COMUNICAREA ÎN RELAŢIA MEDIC – PACIENT

Comunicarea este procesul împărtăşirii cu o altă persoană sau persoane de cunoştinţe,

interese, atitudini, opinii, sentmente, idei.

Comunicare şi informare
Informaţia este o premisă necesară unui act de comunicare, ea nu este însă suficientă;
absenţa înţelegerii informaţiei şi a cadrului relaţional elimină starea de comunicare;
Comunicarea este o relaţie între indivizi; ea implică transmiterea, intenţionată sau nu, de
informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de indivizi receptori;
este un circuit care se autoedifică şi se autoreglează permanent.

Tipuri (forme) de comunicare – criterii de clasificare:

- canalul de transmitere: sonoră, vizuală, tactilă, olfactivă;

- poziţia ocupată de interlocutori: ierarhică şi reciprocă;
- finalitatea actului de comunicare: accidentală; subiectivă; instrumentală;
- natura semnelor utilizate în codarea informaţiei: verbală, paraverbală şi nonverbală.

Comunicarea verbală
Informaţia este codificată şi transmisă prin cuvânt şi ceea ce este în relaţie cu acesta:
aspectul fonic, lexical, morfo-sintactic. Are formă orală şi scrisă. Mesajul este transmis sub
formă de expunere, discurs, dialog. Comunicarea verbală este facilitată de prezenţa gestualităţii
şi mişcării: privirea, orientarea corpului, poziţia şi distanţa dintre parteneri sunt importante
pentru susţinerea acesteia.

Comunicarea paraverbală
Informaţia este codificată şi transmisă şi prin intermediul altor resorturi: caracteristicile
vocii; particularităţi de pronunţie; intensitatea rostirii; ritmul rostirii; debitul vorbirii; intonaţia
rostirii, pauza în rostire etc. Are efectul de a o personaliza şi de a implica afectiv atât emitenţii,
cât şi receptorii.

Comunicarea nonverbală
Informaţia este codificată şi transmisă printr-o diversitate de semne legate de postura,
mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor.
Impactul mesajului în raport de formele de comunicare: 7% verbal; 38% paraverbal; 55%
nonverbal.

Forme de comunicare şi ponderea lor în cabinetul medical:

- 95% forma non-verbală (spaţiu-cabinet - 25%; imagine -15%; corpul uman - 55%);
- 5% forma verbală.

Caracteristicile relaţiei medic-pacient

 - este o relaţie interpersonală duală, având ca protagonişti pacientul, care solicită ajutor
calificat şi medicul care este în măsură să acorde acest ajutor; este impusă de situaţia de
suferinţă, ca o condiţie a unui diagnostic şi a prescrierii unui tratament;
- este o relaţie socială între doi membri ai unor grupe sociale distincte prin competenţele,
orientările, prestigiul lor: un grup ai căror membri cer îngrijire şi menţinerea sănătăţii şi altul, ai
căror membri oferă îngrijirea;
- este o relaţie psihologică: pune faţă în faţă pe de parte, persoane cu psihologii diferite,
iar pe de alta experienţa medico-profesională a medicului cu experienţa suferinţei bolnavului;
- este o relaţie culturală, care determină confruntarea de tipuri diferite de opinii, de valori,
de atitudini, de comportamente etc.
- se realizează într-un mediu instituţionalizat: cabinet medical, policlinică, spital;
- medicul ocupă locul principal;
- medicul co-participă simpatetic la suferinţa pacientului;
- este o relaţie de cunoaştere şi comprehensiune.

Aşteptări, comportamente ale pacienţilor faţă de medic

- ca medicul să fie un profesionist;

- unii pacienţi caută un sprijin, un refugiu, încurajare, aşteptându-se ca medicul să fie
“o mamă protectoare”;
- unii pacienţi caută în medic o persoană paternală, puternică, faţă de care să asculte;
- unii pacienţi doresc să nege nevoia lor de contact emoţional;
- unii pacienţi au teama de a nu fi dominaţi de către doctor.

Factori care pot determina probleme în comunicare

Dificultăţi de exprimare; diferenţe de percepţie şi de cunoaştere; relaţiile birocratice, reci

stabilite între interlocutori; concluziile grăbite; stereotipiile, comunicare nediferenţiată; lipsa de
interes; impunerea unor argumente logice, proprii; folosirea ameninţărilor (recurgerea la ordine,
la moralizare, judecare a părerilor interlocutorului); perturbări ale interacţiunii dintre indivizi -
conflictul de roluri, rigiditatea rolurilor; emoţiile; tipul de personalitatea; contextul, condiţiile de
comunicare.

Cauzele comunicării defectuoase dintre medic şi pacient

Atitudinea profesională - distanţa profesională, control sever asupra consultaţiei, oferă

pacienţilor un minim de informaţii; stilul de interviu – birocratic; incertitudinea diagnosticului;
evoluţia bolii; neîncrederea pacientului; perspectivele medicului şi pacientului asupra bolii;
dificultăţile de înţelegere şi memorare ale pacientului.

Comportamentul manifestat faţă de pacienţii dificili

Ascultare cu atenţie; ocuparea de rezolvarea problemei pacientului; corectarea propriilor

greşeli; folosirea tehnicii „discului stricat”; folosirea telefonului - se răspunde în mod prompt la
apel; pacienţii însoţiţi de copii; pacienţii vârstnici; pacienţii cu handicapuri; pacientul „bufon”;
pacientul neanunţat; pacientul vorbă-lungă; pacientul „ştie-tot”; pacientul nepoliticos.
 Modele ale relaţiei medic-pacient (caracteristici)

Modelul paternalist: medicul decide ce este în interesul bolnavului pe baza informaţiilor

medicale pe care le deţine şi a raţionamentului medical; neajunsul acestui model este reprezentat
de faptul că medicul şi pacientul pot avea sisteme de valori diferite; rezervat medicinii de
urgenţă;
Moderul informativ: medicul oferă pacientului toate informaţiile relevante privitoare la
afecţiunea sa şi la opţiunile terapeutice, fără să ţină cont de istoricul, personalitatea sau sistemul
de valori al pacientului; poate produce anxietate, stres; lipsit de compasiune; presupune, în mod
eronat, că pacientul este pe deplin autonom; potrivit situaţiilor în care pacientul este consultat
pentru o afecţiune minoră, în ambulator;
Modelul interpretativ: medicul se erijează într-un “sfătuitor” al pacientului, ajutându-l
în luarea unei decizii care să ţină cont atât de informaţiile şi raţionamentul medical, cât şi de
sistemul personal de valori al acestuia; presupune ca medicul să înţeleagă dorinţele şi nevoile
pacientului, lucru nu întotdeauna posibil; potrivit situaţiilor în care pacientul este consultat
pentru afecţiuni cu durată lungă de evoluţie;
Modelul deliberativ: medicul se comportă ca un profesor sau prieten al pacientului şi
încearcă să îl convingă să aleagă calea “cea mai bună”, ţinând cont atât de informaţiile şi
raţionamentul medical, cât şi de sistemul personal de valori al bolnavului; utilizat în special în
instituţiile cu profil de sănătate publică.

Condiţii şi atitudini relaţionate comunicării eficiente

Prezentarea, empatia, respectul, suportul, organizarea, non – judecarea, alianţa.

Spaţiul personal; contactul vizual; feedback-ul; ascultarea; vorbirea – fluenţa;
amabilitatea, politeţea.
Abilităţi comunicaţionale identificate de cercetare în relaţia medic-pacient. În raport de
frecvenţa lor de apariţie, acestea sunt: examinarea fizică directă a părţilor organismului relevante
pentru suferinţa pacientului; explicarea naturii medicaţiei şi tratamentului stabilit; evaluarea într-
o atmosferă calmă, destinsă a complianţei pacientului; asigurarea comunicării pacientului prin
ascultarea şi încurajarea lui; elaborarea cu propriile-i cuvinte ale pacientului a simptomelor
evidenţiate în urma anamnezei; încurajarea pacientului privind solicitarea de informaţii despre
diagnosticul, tratamentul, prognosticul bolii; explicarea naturii bolii; informarea privind situaţia
şi problemele sociale ale pacientului: descifrarea reacţiei emoţionale în starea de boală a
pacientului; informarea privind ce şi cât pacientul a înţeles despre propria boală.

Efectele relaţiei şi comunicării adecvate dintre medic şi pacient:

Controlul durerii; reducerea sresului; reducerea anxietăţii

Concluzii

Comunicarea umană este un sistem de schimb de semnificaţii. Procesele de comunicare

sunt fundamentale în organizarea oricărei grupări sociale, deoarece în afara lor nu sunt posibile
interacţiunea oamenilor, coordonarea lor conştientă, cooperarea şi influenţarea reciprocă a
indivizilor în colectivitate. De asemenea, fără intercomunicare nu este posibil procesul
umanizării şi al dezvoltării personalităţii.
Procesul de comunicare se referă la transmisia şi schimbul de informaţii între persoane, la
transmiterea de impresii şi comenzi, de trăiri afective, de judecăţi de valoare etc. Acesta are
finalitate precisă de a obţine modificări comportamentale la indivizi, manifestate în atitudini
personale sau de grup, în reprezentări şi opinii, în cunoştinţele acestora.
Procesul comunicării verbale se realizează ca un sistem activ, de emisie recepţie a
informaţiilor, constituite în mesaje, purtate între cel puţin doi interlocutori. În general, sistemul
se compune din cinci elemente principale, aflate în interacţiune: expeditorul (generator de
informaţie); emiţătorul (subsistem de emisie s semnalelor); canalul, linia de transmisie a
informaţiei codificate); receptorul (subsistem de primire a informaţiei); destinatarul (primitorul
de mesaje şi de interpretare a acestuia).
Formele de comunicare sunt numeroase. Ele sunt grupate folosindu-se mai multe criterii:
canalul de transmitere (sonoră, vizuală, tactilă, olfactivă); statutul interlocutorilor (ierarhică şi
reciprocă); finalitatea actului de comunicare, conştientizată sau nu de partenerii relaţiei
(accidentală; subiectivă; instrumentală); natura semnelor utilizate în codarea informaţiei şi de
canalul de transmitere a mesajului (verbală, paraverbală şi nonverbală).
Pentru funcţionarea completă a comunicării sunt necesare anumite condiţii: legătura,
transmisia continuă de la expeditor la destinatar; o anume compatibilitate a interlocutorilor
(folosirea aceluiaşi sistem de semnale, cunoaşterea aceluiaşi cod); consistenţa de conţinut a
comunicărilor; expresivitatea comunicării (folosirea intonaţiei, calităţile stilistice ale limbajului,
expresii adecvate); inteligibilitatea comunicării (caracterul logic al celor expuse, accesibilitatea
de la expeditor la destinatar); funcţionalitatea sistemului de comunicare (starea receptorilor,
starea canalului de transmisie, surse de zgomote etc.). Cauzele comunicării perturbate pot fi
găsite la diferite niveluri: emiţător, receptor, relaţia dintre emiţător şi receptor, mesaj, canal. De
asemenea, sunt o serie de condiţii şi atitudini relaţionate comunicării eficiente: spaţiul personal,
contactul vizual, feedback-ul, ascultarea, amabilitatea şi politeţea, empatia, comportamentul
adoptat faţă de pacienţii dificili.
Întâlnirea dintre medic şi pacient este o relaţie interpersonală duală, având ca protagonişti
bolnavul, care solicită ajutor calificat şi medicul care este în măsură să acorde acest ajutor.
Foarte rar contactul medic-pacient este căutat ca un scop în sine, ca o nevoie de contact
interuman; în majoritatea cazurilor el este impus de situaţia de boală, ca o condiţie a unui
diagnostic şi a prescrierii unui tratament.
O caracteristică principală a relaţiei medic pacient este faptul că aceasta se realizează
într-un mediu instituţionalizat: cabinet medical, policlinică, spital. Chiar în condiţiile desfăşurării
de vizite la domiciliul pacientului, relaţia păstrează caracteristica normelor instituţiei.
Atitudinea bolnavului faţă de medic este, în general, de dependenţă, urmărind să ocupe o
poziţie privelegiată: să fie bine îngrijit, să primească cele mai bun tratament, să primească vizite
medicale frecvente etc.
Cercetarea a evidenţiat o serie de cauze care determină comunicarea insuficientă dintre
medic şi pacient: statutul medicului, atitudinea profesională, stilul de interviu, incertitudinea
diagnosticului, evoluţia incertă a bolii, neîncrederea pacientului, perspectivele medicului şi
pacientului asupra bolii, dificultăţile de înţelegere şi memorare ale pacientului. Pot apărea
dificultăţi de comunicare între medic şi pacient datorită perspectivelor diferite asupra stării de
boală şi asupra consultaţiei: perspectiva medicului acordă importanţă raţionamentului ştiinţific şi
datelor psiho-clinice în diagnosticarea bolii; perspectiva pacientului accentuează importanţa
experienţei subiective a bolii, semnificaţia duratei acesteia şi dezvoltă idei şi modele cu privire la
boală şi tratament.
În plus, vizita la medicul dentist prezintă anumite particularităţi, care pot duce la o
comunicare deficitară medic-pacient: starea de anxietate a pacientului; tratamentul dentar simţit
de unii dintre pacienţi ca fiind dureros, chiar agresiv; scaunul stomatologic; apropierea fizică a
medicului dentist; instrumentarul folosit pentru intervenţia dentară etc.

Teme de discuţie şi activităţi

- Elementele generale ale comunicării

- Definirea şi caracteristici ale comunicării
- Componentele comunicării
- Tipuri (forme) de comunicare
- Bariere şi surse de distorsionare în procesul comunicării
- Condiţii şi atitudini relaţionate comunicării eficiente
- Caracteristicile relaţiei medic-pacient
- Aspecte legate de psihologia medicului
- Aspecte legate de psihologia pacientului
- Cauzele comunicării defectuoase dintre medic şi pacient
- Efectele relaţiei şi comunicării adecvate dintre medic şi pacient
- Caracteristici ale relaţiei medic dentist-pacient.

Bibliografie
Manea Mirela, Manea Traian (coord.), Elemente de psihologie medicală şi psihosomatică
– Manual adaptat pentru studenţii de la Facultatea de Medicină Dentară, Ed. Universitară Carol
Davila, Bucureşti, 2009.