite, cum s-ar spune. Junele bibliotecar își ia
rolul în serios și din puținul lui face și donații bibliotecii trei cărți care-i
poartă și semnătura.
Acum Eminescu citește și scrie poezii, fără însă a le arăta colegilor.
Dar murind Pumnul, Eminescu este profund impresionat și scrie poezia
„La mormântul lui Pumnul” cu lacrimile în ochi. Aici el nu este un
începător, această poezie trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un
exercițiu îndelungat. De altfel Popovici arată că poeziile ”De-aș avea…”
și ”Din străinătate” publicate ulterior , fuseseră scrise înaintea acestei
poezii. Poezia a apărut în broșura „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști
din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul”
în anul 1866.
În această odă funerară cu elemente de elegie care amintește de
muzica sferelor, are un ton solemn, înalt, versul scurt, cu srofe cu o
simetrie perfectă, unde se pot identifica repetiții, inversiuni, verbe la
timpul prezent, la imperativ, pronume la persoana a doua, forma scurtă,
epitete, hiperbole etc, imagini vizuale olfactive și auditive, sunt de reținut
expresii poetice care-l anunță pe marele poet: geniu, nalt și mare,îngerii,
cununi mirositoare, lacrima duioasă, suspinele armonioase, Eliseu etc.
Reține atenția începutul solemn al poeziei, armonia muzicală și tonul
patetic:

22
 ”Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină;
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt și mare,
Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire și locul tău natal”

Trebuie să spunem că fără Aron Pumnul, Eminescu cu talentul lui,

ar fi întârziat mult cu debutul literar. Aron Pumnul l-a însuflețit și i-a dat
aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintașilor, luând de
la ei modelul rimei, unele figuri poetice și chiar teme literare.
După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul
nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna. Aglaia:
Gimnaziul nu l-a terminat aicea din disperare că murise Pumnul”.

3. EMINESCU ȘI TEATRUL

Dacă Eminescu nu ar fi fost un mare poet și un pasionat ziarist,

atunci categoric că ar fi rămas la prima lui dragoste, teatrul și ar fi
devenit un mare actor. Spun acest lucru pentru că încă din copilărie
Eminescu a fost atras de mirajul scenei. Primii lui ani i-a petrecut la
Ipotești și la Botoșani. Fiind „cel mai rău” dintre copiii căminarului,
Mihai s-a ascuns în singurătatea codrului și a naturii, s-a izolat prin
peregrinări și joacă, menite să-i dea iluzia evadării din lumea reală, care
nu-i era tocmai prielnică. A jucat la început pantomima, cea mai veche
formă de teatru:
„Copii eram noi amândoi,
Frate-meu și cu mine,
Din coji de nucă car cu boi
Făceam și înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne
…………………………
Și frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie
Să merg la broaște suflecat
Să-i chem în bătălie,
Să vedem cine-i mai tare.”

O altă lume i s-a deschis în fața ochilor atunci când a început să

învețe carte. Înscris la Cernăuți în clasa a treia la gimnaziul greco-catolic,

23
după primele două învățate acasă, el a avut posibilitatea să citească și să
participe la spectacole de teatru. Mai întâi a găsit acasă o vastă bibliotecă
cu volume ca „Alzira” sau „Americanii” tragedie de Voltaire, tradusă de
Gr. Alexandrescu, „Antony”, dramă de Alexandre Dumas, tradusă de
Alexandru Hrisoverghi, cu precuvântarea lui Costache Negruzzi,
„Mizantropul” de Moliere și „Zaira” de Voltaire, traduse de George Sion,
piese de teatru citite, apropriindu-l de vasta cultură teatrală.
La liceul german, trecut în septembrie 1860, a dus-o greu, mulți
profesori erau „ iluștri pedagogi, dar uitau să fie oameni” ceea ce l-a făcut
pe Eminescu să urască școala. A găsit mângâiere în casa lui Aron Pumnul,
profesorul lui de limba română, care l-a și găzduit, cu o bogată bibliotecă
a gimnaziștilor, care i-a fost ca o mană cerească, mai ales
prin ”Lepturariu”, făcând cunoștință cu aproape toți scriitorii noștri.
Aici a dat și de profesorul de istorie Neubauer, un mare iubitor al
dramaturgiei germane, care-l punea să povestească întâmplări din
mitologia greacă, războiul Troiei sau expediția argonauților. Neubauer
era „teatralist”, îi îndemna pe copii să joace teatru. În „Suvenirile lui din
copilărie”, Eminescu și-a așternut pe hârtie câteva gânduri din această
epocă: „La Dzierzek, în casa cu plopi. Grădina cu mere în care îmi
făcusem cuib ca vulturul și găseam mere toamna rămase din
scuturătură… Galeria cu tablouri. În căsuța din grădină lipisem pe
pereți chipuri rupte din jurnale… Teatru l-am jucat odată în odaia din
pod, în care ședeam cu armanul, a doua oară în grădina Landhaus an der
Heerstrasse- Libelei am Fenster, Grosspapa, bostanul găurit cu
lumânarea…” Piesele jucate erau ale lui August de Kotzebue, de care va
vorbi mai târziu ca ziarist dramatic. Farsa naivă îi bucura pe copii și-i
scoteau din constrângerile cazone ale școlii. Eminescu , probabil l-a jucat
pe cameristul Baltazar, eroul principal, din piesă. Constantin Bărcănescu,
tenor de mare faimă, își aduce aminte despre Eminescu că avea „o voce
mică, dar dulce și mlădioasă. Cuvintele erau spuse cu o expresiune și cu
un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreț”.
Spuneam că o mare înrâurire asupra formării lui Eminescu a avut-o
biblioteca gimnaziștilor din casa lui Pumnul, de care s-a îngrijit o
perioadă de timp. Acum a cunoscut comedioarele lui Vasile
Alecsandri, ”Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii”, „Zgârcitul risipitor”,
„Rusaliile în satul lui Cremene”, „Millo director sau Mania
posturilor”etc.
Pe 16 aprilie 1863 Eminescu dispare din școală, unii eminescologi
punând accent pe faptul că a murit Pumnul și Eminescu n-avea de ce să
mai stea la școală. Adevărul este altul. După ce se vede respins cu o bursă

24
de la liceul din Botoșani, apare o trupă de actori a lui Tardini-Vlădicescu
în Botoșani unde joacă câteva spectacole în sala de teatru, „Teatru
român”, instalată pe Calea Națională. Presupunem că Eminescu a luat
urma trupei în orașul de unde fugise, adică Cernăuți, cu acestă trupă,
afirmând că vrea să urmeze cursurile școlare ca „privatist”. Aici
Eminescu a fost nelipsit de la spectacole, fermecat de minunile care se
desfășurau pe scenă. El„ sta nemișcat, cu privirea ațintită asupra
actorilor, ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele
melodii cântate de dânșii și se supăra grozav dacă careva din colegi îl
stingherea prin întrebări sau observații”. Spectacolele s-au prezentat
între 13 martie și 29 mai 1864, cu 33 de piese, după care trupa și-a
continuat turneul la Brașov, unde a jucat toată vara anului 1864. Ioan
Zbierea, fostul lui profesor de limba română, ne povestește că „ Teatrul l-
a abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale, voia și el să fie actor, și
actor dramatic! Și așa a părăsit gimnaziul…”
Prietenia lui Eminescu cu actorii pare să se înfiripat la Botoșani,
acum a încolțit în mintea lui gândul să urmeze trupa. Mai întâi s-a lipit de
trupă ca „admirator”. Obligat de tată, intră câtva timp ca „scriitoru al
cancelariei” din Botoșani, ca în martie 1865 să se alăture iar trupei de
teatru. Trupa se afla în iunie 1865 la Brașov și Eminescu făcea parte din
rândul actorilor. De data acesta nu mai era un simplu „admirator”, ci un
profesionist. El a ocupat cușca suflerului și cu o memorie prodicioasă a
învățat pe de rost pasaje întregi, pe care le recita pe scenă.

Revista Familia unde a debutat poetul

Au urmat apoi anii de peregrinare cu actorii din teatrul Ștefaniei
Tardini, care au avut o mare însemnătate în viața poetului. Avea acum 16
ani împliniți, noul drum ar fi vrut să însemne calea spre mai multă
libertate pentru poet. Umblând prin țară, va avea prilejul să cunoască

25
pământul țării, tradițiile, creația populară, natura și oamenii. Între timp
suflerul devine și un mare poet, publicând primele poezii în „Familia”.
Acum Eminescu era fericit. „ Ca un copil care așteaptă ceva nou și
frumos - avea să-i scrie el Veronicăi Micle peste ani- așa și eu așteptam
numărul din „Familia”. Ceteam ca un actor pasionat rolul; mi se părea
că ceea ce compusesem din inspirație era altceva… unde sunt clipele de
veselă și nobilă visare? ”
Trupa de teatru a Ștefaniei Tardini era compusă din 17 persoane, 10
bărbați, 3 doamne și 4 domnișoare. O trupă așa de mică avea nevoie de
ajutor. Actorii făceau de toate, nu aveau o specializare, ei recitau, cântau
și jucau. Eminescu pare că le căzuse bine. Cu vocea lui putea să fie un
bun actor, dar cu scrisul un excelent copist de roluri. Mite Kremnitz avea
să amintească cunoscuților că „ Abia un băiețandru, părăsi dar gimnaziul
și colindă Ardealul, Muntenia și Moldova, cu acea trupă de actori, în care
era aici actor, aici poet dramatic, aici regizor, aici sufler” Înfrățit cu
teatrul și cu poezia, a pornit să cutreiere țara, s-o cunoască.
După desființarea trupei, Eminescu a fost nevoit să se despartă,
hoinarul și-a continuat drumul singur colindând prin Transilvania. În
1866 Eminescu se afla la Blaj, mica lui Romă, unde venise să-și susțină
examenele. Părul lui lung, „purtat ca al preoților orientali…” de care-și
amintesc contemporanii, era pieptănătura actorilor, într-o vreme când nu
existau peruci și actorii puteau astfel să-și schimbe înfățișarea, așa era
Iorgu Caragiale, Mihai Pascaly și chiar tânărul Caragiale, în vremea
când studia arta dramatică și când a fost sufler.
În ianuarie 1867, Mihai Eminescu făcea parte din trupa de teatrua a
lui Iorgu Caragiale. Avem mărturia lui Caragiale care ne dă amănunte
prețioase despre poet. Caragiale în vârstă de 15 ani, cu doi ani mai mic
decât poetul, venise proaspăt în București și trăsese la unchiul său,
actorul Iorgu Caragiale. „ Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un
actor…Actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Am și eu un băiat în trupă
care citește mult, este foarte învățat, știe nemțește, are mare talent, face
poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate... Eu cred că ți-ar face plăcere
să-l cunoști…” I-a povestit cum îl găsise la un hotel din Giurgiu, slujind
în curte și la grajd, culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller.
Actorul i-a propus să-l ia ca sufler cu șapte galbeni pe lună și Eminescu a
primit cu bucurie.„Era o frumusețe- povestește Caragiale când l-a văzut-
o figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și
senină, niște ochi mari, - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva
este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic…” Trupa ambulantă

26
era a actorului Mihai Pascally, din care făcuse parte și Caragiale ca al
doilea sufler și copist de roluri.

Iorgu Caragiale
Iorgu Caragiale l-a tocmit ca sufler pe Eminescu și de atunci nu s-au
mai despărțit. Eminescu a redactat petiția prin care trupa solicita
Ministrului sala Teatrului cel Mare pentru a da spectacole, „ spre a se
putea hrăni onorabil”, prin mijlocirea artei dramatice. Nemulțumiți de
orarul aprobat, Eminescu a continuat cu petițiile adresate Teatrului cel
Mare, cerând și duminici de reprezentare, dar fără rezultat. Repertoriul
suflat de poet era divers, de la piese patriotice la drame și comedii. De
asemenea și copierea textelor pentru artiști o făcea tot el. Tânărul de
optsprezece ani năzuia să scrie și piese, precum „Ariel”, „Faust” „Un don
Juan românesc” Evolski, un actor al timpului, spune despre poet:
„Adeseori, sufla din cușca lui îmbrăcat în diferite costume speciale
trupelor provinciale, compuse dintr-o haină Louis IV, pantalon bufanți
Henric IV și chivără de carton aurit„ a la Misterele inchizițiilor”. Trupa
având artiști puțini, adeseori îl foloseau și pe Eminescu ca actor . „ Ochiul
deprins al neutatului Pascally- zice Caragiale- l-a descoperit pe
Eminescu”.
Acum în culmea gloriei de „artist”, Eminescu face un turneu prin
țară cu societatea dramatică a artiștilor superiori. Trecerea frontierei s-a
făcut pe la Predeal. Primul oraș care s-a bucurat de prezența lor a fost
Brașovul. Trupa a stat aici o lună de zile între 16 mai și 16 iunie. Al doilea
oraș a fost Sibiul, unde actorii au rămas două săptămâni, cazați la hotelul
„Bukarest”. Aici s-au remarcat cu piesa „Mihai Viteazul după bătălia de
la Călugăreni”. În ziua de17/29 iunie 1868 s-a dat la hotelul „Împăratul
romanilor” un banchet în onoarea actorilor, participând 150 de persoane.
La Lugoj spectacolele au început pe 23 iulie și s-au bucurat de o mare

27
atenție din partea spectatorilor români. După Lugoj a urmat Timișoara,
cu ultimul spectacol pe 3 august 1868, mulți spectatori plângând cu
lacrimi de bucurie la auzul limbii românești. Ghinionul a fost că aici
Matilda Pascally a născut un băiat și itinerariul trupei a suferit
modificări. La Arad au ajuns pe 5 august și au fost aplaudați de țărani
veniți din Zarand. Ghinionul i-a păscut în continuare deoarece s-au
îmbolnăvit actorii Pascally și Ioan Gestian și a trebuit ca spectacolele să
fie suspendate. La spectacole a asistat și Iosif Vulcan care dorea „s-aud
limba noastră dulce și sonoră răsunând pe scenă.”, dar să-l cunoască mai
bine și pe Eminescu, cu care se mândrea la revistă. La Gherla nu s-a jucat
din cauza bolii actriței Matildei Pascally, care s-a accentuat. La 31 august
1868 trupa a sosit la Oravița, având un succes enorm, organzându-le o
petrecere cu joc în sala Coroana. La 2 septembrie trupa a plecat spre
Baziaș, după care cu vaporul a ajuns la Giurgiu.
În timp ce trupa colinda prin Transilvanie, la București se
reorganiza Teatrul cel Mare, sub Mihail Kogălniceanu, în calitate de
membru în comitetul teatrelor. Pascally i-a dat lui Eminescu o scrisoare
de recomandare către Grigore Bengescu, directorul Teatrului cel Mare
pentru a fi primit în suljbă aici.
„ Domnul meu, Îmi iau libertatea să-ți recomand pe aducătorul
acestei epistole, om al literelor și bun român…..Este un străin din
Moldova, cu studiile terminate la Cernăuți, foarte cult, foarte studios, cu
cunoștințe minunate de literatură germană și română. Este sărac și pe
drumuri, l-am avut sufler la mine, pe lângă știință este laborios, activ, și
foarte cumsecade. Dacă vei putea acordă-i locul de al doilea sufler, cu
toate că poate fi foarte bun și pentru locul întâi, ai face un mare serviciu,
un mare bine…” Pe 29 septembrie 1868 Eminescu este angajat în calitate
de suflet II și copist cu o leafă de166,66 lei noi. Situația actorilor însă s-a
înrăutățit, a venit iarna cu frig, cu salarii neplătite la timp, cu greutăți de
tot felul și pe deasupra și cu cearta dintre Millo și Pascally.
Eminescu pleacă iar cu Pascally într-o nouă„excursiune artistică” la
Galați, la Iași, la Cernăuți. La începutul lui august 1869 trupa s-a oprit și
la Botoșani. Acum se petrece o răscruce în viața lui Eminescu și i se
spulberă pentru totdeauna ideea de a rămâne artist de teatru. „Părintele
lui- ne zice Caragiale în „Nirvana”- l-a găsit pe excentricul fugar și, cu
mai binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă și d-acolo l-a trimis la Viena.”.
Supărat pe părinți, Eminescu îi replică lui Ștefan Cacoveanu:„Ce au cu
mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc. Lese-mă să-mi merg
calea mea și să trăiesc din puținul meu.” Așa se face că Gheorghe
Eminovici, tatăl lui, îl însoțește personal cu Raluca la Viena, spre a fi

28
siguri că poetul o rupe cu actoria. Despărțirea de „ dragii lui pribegi”,
actorii, n-a fost desigur prea ușoară. Lăsa în urmă o viață libertină pe
care n-avea s-o mai găsească niciodată. „Comediantul”, un text
autobiografic, exprimă desnădejdea lui la despărțire:
„Țiștuit-ați comediantul,
L-aplaudarăți cu sudalme,
S-a sfârșit acum comedia,
Haida-de! Bateți din palme.”

Viena îi deschidea alte căi, centrul cultural al Europei, era orașul cel
mai cosmopolit de pe continent. Aici studenții români îl primesc cu
brațele deschise .Aveau deschise ușile teatrelor și muzeelor, al operei
imperiale etc.
La Viena , problemele teatrului au continuat să-l preocupe în mod
deosebit. Imediat traduce lucrarea criticului și dramaturgului german
Heinrich Theodor Rotscher „Kunst der dramatischen Darstellung-Arta
Reprezentațiunii dramatice”, un fel de tratat modern al dramaturgiei.
Din Viena, Eminescu trimite „Familiei”, în toiul discuțiilor despre
teatrul românesc din Transilvania, articolul „ Teatrul românesc și
repertoriul lui”, apărut în numărul din 18/30 ianuarie 1870, un fel de
profesiune de credință a tânărului Eminescu, care dovedește o vastă
cultură teatrală, îmbăgățită prin cercetarea bibliotecilor și prin
urmărirea spectacolelor.
La Viena Eminescu mergea des la teatru. O spune unul dintre colegii
lui: „Întotdeauna mergeam la teatru și mai cu seamă la Burgtheater și la
Opera Imperială, mai cu deosebire la operele clasice”. Au fost la
spectacolele cu „Fidelio” de Beethoven, la„Faust” de Gounod, la
concertele de la Muzikverein, vizitau galeriile de tablouri, expozițiile.
Ne reamintim că atunci când s-a întânlit cu Veronica Micle, prima
lui grijă a fost s-o introducă pe prietenă în tainele teatrului, căreia nici ei
nu-i era străin. Și ea de la o vârstă foarte fragetă a jucat teatru, fiind
reperată de un reprezentant al operei italiene, cu propunerea s-o
angajeze .Numai căsătoria cu Micle i-a încurcat ițele, dat toată viața a
tânjit după teatru.
În anul 1870 teatrul vienez introdusese în repertoriu pe marii clasici,
organizând adevărate cicluri cu Shakespeare, cum era „Regele Lear”,
„Henric al –IV-lea”, „Antoniu și Cleopatra” etc. Mihai Eminescu începe
să frecventeze și cercurile teatrale vieneze, cum era actrița de rang înalt
Friederike Bognar, pe care o admira profund, sau Augusta Baudius,

29
artista cu„ cei mai frumoși ochi albaștri dinVviena” căreia i-a închinat și
o poezie.

Ceasul lui Eminescu

N-au lipsit din preocupările lui nici încercările dramatice precum
„Emmi sau Amor pierdut-Viață pierdută”, „Decebal”, „Mihai cel Mare”,
„Petru Rareș”, „Demon și înger”, „Alexandru-vodă”.
Admirația lui cea mare a mers către Shakespeare, căruia i-a ridicat
adevărate imnuri de slavă:
„Shakespeare! Adesea eu gândesc la tine,
Prieten blând al sufletului meu.
Izvorul plin al cunoștinței tale
Îmi vine-n gând să le repet mereu
…………………………………
Tu mi-ai deschis ochilor lumina,
M-ai învățat ce lucru să iubesc,
Greșind ca tine chiar, iubesc greșala.”

Mutându-se la Berlin, plănuiește drame originale și traduceri de

piese cum ar fi „Văduva din Ephes”, „Torqato Tasso”etc.
Venind în țară, Eminescu devine cronicarul dramatic al „Curierului
de Iași” și, mai târziu, printre polemicile politice, scrie cronici dramatice
la „Timpul”, participă la spectacole,pregătește „Dodecameronul
dramatic”cu subiecte din istoria Moldovei.

30
 Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an
înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă
duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din
tinereţe.

Anul 1883 este anul fatidic pentru Eminescu când este fulgerat de
boală. Doar „Laios” este un fel de cântec de lebădă al acestei perioade.
Acum actorii vin în ajutorul poetului strângând fonduri pentru el. Într-o
fotografie recent descoperită, din anul 1888, vedem un Eminescu tras la
față, cu o mustață strachină, în costumul alb, lângă Veronica, ieșind de la
teatru alături de alți artiști și admiratori, și cu Caragiale și Vlahuță.
Eminescu și-a început cariera cu teatru și a terminat-o tot cu teatru,
prima lui dragoste.

4. EMINESCU STUDENT LA VIENA

Adunat de pe drumuri de familie și rupându-l de trupa de teatru a

lui Mihai Pascali, Gheorghe Eminovici se hotărăște să-l înscrie pe rebelul
fiu la o universitate vieneză. Cu Mihai au plecat spre Viena Gheorghe

31
Eminovici, Raluca, Aglaia și Matei. Trecând prin Praga, unde probabil a
vrut să-l înscrie la Universitate, și lovindu-se de actul de școala pe care
nu-l avea în ordine, după câteva zile de ședere, iau trenul spre Viena.
Viena pe atunci era centrul cultural al Europei. Aici erau marile
teatre, universități de prestigiu, opere, marile muzee etc.
Acum se hotărăște soarta poetului. Două lucruri intervin în viața
lui : studiile de filozofie care-i lărgesc orizontul poetic și vizita Veronicăi
Micle la Viena. Poeziile lui trimise „Convorbirilor literare”
impresionează atât de mult pe junimiști, încât ei le prezintă și lui Titu
Maiorescu, care rămâne entuziasmat și încântat. La citirea poeziei
„Veneră și madonă”, Veronica Micle este atrasă atât de mult de
misteriosul poet, încât îi fură fotografia lui, proaspăt trimisă lui Miron
Pompiliu și o așează ca talisman sub perna ei, jurând că trebuie neapărat
să-l cunoască.
Așa se face că vizita ei la Viena este un pretext pentru a-l cunoaște
pe Eminescu la îndemnul lui Miron Pompiliu, secretarul Universității din
Iași, veșnic în casa lui Micle, rectorul.
Iată cum s-a întânlit Eminescu cu Veronica, într-o pagină de roman
scrisă de subsemnatul :
„ Ajunse acasă în amurg. Mam’zel Gretta, cu simțul ei prusac de ordine
desăvârșită, făcuse o curățenie de zile mari: măturase, ștersese praful,
aranjase cărțile și-i ordonase foile de pe masă, schimbase lenjeria,
strânsese hainele și le pusese la garderobă…Pe masă pusese o mică carafă
cu un buchet de ghiocei proaspeți ca niște gingași clopoței albi care-
așteptau fiorii vântului să sune.
-O fi cameră de burlac- se lăuda femeia- dar trebuie s-arate și ea
civilizat căci duduia dacă vine, de mine râde, nu de dumneata!
Eminescu zâmbi, la urma urmei îi plăcu și lui ordinea, numai că-i
amestecase cărțile și caietele încât îi trebuia o zi să și le adune și să le
rânduiască după pofta inimii lui. Vinul îl muiase și-l prinsese oboseala, voia
să se odihnească un pic până vine duduia și se culcă pe marginea patului.
Adormi repede cu chipul Elizei pe pleoape, visă că era cu ea la plimbare
prin pădurea Grinzingului, acolo era un teatru în aer liber, se juca Electra,
lume multă, tineri studenți și fete din împrejurimile Vienei care priveau.
Eroina, în toată măreția ei, își depăna diatribele față de mama ei,
Clitemnestra, în lamentările corului. Coriștii erau îmbrăcați în pelerine
negre, se plimbau cu mari lumânări în mână, un fel de torțe care ardeau, și
declamau tragicele lor previziuni…Apoi se schimbară planurile, Electra era
Eliza, fugise de lângă el pe scenă și-și striga cu disperare iubitul, pe un
oarecare Walter de care-i povestise poetului că fusese primul ei amorez. Era

32
îmbrăcată într-o rochie albă, transparentă, ca balerinele de la Teatrul Mic,
formele marmoreene ale corpului i se ghiceau printre fâlfâirile
rochiei…Îngenunchiase între coriști și-și striga bărbatul cu disperare. Ce
voce, ce grație, ce talent de declamație pe fondul unei muzici de Chopin!
Poetul a întins mâinile spre ea , strigând înnebunit: <Eu sunt, domniță.
Domnul Walter, eu sunt, crede-mă!>
În timp ce el striga așa în vis, mam’zel Gretta, disperată de-a binelea
de indolența domnului student că doarme în asemenea clipe, intră în cameră
și-l zgâlțâi puternic:
-Domnule Eminescu, dumneata dormi și duduia a sosit!
-Care duduie?- se trezi el din visul lui, frecându-se la ochi.
-Mai și face pe naivul, sări ea ca arsă, duduia de la Ieși!…Auzi la el:
care duduie? și-i imită glasul leneș și somnoros cu care-i răspunsese.
Își aminti întradevăr de ora opt, privi la ceas, ce repede trecuse
timpul cu visul lui; se sculă repede, își scutură hainele, își frecă ochii și ieși
în hol unde mam’zel Gretta o tutuia pe necunoscută.
-Vaaai, domnule Eminescu, scuză-mă, credeam că ți-a spus gazda că
te-am căutat!
Era un glas de soprană, muzical, cald, tremolat, și o femeie straniu de
frumoasă, un înger din fantasmele lui. Avea fața blondă, părul blond, rebel
cu bucle aurii, bogate, care-i jucau pe frunte și pe la urechi; gură mică
senzuală cu obrajii proeminenți îmbujorați, ochii mari, albaștri, de un
albastru cristalin, cu priviri ce scânteiau…Pe spate purta o mantie albastră
care-o aureola și-o făcea un personaj misterios de roman, o nimfă…
Unde mai văzuse el această ființă? Unde i se mai arătase lui acest
chip? Poate-n închipuirea lui, poate-n visele lui, în bolnavele lui vise…
Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna la
serbarea lui Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui,
Miron Pompiliu, pe la Iași și plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci
Miron îl recomandase rectorului: <Dumnealui e student la Viena, autorul
Venerei și Madonei, fostul elev al lui Pumnul!> Acolo văzuse el prima dată
acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…<Cine este duduia?>-îl
întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul
și tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos și atât de trist încât îl
impresionase pe poet.
A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din
bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt
timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea
Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se
prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile

33
locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de
la moșneag până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată
încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegației Iașului,
sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul
Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din
ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese
îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași
care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui Grigorescu.
Pentru moment nu știu ce să facă și ce să creadă, era parcă
continuarea visului din pădurea Grinzlingului, acea Electră care-i întindea
mâinile, sau femeia de gheață care-i populase închipuirea în ultimul timp,
acea Ondină din întunecatul Nord, și de ce nu, Venera coborâtă din pânzele
lui Rafael pe care-o cântase în ultima lui poezie.
Și Eminescu, confuz, s-a roșit, a rămas uluit câteva clipe, și-a șters
ochii să n-aibă cumva halucinații și i-a răspuns stingher:
-Sunt încântat, doamnă, uimit chiar, de prezența grațioasei
dumneavoastre persoane!
I-a luat mâna în mâna lui, o mână rece, de ceară, i-a ridicat-o și i-a
sărutat vârful degetelor:
-Veronica Micle!- s-a recomandat ea scurt și a zâmbit.
Acum bănuiala devenise certitudine, ea era, cea de atunci, cea pe care
o cunoștea și o visase de atâtea ori; cea care-i popula gândurile lui în
împrejurările grele prin care trecuse astă iarnă, cea care-i mângâiase capul
lui bolnav atunci când îl duruse, ea, cea cântată în Venere și Madonă…
Fără să-și desprindă mâna din mâna ei pe care i-o ținea strâns ca nu
cumva să dispară ca o arătare, să se destrame în cele patru vânturi, i se
recomandă:
-Mihai Eminescu!
Două nume legate de un destin tragic în viață și-n moarte, două ființe
care se căutaseră cu înfrigurare și se găsiseră în aceste împrejurări fericite.
-Scuzați-mi nepolitețea, doamnă, dar nu știu cu ce să încep…Mă aflu
sub emoțiile unui miracol…Vă rog să poftiți în cameră! Îi deschise ușa, îi
prinse mantoul și-l agăță în cuier.
Veronica Micle zâmbi de naivitatea și stângăcia lui, trecu pragul ușii
și-i cercetă cu atenție camera, apoi se îndreptă spre el și-i șopti:
-Așa mi te închipueam, un faun singuratic!
Voce de catifea, clopoțel de bronz, dulci cuvinte șoptite tremolat ca
niște sunete de cantinelă…
-…ți-am citit Venere și Madonă și-am rămas cu nostalgia după
absolut, Ieșul tot e înnebunit, Miron Pompiliu mi-a vorbit ore-n șir despre

34
tine, Jaques mi-a întregit portretul tău, de-ai ști că i-am furat fotografia ta
pe care i-o făcusei cadou și-acum o țin sub perină precum fetele mari
talismanul vieții lor…Și știi de ce? Pentru că-mi place poezia ta, domnule
Eminescu! Și-am vrut să te cunosc personal…
-Eu sunt, doamnă-n carne și oase! Dar nu merit atâtea
laude…Vorbiți-mi mai bine despre Ieșul nostru!
-Ieșul nostru, glumi tânăra femeie, de când s-au mutat boierii la
București e monoton și bolnav, după o lungă și grea iarnă, domnule
Eminescu. Doar seratele Junimii ne mai încălzesc inimile…La ultima
întâlnire s-a vorbit mult despre dumneata, ai talent, ești invidiat…
-Mulțumesc pentru compliment, dar numai talentul nu-i de ajuns! La
baza brumei de talent pe care mi-a dat-o Dumnezeu stă o muncă sisifică;
poezia e șlefuire până la lucirile celeste!
-Știu că ai dreptate…Mi-am încercat și eu condeiul în ale poeziei ,
dar…
Veronica nu mai continuă, își aduse aminte pentru ce venise și-i zise
stingheră:
-Ne-am luat cu vorba și nu ți-am spus scopul vizitei mele. De fapt
Miron mi-a dat sugestia. Am venit la Viena să consult niște doctori și Miron
mi-a zis: < Ia caută-l tu pe Eminescu, cu el n-ai să pierzi timpul de geaba!>
Vreau, domnule Eminescu, cât voi sta aici,să cunosc orașul, să vizitez
muzeele, să văd spectacole la teatru, concerte, să vizitez parcurile și tot ce
are Viena mai frumos…Și rogu-mă de tine să-mi fii călăuză…Poate îmi va
trece răul care mă paște, oftă tânăra femeie, învăluită toată în melancolie…
Propunerea căzuse direct, fără ocolișuri, și Mihai Eminescu nu ezită
să-i răspundă:
-Cum o să refuz eu o frumoasă moldoveancă ca dumneavoastră!
-Pardon, domnule, o ardeleancă…
Între timp Mihai deschise ușa, o strigă pe mam’zell Gretta, și o rugă
să facă două cafele, după care se întoarse și-i răspunse:
-Dacă-i așa, cum să las eu o ardeleancă singură în inima Imperiului
Cezaro-Crăiesc! Tare mi-e teamă că v-ar fura cineva…
-Pe mine n-are cine să mă mai fure!- mai avu ea timp să răspundă,
după care intră voluminoasa mam’zell cu o tavă mare pe care ținea un
samovar rusesc și câteva cești; se învolănase și se înzorzonase să pară și ea
o doamnă a Vienei și mai ales să nu-l facă de râs pe domnul student.
-Dar frumoasă mai e duduița, își legăna ea șoldurile doldora de
volane cu ochii pe Veronica, acum îmi dau eu seama de ce domnul student
ține așa de mult la basmele lui cele cu Ilene Cosânzene, căci, bată-l norocul,
mi-a împuiat capul cu ele…

35
 -Hai, mam’zell Gretta, că nu-i chia așa; m-a rugat un prieten
ardelean de aici de la școala de cătane să-i cizelez un basm cu Zâna
Zorilor- se adresă el Veronicăi, și eu i-l mai citesc din când în când să văd
cum reacționează…
Se lăsă apoi tăcerea cafelei, grația gesturilor cu care Veronica își bău
cafeaua îi păru lui Eminescu ruptă dintr-un studin de balet. Cu mânuțele ei
fine sorbea din ceșca de cafea cu o eleganță rar întâlnită. El o privea și se
întreba: <De unde picase această femeie să-i tulbure lui existența de bârlog
tocmai acum în preajma examenelor?>
Veronica, bănuind că ceva nu-i în regulă, îi zise:
-N-aș vrea, domnule Eminescu, să-ți fiu o povară tocmai acum în
preajma examenelor!
-O dulce povară, da, doamnă!- glumi el, privindu-i ochii adânci ca
apele netulburate ale lacului Iozemitti, pe care-l cântase ea într-o
poezioară.
Privind prin cameră, femeia puse ochii pe un maldăr de cărți:
-Dumneata trăiești aici în lumea cărților, nu mai ai timp și de lumea
muritorilor de rând!- remarcă ea ironic, făcând aluzie la faptul că-i răpea
timpul de studiu.
-Timpul, când e vorba de dumneavoastră, nu mai contează, doamnă!
Dar aș vrea să știu dacă veniți pentru prima dată la Viena…
-E o poveste mai veche, domnule Eminescu, am fost și acum patru-
cinci ani cu soțul, dar am stat numai o săptămână… Eram prea mică atunci
ca să percep lumea și-ți poți închipui că eram legată de el…
-Stați mult?
-Atât cât să nu vă plictisesc!
-Mă refer dacă stați mult la Viena!
-Depinde de tratament, poate o lună, poate mai multe…
-Viena e mare, doamnă, într-o lună de-abia îi simțiți pulsul…Și câteva
luni sunt puține! Pentru a pătrunde tainele orașului, îți trebuie ani.
Veronica se ridică de plecare, stătuse prea mult și-o aștepta soțul la
Pensiunea Lowenbach.
-Aș vrea să plec, domnule Eminescu, mă așteaptă soțul, apropo, mi-a
spus doamna că ai stat și tu acolo, așa că nu-ți e străină, poți oricând să-mi
faci o vizită…
-Voi veni, doamnă, negreșit voi veni…
Și-i cuprinse mijlocul pentru a o conduce în hol să-și îmbrace
pelerina.
Ieșiră afară…

36
 Peste Viena se lăsase perdeaua de peruzea a nopții, plutea parcă prin
aerul primăvăratic al serii valsul atât de drag tuturor, Dunărea albastră, al
lui Straus, adus de curenții marelui fluviu care-și spărgea valurile de malul
apropiat; luna cu nămeții ei de lumină aurie se juca straniu printre crengile
copacilor proaspăt înfrunziți, urcând pe scările de mătase ale cerului…
Câtva timp merseră alături în tăcere, fiecare cu gândurile lui…Și câte
gânduri nu le veniseră nechemate peste sufletele lor! Numai mâinile li se
întâlniseră discret, transmițând unul altuia acea căldură ce ți-o dă fiorii
primei mari dragoste.
La despărțire Eminescu îi strânse mâna, prinzându-i-o ca pe un
hulub, și i-o sărută. Atingerea mâinii ei îi arse buzele; când venise, mâinile
ei erau gheață, ce alchimie se petrecuse în corpul ei că la plecare ardeau.
Iar el la despărțire simți acel fior care-l ai după ce te vizitează ielele,
noaptea, prin poiene blestemate din pădure când le găsești dănțuind
despuiate și, căutând să faci dragoste cu ele, îți lasă sufletul nătâng și
corpul beteag.
-Noapte bună, doamnă Veronica Micle!
-Noapte bună, domnule Mihai Eminescu!
<Te sărut, pământ al primăverii, noapte a vieții mele care mi-ai adus
idolul mult visat…Plouă cu stele, plouă cu lună, plouă cu miros de liliac,
plouă cu îngeri…Se aude muzica astrelor în marile depărtări, cad și se
ridică luceferi, horesc ielele în poieni de pădure, greierii țârâiesc
încet…Fericirea în această noapte vine sub nume de floare și ea se numește
Veronica!>
-Și nu uita că te-aștept mâine seară!”
Întâlnirea cu acestă femeie îi va marca viața. Timpul cât a stat cu
ea la Viena a fost pentru Veronica un fel de lecție a vieții. Eminescu,
uitând de Universitate, o va plimba prin toate colțurile de vis ale Vienei,
o va duce la teatru, la operă și operetă, la muzee etc. Emiescu va fi
profesorul ei spiritual, vorbindu-i despre poezie, despre filozofie, despre
teatru, despre muzică, despre viață.
După plecarea ei acasă la Iași, Eminescu rămâne descumpănit și
fără chef de a mai urma cursurile Universității. Neprezentându-se la
examene, deși Titu Maiorescu îl sfătuise să și le dea, pentru a intra în
corpul profesorilor universitari, Eminescu ia trenul spre Iași, evitând
Ipoteștiul, probabil chemat de glasul iubirii pentru femeia care-l
părăsise decurând.
Trezindu-se cu Eminescu la Iași, Titu Maiorescu și junimiștii
rămân descumpăniți de atitudinea de frondă a poetului. Ca să scape de
gura lor le spunea : „ Pe la sfârșitul lui noiembrie mă-ntorc în

37
Germania pentru examene... Călătoria mea va avea ca scop înainte de
toate depunerea doctoratului”.

5. EMINESCU STUDENT LA BERLIN

Pe 6 octombrie 1874 Xenopol scria în cronica Junimii „Se citesc

poeziile lui Eminescu publicate până acum.” Înseamnă că Eminescu nu
mai era în țară. Abia pe 18 decembrie apare înscris la Facultatea de
Filozofie a Universității berlineze, probabil din lipsa banilor, care i-a
primit cu întârziere. S-a înscris la cursurile lui Duhring cu un certificat
de gimnaziu, ca act de studii, luat de la Botoșani. În matricolele
Universității figurează între 18 decembrie 1872 -26 iulie 1873 și între 6
decembrie 1873- 22 ianuarie 1875. În afară de Duhring îl mai auduază
pe Zeller și pe Lepssius, lociund pe Albrechtstasse nr.6 într-un cămin
pensiune, unde locuise și fratele său, Șerban.
La Berlin nu mai era efervescența de la Viena, numărul
studenților români era mic. De aici a apărut o idilă de dragoste cu
frumoasa Milly, imortalizată într-o poezie. Ca și la Viena citește mult, se
pune la punct cu filozofia timpului, trăind „într-o penibilă nesiguranță”.
În iunie comunică lui frăține-său că dorește să-și termine examenele și
„m-oi întoarce în țară”. Cu toate insistențele lui Maiorescu și ale lui
taică-său de a-și lua doctoratul, Eminescu se întoarce în țară fără niciun
rezultat. „Am decis să mă întorc în țară peste câtăva vreme- îi scrie el
lui Miron Pompiliu- și să m-arunc în valurile vieții practic... Am deci o
rugă către tine. .. Caută-mi o ocupație în Iași- ea poate fi foarte modestă
și neînsemnată, căci nu sunt pretențios și știu a trăi cu puțin.”
Să-l fi chemat glasul iubirii pentru femeia pe care o divinizase și
cu care trăise clipele de fericire de la Viena ?

6. A AVUT EMINESCU COPII?

Despre poetul național Eminescu orice notă biografică trebuie

luată în seamă. O întrebare care a stârnit interesul biografilor lui a fost
și aceasta: a avut Eminescu copii?
Știm din însemnările contemporanilor și din poezia lui că
Eminescu a fost un copil precoce și presupunem că și-a început viața
sexuală de timpuriu. Ne aducem aminte de idilele lui din sat cu iubita
din poezia „Seara pe deal”. Poezia aparține perioadei de tinerețe (1871).
Și este o amintire proaspătă a trăirii din sat. Cadrul rustic al
începutului înserării, răsunetul clopotului, toaca, oamenii care se întorc

38
acasă de la muncă, pregătesc starea emoțională tulburătoare a poetului:

„ Ah! în curând satul în vale-amuțește,

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește;

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagi,

Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă!

Te-i rezema, dulce copil, de-al meu umăr-

Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,

Ap-am să beau din a ta gură frumusețe,

Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe.

Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină,

Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,

Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii-

Stelele-n cer mișcă-auritele zodii.

Ne-om rezima capetele-unul de altul

Li surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm,- astfel de noapte bogată

Cine pe ea n-ar da viața toată?”.

Fiorul întâlnirii cu ființa iubită cuprinde nu numai sufletul poetului, ci

și natura care-l ocrotește. De altfel dragostea la Eminescu în toate
poeziile lui se desfășoară în „marea carte a naturii”, în codru mai ales.

39
Bunica lui Mihai spunea că băiatul „ sta pi la horă și să-ndemna la
gioacă”.
Se știu puține lucruri despre acestă fată. Să fie fata din „Mortua
est”? E greu de spus. Dar poetul, după moartea ei „Am sfărâmat arfa-și
a mea cântare/S-a înăsprit, s-a adâncit, s-a stins.” Iubita de la Ipotești
apare în diferite ipostaze în poezia lui și nu se stinge nici în ciclul
veronian.
Augustin Z.N. Pop, eminescologul care și-a închinat toată viața lui
Eminescu, făcând anchete pe teren cu privire la viața și opera lui, între
3 și 9 iulie 1955 s-a deplasat la Ipotești, obținând precizări utile despre
familia Eminovicilor și despre copilăria și adolescența lui Eminescu, din
amintirile sătenilor. (Vezi: „Noi contribuții documentare la biografia lui
Mihai Eminescu”)
Contemporanii poetului au știut că Eminescu a avut un fiu
natural pe nume Mihail Lăzăreanu, născut la 19 iunie 1877 a cărui
mamă, Ileana de 25 de ani, era căsătorită cu pădurarul Ioan de 32 de
ani. Peste ani, când Ilie Lăzăreanu, cum fusese declarat la naștere,
împlinea vârsta de 50 de ani, a cerut Tribunalului Botoșani să-i rectifice
identitatea, alăturându-i numele de Mihai, „fiul real al tatălui său”,
renunțănd la Ilie. Având martori legali, avocatul Dumitru
Mănăstireanu, cu discreție, prin depoziție orală și atestare scrisă, a
susținut autenticitatea celor revendicate. Copilul s-a născut la Ipotești și
a fost botezat de Henrieta. Mihai Eminescu s-a interesat de el când era
elev la Pomârla, vizitându-l. Iată câteva rânduri din depoziția
petentului: „ tatăl reclamantului stătea în căsuța boierească Ichim; iar
peste drum stătea boierul Eminovici. Bătrânul Lăzăreanu era paznicul
acestei păduri. Între noi se amesteca adesea și juca cu plăcere mingea-
țic Mihai Eminescu, sau cum îi ziceam noi copiii satului: Cuconașul
Mihai. Reclamantul era de 5-6 ani pe vremea aceea, pe la 1883 sau 1884,
și duduca Hanrieta, sora lui Eminescu venind să privească și ea
hârjoana noastră a tuturora, aducea de mânuță pe fiul paznicului,
reclamantul de azi, pe care îl dezmierda și îl numea într-una Mihai,
zicând că ea l-a botezat și ea i-a dat numele Mihai, ca și fratele ei.”
Mama reclamantului pe atunci era o frumoasă blondină, tânără,
care stătea mai mult singură, bărbatul fiind plecat mai mereu în
pădure. Mai mult, familia stătea poartă în poartă cu familia
Eminovocilor, făcându-și vizite reciproce. Dacă dăm nouă luni înapoi de
la nașterea lui Mihai Lăzăreanu, descoperim că Mihai Eminescu fusese
în octombrie 1886 pe la Ipotești, ceea ce ne întărește convingerea că
întradevăr, omul nu mințea, era chir copilul lui Mihai.

40
 Mihai Lăzăreanu a devenit slujbaș fiscal la Botoșani, ducând o
existență retrasă, fiind un om ciudat. A fost necăsătorit toată viața, a
stat singur ca un pustnic și a murit în anul 1944.
Al doilea copil al poetului a fost pe punctul să-l aibă cu Veronica Micle
în vara anului 1880. Dragostea pentru Veronica Micle este cunoscută
cititorului și nu mai e cazul să reamintesc relațiile dintre ei. Cele mai
frumoase poezii din ciclul veronian, eminescu le-a închinat ei. Virginia
Micle-Gruber, fata Veronicăi, transmitea lui Victor Eminescu, fiul
căpitanului Matei Eminescu, fratele poetului, care la rândul lui
transmitea în scris lui Corneliu Botez: „După cât se pare, Veronica ar fi
rămas însărcinată în iarna 1879-1880 de la Eminescu” De altfel și
Veronica recunoaște într-o scrisiare adresată poetului „ scumpului și
iubitului meu Eminescu” din 2 noiembrie 1879, după mai bine de o lună
de la revenirea ei de la București, unde locuise la Eminescu în str.
Buzești nr. 5, că rămăsese însărcinată: „ Eu am fost menită de soartă a
plăti totdeauna scump un cias de mulțemire, și fericirea mea nespusă
care am simțit-o lângă tine, nebuniile fericite, de sigur că nu puteam
decăt să le plătesc foarte scump, atât de scump încât mi groază a mă
opri lung timp asupra acestui preț.” De altfel sarcina s-a complicat și
Veronica a fost obligată să avorteze, deși ea ar fi vrut să aibă un copil de
la Eminescu.
Ce-ar fi fost ca Eminescu să fi avut un urmaș de la el și Veronica?
Poate ar fi fost o împlinire a marii dragoste care s-a consumat între ei.

7.BIBLIOTECAR LA IAȘI și REVIZOR ȘCOLAR

Sosit la Iași, Eminescu s-a îndreptat cu lădoaiele lui la început către

casa lui Pogor, locuind câtva timp într-o odaie a clădirii. Când a auzit
Titu Maiorescu a rămas surprins de sosirea inoportună a poetului,
îndulcindu-și speranțele cu promosiunea unui doctorat la Iena . Și
Eminescu se încadră cu insistențele lui Maiorescu ca bibliotecar al
Universității ieșene. Cu obsesia lui despre titlurile universitare,
Maiorescu, în decizia de numire, îl gratulizează ca „doctorand în
filozofie.” Decizia era semnată de rectorul Ștefn Micle și jurământul
fusese ținut în casa Veronicăi. În „Ghimpele” apărea pamfletul :
Și pe junel-Eminachi
Din Berlin abia sosit
În locul lui Botnărachi
Peste biblii l-a numit”.

41
 Aici Eminescu petrece cele mai frumoase clipe din viața lui. Era
lângă cărți și lângă Veronic.
Funcționează ca bibliotecar până la data de 1 iulie 1875, când în
urma unor aranjamente de culise, liberarii îl scot de la bibliotecă și-l trec
ca revizor școlar pe județele Iași și Vaslui. Perioada revizoratului este de
scurtă durată din 1 iulie 1875 până pe 4 iunie 1876 și plină de succese
pentru învățământul românesc.
Acum e momentul împlinirii dragostei lui față de Veronica, dar și
dezamăgirea pentru toate greutățile prin care trecuse ca bibliotecar și
revizor. Tot acum Eminescu scrie cele mai frumoase poezii de dragoste pe
care unii critici literari le-au numit „epoca veronoană.”

42
 7.. EMINESCU ȘI VERONICA MICLE

În scurta viață a poetului, Eminescu a fost înamorat de câteva femei .

Este întâi necunoscuta copilă din Ipotești, adolescenta care moare la 16
ani și îi inspiră, pe lângă meditațiile din „Elena” și din „Mortua est !”, evocări
proaspete în cheie idilic-elegiacă, precum „O, dulce înger blând...”

43
 Este apoi Eufrosina Popescu, actrița deprinsă cu omagiile și succesul
sălilor de teatru, pe care poetul o va asemăna cu „ o rece marmoră” și mai este
micuța Milli, vesela nemțoaică de la Berlin, fericită să-l însoțească în
călătoriile sale cu trenul la clasa a III-a (”Din Berlin la Potsdam merge/ Drum
de fier, precum se știe”) și să-i bucure plictisul duminica. Am mai putea
adăuga o ultimă femeie cu o reputație îndoielnică, pe Cleopatra Leca-Poenaru,
fiica pictorului Leca pentru care poetul a avut „ o pasiune mortală” de scurtă
durată. Dar pasiunea lui cea mare a fost Veronica Micle.
S-a vorbit mult despre dragostea dintre Eminescu și Veronica
Micle, dragostea lor s-a întors pe toate fețele, rămânând însă și acum
plină de mister. De la Octav Minar până la ultimul critic literar de
astăzi,Veronica Micle, fie a fost ridicată în slăvi, fie coborâtă în infern. La
început Eminescu a văzut-o pe Veronica Micle, fără a-i atrage atenția, în
casa profesorului Micle. Aici el venea adesea cu prietenul său, Miron
Pompiliu, secretarul Universității. Micle îl chema adesea pe Miron
Pompiliu fie pentru programul săptămânal al cursurilor, fie pentru alte
treburi ale Universității.
A doua oară a văzut-o pe Veronica la serbarea de la Putna.
„Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna
la serbarea lui Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui,
Miron Pompiliu, pe la Iași și plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci
Miron îl recomandase rectorului: <Dumnealui e student la Viena, autorul
Venerei și Madonei, fostul elev al lui Pumnul!> Acolo văzuse el prima dată
acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…<Cine este duduia?>-îl
întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul
și tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos și atât de trist încât îl
impresionase pe poet.
A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din
bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt
timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea
Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se
prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile
locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de
la moșneag până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată
încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegației Iașului,
sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul
Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din
ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese
îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași

44
care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui
Grigorescu.”(Martirii lui Eros-roman)
Inițial Veronica Micle a vrut să-l cunoască pe Eminescu, poetul
care o vrăjise cu versurile lui din „Convorbiri literare”. Venită la Viena
pentru a consulta niște doctori și pentru o cură, acum îl găsește
disponibil, poet ce-i face toate poftele mergând împreună cu ea la
teatru, la operă, vizitând muzeeie, opereta, parcurile și grădinile
imperiale. Acum se înfiripă între ei legenda dragostei care va dăinui cât
va fi iubire pe acest pământ.

Născuta in același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsaud, de

religie greco-catolica, Veronica Micle rămâne orfană de tată in același
an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar și fusese rănit in 1848,
in Muntii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu și
asupra familiei, mama Veronicai, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de
politia habsburgica. Situația grea o face sa treaca munții in vara lui
1850, in Moldova. Banii obținuți din vânzarea modestei case din Nasaud
și imprumuturile îi ajung pentru a-si cumpăra o casa in Targu-Neamt.
Mânastirea Neamtului își vindea "odaitele humuite" de pe Ulița Mare,
pentru a termina spitalul și noul local al școlii. Peste ani, in 1886,
Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperita cu dranita,
mânăstirii Văratec, pentru a servi drept locuința maicilor bolnave sau
celor aflate in târg cu treburi. Curând familia se mută la Iasi. Ana
Câmpeanu, femeie simpla, spală rufe cu ziua și se ocupa cu moșitul. In
iunie 1863, Veronica Micle absolvă Scoala Centrala cu diploma de
eminență. Din comisia examinatoare fac parte, intre altii, Ștefan Micle,
viitorul rector al Universitatii din Iasi. Născut la Feleac, langa Cluj,
școlit la Blaj, voluntar in 1848, după o licenta in drept la Sibiu, apoi
absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusețea și
inteligența fetei, Ștefan Micle o cere in căsătorie pe Veronica in anul
urmator. Căsătoria se incheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei
mame excedate de grijile cotidiene.

45
 Din adolescență, Veronica Micle pășeste intr-o casnicie in care
admirația și respectul elevului răman precumpănitoare. Diferenta de 30
de ani e, la urma urmei, cât o viață de om. Cu finețe paternă, Ștefan
Micle se ocupă de educația atât de tinerei sale soții. Doamna Micle ia
lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală. Talentul ii e
ocrotit și incurajat de sotul blând, "un cuget bun, onest si organizat".
"Bălăuca" (porecla Veronicai Micle, folosita mai tarziu cu răutate)
incepe să aibă orgoliul, motivat, al prestanței sale. Cultura, limbile
străine exersate (franceza, in care iși redactează o parte a
corespondenței, si germana), universul intelectual depășesc cu mult
nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naște primul copil,
Valeria, care ii mosteneste talentul literar și vocea. In anii de scoala,
Veronica Micle cântase aria Violetei din "Traviata", in fata directorului
unei trupe italiene. Printr-o farsa pusa la cale de profesorul de muzica,
tânăra imbrăcată in rochie alba fusese prezentata drept cea mai vestita
cântăreață română. Respectivul director ii propusese pe loc un
angajament, aflând doar in ultima clipa adevarul...
Veronica îl cunoscuse pe Mihai Eminescu la Viena, in 1872, unde
plecase pentru a-și trata o eczemă. Tânăra doamna blondă, cu parul
foarte lung, ușor ciufulit, ridicat intr-un coc parca ireal, din care scăpau
cu blândețe doua suvite transparente, atrăgea atentia imediat.
Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație.
Fotografia din 1868 fixeaza privirea trista, de o melancolie adâncă, a
Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri si muzee,
pe bulevarde, in imprejurimi. Poetul care o impresionase in paginile
"Convorbirilor literare" devenea acum, treptat, idolul de o viata. "M-
am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din
nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odata să te vad pe tine
eu,/ Să-ți inchin a mea viață, să te fac idolul meu." (M-am gandit...,
1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul
entuziast, de o frumusețe seducatoare, care trezea admiratia tuturor
celor ce-l cunosteau?
Înaripat de imaginația romantică a poetului, portretul Veronicăi
Micle domină lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numita
de unii istorici literari "perioada veroniana". Veronica e "floarea
albastra", "floarea alba de cires", "liana", "copilul cu par balai" etc.
Mitul "ingerului blond" se născuse.
La Iași, in perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant in casa
familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se știe că femeile nu

46
erau acceptate la ședințele "Junimii", chiar dacă publicau in
"Convorbiri literare", unde Veronica Micle tipărește, relativ frecvent,
incepând cu numarul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate
materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei.

Casa in care se presupune ca a trait Veronica Micle

"Și ce-i aceasta melancolie dacă nu starea unei triste reverii?", se

intreabă Veronica Micle intr-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi
indragostiți in Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit și el
mitologie revarsă, in anii respectivi, o sumbră realitate. Colportările,
bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru
Eminescu și succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Daca e
să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicai,
casa Micle primește curent scrisori anonime cu insulte triviale.
"Spionajul" e curent in salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ștefan
Micle, in 1879, stinge pentru o clipa bârfele și acuzatiile. "O milă
disprețuitoare incepuse să planeze in jurul acestei femei" (Octav Minar).
Urmează zece ani grei, deprimanți. Situatia materiala se inrăutățeste
vizibil, pensia de urmaș nu e aprobată decât târziu, dupa multi ani.
Veneratul profesor, cel care inființase catedrele de fizică si chimie ale
Universitații iesene, le dotase cu aparatură și colecții știintifice,
intemeiase Observatorul meteorologic din Iasi, nu intrunea conditiile
administrative pentru acordarea pensiei de urmas. Ii lipsea un an
vechime. Pentru a-și căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreste la
Bucuresti, la inceputul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu,
o luna si jumatate. Se infăptuia un vis. Corespondența din aceasta
perioada stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi.
"Superstițioasă și fatalistă după cum mă știi", scrie Veronica Micle,
"scrisorile tale sunt singurele, când tu nu ești de față, care mă mai
asigură și mă mai liniștesc." "Eminescu al meu, singurul obiect al
dragostei mele, singurul si unicul motiv al durerii si fericirii mele",
incepe o epistola din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandrețe,
aceste scrisori acoperă cu straluciri fugare o viata amara.

47
Cine era Ștefan Micle ?
Ștefan Micle s-a născut în comuna Feleac, lângă Cluj, pe 25
septembrie 1820, din părinți săraci. A urmat școala primară la Cluj, iar
studiile liceale le-a făcut la Cluj, Blaj și Bistrița. Pentru a putea să se
intreţină, încă din timpul şcolii a fost nevoit să lucreze, desfăşurând
diverse activităţi ca ucenic. A frecventat Facultatea de Drept din Cluj,
pe care o termină cu nota eminente, în 1843. A avut un rol activ în
Revoluţia de la 1848 din Transilvania .
În 1850 obține o bursă și studiază la Viena, la Școala Politehnică.
Aici, mulțumită indemânarii sale experimentale, ajunge să atragă
asupra sa atenția profesorului de fizica, care il adăpostește chiar in
localul Institutului de fizică. În anul 1856 vine la Iași la invitaţia lui A.T.
Laurian și este numit profesor de fizică și chimie la nou înfiinţata
instituţie de învăţământ superior, care continua tradiţia Academiei
Mihăilene. Chemarea lui Micle la Iasi a făcut parte din planul de
reorganizare a școlilor naționale din Moldova adoptat sub domnitorul
Grigore Ghica, începând cu anul 1849.
Odată cu înființarea Universității din Iași, la 26 octombrie 1860,
Ștefan Micle este numit profesor universitar la catedra de fizică și
chimie. Între 1867-1875 a fost rector al Universității din Iași.
Pe 7 august 1864 s-a căsătorit la Cluj cu tânăra năsăudeancă Veronica
Micle (născută Câmpeanu)
Micle ştia să-şi puna știinţa la dispozitia unui public mai larg. El a
deschis un curs liber de fizică, despre care V.A. Urechia in cunoscuta sa
carte „Istoria şcoalelor” scrie: „In anii 1858-1859 se ţin la Iaşi primele
cursuri libere gratuite. Cel dintâi curs liber a fost inaugurat în ziua de
duminica Tomii 1858 de catre profesorul Ştefan Micle. Consiliul
profesoral.... la 17 martie 1858 a aprobat facerea acestui curs liber de
fizică populară în sala cea mare a Academiei de la 12 până la 1 p.m.
Experimentele făcute de profesorul Micle atrăgea un numeros auditoriu
la aceste cursuri”.
Micle a fost un profesor model. Asupra calitatilor sale didactice, P.
Suciu are urmatoarele aprecieri: „Ca profesor, atât de liceu cât şi la
Universitate a ştiut el să urmeze în propunerile sale regulele pedagogice
cu cea mai mare exactitate. El, adică, se cobora la nivelul ascultătorilor
săi, aşa încât toţi intelegeau ce propunea el. În scurt propunerile sale
erau clare, inteligibile pentru oricare şcolar sau student. El atât in
privinta propunerii cât și fregventării la clase poate fi numit modelul
profesorilor care vor să-și implinească cu sfințenie datoria lor. El, nu
numai in școală, ci și in societate, oriunde se afla, răspândea lumina

48
cunoștintelor sale. El voia să faca lumea toata, cu care venea in contact,
ca să știe ceea ce știa el”.
Este regretabil că nici lecţiile ținute la Academia Mihăileană, nici
cursurile de la Facultatea de Ştiințe și nici conferinţele publice nu s-au
publicat. Rămase in manuscris, cu timpul s-au pierdut. Istrati spune ca
a văzut urmatoarele manuscrise ale lui Micle: Mineralogia, Mecanica
agricola, Astronomia, Botanica, Zoologia, Chimia analitica, Chimia
anorganica, Chimia organica si Chimia experimentala.
Cei care l-au cunoscut l-au admirat nu numai ca profesor ci si ca
om. P. Poni spune ca „Micle era bunătatea intrupata”, iar B. P. Hasdeu
scrie despre el că „era cel mai bun om, și incapabil de a face vreun rău”.
S-a stins din viaţă la 4 august 1879 la Iași.
Moartea lui Ștefan Micle, bucurie pentru mulți dușmani, nu
insemnase același lucru pentru Veronica Micle, adâncită in singurătate
și pesimism. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este
zădărnicit de Maiorescu, in primăvara lui 1880. Explicația de ordin
material pe care i-o dă criticul poetului ascunde de fapt un resentiment
incă puternic. In 1864, Veronica Micle și mama ei apăruseră intr-un
proces răsunător intentat vanitosului critic. Președinte al Comitetului
de inspectiune școlară, Maiorescu era invinuit de "fapte scandaloase" in
care era implicată subdirectoarea Scolii Centrale de fete, domnisoara
Emilia Rckert. Făcând parte, prin soțul său, din cercul simpatizanților
Școlii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle
susține cu inverșunare acuzația, poate reala.

49
 Cercul junimist se
impotriveste căsătoriei,
invocand, intre altele, flacăra
poeziei ce trebuie ținută
trează prin suferință.
Conform mărturisirii
Virginiei Micle, in mai-iunie
1880, Veronica Micle are un
copil de la Eminescu, născut
mort. Din vara aceluiași an
până in decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce și mai multă
mâhnire in sufletul poetei. De la adresarea plina de gingasie, de la vocea
caldă care răzbate in aceste cuvinte, "Scumpul si iubitul meu Emin",
cele câteva scrisori din această perioada trec la severul "Domnul meu",
chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de rațiune, nu lipseste:
"Eminescu meu, va veni un timp când vei simti toata amărăciunea mea,
de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădata, unor considerente
care nu-ți vor da nicicând nimic de ceea ce te lasa a intrevedea, și nimic
din cele pierdute". Deși in ultima lună a lui 1881 vine in Bucuresti, iși
ocolește, din ambiție, idolul de-o viață. Urmeaza regrete amarnice, iar
impăcarea dovedeste, in corespondență, o pasiune aproape morbidă:
"Te vei convinge că din mii de ființe, abia una poate iubi cum te iubesc
eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și in minutele agoniei".
Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprima frenezia dragostei și,
in plus, dorinta femeii de a se simti ocrotită: "Deprinsă de copilă, chiar,
a fi sub aripile cuiva, indata dupa moartea lui, tu ai venit, te-am văzut și
m-ai mângâiat" Dar gândul intors in urma nu aduce decât o imensa
durere. La sfârșitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine in
Bucuresti pentru cateva zile, vizitandu-l pe Eminescu in locuința din str.
Buzesti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu
numai datorita opozitiei, pentru a doua oara a lui Maiorescu, ci si a
sfâșietoarei deprimari eminesciene.

50
 Veronica
Nici relația lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a
regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici
curtezanii insistenți, intre care poetul bucurestean Iuliu I. Rosca, cu
care poarta o elegantă corespondență, nu o putusera clinti. "Prefera să
fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinț", avea să spună mai
târziu fiica Veronicai, Virginia Micle. Fugara aventura a Veronicai
Micle cu Caragiale, purtarea indoielnică a acestuia sunt folosite cu
dibăcie de dușmanii celor doi mari indrăgostiți ai literaturii romane.
Iubirea uriasa dobândește chip tragic. Afirmația dintr-o scrisoare:
"Sunt lucruri in lume pe care ai dori să se intâmple (casatoria cu
Eminescu), dar și de care mulțumești cerului că nu-ți implineste dorința,
așa e cazul meu", e consecinta unui orgoliu rănit in perioada rupturii.
Odata cu declanșarea bolii lui Eminescu, in 1883, incepe un
veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu incetează, ba chiar găsesc de
cuviință (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizarii lui
Eminescu ar fi lasat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea in vizita
un ofiter). Iarna lui 1883-1884, cu relativa insănătoșire a lui Eminescu,
ii readuce in Copou, pe urmele de odinioara. In 1886, o găsim pe
Veronica in București, unde se mutase, obligată de studiile de
Conservator ale Valeriei. Locuiește pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe
str. Dreaptă, in sfârsit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri
pentru a obține o bursă in străinătate pentru Valeria, care va studia la
Paris. In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig.

51
Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicatia: "Scumpului meu
Mihai Eminescu, ca o marturisire de neștearsă dragoste, Bucuresti, 6
februarie 1887". "Și te iubesc ca si atunce/ Cu tot avântu-nchipurii/ Si
cu acea simtire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii." In aprilie 1888, se
duce de doua ori la Botosani, stăruind pe langă Eminescu s-o urmeze la
Bucuresti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o
detesta si o defăimeaza in fel si chip. Interventia precipitata a Balaucai e
considerata un blestem ("bălăuca", "berecheta", "indrăcita", "cu o
droaie de nespălați").
La sfârșitul anului, Veronica Micle e din nou la Botosani, lânga
poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evolutia bolii se dovedea
ireversibilă, Veronica Micle ii răspunde lui A.C. Cuza, care se interesa
de starea sănătății poetului: "Lumea m-a acuzat de lipsa de simțire și de
umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva,
vă marturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am
cunoscut pe Eminescu in cea mai splendidă epocă a vieții sale
intelectuale. Șiș sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu, sa-mi
rămaie cel putin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost intrupat in
fiinta lui Eminescu". Moartea poetului, in dimineața de 16 iunie 1889, in
sanatoriul doctorului Șutu, o găsește pe Veronica in Bucuresti, scriind
chiar in acea zi, printr-o fatala coincidenta, poezia "Raze de luna", ce
apare in cotidianul "Romania" din 20 iunie, in incheierea reportajului
funeraliilor lui Eminescu. A scris-o infrigurata, in numai 20 de minute,
inainte de a fi aflat cumplita veste.
La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din
Moldova, citim intr-un ziar din Transilvania, așeza pe pieptul poetului o
cunună de "Nu-mă-uita". Doamna era, fără indoială, Veronica Micle.

8. PRIETENIA DINTRE M. EMINESCU ȘI ION CREANGĂ

52
 Părerea unor istorici literari cum că Eminescu s-ar fi întânlit cu Ion
Creangă la „Bolta rece” a lui Kir Amiras este de domeniul fanteziei
( Octav Minar, printre care și George Călinescu).
„Bolta rece” era o cârciumă din Sărărie căutată pentru pitorescul
ei, amenajată în hrubele unei vechi case boierești. Grecul Amiras făcuse
din beciurile casei depozite de vinuri și un loc de euforie bahică care a
devenit faimos. Eminescu cu Creangă au venit aici după ce s-au cunoscut.
În acest timp Eminescu stătea mai mult plecat să inspecteze școlile, venea
acasă sâmbăta sau duminica și, obosit, citea sau mai scria câte un raport
către Minister .
Sigur este că cei doi s-au întânlit la conferințele învățătorești din
toamna anului 1875 la Iași. Eminescu, ca revizor școlar, raporta
ministrului la 10 august 1875 despre un oarecare Creangă Ion „institutor
la școala de băieți nr. 2 din Păcurari, asupra metodei pentru a preda
copiilor cetirea și scrierea.” La ședințele învățătorilor, prietenii
învățătorului l-au împins în față pe Creangă ca pe un fel de lider pentru a
fi cunoscut de Eminescu. Aici a ascultat Eminescu primele „drăcovenii”
sau „povestioare” din gura marelui povestitor. Acum a intuit el valoarea
literară a povestirilor lui Creangă. De acum înainte Eminescu nu mai
putea fi văzut fără Creangă și Creangă fără Eminescu.
„Bolta rece” i-a legat mai mult. „Elemente comune sufletești,
împinseră aici și pe Eminescu, și pe Creangă. Erau amândoi moldoveni
dintr-o țară cu podgorii, atrași careva să zică de izul masiv al vinurilor
curate din poloboace, vinuri pe care le beau mai bucuroși dintr-o ulcea de
pământ păstrătoare de aromă, în răcoarea spirtoasă a unei bolți, decât
din pahare boierești inodore ale localurilor de lux. La acest simț direct al
vinului se adaogă din partea amândorura o voluptate a priveliștilor și

53
purtărilor primitive, rurale, la Creangă, fiindcă era țăran obișnuit să șază
pe o laviță, să dea pe gât o bărdacă de vin după o prealabilă adulmecare
cu nasul și să șteargă apoi în mânecă cu un geamăt de mulțămire totodată
și gura, și nasul; la eminescu, fiindcă acesta trăise pe drumuri de țară și
alături de aceeași lume aspră și pentru că un romantism social țl
cutremura de simțire la ideea că în asemenea hrube strămoșii moldoveni
băuseră vin, trăind țărănește, dar sănătos” (Viața lui Mihai Eminescu,
George Călinescu).
Pe Eminescu l-a adus la „Bolta rece” Creangă care cunoștea toate
cotloanele orașului. Ascultându-l pe Creangă cât de minunat își istorisea
amintirile din copilărie și depăna cu savoare, întâmplări fabuloase din
imaginația bogată a poporului sau pline de un umor robust, sănătos,
trăite aevea în lumea satului, Eminescu i-a intuit harul de fermecător și
inegalabil povestitor, creator al unei limbi cu infinite nuanțe cromatice
țărănești. Vlahuță, care știa de la Eminescu toată povestea, i-a comunicat
lui Bassarabescu „că pe Creangă el ( Eminescu) l-a îndemnat să scrie.”
În ambianța de la „Bolta rece” Eminescu îl convinge pe Creangă să
fie prezentat Junimii, „...Creangă nu prea vroia. Când poetul îl rugă în
numele prieteniei ce-i lega, Creangă nu a mai stat o clipă la îndoială și s-
au dus...” (Emil Gârleanu). Eminescu și Creangă erau prezențe active la
Junimea. Faimosul povestitor îi înveselea pe participanți cu glume și
anecdote „corosive”. Când și-a citit singur povestirile „ a fost o adevărată
sărbătoare. (G. Panu) „Plecau amândoi- ne spune G. Panu- și se
înfundau pe la vreo crâșmă de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică
prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se
pretindea, sau cum se crede,- căci mulți cred că acesta ar fi ruinat
sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă,-nu ; ei se puneau să trăiască
o viață care le plăcea lor, viața simplă și primitivă.” În asemenea
împrejurări Eminescu cu Creangă erau fericiți.
În perioada revizoratului Eminescu popularizează manualele
didactice ale lui Creangă și chiar recomandă dascălilor „Metoda nouă de
Creangă”, fiind cel mai bun abecedar al timpului.
În acest timp Creangă trăiește „ în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și
Valea Plângeii, strada Țicăului-de-sus nr.4 (dacă se mai poate numi
stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi până la genunchi când sunt
ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa).
Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și
povârnită în cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezemată în vreo 24 de furci
de stejar, și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță hrentuită, iar vara

54
într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind cu octombrie,
când este vremea bună ca acum” (Scrisoare către Titu Maiorescu).

Bojdeuca din Țicău

Tinca Vartec, „țiitoarea” povestitorului ne relatează că

„Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o
săptămână în șir. Atunci puneau ei multe la cale și multe mai plănuiau în
odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci ai casei”. Tinca Vartic
nu prea agreea excapadele lor și Eminescu începuse să se stingherească și
s-o evite.
Ținând cont de condițiile precare pe care le petrecea în Iași,
Eminescu consimte lui Slavici că s-a hotărât să vină la București la ziarul
Timpul.
De acum înainte se leagă de cei doi scriitor o îndelungată și
savuroasă corespondență.

55
 Cu supărarea în suflet Creangă îi scrie lui Eminescu la București în
decembrie 1877 o scrisoare plină de tristețe :
„Bădiță Mihai,
Ai plecat și mata din Iași, lăsând în sufletul meu multă scârbă și
amărală.
Să deie Dumnezeu să fie mai bine acolo, dar nu cred. Munteanul e
frate cu dracul, dintr-un pol el face doi : șapăi dă, nu-s cu inima curată
când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.
Dar, iartă mata, căci o prietenie care ne-a legat așa de strâns nu
poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.
Această epistolă ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat
împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai
atâtea lucruri frumoase... frumoase.
Dar coșcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a
început să plângă...
Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin
Ciric și Arnoteanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare
pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți.
Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviși de aghiasma
cea fără de prihană și atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai
parcă cineștie ce nelegiuire am făptuit și noi. Cu toată dragostea, Ionică.”
Rămas singur la Iași, Ion Creangă se consola cu amintirile păstrate
din timpul petrecut cu Eminescu.
Cei doi prieteni s-au întânlit la București în anul 1880 cu prilejul
numirii lui Creangă în Consiliul general al instrucțiunii, ca reprezentant
al învățământului primar. Apoi s-au mai întânlit cu diferite ocazii până
când, însuși Creangă, măcinat de o cumplită boală (epilepsie), cu regretul
în suflet că iubitul lui prieten se dusese la cele veșnice, moare la 31
decembrie 1889, când colindătorii veneau la bojdeucă să-i ureze de Anul
Nou.

56
 9. EMINESCU LA ZIARUL TIMPUL

Scârbit de Iași, orașul care îl respinsese și de mofturile Veronicăi

Micle care era absorbită în noua ei îndeletnicire de infirmieră, se hotărî
să-i răspundă lui Slavici că va veni la Timpul dar n-are bani. Slavici care
ducea toată salahorealea ziarului în spinare, îi trimise bani și Eminescu se
execută.
Prima impresie a lui Eminescu când puse piciorul pe străzile
Bucureștilor a fost că nimic nu se schimbase de pe timpul când el era
actor cu zece ani în urmă.
„Vino la București, domnule Eminescu, îl îmbiase cumnata lui
Maiorescu, nemțoaica, cu un zâmbet îmbietor, aici ți se deschid alte
perspective...” „Să vă spun drept, îi răspundea poetul, Bucureștiul nu m-
atrage cu nimic, sunt aceleași băltoace ca acum zece ani, când eram actor
la teatru...” .Mințise, dacă ura Iașul, Bucureștiul îi trezea noi speranțe.
Ziarul Timpul a apărut la 15 martie 1876, ca oficios al grupării
conservatoare, conduse de Lascăr Catargiu, primministru al
Guvernului în funcţie în acel moment, demisionat însă la 30 martie.
Primul comitet de redacţie a fost format din Titu Maiorescu, P.
Mavrogheni, Th. Rosetti, C. Suţu, Al. Ştirbei. Primul redactor al gazetei
a fost Gr. H. Granda şi, pentru că nu făcea destulă publicitate
„Convorbirilor Literare”, a fost înlocuit de junimişti, la sugestia lui Titu
Maiorescu cu scriitorul Ioan Slavici. Redacţia se afla la etajul unu „din
palatul Dacia, aflător pe Podul Mogoşoaiei (mai apoi Calea Victoriei),
colţ cu strada Lipscani”. Printre fondatorii gazetei se mai numărau:
Lascăr Catargiu, gen. I. Em. Florescu şi Al. Lahovari.

Pentru câţiva ani, ziarul „Timpul” se va bucura de prezenţa în

redacţia sa a trei mari clasici ai literaturii române: I. Slavici, care se
ocupa de partea literară şi cea consacrată problemelor de politică
externă; I. L. Caragiale, care venise, în februarie 1879, la insistenţele lui
Eminescu şi desigur poetul, care a îndeplinit, după numai un an şi
funcţia de redactor responsabil până la 1 ianuarie 1882, când va fi
numit prim-redactor pentru partea politică, iar în locul său în funcţia
de redactor responsabil va fi numit Grigore G. Păucescu.

57
 Carmen Silva în mai multe ipostaze

Poetului îi convenea postul, deoarece ziarul nu ducea o politică

străină concepţiei sale politice, el fi ind „junimist şi conservator prin
structură, cultură, prin cercul literar căruia îi aparţinea şi prin ura
împotriva liberalilor, care îl lăsaseră pe drumuri”. Fondatorii
„Timpului”, ne spune istoricul literar Z. Ornea, „voiau o gazetă care să
le exprime o mijlocie (o linie de mijloc - n.a.) a vederilor lor politice.
Care erau, desigur, antiliberale, dar mereu predispuse spre compromis”.
Însă ura pe care o nutrea Eminescu faţă de liberali a fost transpusă în
coloanele gazetei „cu aşa violenţă încât depăşea limitele politicii
conservatoare”, făcând din „Timpul” în practică „un organ de expresie
al poetului, după cum din punct de vedere redacţional, şedea, după un
an numai, pe umerii săi”. Poziţia sa radicală, redată în articole
vehemente, nestăpânite, a atras supărarea liderilor junimişti. Astfel, în
octombrie 1878, I. A. Cantacuzino i se plângea lui Maiorescu că
Eminescu transformase „Timpul” în ziarul său personal.
Divizarea oamenilor politici români în două grupări, liberali şi
conservatori, s-a făcut remarcată în preajma anului 1848, când liberalii
militau pentru transformări profunde, în stare să deştepte conştiinţa
naţională la români şi voinţa lor de a se dezvolta în strânsă legătură cu
civilizaţia occidentală, iar conservatorii s-au identifi cat cu spiritul mai
tradiţionalist reprezentat de Regulamentele Organice. Divergenţele
dintre cele două curente politice au continuat să se adâncească după

58
1848, ele fi ind legate de reformarea instituţiilor statului şi-n mod
deosebit a rezolvării problemei agrare. Impulsionarea organizării
aderenţilor, la liberalism sau conservatorism, în partide politice, au fost
generate de noua Constituţie de la 1866 şi lupta pentru putere a celor
două grupuri de interese. Constituţia prevedea alegeri periodice pentru
Reprezentaţiunea Naţională (Parlamentul Ţării - n.a.), formată din
două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Gruparea politică sau
facţiunea, în limbajul epocii, care obţinea majoritatea parlamentară,
era însărcinată de domnitor să formeze Guvernul, deci deţinea puterea.
Menţinerea conservatorilor la putere, de prinţul Carol, o perioadă
neobişnuit de lungă (11 martie 1871 - 4 aprilie 1876), a neliniştit
facţiunea liberală, care s-a organizat, în ianuarie-martie 1875, în aşa-
numita „Coaliţie de la Mazar- Paşa”, ce a pus bazele Partidului Liberal,
primul partid politic din România, în accepţiunea modernă a
termenului. Pentru a înceta agitaţiile de stradă, atacurile violente din
presă şi unele eventuale comploturi organizate de liberali privind
înlăturarea sa de pe tron, Carol a chemat la guvernare Partidul Liberal,
care va conduce Ţara timp de 12 ani, prin mâna autoritară a lui I. C.
Brătianu, supranumit şi „Vizirul”. Obţinerea independenţei de stat, la
începutul guvernării liberale, a dus la creşterea prestigiului politic al
acestuia, dar şi la impunerea unor măsuri legislative, inclusiv
schimbarea unor articole din Constituţie, care să consfi nţească noul
statut internaţional al României şi al unirii Dobrogei cu Patria-mamă.
Aceasta ducea la consolidarea autorităţii liberale pentru foarte mult
timp, şi-n mod invers proporţional la slăbirea facţiunii conservatoare, ai
cărei foşti miniştri în Guvernul Catargiu mai erau şi implicaţi în
anchete parlamentare pe motive de abuz în funcţie, încălcarea legilor,
delapidare de fonduri, falsifi - carea alegerilor etc., fi ind înlăturaţi din
parlament. Teama cea mai mare era că liberalii vor proceda şi la alte
reforme care vor afecta grav interesele moşierilor. În acest context,
nefavorabil conservatorilor, se impunea cu necesitate strângerea
rândurilor şi unifi carea forţelor conservatoare într-un partid politic
care să contracareze acţiunile anti-conservatoare ale liberalilor. Mai
mult ca oricând, se impunea şi în domeniul presei conservatoare să se
încredinţeze munca unor ziarişti cu condei şi talent, buni cunoscători ai
vieţii politice româneşti şi a năravurilor politicienilor, care să poată
combate cu succes acţiunile liberalilor. Practic, este momentul aducerii
la Bucureşti, la „Timpul”, a lui Eminescu.

59
 Casa lui Pogor unde se desfășurau ședințele Junimii

Care este contribuţia lui Mihai Eminescu la dezvoltarea presei

românesti şi a particularitaţilor ei stilistice? Răspunsul ar fi că, în
condiţiile în care publicistica romaneasca de pana la Eminescu era in
general tributara unui stil mai degrabă bombastic, îndatorat modelelor
presei revoluţionare de la 1848, şi patosului romantic specific acelei
perioade, lui Eminescu i se datorează instituirea unui stil modern,
neologic, elevat, dar totodată logic şi accesibil, inspirat de tezaurul de
proverbe, regionalisme şi expresii populare româneşti.
Articolele publicate în paginile “Timpului” nu numai că au atras
atenţia contemporanilor, provocând mare vâlvă, dar impresionează şi
astăzi prin vibraţia lor patriotică, prin admiraţia faţă de bărbăţia şi
spiritul de jertfă al ostaşilor români în Razboiul pentru independenţa
naţională din 1877, ca şi prin luciditatea cu care poetul judecă realitaţile
din actualitatea social-politică a acelor ani. Totuşi publicistica
eminesciană nu a fost supusă unei analize care sa-i evidenţieze conţinutul
şi valoarea stilistică, fapt cu atat mai straniu, cu cât Eminescu nu şi-a
recunoscut, în mod oficial, decat o singura profesiune, aceea de jurnalist.
Publicistica lui Eminescu a fost în mod paradoxal marginalizată, ceea ce a
generat o apreciere unilaterală a scrisului său, deşi numai împreună ele
pot oferi o imagine completă a creativitaţii eminesciene. Eminescu s-a
realizat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor, s-a exprimat în toate
genurile jurnalistice, a fost promotorul diversificarii speciilor publicistice,
a cultivat stirea, cronica dramatica, cronica muzicala, revista ziarelor,

60
recenzia si editorialul, reprezentând un moment decisiv în procesul de
“profesionalizare” al gazetarilor.
Putem distinge trei perioade în evoluţia stilului eminescian:
perioada începuturilor, anii 1870-1876, cand Eminescu a colaborat la
Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare si Românul, perioada
consacrarii anii 1876-1877 la Curierul de Iaşi când se dovedeşte vocaţia
culturala polivalentă a poetului si perioada apogeului 1877-1883, fază
care aparţine mai ales comentariului politic, articolele cu caracter
polemic devenind deosebit de vehemente în critica bine-cunoscutelor
“forme fără fond”.
Publicistica lui Eminescu s-a impus atat la vremea publicării, cat şi
în posteritate prin ideatică şi strălucire expresivă. Oscilând între
teribilism şi obtuzitate, publicistica lui Eminescu rămâne o dimensiune
profund definitorie a operei, în ciuda controverselor şi negaţilor.
Parcurgându-i publicistica îl descoperi pe poet, pe prozator, pe
dramaturg. El nu este un scriitor care practică amatoristic o gazetărie de
circumstanţă şi eventual de vacanţa, gazetaria eminesciana a fost destin şi
opţiune. Nu e deloc lipsit de semnificaţie ca angajarea gazetăreasca
începe în 1870 şi se sfarşeşte în 1889. De aici rezultă nu numai implicarea
sa gazetărească, în istoria dramatică a timpului, ci şi, între altele
instituirea unui limbaj adecvat domeniului.
"Vocea lui Dumnezeu, este vocea poporului; şi fiindcă chipul lui
Dumnezeu este chipul poporului, dau înteles glasului poporului, sunt eu
vocea lui Dumnezeu". Din acest extract inţelegem ca ne aflăm în faţa unui
excepţional artist al cuvântului şi că acesta s-a simţit menit unei misiuni
de apostol, iar finalitatea actului gazetăresc era a convinge şi a învinge.
Dimensiunii informative i se adaugă şi o dimensiune analitică şi
combativă, discursul publicistic se particularizează prin atitudine
polemică, prezentă în mai toate manifestele sale. O altă caracteristică a
scrierilor lui Eminescu acea că articolele sale sunt de multe ori construite
pe temeiul prezenţei unui interlocutor, ceea ce ne oferă, nouă cititorilor,
un puternic impact emoţional.
Publicistica lui Eminescu a abordat doua zone de interes, pe de-o
parte viaţa culturală, în primul rand teatrul, limba si literatura,
învatamântul, şi pe de alta parte viaţa social-politică. Articolele având ca
obiectiv cultura, sunt caracterizate printr-o atitudine intelectuala sobra,
prin rigoare şi limbaj de specialitate colorat neologic, dar şi prin
cultivarea ironiei şi a formulei sentenţioase. Articolele privind viaţa
social-politică se definesc prin interogaţia retorica, prezenţa unui
interlocutor şi prin ţinuta polemică. Se valorifica oralitatea, cultivarea

61
ironiei şi caricaturii. Reprezentativ pentru acest tip de articol sau discurs
publicistic privind politicul, este urmatorul fragment: "Căci din doua
una. Sau acesti oameni sunt cu toţi genii şi prin calitatea muncii lor
intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau neproducând nici o valoare
nereprezentând nici un interes general decât cel al stomahului lor propriu,
trebuie reîmpinşi în intunericul ce li se cuvine. Ţărani? Nu sunt.
Proprietari nu, învaţaţi nici cât negru sub unghie, fabricanţi numai de
palavre, meseriaşi nu, bresla cinstină n-au, ce sunt dar? Uzurpatori,
demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără
a compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fuduli, mult mai înfumuraţi
decât colaboratorii din nemurile cele mai vechi ale ţării".
Textul publicistic eminescian adoptă un limbaj individual prin retorism şi
simplitate, neologism şi archaism. Interogaţii retorice, fraze enunţiative
ori exclamative, care dau relief atitudinii ironice a poetului şi propriului
stil de comunicare. Putem observa folosirea unor construcţii oximoronice
şi a unor figuri de stil definitorii pentru scrisul poetului, acestea
potenţeaza discursul său publicistic, caracterizând cum nu se poate mai
bine pe jurnaliştii şi mai ales pe oamenii politici ai vremii. Construcţii
precum: onestitate inversă, America dunăreană, mesteşugul
patriotismului reversibil, patriotism platonic, daltonism intelectual,
voinţă negativă, utilizate în scopuri polemice , gravitează în sfera satirei,
a ironiei şi a sarcasmului, pe care Eminescu a înteles să le pună în slujba
corectitudinii morale, pe care el, ca om de litere, nu o concepea decât
însotită de corectitudinea limbii.
Textele eminesciene sunt produsul impactului cotidian al artistului
cu o realitate complexa. Marea majoritate a articolelor reprezintă
expresia unei ciocniri între propriile gânduri, idei, valori şi lumea în care
a trăit şi pe care a încercat s-o modeleze sau măcar s-o judece.

10. EMINESCU ȘI CARAGIALE

În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamațiune
al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani , un tânăr bine legat, cu
studiile întrerupte și pus pe căpătuială.
În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale,
Eminescu, se atașază de trupa lui de teatru . Văzând în el un copiator de
texte excelent, cu un scris impecabil, și iubitor de teatru, Costache
Caragiale îl angajază ca sufleor și copist la Teatrul Național.

62
 Soarta face ca acum să se întâlnească cei doi mari scriitori, Caragiale
și Mihai Eminescu.

I.L.Caragiale
Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vieții noastre
literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultură, aruncat
prea devreme în vâltoarea vieții e pus față în față cu un tânăr pribeag,
fugit de acasă, răzvrătit contra școalei și găsind timp, între munci
istovitoare, să-și înzestreze sufletul cu o comoară de cunoștințe.
Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investește în ochii
acestuia ca un tânăr de excepție. Eminescu îi apăruse frumos ca o
scluptură antică sau ca un sfânt hărăzit muceniciei. Cu un temperament
pasionant, cu alternanțe de euforie și tristețe ce-i caracteriza vârsta
adultă, rămâne impresionat de personalitatea lui.,,E prea frumos să fie
adevărat!” avea să exclame Caragiale mai târziu, aducându-și aminte de
întâlnire.
Și lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a părut a fi a unui
dandy îmbrăcat bine, cu multe cunoștințe literare, dar și un mare iubitor
de teatru. Acum în această sesiune teatrală dintre anii 1868 și 1869 s-a
înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament,
care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egală pasiune pentru
literatură.
Câte discuții s-au depănat între dânșii, în ceasurile lor libere,
petrecute laolaltă, între două spectacole, sau în dosul scenei, ne putem
închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al
lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar și de cultură.
Caragiale a fost martor și la la plecarea lui Eminescu la Viena,
însoțit de fratele său, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional
poate, dar nu mai sunt date care să ateste legăturile lor. Între timp

63
Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise și publicate
la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl laudă în ,,Direcția nouă”(1872),
punându-l imediat după Alecsandri. Să fi stârnit aceste succese ale
poetului invidia lui Caragiale?
În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în
București adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se
grăbește să-l cheme în redacție pe Caragiale, spunând că un altul mai bun
ca el nu există în tot Bucureștiul. Se vede treaba că Eminescu îi urmărea
mersul lui la ziarele „Claponul” și „Calendarul Claponului”sau la
„Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”,
„Național-liberarii” și „ Liberalii și conservatorii” nu au darul să atragă
atenția șefilor junimiști precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrâna
împreună cu cei doi la ziar, ne-a lăsat cele mai prețioase amintiri despre
atmosfera redacțională și despre prietenia dintre Eminescu și Caragiale.
Cu „Roma învinsă”, Caragiale pătrunde la Junimea. Cu talentul său
scenic, a prezentat junimiștilor piesa aproape jucată de el, mimând,
gesticulând și rostind apăsat vorbele, dând întietate graiului vorbit
asupra limbii literare. Cei trei puseseră la cale să scrie și o „ Gramatică”,
împărțindu-și rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa și
Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodată. Ca să învețe de la
Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gică-contra” tratând drept moftangii
pe Kant și pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevărate lecții
de filozofie. După ceasuri lungi în redacție ei se căutau și prin oraș,
izolându-se la nesfârșite taclale. Cei doi își câștigaseră întietatea și la
Junimea, unde, cu toate că erau cei mai tineri, își câștigaseră un adevărat
prestigiu prin precizia și fermitatea vederilor critice. Eminescu se
mulțumea cu încuviințarea lui Maiorescu și se bucura de admirația mută
a lui Caragiale, „Las’ c-a tăcut și hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune
că „era o plăcere nu numai pentru dânșii ci și pentru oricine care vedea
cum petrec împreună.”
La ziarul ,,Timpul”, Caragiale trăgea mâţa de coadă, lăsând beleaua
mai mult pe Eminescu şi Slavici.
După ce a participat câtva timp la şedinţele Junimii din Bucureşti, îşi
schimba atitudinea dintrodată şi-l atacă și pe Titu Maiorescu, care l-a
primit în casa lui şi l-a publicat în revistă. Ţine conferinţe împotriva-i,
deşi mai târziu l-a linguşit prin telegrame. Marele critic l-a
calificat ,,canalie” şi n-a mai vrut să aibă cu el decât relaţii,, literare”.
Caragiale era un,,graeculus” înfigăreţ şi foarte agil. Observând că
nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie şi pe Slavici în proză, el se
axează pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfătuit şi de Eminescu, care

64
văzuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic şi cinic”-cum îl
caracterizase Eminescu, se desfăşura în voie. Lipsit de scrupule,
persiflant, dărâmător de valori, indiferent la morală, zeflemist, negativist
din principiu, polemist redutabil, încrezut peste măsură în puterile lui,
Caragiale nu se putea să nu intre într-un conflict iremediabil cu
Eminescu, om de altă talie etică şi artistică.
Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a
sustras nişte acte compromiţătoare pentru Costake Roseti din sertarul
ziarisului Eminescu şi i le-a dat ,,andrisantului”. După opt zile de absenţă
din redacţie, Caragiale este numit inspector școlar cu 800 de lei pe lună
de către „andrisant”.
Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primăvara
anului 1878 până la mijlocul anului 1881, când a trebuit să părăsească
redacția, silit din motive pe care numai el le cunoaște. Istoriografia
literară ne vorbește și de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai
multe cauze, dar cea mai plauzibilă rămâne femeia care juca un rol dublu
pentru Eminescu, adică Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o
cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la
București. Femeia era frumoasă și atrăgea atenția bărbaților, mai ales lui
Caragiale care era un amorez tip Rică Venturiano. Ocazia se ivește
tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale
ca revizor școlar pe județele Neamț-Suceava în anul 1881 cade bine
dramaturgului care-și găsește consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamț,
fie la Iași. Cei doi au întreținut și o corespondență, dar Caragiale, fiind
un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Și nici
Veronica nu le-a păstrat pe-ale lui. Dacă le păstra poate posteritatea avea
să cunoască mult mai multe taine din relația lor.

Teiul lui Eminescu din Copou

65
 Numit revizor şcolar pe circumscripţia Neamţ-Suceava, I. L.
Caragiale o asaltează pe Veronica Micle, cu atenţiile lui de amorez şi
veştile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critică pe Mihai faţă de
ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de supărare cu
poetul. Scipione Bădescu îl pune în gardă pe Eminescu despre legăturile
lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamţ, legături fanteziste si exagerate
de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei şi l-a ascultat.
L-a rândul ei, i-a destăinuit şi ea secretul despre ,,boala” lui, ,,păcat”
pentru care Eminescu o iartă. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori
„într-un acces de gelozie!” față de Caragiale.Se spune că chiar ar fi vrut
să-l împuște cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.
Nu l-a iertat însă niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa şi i-a
cerut să restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scenă
dură se întâmplă chiar într-una din şedinţele Junimii, în casa
Kremnitzilor, de Crăciun, când cei doi scriitori se ceartă ca la uşa
cortului, ,,dimpotrivă Eminescu şi Caragiali certându-se unul cu
altul”( Maiorescu).
Veronica nu era disponibilă să facă,, prostia” de a se îndrăgosti de
Caragiale, Junimiştii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau această
dihonie, pentru a-l despărţi pe poet de femeia iubită, mai ales că
Eminescu îi propusese căsătoria. Titu Maiorescu merge mai departe şi
insinuează o intriga specifică lui Caragiale cum că dramaturgul ,,i-a
înşirat pe toţi prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care şi el înşuşi”.
Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare către Titu Maiorescu îl
caracteriza astfel pe Caragiale: Ce păcat că nu se poate face nimic dintr-
un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine și viața l-a tentat cu toate
prefăcătoriile și bunurile ei: a fost sărac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a
pierdut; o fi iubit probabil și o fi fost iubit, niciodată nu și-a uitat menirea,
pe care cel ce l-a zămislit se pare că i-a suflat-o la ureche, după ce l-a gătit,
zicându-i, cu un picior în spate:„„du-te să fii trivial!”
La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, străbate un
sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a făcut poetului.
Cu toată bârfa lumii, Eminescu a fost alături de Veronica până la
sfârşitul vieţii. O fotografie, descoperită recent, îl arată pe Eminescu
lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da
obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul
Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe.

66
 11. EMINESCU ȘI MACEDONSKI
Doi mari poeţi aflati într-o continuă luptă. Care să fie cauza,
Dumnezeu ştie. Să fie opoziţia dintre ,,Literatorul” si ,,Convorbirile literare”?
Sau faptul că junimiştii îl considerau un iremediabil ratat în ale poeziei, o
figură ciudată şi bizară, care aleargă după glorii pierdute. Dacă Macedonski
se deslănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii,
iritat de faptul că Alecsandri primise premiul Academiei, junimiştii ripostează,
prin pana lui Missir, deabia în 1883 printr-o recenzie distrugătoare la volumul
său de ,,Poezii”.

Macedonski vedea în Eminescu un exponent tipic al Junimii şi,

din această cauză, îl ataca mereu pe tema,,imperfecţiunilor formale”din
poezia lui. Cauzele conflictului de ordin personal dintre cei doi par a fi mult
mai vechi şi ele rămân necunoscute.
Se pare că Eminescu l-a atacat în ,,Timpul” în
articolul ,,Naţionalitate şi cosmopolitism’’(1881) şi că portretul satiric
eminescian din ,,Materialuri etnologice’’,1882, este al lui Macedonski. În orice
caz, Macedonski se plânge mereu de atacurile permanente ale ,,confratelui
Eminescu’’ în ,,Timpul’’. De altfel unele atacuri neînsemnate apăruseră din
1879 acuzându-l pe Macedonski de falsuri şi escrocherii în calitate de director
de prefectură la Silistra Nouă.
Nepotrivirile temperamentale dintre cei doi poeţi erau profunde
şi Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai întotdeauna disproporţionat în
raport cu cauza, neîmpiedicându-se în furia lui egocentrucă, de nici un
obstacol.
Greşeala lui fatală este în 1883, când Eminescu se îmbolnăveşte, şi
scrie nefericita epigramă ,,Un X pretins poet…” După publicarea epigramei,
un val de indignare publică se ridică împotriva lui, cu consecinţele cele mai
grave pentru viaţa şi opera lui. Deşi încearcă să se disculpe, toate ziarele
refuză să-l mai publice, excepţie făcând ,,Românul’’. Evenimentul ia aşa de
mari proporţii încât abonaţii refuză ,,Literatorul’’, societatea Literatorului se

67
destramă şi poetul este arătat pe stradă cu degetul ca un detractor al lui
Eminescu, expus oprobiului publicului. Deşi poezia lui era o noutate în lirica
românească, nimeni nu mai vrea s-o citească.
Văzând toate aceste manifestări, Macedonski, indignat, se
hotărăşte să plece la Paris. Poetul avea o solidă dotă din partea soţiei, Ana
Rallet, ce-i asigură un trai modest pe malurile Senei. Aici vrea să uite limba
română şi încearcă să se impuna ca poet de limbă franceză în ,,L’Elan
litteraere’’ din Liege şi în ,,Bulletin officiel de I’Academie des Muses
Santonnes’’.
Moartea lui Eminescu în 1889 pune capăt acestei lupte, dar
Macedonski rămâne pe viaţă cu acest mare stigmat care i-ă umbrit opera.

12. EMINESCU ȘI CLEOPATRA LECA-

POENARU
Izgonit din empireul inimii Mitei, unde de altfel nu avusese
niciodată loc, Mihai, cu sentimentele rătăcite şi răvăşite de focul dragostei
tartanice care părea că nu se stinsese definitiv pentru Veronica, găsise un
dulce narcotic sentimental, un paliativ de ultimă oră, în văduva disponibilă
din societatea pe care o frecventa atât în casa Kremnitzilor căt şi în cea a lui
Maiorescu, pe numele adevărat de fostă nevastă, de Cleopatra Leca-Poenaru.
Femeia semăna şi-n nume şi-n renume cu faimoasa regină a
Egiptului, cu care-i plăcea să se compare. Aluat din coca lui Caragiale,
verişoare lui primară, cum şi-o recomanda amicilor,- Cleopatra era înainte de
toate o frivolă.
Înaltă, solidă chiar, cu un corp atletic, bine pus la punct în
strânsorile dedesubturilor, Dalila nu era chiar de lepădat şi, bărbaţii, amatori
de şuiete, roiau pe lângă ea, atât pentru izul dulceag al glumelor ei, cât şi
pentru amorurile ei împărtăşite cu atâta nonşalanţă şi-n stânga şi-n drepata,
mai mult din instinct, căci de inimă nu putea fi vorba.
De altfel fostul ei soţ, căpitanul Poenaru, divorţase de ea
decurând tocmai dintr-un asemenea motiv- un flagrant delict amoros cu alt
bărbat în căminul conjugal- şi procesul devenise celebru în urbea
Bucureştiului, dând de furcă câţiva ani tribunaleler bucureştene. Apoi, nu
tocmai tânăra văduvioară, uitase repede cele întâmplate şi-şi juca rolul de
divă încontinuare, având în vedere că femeia era şi artistă.
În costum de amazoancă, umbla lala călărind pe un bidiviu pur-
sânge din herghelia regală pe la Loleşti şi Popânzăneşti-Romanaţi, pe moşiile
ei, pe care, rând pe rând, le păpase ca o crăiliceasă a Bucureştiului, la roata
norocului sau la cărţi cu fanti de tot felul.

68
 Şcolită prin Franţa în lupanarele Parisului sau pe la Viena,
femeia avea şi ceva cultură. Nepoată a pictorului Lecca, iubea arta şi pictura,
mergea la teatru, la concerte, la baluri şi la seratele literare ale lui Maiorescu.
Stătea mai mult pe la faimoasa Momuloaia, bunica lui Caragiale, care o
probozise cu numele de Cleo. Aici, probabil o cunoscuse Eminescu prin amicul
sau din acea perioadă, Caragiale, care i-o recomandase ca artista de teatru.
Cum poetul avea slăbiciunea artistelor de teatru, reflex al peregrinărilor lui cu
artiştii de teatru din trupele lui Fani Tardini şi Iorgu Caregiale, sau cu
artistele de la Teatru cel Mare din Viena, legase o oarecare amiciţie. Primele
discuţii probabil că fuseseră despre teatru, Eminescu o întrebase unde făcuse
teatru, cu cine arta dramatică, ce piese jucase, ce roluri îi plăcea, dacă-i
plăcuse Viena si Parisul…
Da, femeia fusese şi la Viena şi la Paris, văzuse de toate, se
cultivase, îi plăcuse totul, muzica Vienei, pădurile Vienei, Teatru cel Mare,
Opera, Cabareturile pariziene, pictorii timpului, depravarea dulce a oraşului
Soare.
Aşa se face că Eminescu îi face mai multe vizite pe strada Cometei,
mai ales iarna, devenind ,,un companion de crailic”, jucând rolul lui Donjuan.
Insemnarile lui despre femeie ne duc cu gândul la intimităţi ce nu se pot
povesti. ,,Lună, dulce-ai fost în acea plăcută, Sfântă noapte, când suspina
Cleopatra…Eşti tu cuminte, Cleopatra? Eşti o mizerabilă cochetă, Cleopatra!
Tu m-ai ucis moraliceşte. Mi-ai rupt șira spinării, m-ai dăşelat moraliceşte,
încât nu mai pot avea nicio bucurie în viaţă. Mi-e atât de frig în interiorul
inimii, sunt atât de bătrân, Dalilo…”
Despre noua achiziţie a lui Eminescu, primul aflase Maiorescu,
probabil chiar din gura femeii care i se lăudase, pentru că îi scria unui prieten
din Iaşi, ca să ajungă la urechile Veronicăi: ,, Eminescu, amorezat de doamna
Poenaru-Leca, găseşte în această doamnă cam corpolentă multă inspiraţie…”
Nici lui Mite nu-i convenea ,,noua achiziţie” Prietenul lui Maiorescu de la Iaşi,
pentru a afla lucruri mai concrete, se adresa Mitei. Femeia îi răspundea
răutăcios, persiflând pe poet: ,,Eminescu era pe de-a-ntregul disperat ieri… aş
spune că absenţa doamnei din inima lui ( n.n. probabil absenţa de la serate)
explică tristeţea lui. Bietul băiat! Cred că ea a răspuns la declaraţiile sale
printr-un hohot de râs si el, aşa se spune, nădăjduia să fie acceptat ca soţ”
Eminescu, detaşat de aceşti binevoitori, o ura şi-o incrimina pe
Cleopatra în versuri, comparând-o cu faimoasa Dalilă; acum era timpul când i
se năruiau definitiv planurile matrimoniale cu Veronica şi când boala se
cuibarea din ce în ce mai mult în corpul lui, instalându-se definitiv:,, Unde-s
şirurile clare din viaţă-mi să le pun?/ Ah! Organele-s sfărâmate şi maestrul e
nebun!”

69
 Nu-i mai rămăsese decăt consolarea: ,, Proştii se-nsoară
totdeauna, nebunii câteodată, înţeleptul nicicând. Dacă acesta o face, s-o faca
încai din comoditate şi în deplină ignoranţă că va fi înşelat de femeia lui.”
Ucenicul lui Schopenhauer începea să-şi urmeze maestrul…

13. BOALA LUI EMINESCU

Aici la Mărcuța a fost internat Eminescu

Boala lui Eminescu nu a venit din senin. Ființa poetului a rezistat

treizeci și trei de ani, fiind supusă incandescenței bolii și marilor
combustii ale muncii sale creatoare. Încă de la vârsta de 18 ani, pe când
era la Viena el era conștient că „nu mai poate fi fericit în viață”, stătea
zile întregi închis în casă, acuzând dureri de cap, de urechi, de stomac. La
Universitate din Berlin se plângea adesea de „dureri de genunchi ” Să fi

70
fost toate acestea rezultatul luesului matern de care vorbesc mai toți
apropiații săi ? Poetul își cunoștea boala, îi știa cauzele și-i studia efectele
asupra sa. Când doctorul Kremnitz, la un consult al lui Eminescu, căruia
îi apăruseră ulcere pe picioare, îi spune că n-are nimic, a făcut o mare
greșeală. Încă de acum trebuia sfătuit să ia măsuri preventive, adică o
dietă severă, fără abuz de tutun, cafea și alcool, fără surmenaj intelectual
etc. Nimic din toate astea nu i-a fost prescris și poetul a continuat să ducă
o viață dezordonată cu mâncare pe apucate, cu o muncă istovitoare, cu
nopți albe, cu exces de tutun, cafea și, când se ivea situația, și cu alcool.
Între 21 ianuarie și 11 februarie 1883 doctorul Kremnitz, la
recomandarea lui Titu Maiorescu, îl internează la Spitalui Brâncovenesc,
fără mari rezultate. Poetul simșea că ceva nu e în regulă cu el, cu o mare
scârbă de viață striga în poeziile sale că „organele-s sfărâmate și maestrul
e nebun”.

Sanatorul Oberdobling

Anu 1883 a fost fatal pentru poet. Simțind că nu mai poate sta în
singurătate, se mută la Ioan Slavici, întemeindu-se pe prietenia lui. Slavici
îl înștiințeazî pe Maiorescu că mihai Eminescu are „manifestări ciudate”.
Pe 5 iunie pe o caniculă îngrozitoare, când Mihai Eminescu pleacă
la Iași la sărbătoarea dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare, el se manifestă
și mai ciudat. Nu-și mai citește „Doina”, iar în bojdeuca lui Creangă a
scos un revorvel, spunându-i gazdei, la culcare, că i-e frică de „canalia
liberară”

71
 Titu Maiorescu

Venind la București, boala se accentuează. Maiorescu chiar notează

în Însemnările lui zilnice pe data de 23 iunie 1883 : „ Și Eminescu, care
devine din ce în ce mai alienat.” Fără a lua vreo măsură cu el, Constantin
Simțion îl antrenează la băutură pe 25 iunie, chefuind până la miezul
nopții, făcând rămășaguri aiuritoare. Acum intră în conflict și cu gazda,
soția lui Slavici, pentru comportamentul lui ciudat, care striga, vorbea
singur, se plimba prin cameră. Ceea ce o face pe Ecaterina Magyarossy să
scrie lui Maiorescu : „D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă
scap de el, căci e foarte rău.” Pe 28 iunie 1883 Eminescu este închis la
stabilimentul băilor, încuindu-se pe dinăuntru. „Am fost siliți să-l
îmbrăcăm în camisonul de forță și astfel l-am condus la Institutul
Caritatea...” ( T. Maiorescu). Filmul bolii lui Eminescu acum ia forme
paroxistice. De la medici psihiatri până la eminescologi de ocazie și-au dat
cu părerea despre boala lui Eminescu. Unii au politizat-o de-abinelea
punând-o în legătură cu conspirația masonică și cu poliția hamsburgică
care au vrut să-l termine pe poet pentru atitudinea lui politică și pentru
articolele pe care le scria în Timpul, care erau un fel de pericol pentru
Imperiu. Să fi fost toți prietenii lui Eminescu și doctorii care l-au
consultat un fel de conspiratori secreți ai poliției hamsburgice ? Nu-mi
vine a crede. Eminescu putea să fie înlocuit de la Timpul și să i se închidă
gura și altfel, nu neapărat făcându-l nebun.
La 5 iulie 1883 doctorul Șuțu elibera un certificat medical cu
următorul diagnostic : „Subsemnatul doctor în medicină attest că d-l
Eminescu adus în căutarea Institutului Caritatea din București la 28
iunie 1883 de către Onor Prefectura Capitalei este atins de alienație
mintală în formă „manie acută”, stare care reclamă o căutare serioasă în
un stabiliment special.” Tratamentul doctorului Șuțu s-a dovedit
ineficace, fiind un tratament empiric. De-abia în toamnă pe 2 noiembrie
1883, un prieten al lui, Chibici, fost coleg de școală, pleacă cu Eminescu la
Viena și-l internează la sanatoriul Obersteiner de la Ober-Dobling de

72
lângă Viena. Boala lui Eminescu pricinuiește un mare rău și tatălui său,
care-i grăbește sfârșitul pe 8 februarie 1884, iar pe 7 martie 1884 la
Ipotești moare și fratele său, Niculae, care s-a sinucis „prin împușcare”.
La acest sanatoriu Eminescu pare a se simți mai bine. Dieta severă
și tratamentul clinic, aplicat de doctori, restabilesc starea bolnavului.
Acum Eminescu se interesează de lada de manuscrise și de viitorul lui.
După ce iese din sanatoriu, Chibici face o excursie cu el prin Italia, care
nu i-a fost de bun augur. El voia să vină acasă la „mămăliga
strămoșească”. Cum prezența sărbătorilor de Crăciun se apropia, Titu
Maiorescu se grăbea să scape de poet, trimițându-l la Iași ca bibliotecar
al Universității cu un salariu de 289 de franci „care se vor realiza din
cotizații”. Acest lucru nu se realizează, este numit subbibliotecar de
formă, așteaptă un post de revizor care nu mai vine.
Boala își urmează cursul inexorabil. Știrile din anii agoniei ieșene
sunt triste. Acum abcesele picioarelor supurau, făceau cruste și-i
produceau mâncărimi de nesuportat. La 1 august 1885 pleacă la Limanul
de lângă Odesa unde stă cca două săptămâni, fiind renumit pentru
nămolul lui care făcea minuni.
Întors de la Odesa, poetul îți reia viața la Iași, mutându-se dintr-o
locuință în alta, ca subbibliotecar „liberează cărți fără să le noteze în
registru, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți”
(Miron Pompiliu)

Prima ediție Eminescu

Eminescu devine agresiv pe stradă, necontrolat în atitudini, și este

internat la bolnița de la Neamțu între 9 noiembrie și 9 aprilie 1887, unde

73
este supus unui tratament empiric pentru liniștire. Pentru moment își
revine iarăși și este luat la Botoșani de sora lui, Henrieta. Acum se
inițiază „liste de subscripție” pentru poet iar Henrieta anunța că poetul se
simte mai bine.
Pe 12 aprilie 1888 Veronica Micle vine la Botoșani, îl rupe pe
Eminescu de Henrieta, împotriva voinței ei, și-l duce la București, cu
scopul de a fi sub controlul ei și al medicilor. Interesant că acum
Eminescu participă la spectacole de teatru, se plimbă pe stradă cu
Veronica și cu alți amici, cum ar fi alexandru Vlahuță. Într-o fotografie
descoperită recent, unde sunt mai mulți artiști, elevi și scriitori, poetul se
află în spate lângă Veronica Micle și Vlahuță. În față ecranul fotografiei
este ocupat de Caragiale care se duielează cu un mare artist.

Sanatoriul Caritas

74
 14. SFÂRŞITUL POEȚILOR
-

Masca mortuară a lui Eminescu

În noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, spre zorii zilei( după unii la
orele 4), firul vieţii poetului Mihai Eminescu s-a rupt, nefiind asistat nici de
medici, nici de familie, la sanatoriul Caritas din Bucureşti. Moartea s-a produs
în somn, după o scurtă luciditate, când poetul raportase tânguitor doctorului
de gardă, prin vizeta uşii de metal, că se simte năruit. Medicul l-a sfătuit să se
culce, după ce i-a dat un pahar cu lapte.
Pe 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea
poetului. Corpul neînsufleţit al poetului a fost adus la biserica Sfântul
Gheorghe cel Nou. La orele 16,30 s-a cântat prohodirea de către un sobor de
preoţi în frunte cu preotul Bărcănescu, ,,în al cărui cântec se vedea durerea
pentru pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni”. Lăcaşul bisericii, curtea
şi împrejurimile erau înţesate de lume: ziarişti, intelectuali, profesori, studenţi,
orăşeni, etc. O durere cumplită cuprinsese întreaga adunare. Corpul poetului
era întins pe catafalc, avea ,,mustaţa neagră şi barba neagră şi puţin
crescută”, ,,…capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învelite într-un bandaj
negru”

75
 Mormântul lui eminescu
Catafalcul era înconjurat de coroanele ziarelor ,,Naţionalul”
şi ,,Constituţionalul”, a revistei ,,Fântâna Blanduziei”, trimisă de tinerii
redactori, a Academiei Române, a societăţii ,, Tinerimea română”, a societăţii
universitare,,Unirea”, iar în partea dinspre altar o imensă coroana a Pesei şi
la capul lui pe pânza neagră volumul lui de ,,Poezii”.
Cuvântarea de adio trebuia ţinută de Laurian ,în numele
prieteniei gazetăreşti, dar, pentru că n-a venit la timp, cuvântul a fost rostit de
Grigore Ventura, prim redactor la ,,Adevărul”. Trecem pe lângă acest disurs
improvizat care-i elogia opera, amintind doar frazele: ,,Acel ce zace aici
înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nici noi
conservatorii, nici junimiştii, nici liberalii n-au dreptul a revendica pe
Eminescu, ca fiind numai al lor”

De la biserică, cortegiul pleacă spre cimitirul Bellu pe următorul

traseu, urmat de o mare de oameni: Universitate-Calea Victoriei-a coborât pe
Calea Rahovei, a urcat câmpia Filaretului şi pe Calea Şerban Vodă către
Cimitirul Bellu. Nu a rămas nicio fotografie a înmormântării, singurul
document care a fixat în tuş evenimentul a fost un desen al lui Jiquidi-tatăl, în
momentul opririi cortegiului în faţa Universităţii. În imediata apropiere a
dricului tras de cai se observă mergând pe jos Mihail Kogălniceanu, Toderiţă
Roseti( fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, gazetarul
Grigore Ventura, Traian Demetrescu, nedespărţitul prieten, Alexandru
Chibici- Râvneanu, doctorul Ion Neagoe, tineri studenţi, intelectuali, profesori

76
universitari, elevi, orăşeni. În faţa statuilor lui Eliade Rădulescu şi Mihai
Viteazu sunt înfăţişaţi numeroşi elevi şi studenţi cu capul descoperit, aduşi de
dascalii lor.
În faţa Universităţii profesorul Dimitrie August Laurian a ţinut o
cuvântare care a omagiat în cuvinte vibrante viaţa poetului, după care a luat
cuvântul Gheorghe Calmuschi, un student botoşenean. Profund mişcat,
Calmuschi s-a adresat direct poetului cu un discurs vibrant cu o voce tânguită,
înecat în lacrimi, amintind de toate suferinţele poetului. După impresionanta
lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârnise un murmur de
admiraţie în toată mulţimea. Studentul vorbise ca un adevărat orator.
În timp ce convoiul mortuar urca dealul Filaretului, se făcuse
aproape seară. Începuse o bură de ploaie măruntă, semn că şi cerul vărsa
lacrimile lui la durerea morţii poetului. Undeva spre apus, soarele, printre
nouri, îşi arunca ultimele raze roşietice peste cimitirul Bellu. .Ajunşi pe aleea
înmormqntării, au pus sicriul jos, şi după o scurtă slujbă, ă vorbit doctorul
Neagoe, unul dintre foştii prieteni de pe vremea studenţiei de la Viena,
aducându-i un ultim omagiu.
Studenţi Şcolii Normale, şase la număr, au luat pe umere sicriul
şi l-au dus lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei l-au
coborât uşor în hăul pământului. Maiorescu cu câţiva prieteni au aruncat
primii bolovani care au sunat straniu peste cutia de brad, care-i purta
rămaşiţele pământeşti ale poetului.
Aşa s-au terminat ultimele clipe legate de viaţa poetului.
Ca o ironie ă sorţii, înmormântarea poetului fusese făcută cu
cheltuială din chetă publică. Iată şi lista contribuabililor:
T. Maiorescu……….100 lei;
Alexandru Djuvara…60 lei;
J. I. Socecu…………40 lei;
Teodor Rosetti……..60 lei;
Dr. Neagoe…………40 lei;
D. Cepescu…………20 lei;
Ioan Colţescu………20 lei;
Profesor Mândreanu 20 lei;
Dr. Mihaiu…………10 lei;
Kogălniceanu…….120 lei- în dreptul lui nu este explicaţia daca i-
ă plătit . Dr. C. Felix…………20 lei
Total………………..390 lei; deci Kogalniceanu ( marele
Kogălniceanu !) nu a plătit!

77
 ,,Să doarmă în pace necăjitul suflet, avea să-i ureze fostul său
prieten, Caragiale, care se simţea vinovat pentru şicanele sentimentale pe care
i le provocase- Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana.”
În urma mulţimii care l-a însoţit până la mormânt, o trăsură
închisă îi uma calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din
spate. Prezenţa ei fusese foarte discretă atât la biserică cât şi la mormânt. Ştia
că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare.
Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a aşteptat până s-ă retras lumea şi,
singură, în faţa reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de
zile , se vor întânli pe meleagurile veşniciei, va fi şi ea lângă el. Timp de două
săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui şi-i punea câte-o floare pe
pământul reavăn.
De altfel, ştiindu-l foarte bolnav, Veronica Micle în anul 1887 se
mută la Bucureşti cu dorinţa de a-l ajuta şi de a fi lângă el. Prin aprilie 1888 se
repezise la Botoşani şi-l convinsese pe poet să vină la Bucureşti. Îşi măritase
fetele şi acum avea timp destul să se ocupe de sănătatea lui. De multe ori erau
văzuţi împreună în lumea artiştilor, la teatru sau la alte spectacole. Există şi o
fotografie cu ei amândoi în mijlocul artiştilor de la teatru. Din păcate
Eminescu n-a ascultat-o şi şi-a grăbit moartea. Curios că exact în noaptea
când a murit el, a avut un vis urât, s-a sculat şi Veronica Micle i-ă închinat o
poezie, prevestind marea catastrofă:,, Raze de lună-Lui” ,,Ce n-ar da un mort
din groapă pentr-un răsărit de lună!
Ai zis tu şi eu atuncia, când pe-a dorului aripe,
Duşi de al iubirii farmec,- privind cerul împreună-
Noi visam eternitatea în durata unei clipe”
……………………………………………
,, Gândeşte-te, îi scria ea Măndicăi, de un an de zile n-am mai
făcut un vers cât de infim şi în noaptea aceea m-au cuprins un fel de friguri şi
în 20 de minute a fost făcută.”
Acum şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la
Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie,
strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este
corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de
valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas
la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit,
de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o
mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu”
După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a
plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea
poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui,

78
urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta
de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa
până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia
Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere
lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile
stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin
codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile
rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui pe tema morţii şi
acum versifica şi ea pe aceeaşi temă:
,,O moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm,
Să dorm pe veci”

Mormântul Veronicăi Micle

Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o

compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-ă venit
rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în
iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o
părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată
de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus
că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. Şi-a
adus aminte de drogurile aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei

79
Gârbea, care era farmacist, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de
arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială.
Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede la
chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi
cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după
multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face..
La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele
mânăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a
răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui
Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…
Luceafărul de ziuă cu ochi de strigoi privea din alte lumi pe
fereastră chipul iubitei, plecată si ea spre depărtările astrale să se întâlnească
cu poetul. Şi din lumea lui, repeta blestemul:
,,Nici cenuşa noastră-n lume,
Scumpo, nu s-o întâlni!’
Şi asa s-a împinit blestemul, Veronica a fost înmormantată de
mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale
vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii.
Dar din dragoste lor a rămas legenda care va dăinui cât lumea.
Visez mereu o statuie a dragostei şlefuită din piatră care să eternizeze
dragostea în figurile îmbrăţişate ale celor doi poeţi, cu titlul pus de
Perpessicius, care şi-ă pierdut vederea pe manucrisele poetului: Martirii lui
Eros.

80
 15. FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU

În ciuda personalităţii de care s-a bucurat în contemporaneitate,

Eminescu s-a lăsat greu fotografiat. Nu i-a plăcut să-şi expună corpul
ochiului fotografic curios. El a fost conştient că o fotografie rămâne peste
veacuri şi era foarte atent la ţinută, atunci când a fost obligat să se
fotografieze. Aşa se face că de la el nu ne-au rămas decât patru fotografii
bust şi două în grup: una ca elev la Cernăuti si alta, spre sfârşitul vieţii

împreuna cu o grupă de actori la Bucureşti.

Întâia fotografie care ni s-a păstrat este cea luciferiana din anul 1869,
făcută la Praga, la 19 ani. Ajuns la Praga cu părinţii, a fost găzduit la fratele
său Şerban, care locuia aici, cu gândul de a urma cursurile Universităţii
Caroline, a doua ca reputaţie din Imperiul Austro-Ungar, după Viena. Ca să
se încrie i s-a cerut o fotografie pentru dosar. Un funcţiopnar scrupulos al
Universităţii i-a respins cererea de înscriere pe motiv că documentul de
absolvire a liceului nu era în regulă. La întrebarea:,, Denumirea şcolii în
care studentul a urmat ultimul trimestru?” din formular, Eminescu a
răspuns: ,,Scoală particulară din Bucureşti!”. Dacă Universitatea din Praga
l-a respins, cea de la Viena a trecut cu vederea această inadvertenţă. După
cele 11 zile petrecute la Praga, Eminescu a plecat spre Viena. Fotografia a
fost executată de Ian Tomas din Praga care locuia pe strada Vaclavska.
Poetul a făcut 6 fotografii: trei ovale şi trei dreptunghiulare, în sepia, carte
poştală. Nu ştim care a fost viitorul celor şase exemplare. Bănuim că una a
rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost
făcuta cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de
Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, sta scris: ,,Fotografie dată
de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.”
Fotografia a fost donată Asociaţiei Astra din Sibiu de E.Hodoş. Probabil că
şi celelalte exemplare au fost făcute cadou colegilor sau familiei, dar ele nu s-
au mai păstrat.

81
 Preferinţa oamenilor şi a admiratorilor lui Eminescu se îndreapţă către
această fotografie. Tomas n-a fost un fotograf celebru dar a ştiut să reflecte
subiectivitatea prin privirea studiată care a trecut dincolo de obiectiv, fapt
ce a favorizat cele mai variate interpretări. Această fotografie este singura
care a făcut carieră. Chipul imagologic al poetului a avut ca model acesta
fotografie. Figura lui s-a identificat cu efigia poetului naţional, cu poezia sa,
şi chiar cu întregul romantism european. La o statistica putem spune că
fotografia a ajuns la peste un miliard de exemplare.

A doua fotografie a fost cerută de Junimea pentru alcătuirea unui

album în anul 1883. Eminescu ripostează prin Slavici că n-are bani pentru
aşa ceva. ,,Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă
la bărbier să se radă. La Boheme roumanie.”( Maiorescu)
Fotografia este executată la Bucureşti în atelierul lui Franz Duchek şi ea
figurează în al doilea tablou al Societăţii Junimea şi în volumul de poezii din
anul 1884 ale lui Eminescu. Portretul lui Duschek pentru albumul Junimii a
fost considerat,, cea mai credincioasă icoană a lui” Fotografia este reprodusă
în ediţia princeps 1883 a poeziiloe eminesciene si pe prima pagină de doliu
a ,,Familiei” ,,Subtiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală” (G.
Călinescu), portretul va fi valorificat si în arta plastică de artişti.

82
 A treia fotografie are o istorioara ceva mai ciudată. Îi dăm cuvântul lui
A.C. Cuza pentru a ne povesti: ,,În sfârşit, într-o zi,vara,(1884), profitând de
bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe
Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu şi aşa,
îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul
de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr.42 unde a consimtit a se
fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună.
După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, cee ce nu
puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil” Fotografia apare
întradevăr în costumul lui alb, cu papion, chică şi mustaţă. Ochii s-au retras
în fundul capului şi privirea pare pierdută. Era imediat după crunta boala
care pusese stăpânire pe el.

A patra fotografie şi ultima, executată de Jean Bieling în noiembrie,

anul 1887, la Botoşani, a fost, în acea perioadă, cea mai răspândită, după
moartea poetului. Fotografia s-a făcut la stăruinţele surorii sale, Aglaia,
venită împreună cu soţul de la Cernăuţi la Botoşani unde era şi Eminescu,
bolnav, în casele Henrietei. Portretul a fost cerut cu insistenţă si de Cornelia
Emilian din Iaşi, o binefăcătoare a poetului si a Henrietei. La 20 noiembrie
1887, Henrieta scria într-o scrisoare către Cornelia Emilian: ,,Fotografia lui
Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat 15 franci, una lui Moţoc (n.n.
preşedintele societăţii Eminescu de la liceul Matei Basarab, căruia poetul îi
luase apărarea în Timpul -15-18 martie) care a cerut-o telegrafic, una matale
şi una pentru noi” Tot în acest timp Eminescu, pentru a-şi arăta
recunoştinţa pentru ajutorul dat, îi scria Corneliei Emilian: ,, Astăzi,
simţindu-mă bine, Vă satisfac dorinţa de a va trimite fotografia cerută de
mult timp”. Fotografia convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu
era considerat filozoful pesimist, mort nebun, în mizerie. Aici are o figură
stinsă, obosită, de bolnav. Ion Scurtu ne spune că,, fotografia îl nedreptăţeşte
pe poet şi a falsificat în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui

83
Eminescu” ,,Masca nietzcheeană pustiită, cu ochii înfundati şi stătuţi” nu
mai corespunde figurii ideale consacrate.
Desigur că nu sunt numai acestea. Multe s-au pierdut. Mărturii
credibile venite de la prieteni atestă existenţa altor fotografii, ulterior
pierdute. Augustin Z.N.Pop arată că,, În albumul de fotografii al Veronicăi
Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul lui
curant” De asemeni Slavici susţine că a văzut şi reţinut din albumul
Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant de la
Odesa. În acelaşi album s-a aflat şi o fotografie din aprilie 1888 a lui
Eminescu , la Botoşani, lângă poetesă. Slavici susţine că Virginia Gruber i-ar
fi dăruit-o lui în 1894, dar din păcate s-a pierdut.

Un portret fals publicat de G. Călinescu în ,,Viaţa lui

Eminescu” ,,Eminescu la 16 ani”, a fost contestat de Al. Piru si Şerban
Cioculescu. Fotografia cu pricina este a actorului botoşenean Ion Bălănescu
şi este provenită din albumul de familie al lui Iacob Negruzzi, înfăţişând un
bărbat matur, cu mustaţă, în costum de călărie, sprijinindu-se pe o piesă de
mobilier. Rămâne un mister fotografiea în care poetul stă în picioare
rezemat de un scaun, pe care eu nu o identific cu Eminescu.

Două fotografii făcute în colectiv sunt ca un arc peste timp în viaţa

poetului. Una este făcută la intrare în viaţă în 1866 la Cernăuţi cu clasa lui şi
alta în 1888, cu un an înainte de a muri.

84
 Dacă în prima fotografie vedem un adolescent plin de viaţă în rândul al
doilea, în a doua fotografie avem un Eminescu blazat, aşezat în spate în
picioare între Veronica Micle şi Vlahuţă.
Această a doua fotografie, descoperită recent, pare să fie făcută lângă
Dâmboviţa în faţa unui parapet metalic. În fundal se vede Hanul lui Maniuc
(vechiul Hotel Dacia), în dreapta biserica Sf. Ioan. Vechiul Hotel Dacia
găzduia în acel timp o sală de spectacole. Fotografia a aparţinut lui Nicolae
Soreanu, un tânăr actor, care i-a dăruit-o lui Nicolae Teodorescu, ucenicul
tipogaf care făcea afişe pentru teatru. Fiul său, Teodorescu N. Pantelimon a
transmis-o nepotului sau şi aşa a ajuns fotografia până la noi.
Nicolae Soreanu a dat explicaţii despre personajele din fotografie, care
s-au transmis până la noi.
Mihai Eminescu este în dreapta sus, purtând pe cap o pălărie şi având
mustăţi proeminente. În anul 1888 poetul se afla în Bucureşti, la rugăminţile
Veronicăi, care-l furase de la Henrieta din Botoşani.

Eminescu îşi reluase activitatea de ziarist, mergea la teatru şi era văzut

prin cafenele cu prietenii. În dreapta poetului se află Veronica Micle care
purta o pălă rie vieneză cu panglică, iar în stqnga poetului era Vlahuţă. Încă
din 1887 Veronica se mutase la Bucureşti, trăgqnd totuşi nădejde la o

85
mezalianţă cu poetul. Şi ea participa la spectacole şi la întrunirile mondene.
Fie ieşi seră de la un spectacol, fie de la o întrunire, şi toţi se hotărâseră sa
facă o fotografie impreună.
În primul plan se află I.L. Caragiale cu capul descoperit, duelându-se cu
bastonul lui Ştefan Iulian, actor la Teatrul Naţional. Între ei este studentul
Iancu brezeanu, viitorul actor care a jucat rolul memorabil al cetăţeanului
turmentat şi Ion din ,,Năpasta”
În fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu, artista atât de iubită de
Veronica Micle, căreia i-a închinat şi o poezie.

16. Îl mai iubesc tinerii pe Eminescu ?

Într-un sondaj ad-hoc făcut pe cca 25 de tineri cu întrebarea dacă
îl iubesc pe Eminescu am constatat că aproape jumătate mi-au spus că
Eminescu nu mai este în atenția lor. De ce ?- i-am întrebat. Răspunsurile
au fost variate. Eminescu este depășit, epoca romantismului s-a dus
demult. Ne-am cantonat în Eminescu, cu nefericirea lui, cu iubirile lui
neîmplinite. Veronica Micle nu mai e iubita ideală care se sacrifică pentru
iubit. Dacă vrem să întinerim poezia postmodernistă, ziceau ei, trebuie să
ieșim din Eminescu. Acum sunt alte timpuri, avem televiziuni, internet, o
viață care se desfășoară tumultos, iubitele nu mai au mirosul romantic al
secolului trecut, e la modă sexul cu toate capriciile lui, s-a dus moda
domnișoarelor de pension, moda tinerilor don juani care tremurau pe la
ferestrele desdemonei și-i făceau declarații de dragoste în versuri.
Bine, bine, dar numai aceste elemente vă fac să nu-l mai iubiți ?
Poeziile lui de dragoste sunt unice, versurile lui au sclipirea aurului și a
marmorei șlefuită până la perfecțiune, el a fost și este și astăzi marele
poet care a trasat noi direcții în literatură, (poezia modernă începe cu
Eminescu), un mare ziarist, un mare filozof, un mare patriot. Tăcere.
„Poezia lui s-a zaharisit.”- îmi răspunde cineva. „Ai citit această
poezie ?”-l-am întrebat. „Spune-mi cîteva versuri din Eminescu !” Tot
tăcere. Generații întregi au știut poezia lui pe dinafară, au recitat-o cu o
pasiune înrobitoare : Sadoveanu, Vlahuță, Ibrăileanu, Iorga,
Călinescu ,Noica, Petru Creția, Rosa Del Conte etc. Perpessicius și-a
pierdut vederea pe manuscrisele lui, Augustin Z.N. Pop și-a ruinat averea
umblând după o frântură de Eminescu.
Sunteți superficiali, dragi tineri ! Nu mai citiți, nu vă mai aplecați
pe carte cu pasiunea omului studios. Vă lipsesc lecturile fundamentale, vă
lipsește dragostea față de lectură, pasiunea cărții. Sufletul vostru este

86
furat de sclipirile clipei. Faceți orice ca să ajungeți scavul banului, care vă
înrobește, vreți mașini, locuințe spațioase, visați la mari averi . Dar uitați
un lucru : sufletul. Bogăția voastră cea mare, sufletul, este ruină. Tot
fugind după himere, vă treziți la bătrânețe cu vânarea de vânt, vorba
ecleziastului.
Trebuie să știți că Eminescu nu este cel despre care vorbiți voi. Nu
vreau să spun cuvinte mari despre el. Mai bine citiți-l și răscitiți-l și aveți
să-l descoperiți cu tot farmecul lui. Eminescu vă va mângâia în clipele
voastre de nefericire, Eminescu vă va trezi la viață, Eminescu va trezi în
voi dragoste față de țară, acel patriotism mult hulit de voi, Eminescu vă
va pune pe gânduri cu întrebările lui despre viață, vă va încânta cu
poezia lui filozofică, cu poezia lui de dragoste, vă va deschide ochii cu
articolele lui din ziarul Timpul, articole care au și astăzi aceeași valoare.
Ascultați glasu lui în poezia „Numai poetul” :
„Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
......................................
Numai poetul,
Ca paseri ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului
În ramurile gândului,
În sfintele lunci
Unde paseri ca el
Se-ntrec în cântări.”

87
 17 .Ultima mărturie a unei iubiri fără egal

Eminescu acceptă să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea

de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o obsedase pe
Veronica ani buni. În aprilie 1888, la Botoşani, ea se fotografiază cu
Eminescu, după cum spune Slavici. Pe una din fotografiile mai vechi ale
poetului, iubita sa îi aşternea o sublimă poezie, care începea astfel:
“Mă pierd uitându-mă la tine; Cuprinsă ca de-un farmec sfânt….” (“La un
portret”)
În acelaşi an, 1888, Harieta, sora poetului, cerea lui Eminescu să se pozeze
la Bucureşti, mărturisind că, neprimind portretul cerut, i-a dăruit Corneliei
Emilian chiar fotografia luciferiană a lui Eminescu, făcută la 19 ani. În acest
fel, poetul încerca să suplinească lipsa pozelor atât de mult clamată de sora
rămasă singură la Botoşani.
Aceasta este, în câteva cuvinte, legenda ţesută pe marginea fotografiei.
Ea este un document excepţional, din care se înţelege că, în vara-toamna
anului 1888, Eminescu şi Veronica se aflau în compania artiştilor Teatrului
Naţional, fotografiindu-se alături de ei, erau solidari cu necazurile şi
suferinţele acestora.
În faţa unui destin ce avea să ducă în neant existenţele zbuciumate ale

88
tragicilor îndrăgostiţi, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a
unei iubiri fără egal

MITUL EMINESCU SAU DE LA OM LA GENIU

Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. El a început să se

prefigureze cu ultimii ani ai vieții și primii ani de după moarte,
substituindu-se figurii poetului mitul „tânărului geniu” (das junge
Genie), de origine romantică germană.
Romantismul a fost deosebit de productiv la capitolul mituri.
Geneza mitului „das junge Genie” a urmat schema constituirii altor
mituri romantice. Născut în Germania la finele secolului al-XVIII-lea,
figura „tânărului geniu” s-a transformat spontan, fără nicio reticiență,
pe teritoriul spiritual românesc. Eminescu a fost o figură ideală pentru
a o întrupa. Nu încape îndoiala că transmutația s-a făcut prin
ștergerea trăsăturilor concrete și prin adoptarea tacită a modelului
constituit. Căpătând forță autonomă, figura eminesciană s-a
abstractizat, depășind marginile istorice. Mitologizarea s-a făcut prin
trecerea în umbră a detaliului și prin aspirația spre arhetip. Novalis și
Kleist ne par exemplele celebre în acest sens. Descriind
personalitatea geniului, Schopenhauer fixază în cadrele stabilite o
realitate fluctuantă care era la modă. Mitologizarea descinde direct
din viziunea Sturm und Drang-ului, obsedată de cuvântul Myth, care
doar el conferea eternitate artei. Numai participarea la mit, arta și în
special literatura iese din efemer. Propoziția lui Schlegel „Durch den
Mythos wird die Poezie eben so unendlich” călăuzește generația sa,
căpătând forme doctrinare în „Introducera în estetică” a lui Jean Paul,
unde mitul comandă poezia și estetica. Poezia ce-și revendică o
asemenea origine nu mai este considerată o simplă artă ci o
modalitate de punere în contact cu Divinitatea.
Trăsăturile specifice ale acestui mit romantic sunt următoarele :
1. Viața scurtă, curmată brusc, în plină tinerețe, de o forță
brutală și oarbă, impasibilă de ocult. Așa s-a întâmplat și la Eminescu,
dar exemple tipice ne oferă și Novalis, Kleist sau von Platen etc.
„Tânărul geniu” este predestinat morții timpurii, condiționat și fascinat
de moarte. Dorul de moarte al poetului Eminescu capătă valențe
sfâșietoare în unele poezii. Vârsta lui Cristos de 33 de ani nu trece
nici ea neobservată, devenind o componentă a mitului în măsura în
care poate fi asimilată cu a „tânărului geniu”, ca sacrificiu solemn pe
altarul artei. E o întâmplare sau o coincidență că și pe Eminescu la

89
33 de ani îl lovește dramatica boală la aceeași vârstă ca a
Mântuitorului ?
2. Finalul vieții întunecat de nebunie, pierderea facultăților
primordiale-inteligența și rătăcirea în neant, lovitura pe care o dă
geniului se dovedește uneori extrem de crudă.Dau numai ca exemplu
procesul-verbal din fatidica seară de 28 iunie 1883, când Eminescu a
înnebunit :
"PROCES-VERBAL. Douăzeci şi opt iunie, orele 7 seara, anul 1883.

Noi C.N. Nicolescu comisarul secţiei 18 din Capitală fiind informat de D.D.
Ocăşeanu şi V. Siderescu, că amicul lor dl. Mihail Eminescu, redactorul
ziarului Timpul ar fi fost atins de alienaţie mintală, că s-au dus la
stabilimentul de băi din Str. Poliţiei, nr. 4, de acum 8 ore şi că încuindu-se
în baie, pe dinăuntru, refuză să deschidă,
Constatăm că la moment am mers la localitate, în str. Poliţiei, nr. 4, la
stabilimentul de băi al casei Mitraşevski, unde am fost informat de oamenii
de serviciu, că un domn, se află închis în camera nr. 17 şi că le-a cerut 10
ouă crude."(Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare
la biografia lui Eminescu, Editura Eminescu, 1983)”

Maladia mentală îl atinge și pe Hoffmann, pe Holderlin, pe

muzicianul Kreisler etc, boala fiind văzută de romantici drept un mijloc
de cunoaștere, de perfecționare interioară. Marele Goethe zicea :
„Numesc clasic ceea ce este sănătos și romantic ceea ce este
bolnav”.

Boala lui Eminescu pare și ea înscrisă în astre, așteptată ca un

fel de mântuire, atât de către el cât și de prieteni. „...lovit în iunie
1883 de izbucnirea nebuniei, al cărui germen era din naștere ( ?)”,
fraza lui Maiorescu atestă, la data scrierii ei, convingerea comună.
3. Imaginea fizică angelică. Portretul fascinant care iese din
zodia accidentului pentru a se plasa în cea a trăsăturii obligatorii.
Portretul geniului nu numai că e „frumos” după frumusețile
canoanelor masculine comune, dar el va fi și fascinant în mod
inexplicabil. Figura sa astrală are un interior neobișnuit și frapează de
la primul contact. Vă amintiți de șocul pe care i-l provoacă lui
Caragiale figura lui Eminescu la prima vedere ? Apoi de fascinația cu
care-l privea Slavici sau Iacob Negruzzi?

90
 4.Universalitatea și proteismul preocupărilor, „tânărul
Geniu ”refăcând idealul renascentist al lui Uomo universale. Totul
realizându-se cu febrilitate și fără măsură, în ritmul incredibil al unei
vieți scurte și epuizante, aspirația spre universalitate ia mai de grabă
forma unei schizofrenii creatoare programate. Varietatea remarcabilă
a preocupărilor eminesciene de la matematici până la filozofie, de la
istorie la anatomie etc fac din el un Uomo universale.

5. Ocultismul și esoterismul ca doctrine complementare ale

geniului. Punctul cel mai îndepărtata al ocultismului îl reprezintă
Egiptul antic. În opera lui Eminescu își face apariția ocultismul sub
formele sale primitive și directe. (Vezi „Sărmanul Dionis”) Pasiunea
sa orientală (Nirvana, Budismul), au fost achiziționate prin intermediul
romantismului german, generat de Schopenahuer.
6. Lipsa de succes în timpul vieții, idolatria de după moarte,
este o altă componentă a destinului „Tânărului geniu”. Acuzat de
„obscuritate” la început și fără o mare aderare la marele public în
timpul vieții, Eminescu va fascina-în chip aparent curios- peste puțină
vreme pe același public, prin melodicitatea poeziei, al cărei sens ultim
continuă să scape. Receptarea lui s-a făcut în timp pe măsură ce
criticii i-au descoperit toate subtilitățile operei și continuă și astăzi.
7. O iubire extraordinară a „tânărului Geniu”” legată de o femeie
care se transformă în componentă activă a mitologizării existenței
acestuia. Este cunoscută marea iubire dintre Veronica și Mihai
Eminescu pe care poetul a cântat-o în poeziile „veroniene” și care ia
sfârșit cu moartea amândorura în același an. Veronica Micle, fără
voia ei, a reântânlit perfect pe Sophie von Kuhn a lui Novalis, pe Julia
Marc a lui Hoffmann, pe Maria lui Jan Paul, pe Henriette Vogel a lui
Kleist etc. Moartea celor doi în același an seamănă cu dubla
sinucidere a lui Kleist și a iubitei sale.

De altfel și Eminescu în timpul vieții folosește de multe ori mitul

geniului. El se crede un „sărman Dionis”, „un geniu pustiu” care, sătul
de vicisitudinile vieții, vrea să moară la marginea mării, ocrotit de
natură, ca ciobanul mioritic. Nu zice el că „Dumnezeul geniului m-a
sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de
amar.” ?

91
 Mitul Eminescu este apoi amplificat de Junimea în frunte cu
Maiorescu, de poeții care au venit de după el și au creat curentul
„Eminescu”, de critica și istoria literară care l-au pus în discuții și i-au
întors viața și opera pe toate fețele.

La numai 20 de ani de la moartea sa, imaginea „tânărului

Geniu” înlăturase deja pe cea „istorică” : noile generații de după
război au luat contact cu acest nou portret calchiat după mitul celebru
și nu cu imaginea lui reală, amplificându-l și dându-i rezonanțe
celeste.

ION IONESCU BUCOVU

MIHAI EMINESCU VĂZUT DE CONTEMPORANI

Încerc să evoc chipul lui Eminescu așa cum se desprinde el din

amintirile apropiaților, ale prietenilor și cunoștințelor, ale celor care i-
au stat în preajmă în timpul vieții.
Imaginea lui se înlănțuie de la o etapă la alta a biografiei, în
decoruri schimbate de-a lungul vieții, de la gimnaziul din Cernăuți
până în ultimul an al vieții. Pe unde a trecut, Eminescu a cunoscut
oameni, a fost văzut și urmărit de ochii atâtor contemporani, care i-au
reținut fizionomia, amănuntul vestimentar, un zâmbet, o schimă de
durere sau o umbră de melancolie, o vorbă sau un gest. Nu toate au
fost transmise posterității, numărul mărturiilor pierdute sau nerostite,
căzute în anonimat, poate întregeau puținul ce ne-a rămas.
Începând cu chipul „zeului tânăr”, au stăruit în conștiința
contemporanilor tulburați de drama omului și urmăriți de frumusețea
operei, o adevărată avalanșă de informații, unele adevărate, altele
trucate, referitoare la portretul lui Eminescu. Așa se face că la 10 ani
de la moartea poetului, în „Floare albastră” și în „Familia” se lansa
apelul: „Scrieți amintiri și dați-ne icoana completă și adevărată a lui
Eminescu”. Cât de adevărate mai puteau să fie amintirile
contemporanilor după 10 ani, Dumnezeu mai știe!
Chiar și Iacob Negruzzi, în „Amintirile de la Junimea” avea să
menționeze că poetul fusese cunoscut „imperfect” de contemporani,
că ei și-l „reînfățișau” mai târziu din „amintiri răzlețe”. Publicitatea în
jurul biografiei eminesciene, cursa unor mărturii retușate, căderea în
anecdotic a unor prieteni, care-i răstălmăceau spusa la un pahar,
toate au făcut să stârnească proteste vehemente. C. Mille, îngrijorat

92
de alterarea portretului eminescian, prin scăderea la nivelul unei
psihologii inferioare și maladive, spunea: „ Despre poet nu aflăm
mare lucru nou și interesant. O mulțime de amintiri fără rost, redarea
poetului de către o ființă cu totul inferioară, preocupată mai mult de
dânsa și de soarta ei, decât acea a fratelui său ( aluzia era la
Henrieta n.n.), o colecție întreagă de intrigi, de mahalagisme și de
lucruri mici, care nu pot adăuga nicio iotă la viața nenorocitului poet”.
A existat tendința de a reface portretul poetului și din scrierile
autobiografice. Trăsăturile lui Toma Nor, ale Sărmanului Dionis sau
ale călugărului Ieronim i se atribuiau în întregime lui Eminescu. Dar
nu trebuie să înlăturăm intenția poetului de a se „descrie” pe el,
cunoscându-se cel mai bine: „Înfundat după o perdea grea de mătase
verde și uitându-se pe fereastră în noaptea clară, ședea un tânăr
cam de 18 ani. El își rezemase bărbia plină de cot și se uita,
neparticipând de fel la petrecere… Fruntea lui naltă, albă, foarte
netedă și rotundă se pierdea sub părul lung, moale și negru strălucit,
care era îmflat în vițe naturale mari, care înmulțeai strălucirea părului.
Fața lui era vânătă de albă și fiindcă răsese fulgii de barbă neagră, ce
începuse a umple părțile în jurul urechii, el părea pudrat cu brumă de
pe struguri, nasul era corct și plin, parcă tăiat în marmură, ochii mari
sub niște sprâncene arcate cu măestrie erau întunecoși, dar de o
culoare indescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor
gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic,
asemenea unui smarand topit noaptea. (…) Expresia feței era tristă-
dar nu dureroasă.” Majoritatea celor care l-au văzut la vârsta
adolescenței, ca hoinar sau la Cernăuți, la Blaji, la Sibiu sau la Viena,
îi atribuie lui acest portret.
Între 1900 și 1914 au fost date publicității numeroase evocări
ale șederii lui Eminescu la Blaj și în alte locuri din Transilvania,
dartorită foștilor colegi de atunci, un Petrea-Poenaru, M.Strajanu,
Grigire Dragoș, Ștefan Cacoveanu, Ioan Orga, Petre Uilăcan, Ilie
Dăianu, N. Densușianu etc.
Copilandrul , deși „ slăbuț îmbrăcat”, purtând roc negru și
căciulă de oaie în prag de vară, păru tuturor „frumos, cu o privire
inteligentă”, cu „ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru,
voce groasă, bărbătească”, „fața brunetă” și „surâzătoare”, „ochi negri
scânteietori”, „copil chipeș”, „ cu ochi frumoși și deștepți”- ceea ce
corespundea cu portretul schițat de fostul său dascăl Ion Zbierea,
care-l descria lui Maiorescu drept un băiat „blând”, „spirit deștept și

93
inimă ușor impresionabilă”, repede sedus de falsele străluciri ale
teatrului ambulant cu care colindase țara.
E foarte adevărat că umblând pe drumuri cu teatrul,
îmbrăcămintea și încălțămintea se deterioraseră. Dar mai târziu, unii
dintre ei scriindu-și amintirile, vedeau în neglijența lui semnele
depresiunii ( ceea ce era prematur). Tinerii școlari blăjeni erau mirați
de cunoștințele băiatului cu școlaritatea neîncheiată, „ de gândeai că
vrea să înghită toată știința din lume”.
Prin trecerea lui Eminescu pe la Sibiu avem mărturii de la N
Densusianu, evocându-l „cu fața negricioasă, cu ochii mari deschiși,
cu un zâmbet pe buze”, dar îmbrăcat„într-un costum cu totul singular”.
„ O spun, nu în dezordinea acestui om, ci pentru cunoașterea crudei
sorți, că în adevăratul înțeles al cuvântului curgeau trențele de pe el.
Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar
pieptul de sus până jos era gol, și cu mare necaz cerca bietul om să-
și acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate ărțile zdrențuită la
mâneci până la coate și cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus și
zdențuiți din jos. Era întradevăr dureroasă înfățișarea externă a
acestul tânăr, și atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să
sufere omul acesta în viața lui, încă atât de fragetă.” Densusianu îl
îmbracă și îl trimite la Rășinari la Popa Bratu, bunicul lui Goga, care îl
ajută să treacă munții în Muntenia.
E un mister de cum a ajuns poetul la Giurgiu, găsit de Pascaly,
după mărturia lui Caragiale, „într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat-
care slujea în curte și la grajd- culcat în fân și citind în gura mare pe
Schiller. În ieslea grajdului, la o parte, era un geamantan-biblioteca
băiatului- plină cu cărți nemțești.” Curios să cunoască pe „tânărul
aventurier”, Caragiale îl descrie astfel: „Tânărul sosi. Era o frumusețe!
O figură clasică încadrată în niște plete mari, negre; o frunte înaltă și
senină, niște ochi mari- la aceste ferestre ale sufletului se vedea că
cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea
aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o vrche icoană, un copil
predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri
viitoare. „Mă recomand, Mihai Eminescu!” Așa l-am cunoscut eu.”
Amândoi au depănat toată noaptea filozofie, și-au împărtășit
cunoștințele literare, Eminescu i-a citit din poeziile lui, spunând că e
îndrăgostit de o artistă.
O a doua etapă a vieții lui este etapa vieneză. Știm cum a ajuns
poetul aici adus de părinți la insistențele lui Maiorescu pentrua urma
o facultate. La Viena cel mai mult ar trebui să o ascultăm pe Veronica

94
Micle, dar cum femeia era măritată, nu a vorbit prea mult de relațiile
ei cu poetul, despre aventurile lor în orașul lui Strauss și nici despre
personalitatea poetului. Ne-ar fi plăcut să-l descrie pe îndrăgostit,
cum arăta el în cele mai frumoase clipe ale vieții, ce preocupări avea
etc. Cele mai multe însemnări le avem de la colegi și de la Slavici.
Ion Slavici l-a remarcat la cursurile lui Lorenz Stein și ale lui Ihering-
„un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persan”: un tânăr oacheș, cu
fața curată și rasă peste tot, cu un lung „clăbăț” bănățenesc peste
pletele negre, cu ochii mărunți și visători și totdeauna cu un zâmbet
oarecum batjocoritor pe buze…”. Amândoi apoi s-au cunoscut și au
avut o prietenie îndelungată, ajutându-l pe Slavici să se despartă de
șirieneasca lui și să-și urmeze limba literară.
Tot acum Iacob Negruzzi, venit să-l cunoască pe autorul
„Epigonilor”, la Viena, după publicarea primelor poezii în
„Convorbiri…” -1870- ni-l prezintă pe poet în decorul unei cafenele
vieneze, unde „ vede intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și
visători totodată, cu părul negru lung, ce i se cobora până aproape la
umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și
inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase.” În aceste
amintiri cam romanțate, el îl recunoaște pe Mihai Eminescu.
Mai târziu, când Eminescu a fost invitat la „Junimea”, Negruzii
notează că „își declama poeziile cu acea cadență plângătoare care
făcea farmecul lecturei sale.”
Secondându-l pe Maiorescu, Iacob Negruzzi, îi făcea lui
Eminescu un portret calp: „ O împreunare de așa mare talent și de
atâta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiții, el nu
avea nicio aspirație pentru îmbunătățirea situației sale sociale sau
chiar materiale, ba nici măcar dorința naturală și legitimă a autorilor
ca srierile să le trăiască după moarte și meritele să le fie apreciate și
recunoscute de generațiile viitoare nu răsărea niciodată în sufletul
său candid.”
Replica i-o dădea Caragiale :…sărăcia lui n-a fost o legendă; a
fost o nenorocită realitate și ea îl afecta foarte.”
Gheorghe Panu, evocând lecturile poetului la „Junimea”
ieșeană remarcă de asemenea că : „Eminescu punea acea
melancolie adâncă în glas, care ridica valoarea- chiar mediocră- a
lucrărei pe care o cetea”. răsărea niciodată în sufletul său candid.”
Maiorescu, pentru a justifica detașarea și dezinteresul poetului
pentru propria operă zice: „El citea poeziile ca și când ar fi fost a
altuia, fără vreo ambiție personală… Parcă ar fi fost o lucrare străină

95
de el, niciodată nu s-ar fi gândit măcar s-o publice. Publicarea îi era
indiferentă. Se mulțumea cu emoțiunea estetică a unui mic cerc de
amici, fără a se gândi la nicio satisfacție de amor propriu, el se
considera oarecum ca organul accidental, prin care însăși poezia se
manifesta, așa că ar fi primit cu aceeași mulțumire să se fi manifestat
prin altul”.
A treia etapă, etapa de la „Timpul” a fost trăită sub apăsarea
grijilor materiale și a epuizării fizice, acum chipul poetului se
umbrește treptat. Prins între viața de boem a capitalei și de ziarist,
Eminescu este văzut diferit de politicienii timpului. Trecând zilnic pe la
Cameră și Senat, el culegea din discursurile lor alambicate miezul
articolelor pe care le publica în ziar. Acum își face și mulți dușmani și
este luat în colimatorul serviciilor secrete austroungare care-l pun sub
observație și caută să-l neutralizeze. Celebra „Mai potoliți-l pe
Eminescu !”- este fatală.
Apare un bărbat viguros, de o frumusețe clasică cu privirea
incandescentă și zâmbetul „mobil, diversificându-se în orice moment,
fiind întrebător, confirmativ, iertător, disprețuitor, dureros, oglindind
oarecum mimica gândirii”- așa îl vede N. Pătrașcu într-o seară de
toamnă a anului 1881 în josul Teatrului Național.
Vlahuță tot acum îl vede într-un tramvai „un om în vârstă, bine
făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii (…) El ține în
brațe un ghiozdan ros pe la margini: degetele de la mâna dreaptă îi
sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rari, au
privirea vagă și ostenită a omului distras, dus pe gânduri.”
„Mâncam adesea la același birt, povestește Vlahuță, și multe
seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându-ne
dejunul și prânzul de-a doua zi. El era pe-atunci redactor la ziarul
„Timpul”. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori
Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu
condeiul în mână! Ș-a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe
degete, c-un teanc mare de foi scrise, intra în tipografie, unde rânduia
materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai seara, când
gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea el aminte că
e trudit și n-a mâncat nimic în ziua aceea.” Poetul dorea să aibă
câteva zile de odihnă. „De ce nu te duci?” ”Dar unde să mă duc? Cu
cine să mă duc? Pe cine să las în locul meu?” ”Asta era pe la sfârșitul
lui mai, povestește Vlahuță. După o săptămână gazetele anunțau că
Eminescu a înnebunit”.

96
 În anii de la „Timpul” portretul se adâncește. Caragiale ne
spune: „Așa l-am cunoscut atunci, așa a rămas până în cele din urmă
momente bune: vesel și trist: comunicativ și ursuz: blând și aspru:
mulțumindu-se cu nimic și nemulțumit totdeauna de toate: aici de o
abstinență de pustnic, aic apoi lacom de plăcerile vieții: fugind de
oameni și căutându-i: nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată
nervoasă. Ciudată amestecărtură”- fericită pentru artist, nenorocită
pentru om.”
Vlahuță: „…Îl văd înaintea mea viind zgribulit, cu gulerul ridicat,
cu pălăria pleoștită trasă pe ochi, cu mâinile la piept, vârâte în
mânecile unui paltonaș cam subțirel. Venea repegiar, în fuga măruntă
și săltăreață a picioarelor înghețate, căci era numai în ghete și era
zăpadă și viscol mare…”
A patra etapă, boala și anii de agonie, a fost de un tragism
inimaginabil. Unii prieteni l-au părăsit, alții s-au înghesuit să intre în
viața lui cu bocancii.
În anul 1884, la Iași, îl vizitează Vlahuță și N. Petrașcu. Poetul
le pare ca un Icar prăbușit din înălțimi. „…l-am găsit într-o cameră din
fundul curții unui hotel. Am ridicat cele trei trepte ale scării deasupra
unui podișor și văzând perdelele lăsate, am privit prin o mică
deschizătură dintre ele. Eminescu dormea pe o canapea îngustă de
mușama neagră, cu bustul gol. Era cald. Bustul alb și frumos, cu
umerii largi, cu mușchii bine dezvoltați, părea al unui atlet.”
Urmează apoi o secvență dostoievskiană: „…I-am propus o
plimbare la Copou cu trăsura, pe care el o primi surâzând. Îl
puserăm între noi, într-o trăsurică lipovenească cu un cal și ridicarăm
drumul printre casele boierești, cu curți mari spre Copou. Pe drum,
Eminescu vorbi puțin dând numai câte un răspuns scurt și cumunte,
având aerul că se gândește la ce-l întrebam și mai mult surâdea.”
Curând Eminescu nu mai e de recunoscut, fiind parcă vorba de
un alt om. S-a degradat fizic și moral încât părea din altă lume.
„Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău
îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe
față.(…) Mulți se țineau de pe dânsul- Doamne iartă-i!- distrându-se.”
Ultimele imagini eminesciene, transmise de memorialistica
literară, sunt zguduitoare: „Cea de pe urmă dată când l-am văzut pe
Eminescu, ne spune Iacob Negruzzi, a fost la Teatrul Național. (…)
Cât era de schimbat Ce deosebire între data întâi, când cu 19 ani în
urmă îl recunoscusem din instinct într-o mulțime de tineri, și acum

97
când puhav la față, încovoiat și cu ochii rătăciți era aproape de
sfârșitul său.”
De altfel într-o fotografie în grup cu mai mulți artiști, Eminescu
are înfățișarea descrică de Negruzzi. Apatic, slăbit, cu mustața
pleoștită, stă lângă Veronica în spatele grupului cu privirea pierdită pe
apa Dâmboviței.
Nu mai insistăm cu alte relatări despre acești ani pentru că am
încărca expunerea cu aceleași păreri.
Acum e perioada de trecere a lui Eminescu de la OM la GENIU.
De acum începe mitul eminescian care a operat o alchimie profundă,
transformând figura poetului, a gazetarului, în geniul de mai târziu,
singurul geniu tutelar al românilor. Acum începe epoca Eminescu
după Eminescu, punând sub auspiciile lui toată poezia de după el, de
la simboliști la moderniști și post moderniști.

ION IONESCU-BUCOVU

MIHAI EMINESCU-
CONTRIBUŢII DOCUMENTARE DE OCTAV MINAR

Octav Minar, pseudonimul literar a lui Octav Popovici (8 noiembrie

1886- 1967), a urmat facultatea de litere şi filozofie la Iaşi. A luat
Odoctoratul în litere şi filozofie, la Universitatea din Bucureşti cu
teza ,,Metodă istorică şi estetică în cercetarea operelor literare”. Octav Minar
a fost prozator, traducător şi istoric literar, diplomat al Seminarului
Pedagogic Universitar, lucrând ca profesor şi avocat. Minar a colaborat la
mai multe reviste literare ale vremii printre care menţionăm: Convorbiri
literare, Luceafărul, Tribuna, Rampa, Universul, Adevărul literar, Flacăra,
Dimineaţa, Viaţa literară şi artistică.

După publicaţiile la care a colaborat, putem deduce că

Octav Minar a avut o bogată activitate literară, în special
legată de viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. În acest
domeniu, ne-au rămas de la Octav Minar mai multe cărţi
despre M.Eminescu şi Veronica Micle:

• Eminescu comemorativ, Album, Iaşi, 1909;

98
• Eminescu în faţa justiţiei, Bucureşti, 1914;

• Veronica Micle, muza lui Eminescu, Bucureşti, 1914;

• Simfonia veneţiană. Romanul unei mari iubiri: Eminescu - Veronica Micle,

Bucureşti, 1936;

• Eminescu. Aspecte din viaţa şi opera poetului, Bucureşti, 1935;

• Patriotismul lui Eminescu (Geneza), Bucureşti

• Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, 1911;

• Veronica Micle, Dragoste şi poezie, ale lui pentru mine şi ale mele pentru
dânsul, Bucureşti, 1923;

• Mihai Eminescu, Probleme şi analize filosofice, Bucureşti, 1924;

Veronica Micle- Muza lui Eminescu Eminescu- Album comemorativ

Aceste cărţi, scrise de Octav Minar, se bazează pe mai multe documente

(fotografii, manuscrise şi scrisori), deţinute de urmaşii poetei Veronica
Micle (Virginia Gruber şi Valeria Nilda), deşi mulţi eminescologi l-au

99
acuzat de falsificări de documente şi l-au numit necrofor eminescian
(George Călinescu). Chiar dacă Octav Minar ar fi falsificat o serie de
documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar unicate, care aduc date
noi despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu şi Veronica Micle.

De la Octav Minar ne-a rămas primul film dedicat poetului şi prietenilor

săi, Veronica Micle şi Ion Creangă, intitulat, Eminescu-Veronica-Creangă,
film realizat în 1915, de către casa franceză ,,PATHE FRERES PARIS”, în
trei exemplare, din care unul a fost descoperit recent de Ion C. Rogojanu şi
Dan Toma Dulciu. Din cei 1500 m de peliculă se păstrează 650 m (20
minute), filmările fiind făcute în anul 1914. Se păstrează şi afişul acestui
film atât de important pentru eminescologi, unde apar locuri legate de viaţa
celor trei prieteni.

Filmul lui Octav Minar- Eminescu- Veronica- Creangă- a avut premiera

pe 15 ianuarie 1915, în sala Ateneului Român, în cadrul unei serate
eminesciene, la care au luat parte importante personalităţi ale culturii
româneşti: Barbu Ştefănescu Delavrancea, George Enescu, Maria Ventura,
Victor Eftimiu şi alţii. Filmul a rulat pe 14 februarie 1915 la Casa Şcoalelor
şi la cinema ,,Palace” pe 9 noiembrie 1915, fiind consemnat în publicaţiile
importante ale vremii: Dimineaţa, Adevărul, Viitorul, Universul, Cronica
Moldovei, Rampa.

Recent, am achiziţionat o carte intitulată ,,Octav Minar- EMINESCU-

Aspecte din viaţa şi opera Poetului”, apărută la Editura ,,Clasic şi modern”
din Bucureşti, ediţie restrânsă pentru bibliofili, unde, am avut surpriza să
găsesc o serie de fotografii, cu locurile eminesciene de la Ipoteşti, fotografii
care n-au fost publicate de către cercetătorii lui Mihai Eminescu.

Urmărind şi filmul Eminescu- Veronica- Creangă, am observat că aceste

fotografii sunt luate din acest film, ele fiind cadre trase în timpul filmărilor.

Prezint în acest material aceste fotografii: Casa copilăriei lui Eminescu

fotografiată din faţă, casa fotografiată din spate, clopotniţa bisericuţei
familiei Eminovici, o imagine a satului Ipoteşti şi fotografia lui Matei şi Gh.
Eminovici.

Aceste fotografii, apărute în această carte, editată în jurul anului 1935, nu

au mai fot prezentate până în prezent şi ele ne dau indicaţii asupra stării
casei copilăriei lui Mihai Eminescu de la Ipoteşti, în perioada 1908-1914.

100
 Cartea ,,Eminescu-Viaţa şi Afişul filmului ,,Eminescu-Veronica-
Creangă”

opera poetului”-1935

Matei şi Gh. Eminovici

101
 Octav Minar, aşa cum reiese din carte, a făcut o vizită la Ipoteşti, în
primăvara anului 1908, pentru a vedea locurile copilăriei lui Mihai Eminescu,
fiind aşteptat la gara din Botoşani de Costache Creţu, ,,jitarul” lui Gheorghe
Eminovici, care-l duce pe Minar la Ipoteşti cu brişca.

Probabil, Minar venise la Ipoteşti să se documenteze în vederea

filmărilor la care se gândea. Fotografiile n-au fost făcute în 1908, vegetaţia
ce se observă fiind prea dezvoltată pentru acest anotimp (primăvară), dar în
anii următori, în mod sigur.

În fotografii ca şi în film se pot observa două personaje, unul fiind

Costache Creţu, în poziţii identice, ca şi animalele care pasc lângă clopotniţă,
ceea ce ne face să afirmăm că ele sunt imagini luate din acest film.

Soţia lui Octav Minar, afirma în anii 60 că: ,, Soţul meu făcuse zincuri
după imaginile din film pe care le-a folosit pentru ilustrarea cărţilor şi
articolelor sale, cât şi diapozitive cu care-şi ilustra uneori conferinţele.”
Deci, este clar că aceste fotografii sunt realizate de Octav Minar după
imaginile filmate şi astfel au putut fi introduse în cartea ,,EMINESCU-
Aspecte din viaţa şi opera Poetului”, carte scrisă mai târziu.

Comparând imaginile casei din fotografia făcută de Jean Bielig în 1909 şi

cele ale lui Octav Minar, se observă că starea casei, în ambele fotografii, este
cam aceeaşi, iar clopotniţa, în fotografia lui Minar este sprijinită de mai
mulţi pari de lemn, ceea ce demonstrează că fotografia este făcută după anul
1909 şi are alt unghi de filmare.

Imaginea cu casa copilăriei poetului, luată din faţă, ne arată că peretele

din dreapta, spre colţ, este crăpat şi sprijinit de nişte drugi de lemn, în
imaginea din spate apar cele două personaje şi se vede peretele crăpat pe
verticală şi coşurile de fum năruite, clopotniţa sprijinită de nişte drugi de
lemn şi animalele păscând alături.

Observând vegetaţia abundentă, necosită de nimeni, avem impresia

unei case părăsite şi gândul ne duce la oficialităţile satului (primar, preot,
profesor) care n-au făcut nimic pentru a păstra, într-o stare acceptabilă,
locurile copilăriei lui Eminescu, deşi ştiau că aceste locuri sunt unice pentru
întreaga ţară şi sunt vizitate de turişti şi personalităţi de cultură.

Casa şi moşia aparţinea lui Gh. Isăcescu şi, într-un material anterior, am
arătat cauzele pentru care acesta nu voia să le întreţină într-o stare

102
corespunzătoare, animozităţile sale faţă de familia Eminovici fiind mai
puternice decât importanţa casei pentru locuitorii Ipoteştiului şi pentru
întreaga ţară, aşa cum spune şi I.L. Ciomac, în 15 iunie 1919: ,,…conu
Gheorghe Isăcescu- nu se prea cutremură dacă căsuţa aceea, dată în paza
unei slugi plătită prost, se va dărâma sau nu, deşi ştie bine câtă însemnătate
are pentru neamul nostru acel locaş…Este izbitoare deosebirea faţă de
celelalte case din sat, curate şi împrejmuite bine, care arată vrednicia şi
hărnicia stăpânilor” (Junimea Moldovei de Nord, nr.8-10, 15/28 iunie 1919).

Fotografia în care apare Matei în picioare şi Gheorghe Eminovici stând în

fotoliu, a fost luată de la Victor Eminescu, feciorul lui Matei Eminescu din
prima căsătorie, ce practica jurnalismul. Octav Minar şi Victor Eminescu s-
au întâlnit la Iaşi, unde, au făcut studiile şi au lucrat o perioadă. Fotografia
este din anul 1866, când Matei avea zece ani şi a fost făcută de fraţii Otto şi
Jean Bielig, fotografi din Botoşani.

Casa de la Ipoteşti-fotografie O.
Minar-1914 Fotografia casei de Jean
Bielig-1909

103
 Fotografia casei din spate Clopotniţa- fotografie

O. Minar, 1914 O. Minar, 1914

Octav Minar, prin numeroasele cărţi privind viaţa şi opera lui Mihai
Eminescu şi ale prietenilor poetului, Veronica Micle, I. L. Caragiale, I.
Creangă şi prin filmul realizat în anul 1915, şi-a adus o contribuţie
importantă la bibliografia eminesciană, făcând cunoscute iubitorilor lui
Mihai Eminescu multe documente inedite şi importante.

BIBLIOGRAFIE :
1.Octav Minar-EMINESCU-Aspecte din viaţa şi opera poetului-Ed. Claasic
şi modern, Bucureşti
2. Octav Minar- Filmul Eminescu-Veronica-Creangă- 1915
Ing. Nicolae Iosub- Botoşani

104
 Imagini cu casa copilăriei lui Mihai Eminescu înainte de demolare.

Casa fam. Eminovici în 1909-foto J. Bielig Casa în anul 1914- foto O.

Minar

Casa familiei Eminovici în anul 1916 Casa în anul 1917 (Foto Alexeev)

105
Casa în anul 1921- foto Gh. Spătaru Ruinele casei în 1925

Satul Ipoteşti- fotografie de O. Minar, 1914

106
16. PREZENTAREA COMPLEXULUI MEMORIAL M. EMINESCU de
la IPOTEŞTI

Ana Florescu – muzeograf , Memorialul Ipotesti

Complexul este format din următoarele componente:

A. Casa memoriala a familiei Eminovici

- Biserica familiei- cumparata de mama lui Mihai Eminescu.
- In cimitirul bisericii sunt mormintele a patru din membri familiei.
- Biserica noua- cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril,
construita in perioada interbelica la initiativa lui Nicolae Iorga si
Cezar Petrescu.
- Muzeul Mihai Eminescu (Casa Papadopol)
- In curte, un salcam urias ne aminteste ca suntem intr-un loc
deosebit! Aici se organizeaza periodic tabere de creatie,
simpozioane, cursuri de vara.
- Lacul lui Eminescu, lacul cu nuferi, se afla in padurea Baisa la
patru kilometri de Ipotesti. Este deschis vizitarii si are o cararuie
de acces amenajata cu dale de piatra. Memorialul Mihai
Eminescu poate fi vizitat zilnic intre orele 9-17.

B. Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii ,,Mihai

Eminescu”

Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii ,,Mihai

Eminescu” este o institutie de cultura înfiintata prin hotarare
guvernamentala în anul 1992.
- Activitatea institutiei se desfasoara pe mai multe planuri:
1. cercetare a operei eminesciene si a poeziei românesti si critica
literara
2. fondul de carte si fondul documentar al Bibliotecii Nationale de
Poezie ,,Mihai Eminescu”;
3. muzeografie
4. vizitarea obiectivelor muzeale: Casa memoriala ,,Mihai
Eminescu”, Bisericuta familiei Eminovici, Biserica satului
Ipotesti – construita în memoria poetului Mihai Eminescu, Casa
taraneasca de epoca (Casa Papadopol), Muzeul tematic ,,Mihai

107
 Eminescu”; valorificarea patrimoniului prin expozitii temporare
si permanente;
5. cercetare muzeografica.
6. turism cultural – pensiunea ,,Floarea albastra”, de 2 stele, cu 4
de locuri de cazare la etajul Muzeului si 56 de locuri în cele 7
case de vacanta amplasate în livada.

 Biblioteca Nationala de Poezie ,,Mihai Eminescu” a fost

inaugurata în anul 2000, anul Mihai Eminescu. Are peste
25.000 de volume – poezie româneasca si straina si
manuscrisele eminesciene în xero-copii si foto-copii. Originalele
sunt la Bucuresti, la Biblioteca Academiei Române.

 În interiorul Bibliotecii se afla sala de lectura ,,Constantin Noica”

si amfiteatrul ,,Laurentiu Ulici”, cu 160 de locuri si cu
echipament tehnic modern, pentru organizarea diverselor
manifestari culturale.

 Casa memoriala ,,Mihai Eminescu” este refacuta de 2 ori, în

1934 -1936 si apoi în 1976-1979. A doua reconstructie s-a facut
pe fundatia casei vechi, a copilariei poetului, casa ce s-a
prabusit , fiind foarte degradata, în 1924. Actuala casa este
întocmai cum era cea a copilariei: la fel de mare, în acelasi stil
de constructie si cu aceleasi camere: salon, camera parintilor –
amenajata acum drept birou de lucru si camera fetelor. Se mai
pastreaza din obiectele de la familie si caseta de machiaj a
poetului, din vremea când facea turnee prin tara cu trupele de
teatru.
 Casa originala era prevazuta cu o anexa, situata pe zona
actualului amfiteatru, constructie în care se aflau înca trei
camere: camera baietilor, bucataria, biroul tatalui.
 Curtea casei era pâna dincolo de actualul amfiteatru si
includea bisericuta catunului Ipotesti si acareturile necesare
oricarei gospodarii de la tara: grajduri, cotete, hambare. Atunci
erau în Ipotesti 18 – 20 de case, iar tatal cumparase aici, în

108
 1847, o mosie de 420 de hectare, care tinea din Dealul Crucii
pâna la Manastirea Agafton - pe drumul catre Suceava,
incluzând padurea si lacul descrise de Eminescu în poeziile
sale. Casa si mosia au fost vândute chiar de catre tatal poetului,
în 1878, din cauza datoriilor. Tatal ramâne la Ipotesti, pâna la
moarte, ca arendas pe fosta-i mosie.
 În lateralele casei sunt doi salcâmi din vremea copilariei
poetului, iar în stânga casei se afla un monument din bronz,
inspirat din poemul ,,Luceafarul”.

 Bisericuta familiei Eminovici – dateaza de dinainte de 1800

si a fost cumparata de mama poetului în 1847,,cu 250 de
galbeni’’ .
 Se pastreaza vechile icoane, cristelnita în care a fost botezat
Eminescu - adusa din Botosani de la biserica Uspenia – locul
botezului si vesmintele preotului ce l-a botezat.
 Se mai tin aici slujbe de 4 ori pe an: la 15 ianuarie, 15 iunie,
Înaltarea Domnului si la hram, pe 8 noiembrie, de Sf.
Arhangheli Mihail si Gavriil.
 Biserica satului Ipotesti – a fost construita în memoria poetului
Mihai Eminescu, ianugurata în anul 1939 – la 50 de ani de la
moartea lui Mihai Eminescu, fiind singura biserica din lume
construita cu bani publici în memoria unui poet. Cei care au
avut initiativa strângerii acestor fonduri au fost istoricul Nicolae
Iorga si scriitorul Cezar Petrescu. Pictura interioara, realizata
de Petru Remus Troteanu, absolvent al Academiei de Bele-Arte
din Bucuresti si Paris, este unica în lume. Sfintii au capetele
înconjurate de aure neagre, în semn de doliu pentru moartea
prematura a marelui poet. Pe peretele dintre pronaos si naos
sunt pictati simbolic, 2 regi – unul vremelnic, domn al tarii la
acea vreme – regele Carol al II-lea si unul etern în constiinta
iubitorilor de cultura: Mihai Eminescu,,rege al poeziei”, în
marime naturala, avea aproximativ 1,70 m. Biserica este în stil
moldovenesc, fiind înconjurata la exterior, sub streasina, de o
friza în care se repeta trei însemne heraldice – stema judetului
Botosani – coasa (importanta judetului ca zona cerealiera),
stema Moldovei – capul de bour si stema regatului.Friza a fost

109
 acoperita în perioada comunista cu ipsos rosu – pentru ca
deranja prezenta stemei regatului, si mai târziu curatata.
 În fata bisericii se afla un brad argintiu, plantat în 15 iunie 1939
de Nicolae Iorga. În biserica se fac toate slujbele, alta biserica
nu exista acum în sat.

4. Mormintele familiei se afla în spatele celor doua biserici: fratii

poetului Nicolae – avocat, mort la 42 de ani, de tuberculoza si
Iorgu – ofiter, rapus de acceasi boala, la 29 de ani.

Se odihnesc aici si mama poetului, Raluca, moarta în 15 august

1876 - în dreptul mormântului ei se afla teiul plantat atunci de
Eminescu si Gheorghe Eminovici – tatal poetului, mort în 8
ianuarie 1884. Din 1939 s-a mutat aici si cimitirul satului.

 Casa parineasca de epoca (Casa Papadopol) este casa

donata de Maria Papadopol, ultima proprietara a mosiei Ipotesti,
statului român, împreuna cu aproape 3 hectare de pamânt.
Dateaza de la aproximativ 1900. Acum este muzeu etnografic.

 Muzeul ,,Mihai Eminescu”, este amenajat într-o constructie

din anul 1989 si a fost inaugurat în 15 iunie 2000, prezentând
simbolic momentele importante din viata si opera lui Mihai
Eminescu.

 La etaj se afla locuri de cazare, iar la demisol: sala de

expozitii ,,Horia Bernea” si sala de mese – pentru 80 de
persoane.

110
111