“topos” = loc, teren

“graphein” = a desena, a schița

 DE CE TOPOGRAFIE ??

TOPOGRAFIA în construcţii:
– Precede – faza de proiectare
Anteproiectare – recunoaşterea terenului destinat
amplasamentului construcţiei
– Însoţeşte - faza de execuţie
Sunt necesare întocmirea planurilor la diverse scări,
trasarea axelor clădirilor, lucrări de înalta precizie
– Finalizează - faza de predare
Sunt necesare lucrări de verificare a preciziei si daca au fost
respectate toate prescripţiile referitoare la amplasament
si execuţie
– Urmăreşte – faza de exploatare
Comportamentul in timp al construcţiilor – tasări, deformaţii si
deplasări pentru clădiri industriale mari, turnuri, baraje,
poduri, obiective speciale de construcţii
Obiectivele cursului:
- însuşirea de către studenţi a noţiunilor teoretice si practice
privind activitatea de topografie;
- cunoaşterea metodelor şi tehnicilor de lucru folosite în
ridicarea şi trasarea construcţiilor industriale, civile, de căi
ferate, drumuri, poduri si a diferitelor tipuri de instalaţii sau
reţele edilitare;
- cunoaşterea şi utilizarea aparaturii şi instrumentelor
folosite în lucrările de topografie.
 Rezultatele învăţării exprimate în competenţe
cognitive, tehnice sau profesionale
a.Cunoştinţe cognitive
•Cunoaşterea modului de utilizare a aparaturii şi a instrumentelor folosite în lucrările de
topografie;
•Cunoaşterea metodelor şi tehnicilor de lucru folosite în ridicarea şi trasarea construcţiilor;
•Cunoaşterea conţinutului şi cerinţelor documentaţiei topografice necesare proiectării
lucrărilor inginereşti;
•Cunoaşterea metodelor de calcul specifice topografiei şi elementelor de vocabular specific
acesteia;
6.b.Competenţe tehnice sau profesionale
•să identifice elementele şi structurile construcţiilor specifice domeniului;
•să organizeze şi să conducă activităţile de trasare ale construcţiilor
•să cunoască semnificaţia documentelor specifice activităţilor topografice
•să reprezinte grafic diferite tipuri de construcţii
•să identifice detaliile din teren pe planurile topografice
Sistemul de evaluare:
•Evaluarea continuă:
Activitatea la seminar și temele de casă (fiecare lucrare de seminar va primi o notă care va
reflecta calitatea lucrării cât și a cunoștințelor acumulate in rezolvarea acesteia)
Ponderea în nota finală: 40%

•Evaluarea finală: Examen

Ponderea în nota finală: 50%
Probele:
1. Test de cunoștințe (scris)
2. Prezentare orală
(Evaluarea cunoștințelor teoretice acumulate pe parcursul semestrului)

Nota finală va fi obținută prin media următoarelor note:

1. Nota obținută pentru activitatea generală (frecvență, curs, lucrări practice) – 10%
2. Nota pentru activitatea la seminar şi temele de casă – 40%
3. Nota la testul final – 50%

Pentru promovarea disciplinei fiecare nota prezentată mai sus trebuie sa fie ≥ 5.
Conţinutul disciplinei:
a. Curs
Capitol
Capitolul 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Obiectul topografiei. Scurt istoric al măsurătorilor terestre. Importanţa topografiei pentru activitatea din construcţii.
Capitolul 2: NOŢIUNI GENERALE DE GEODEZIE
Forma si dimensiunile Pământului. Poziţia punctului pe glob. Proiecţia stereografica (Stereo 70) pe plan secant unic.

Capitolul 3: NOŢIUNI GENERALE DE CARTOGRAFIE

Planuri si harţi – generalităţi. Reprezentarea reliefului pe planuri si hărţi. Determinarea coordonatelor rectangulare ale
unui punct. Măsurarea distantelor. Determinarea cotelor (altitudinii) punctelor. Panta terenului. Construirea unui profil
topografic al terenului.
Capitolul 4: PLANIMETRIA
Principii. Marcarea si semnalizarea punctelor topografice. Măsurarea directa a distantelor. Studiul teodolitului.
Măsurarea unghiurilor si distantelor cu teodolitul. Reţele de sprijin. Reţele de triangulaţie. Ridicarea detaliilor
planimetrice. Metoda drumuirii planimetrice. Metoda radierilor planimetrice. Redactarea planurilor topografice. Calculul
suprafeţelor.

Capitolul 5: NIVELMENTUL (ALTIMETRIA)

Definiţii. Tipuri de nivelment. Reţele de sprijin ale ridicărilor nivelitice. Marcarea reperelor de nivelment. Instrumente de
măsurare a diferenţelor de nivel - Nivelul. Nivelmentul geometric. Nivelmentul trigonometric. Reprezentarea reliefului
prin nivelment.
 Capitol
Capitolul 6: TAHIMETRIA
Principiile tahimetriei. Calculul poziţiei in spaţiu a unui punct. Tahimetrice clasice si moderne. Instrumente utilizate in
tahimetrie.
Capitolul 7: APLICATII ALE TOPOGRAFIEI IN CONSTRUCTII - TRASĂRI
Determinarea elementelor topografice de trasare. Trasarea pe teren a unghiurilor si distanţelor. Trasarea axelor unei
construcţii. Trasarea cotelor unui punct si a diferenţelor de nivel. Trasarea fundaţiilor unei construcţii. Transmiterea
cotelor la diferite nivele
Capitolul 8: APLICATII ALE TOPOGRAFIEI IN CONSTRUCTII - URMARIREA ÎN TIMP A
COMPORTĂRII CONSTRUCŢIILOR
Metode de studiu ale urmăririi in timp a construcţiilor. Măsurarea in situ a deformaţiilor si deplasărilor
Capitolul 9: SISTEME GLOBALE SATELITARE DE NAVIGAȚIE – GNNS
Noţiuni fundamentale despre sistemele globale satelitare de navigație – GNNS
Bibliografie selectivă:
• Covatariu D. – Note de curs (2016)
http://server.ce.tuiasi.ro/~covadan

• Lepădatu D., Covatariu D., Roșu A.R. – Topografie pentru

construcții – îndrumător pentru lucrări practice, Ed.
Societății Academice „Matei – Teiu Botez” Iași, ISBN 978-606-
582-003-6, 2013

• Boş Nicolae, Iacobescu Ovidiu – „Topografie modernă”, Ed.

C.H.Beck, Bucureşti, 2007
 Capitolul 1

TOPOGRAFIE GENERALĂ
1.1. Obiectul şi importanţa

Topografia este o ştiinţă cu un puternic caracter aplicativ, care

s-a dezvoltat din necesitatea unei cunoaşteri detaliate şi a unei utilizări
optime a suprafeţelor de teren. Cuvântul topografie are origine greacă
(topos = loc şi graphein = a desena) şi defineşte chiar obiectul acestei
ştiinţe: măsurarea şi desenarea unui loc oarecare, a unei suprafeţe de
teren oarecare, adică obţinerea planului topografic al acelei suprafeţe.

Se ştie că în limitele orizontului observabil al unui om, curbura

Pământului nu se poate sesiza. Deoarece în topografie se operează în
aceste limite, nu se ia în considerare curbura Pamatului, iar suprafeţele
măsurate se consideră că au fundament orizontal. Altfel spus, pentru a
obţine planul topografic al unui loc, măsurătorile se realizează astfel
încât să se obţină o imagine proiectată prin drepte paralele verticale a
locului respectiv, pe planul orizontal tangent la sfera terestră într-un
punct central din zona respectivă.

Dar topografia nu vizează numai obţinerea imaginii plane a

terenului, ci şi pe cea a reliefului din zona respectivă, adică se studiază
şi reprezintă, de asemenea, dispoziţia pe verticală a detaliilor.
 Topografia are două secţiuni importante:
topografia generală are un pronunţat caracter teoretic; ea vizează
studiul metodelor de măsurare şi calculul pentru determinarea
elementelor necesare la realizarea planului topografic şi, de asemenea,
studiul din punct de vedere constructiv al aparaturii de măsură
utilizate;
topografia specială are un pronunţat caracter aplicativ, specific unui
sector economic oarecare, în care lucrările topografice sunt utilizate; în
acest sens se poate vorbi de topografie cadastrală, minieră, silvică,
militară etc.
Din punct de vedere economic topografia are o importanţă foarte
mare. Măsurarea suprafeţelor pentru sectorul de cadastru permite
schimbul, vânzarea şi transmiterea prin moştenire a proprietăţilor
funciare şi de asemenea, stabilirea impozitelor. Amenajarea terenurilor
pentru agricultură presupune cunoaşterea configuraţiei topografice a
acestora. În domeniul construcţiilor de orice fel topografia este
necesară pentru realizarea proiectelor, pentru trasarea pe teren a
poziţiei şi apoi pentru urmărirea deplasărilor pe orizontală şi pe
verticală. Această enumerare ar putea continua cu multe domenii ale
activităţii economice şi ştiinţifice, în care topografia este aplicată.
1.2 Elemente topografice ale terenului
Topografia operează cu noţiuni de geometrie plană şi în spaţiu,
trigonometrie, geometrie analitică şi altele. Din punct de vedere fizic
măsurătorile topografice vizează două mărimi fizice ale Sistemului
Internaţional de unităţi de măsură: lungimi şi unghiuri. Lungimea
este o mărime fizică fundamentală şi are ca unitate de măsură metrul
cu multiplii şi submultiplii lui. Unghiul plan este o mărime suplimentară
a Sistemului Internaţional de unităţi de măsură, a cărui unitate de
măsură este radianul. Cu toate acestea în multe domenii se operează
cu gradul sexagesimal sau cu cel centezimal şi, submultiplii acestora,
aşa cum se procedează şi în topografie.
D.p.d.v. aceste unităţi se definesc în modul următor:
 metrul este lungimea egală cu 1650763,73 lungimi de undă în vid
ale radiaţiei emise la tranziţia atomului de kripton 86 între nivelele
energetice 2p10 şi 5d5;
 radianul este unghiul pian cu vârful în centrul unui cerc, care
delimitează pe circumferinţa cercului un arc a cărui lungime este egală
cu raza acelui cerc;
 gradul sexagesimal este unghiul plan cu vârful în centrul unui cerc,
care delimitează pe circumferinţă un arc egal cu 1/360 din lungimea
cercului;
 gradul centezimal este unghiul plan ce vârful în centrul unui cerc,
care delimitează pe circumferinţă un arc egal cu 1/400 din lungimea
cercului.
 Măsurătorile topografice se realizează pe suprafaţa fizică
(reală) a Pământului, numită suprafaţă topografică, care, ca orice
suprafaţă, este formată dintr-o infinitate de puncte. Dar pentru a
măsura un element, acesta trebuie definit prin anumite puncte care îi
sunt caracteristice.
Spre exemplu, dacă se consideră un segment de dreaptă, pe
suprafaţa terenului acesta va fi definit prin două puncte: capetele
sale, care vor fi marcate pe teren cu ajutorul unor obiecte înfipte în
sol (de exemplu ţăruşi, borne de beton sau altele). În mod
asemănător, un unghi plan este definit prin intersecţia a două direcţii
oarecare. Prin urmare caracterizarea sa se va putea realiza cu ajutorul
a cel puţin 3 puncte: pentru vârful unghiului un punct şi pentru
definirea celor două direcţii câte un punct.
Efectuarea măsurătorilor pe teren presupune ca aceste puncte
să se materializate cu ţăruşi, deci vizibile. în calculele topografice se
operează şi cu elemente geometrice caracteristice suprafeţei de teren,
dar care nu pot fi materializate, ci numai intuite.
a) Punctul topografic este un punct materializat pe suprafaţa terenului
cu ajutorul unui obiect plantat în sol, care poate fi o bornă de beton, cum
este cazul punctelor din reţelele de sprijin sau printr-un ţăruş de lemn
sau metal. Deoarece aceste obiecte sunt mai mari decât punctul propriu-
zis, acesta se materializează cu o marcă semisferică la borna de beton
(vezi fig. 1.1) sau prin înfigerea unui cui subţire în cazul ţăruşului de
lemn. în cazul ţăruşului de metal se practică o mică scobitură cu ajutorul
unui poanson.
Marcarea se realizează, de obicei, doar pentru punctele
topografice de sprijin. Punctele de detaliu sunt materializate prin
elementele constructive ale acestuia (spre exemplu colţul unei clădiri
este materializat de muchia respectivei clădiri).
În secţiune verticală prin teren, punctul marcat se reprezintă ca
în fig.1.1.

Fig. 1.1 Puncte topografice marcate

 b) Distanţa înclinată- este o distanţă rectilinie
considerată între două puncte marcate pe teren (fig. 1.2). Practic,
suprafaţa terenului - datorită complexităţii sale - nu este plană şi
nici orizontală.

Fig. 1.2 Distanţa înclinată între două puncte ale terenului

Măsurarea unei distanţe înclinate se poate realiza chiar la
nivelul solului, între ţăruşii din capetele segmentului, sau la o
anumită înălţime paralel cu terenul, între verticalele celor două
puncte.
 c) Distanţa orizontală (distanţa redusă la orizont) este
proiecţia unei distanţe înclinate pe planul orizontal de proiecţie (fig.
1.3). Această distanţă nu poate fi măsurată direct pe teren, dar
valoarea sa este necesară pentru reprezentarea în proiecţie pe plan
orizontal, deci pentru obţinerea planurilor topografice. Valoarea sa
se poate calcula dacă se cunoaşte distanţa înclinată între cele două
puncte şi înclinarea terenului pe direcţia respectivă.

Fig. 1.3 Distanţa redusă la

orizont între două puncte
ale terenului
 d) Unghiul vertical plan (unghiul vertical) este un unghi care exprimă
înclinarea unui segment (aliniament) de pe teren, deci înclinarea terenului pe
direcţia respectivă. Considerăm două puncte topografice şi aliniamentul
dintre ele. Verticala unui punct se materializează cu un fir cu plumb. Prin
acelaşi punct se consideră un plan orizontal.
Se pot defini două unghiuri situate în planul vertical care conţine aliniamentul
(fig. 1.4):
1.unghiul vertical zenital, V101-102, dintre verticala firului cu plumb şi
aliniament;
2.unghiul vertical de pantă, φ101-102, dintre aliniament şi proiecţia sa pe
planul orizontal.

Fig. 1.4 Unghiurile verticale zenital şi de pantă ale unui aliniament

Aparatele topografice de fabricaţie mai recentă măsoară unghiuri verticale

zenitale, dar există şi aparate care măsoară unghiuri de pantă.
 e) Unghiul orizontal plan (unghiul orizontal) este unghiul care se
poate măsura între proiecţiile pe planul orizontal a două aliniamente oarecare,
concurente, de pe suprafaţa terenului. Se consideră un sistem cartezian spaţial
Oxyz şi o porţiune de teren pe suprafaţa căreia s-au trasat două aliniamente
concurente 1-2 şi 1-3 (fig. 1.5). Punctele 1, 2, 3 se proiectează pe planul
orizontal xOy prin drepte proiectante verticale şi se obţin segmentele
orizontale l'-2' şi l'-3'. Acestea formează unghiul orizontal a care este de fapt
unghiul orizontal al aliniamentelor reale 1-2 şi 1-3. Se observă că proiectantele
verticale determină două planuri verticale care se intersectează după dreapta
1-1 . Unghiul orizontal  este şi unghiul diedru al acestor două planuri.

Fig. 1.5 Unghiul orizontal a două

aliniamente concurente
Fig. 1.6 Orientarea geografică şi cea topografică a aliniamentului 1-2
1- centrul proiecţiei; 2- paralelă la axa Ox(Nord); 3- meridiane
 Un caz special de unghiuri orizontale este cel al unghiurilor de orientare
sau mai simplu al orientărilor. Se ştie că meridianele converg către polii geografici
Nord şi Sud ai Pământului şi deci direcţia nordului geografic într-un anumit punct
va fi dată de direcţia meridianului care trece prin acel punct. Unghiul orizontal pe
care îl formează un segment (aliniament) de pe teren cu direcţia spre Nord a
meridianului ce trece printr-un capăt al segmentului - acest unghi fiind măsurat de
la direcţia meridianului spre dreapta până la direcţia segmentului - se numeşte
orientare geografică sau azimut.
Deoarece meridianele converg, rezultă că orientarea unor segmente nu
poate fi exprimată şi unitar pentru un anumit teritoriu. Din acest motiv se aplică
convenţia ca pentru teritoriul respectiv să se considere un anumit meridian ca
direcţie de referinţă către Nord.
Aşa cum s-a arătat la proiecţia stereografică pe planul secant unic 1970,
în cazul României se consideră ca meridian de referinţă cel cu longitudinea de 25°
Est care împarte teritoriul ţării în două părţi aproximativ egale. Pe acest meridian s-
a ales axa Ox a sistemului rectangular plan al proiecţiei stereografice, iar originea
este situată în apropierea oraşului Făgăraş. Pentru oricare segment de pe
suprafaţa României - orientarea se va determina în raport cu meridianul centrului
de proiecţie, adică în raport cu axa sistemului rectangular plan. În acest caz
orientarea se numeşte orientare topografică şi reprezintă unghiul orizontal pe
care îl formează un anumit segment (aliniament) cu o paralelă la axa Ox a
sistemului de proiecţie trasată prin capătul aliniamentului, unghiul fiind măsurat
aşa cum s-a arătat mai sus. în fig. 1.6 se prezintă orientarea topografică şi
orientarea geografică (azimutul) pentru un aliniament oarecare 1-2.
 Dacă în locul direcţiei nordului geografic se consideră direcţia nordului
magnetic, dată de busolă, atunci se vorbeşte de orientarea magnetică a unui
segment. Deoarece polii magnetici ai Pământului îşi schimbă poziţia în timp,
nici orientarea magnetică nu va avea o valoare constantă.
In lucrările topografice, prin orientare se va înţelege deci
orientarea topografică, la care direcţia Nord este dată de meridianul
centrului proiecţiei.
Un segment oarecare poate avea două unghiuri de orientare, după cum
direcţia Nord se consideră într-un capăt sau în celălalt al segmentului. Aceste
două unghiuri diferă între ele cu 180° (200g) şi se numesc orientare directă şi
orientare inversă a segmentului considerat (fig.1.7).

Fig. 1.7 Orientarea directă şi

inversă a unui aliniament
 Dacă unul din cele două unghiuri este considerat orientare directă,
atunci celălalt va fi orientare inversă pentru acel segment. O orientare poate
avea valori cuprinse în intervalul 0-4008 (0-360°).
Este important de reţinut că orientarea topografică a unui segment
nu poate fi măsurată pe teren, deoarece direcţia axei Ox nu se poale
determina decât pe traseul meridianului din centrul de proiecţie. Valoarea
orientării rezultă prin calcul, dacă se cunosc coordonatele - în planul de
proiecţie orizontal - ale punctelor din capetele segmentului. Din fig. 1.7,
considerând coordonatele punctelor: x1, y1i pentru punctul 1 şi x2, y2 pentru
punctul 2, orientările directă şi inversă se vor calcula cu relaţiile:

Deoarece sistemul topografic de axe rectangulare are axa Ox pe

direcţia Nord, deci este inversat faţă de sistemul matematic, pentru a păstra
definiţiile cunoscute ale funcţiilor trigonometrice se va proceda şi la
inversarea cercului trigonometric, care devine astfel cerc topografic (fig.
1.8), iar unitatea de măsură pentru unghiuri va fi gradul centezimal.
 Astfel cercul topografic este caracterizat prin:
1. axa Ox pe direcţia Nord şi axa Oy pe direcţia Est;
2. sensul de măsurare a unghiurilor spre dreapta începând de la axa Ox;
3. numerotarea cadranelor se face spre dreapta;
4. cercul are 400 grade centezimale (g), iar submultiplii gradului centezimal
sunt minutul centezimal (c) şi secunda centezimală (cc); (1g = 100C; 1C =
100CC).

 =180° = 20Og
 - 44g 88C 99CC = 44,8899g = 0,7051289003 rad ~ 40,40091° = 40°24'3"
sin (44,8899g) = sin (44°24'3") = 0,6481319961
cos (44,8899g) = cos (40°24'3") = 0,7615280137
tan (44,8899g) = tan (40°24'3") = 0,8510940956

Fig. 1.8 Cercul topografic

f) Diferenţa de nivel între două puncte topografice - este
distanţa măsurată pe verticală între două planuri orizontale care
conţin fiecare câte unul din cele două puncte (ilg. 1.9). în cazul în
care valoarea diferenţei de nivel nu depăşeşte 3-4 m, iar distanţa
dintre puncte nu este prea mare (maximum 100-150m) se poate
realiza o măsurare directă cu ajutorul unor aparate topografice
speciale numite nivelmetre. Când diferenţa de nivel este mai mare,
aceasta se poale calcula după ce pe teren s-a măsurat distanţa
înclinată dintre cele două puncte şi unghiul vertical al segmentului
determinat de punctele respective.

Fig. 1.9 Diferenţa de

nivel între două puncte
g) Altitudinea unui punct - este distanţa verticală între punctul
respectiv şi un plan orizontal de referinţă situat la nivelul mării.
1.3 Generalităţi privind planimetria, altimetria şi tahimetria

Pe suprafaţa Pământului există două tipuri de reţele de sprijin:

reţelele de triangulaţie (reţele planimetrice) şi
reţele de nivelment.

Reţelele planimetrice sunt formate din puncte ale căror

coordonate rectangulare au fost calculate în raport cu sistemul de axe
carteziene pentru un anumit plan de proiecţie, ca de exemplu cel
stereografic.
 O parte a topografiei, numită planimetria se referă la determinarea
coordonatelor rectangulare plane (x,y) ale unor puncte de îndesire a reţelei
planimetrice de sprijin şi ale punctelor de detaliu care vor fi reprezentate pe
planurile topografice. Această operaţie este posibilă dacă se porneşte de la
punctele reţelelor planimetrice de sprijin ale căror coordonate se cunosc,
utilizându-se totodată şi rezultatele măsurătorilor efectuate pe teren asupra
unghiurilor orizontale şi verticale şi asupra distanţelor înclinate ale
aliniamentelor de legătură. în principiu pentru a determina coordonatele
rectangulare plane x101, y101 ale unui punct nou de pe teren notat 101, sunt
necesare minimum două puncte de coordonate cunoscute, cu care să se facă
legătura către punctul nou. Să presupunem că cele două puncte de sprijin sunt
22 (x22, y22) şi 51 (x51 , y51), iar situaţia de pe teren se prezintă ca în fig.
1.10. Pe teren se măsoară distanţa înclinată L22-51 cu ajutorul unei rulete şi
unghiul orizontal 22 între aliniamentele 22-51 şi 22-101 şi unghiul vertical
V22-101 al aliniamentului 22-101 cu ajutorul unui teodolit.

Fig. 1.10 Determinarea

planimetrică a unui punct nou
Cu aceste elemente se calculează în continuare:
- orientarea aliniamentului 22-51 cu ajutorul coordonatelor punctelor 22
şi 51:
- distanţa redusă la orizont între punctele 22 şi 101:
D 22-101 = L22-101 sin V22-101 (1.4)
- orientarea aliniamentului 22-101:
22-101 = 22-51 + 22 (1.5)
- diferenţa între coordonatele punctului 101 şi ale punctului 22 (sau
coordonatele relative ale punctului 101 în raport cu punctul 22)
x22-101 = D22-101.cos22-101
y22-101 = D22-101.sin22-101
- calculul coordonatelor rectangulare
plane ale punctului 101:
X101 = X22 + x22-101
y101 = y22 + y22-101

Fig. 1.11 Calculul coordonatelor

relative ale punctului nou
 O altă parte a topografiei, denumită altimetrie (nivelment) se
referă la metodele de măsurare şi calcul necesare în scopul determinării
poziţiei pe verticală a punctelor în raport cu nivelul fundamental de referinţă
(altitudinile punctelor sau coordonatele Z). În principiu este necesar un singur
punct de altitudine cunoscută, din reţeaua de sprijin de nivelment, pentru a
determina altitudinea unui punct nou. Fie un punct din reţeaua de sprijin notat
150, de altitudine cunoscută, Z150 şi un punct nou, 501. Pe teren se măsoară
înălţimile h1 şi h2 (fig. 1.12) cu ajutorul unui nivelmetru şi a două rigle de lemn
gradate (mire topografice). Cu elementele cunoscute se calculează apoi:

Fig. 1.12 Determinarea diferenţei de

nivel
- diferenţa de nivel între punctele 150-
501:
z150-501 = h1 – h2

- altitudinea punctului nou, 501:

z501 = z150 + z150-501

Dacă punctele de sprijin sunt rare iar cele de detaliu sunt

numeroase se aplică metodele de îndesire şi diferite procedee de
determinare a altitudinilor punctelor de detaliu.
 A treia parte a topografiei - tahimetria- vizează metodele şi
aparatele care permit determinarea simultană a poziţiei în plan
orizontal şi pe verticală a punctelor. Se realizează astfel o reuniune a
planimetriei şi nivelmentului într-o singură operaţie de măsurare. în
acest scop se utilizează un tip special de aparat de măsură numit
tahimetru, care poate măsura unghiuri orizontale şi verticale dar şi
distanţe. Distanţele sunt măsurate pe cale indirectă (optic sau
electronic). Acest tip de aparat s-a perfecţionat permanent, astfel că în
momentul de faţă există tahimetre electronice care au posibilitatea ca
printr-o singură măsurătoare să determine elementele necesare şi să
calculeze şi să afişeze direct coordonatele punctului măsurat.
Rapiditatea execuţiei măsurătorilor şi precizia din ce în ce mai mare
impun acest tip de aparat într-o gamă largă de operaţii topografice.
Sculpturile cu figuri de preşedinţi (18 metri înălţime), realizate pe Muntele
Rushmore, situat lângă oraşul Keystone, din Dakota de Sud, SUA, reprezintă un
important punct de atracţie turistică şi de identificare naţională a americanilor.

Construcţia figurilor de preşedinţi de pe muntele Rushmore a început pe 4

octombrie 1927 şi a fost terminată în 1941. Sculptura înfăţişează, de la stânga la
dreapta, patru chipuri ale celor mai îndrăgiţi preşedinţi din SUA:
George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt şi Abraham Lincoln.
 George Thomas Abraham
Washington Jefferson Lincoln
February 22, 1732 ÷ April 13 1743 ÷ March 4, 1861 ÷
December 14, 1799 July 4, 1826 April 15, 1865
 Capitolul 2

NOŢIUNI DE GEODEZIE
 2.1 Configuraţia Pământului şi aproximarea formei acestuia

Planeta noastră are neregularităţi ale scoarţei, caracterizate

prin înălţimi până la 8848m (vârful Everest, Hymalaya) şi adâncimi
până la 11033m (fosa Mariane, Oceanul Pacific), faţă de nivelul
mărilor deschise.
 amplitudinea maximă a denivelărilor scoarţei terestre este
de 19,881 km, ceea ce reprezintă doar 0,31% din raza ecuatorială a
Pământului (6378,136 km).

Zona de uscat - altitudini medii care variază între 340 m

(Europa şi Australia) şi 2263 m (Antarctica).
 altitudinea medie ponderată a uscatului este de 847,99m,
adică 0,0133% din raza terestră.

În zona oceanică - adâncimi medii între 3330 m (în oceanele Atlantic

şi Arctic) şi 4030 m (în oceanul Pacific)
 adâncime media globală ponderată este de 3796,7 m, adică
0,0595 % din raza Pământului.

Suprafeţele ocupate de uscat şi de oceane sunt respectiv, de

41,29% şi 58,71%.
 Din elementele prezentate rezultă că suprafaţa planetei
noastre nu poate fi exprimată din punct de vedere matematic printr-
o relaţie generală, dar dacă se ia în considerare o eroare acceptabilă,
forma Pământului se poate aproxima cu cea a unui corp geometric
regulat.
Aproximarea suprafeţei terestre cu suprafaţa unei sfere de
rază medie este utilizată şi în momentul de faţă datorită faptului că
poziţia unui punct pe sferă se exprimă foarte uşor în raport cu un
sistem de axe de coordonate cartezian spaţial având originea în
centrul sferei (raza sferei medii utilizate în momentul de faţă în
geodezie şi cartografie este de 6367.435 km).
După anul 1669, determinările din ce în ce mai precise de
lungimi de arce de meridian de 1° latitudine, efectuate în diferite
poziţii pe globul terestru (la diferite latitudini) au condus la
concluzia că meridianul nu este un cerc (cum ar fi normal în cazul
sferei), ci prezintă turtiri în regiunea polilor tereştri Nord şi Sud, cu
alte cuvinte meridianul este o elipsă, cu axa mică pe direcţia Polul
Nord-Polul Sud şi cu axa mare în planul ecuatorului terestru. Prin
rotirea acestei elipse în jurul axei sale mici (linia polilor) ia naştere
un corp geometric regulat, elipsoidul de rotaţie, a cărui suprafaţă o
aproximează foarte bine pe cea a globului terestru, acesta fiind un al
doilea tip de idealizare a formei Pământului.
 La primul Congres al Uniunii Internaţionale de Geodezie şi
Geofizică de la Roma, din anul 1924 s-a convenit să se adopte un
elipsoid internaţional, care să devină sistem de referinţă unic
pentru exprimarea poziţiei punctelor geodezice din diferite ţări.
Elipsoidul adoptat a fost cel determinat de Hayford, dar ţările
care aveau la vremea respectivă reţele geodezice dezvoltate au
continuat să folosească elipsoizii proprii, adoptaţi anterior (de
exemplu, în România era utilizat anterior elipsoidul determinat
de Bessel).
Datorită acestui fapt, între reţelele de puncte geodezice
ale ţărilor vecine nu exista concordanţă, ceea ce a dus la situaţia
ca pentru acelaşi punct de pe o graniţă oarecare, coordonatele
determinate de ţările vecine să difere uneori foarte mult. Acest
lucru a împiedicat multă vreme obţinerea unei hărţi unice precise
a globului terestru.
În prima jumătate a secolului XX, odată cu creşterea
traficului aerian şi maritim internaţional s-a pus problema
exprimării poziţiei punctelor geodezice de pe Pământ într-un
sistem unitar, deci adoptarea unui elipsoid unic, al cărui centru
geometric să corespundă cu centrul de atracţie al Pământului.
 Dacă Pământul ar fi omogen şi nu ar avea mişcare de rotaţie în
jurul axei proprii, geoidul corespunzător unei astfel de situaţii ar avea
formă sferică. În realitate, forma geoidului este influenţată de
mişcarea de rotaţie, dar şi de repartiţia neuniformă a continentelor şi
oceanelor pe suprafaţa globului terestru.
Datorită mişcării de rotaţie, intensitatea potenţialului terestru
scade de la cei doi poli către ecuator, determinând o deformare de tip
eliptic a Pământului, adică o curbare a suprafeţei acestuia către poli,
sau altfel spus distanţa de la suprafaţă până la centrul de atracţie este
mai mică la poli decât la Ecuator, deci raza polară r este mai mare
decât raza ecuatorială, în condiţiile în care potenţialul pe geoid este
constant. Astfel se explică faptul că unei diferenţe de potenţial
gravitaţional oarecare îi corespunde o distanţă pe verticală mai mare
la Ecuator şi mai mică la poli, adică distanţa verticală între două
suprafeţe de nivel (cu două potenţiale constante diferite) este mai
mică la poli şi mai mare la Ecuator.
În condiţii de rotaţie în jurul axe proprii, dacă Pământul ar fi
omogen, geoidul ar avea forma unui elipsoid perfect. în realitate
masele continentale şi oceanice distribuite diferit, conduc la o variaţie
a intensităţii potenţialului, care se manifestă atât de la Nord spre Sud,
cât şi de la Est către Vest, iar această variaţie se suprapune cu cea
datorată vitezei de rotaţie în jurul axei. Neuniformitatea intensităţii
potenţialului este şi mai mare dacă iau în consideraţie forţele cosmice
de atracţie, în special cea a Lunii, care conduce la variaţii ale nivelului
oceanului planetar terestru (maree), cu amplitudini diurne de până la
19,5 m.
 Astfel punctele geodezice reale de pe scoarţa terestră pot fi transpuse
ca imagini pe elipsoidul de referinţă, cunoscând semiaxele elipsei meridiane a
acestuia şi câmpul forţelor de atracţie.
În tabelul 2.1 se prezintă parametrii medii ai elipsoidului universal,
propus la a XVIII–a Adunare Generală a Asociaţiei Internaţionale de Geodezie,
în anul 1983.

Tabel 2.1 Parametrii medii ai elipsoidului de referinţă universal-1983

Unităţi de
Nr Parametrii fundamentali Valori
măsură
.
1 Raza ecuatorială a Pământului 6378136 m
2 Turtirea polară 1:298.257 -
3 Turtirea ecuatorială 1:90000 -
4 Longitudinea axei mari a elipsei ecuatoriale 15° Vest grad sexagesimal
5 Viteza unghiulară de rotaţie 7.29 10-5 rad/s
6 Gravitaţia la ecuator 9.78 m/sz
7 Potenţialul geoidului 62636860 m2/s2

în anul 1984, ca urmare a utilizării determinărilor efectuate cu ajutorul

sistemului satelitar de poziţionare globală (GPS), parametrii elipsoidului de referinţă
s-au recalculat şi s-a propus un nou elipsoid mondial de referinţă denumit WGS 84,
cu parametri apropiaţi de cei din tabelul 2.1.
2.2 Sisteme de coordonate carteziene şi geografice
Sfera de rază medie şi elipsoidul de rotaţie, cu care se poate
aproxima forma Pământului sunt corpuri care pot fi definite în
raport cu un sistem de coordonate carteziene spaţial, Oxyz.
Sfera în raport cu sistemul cartezian care are originea în
centrul său geometric are ecuaţia:
x2+y2+z2-R2=0
Elipsoidul în raport cu sistemul cartezian având originea în
centrul geometric al acestuia are ecuaţia:

x2  y2 z2
2
 2 1  0
a c
unde a = semiaxa mare (ecuatorială) şi c = semiaxa mică (polară) ale elipsei
meridiane.
Cercul meridian, în cazul sferei sau elipsa meridiană în cazul
elipsoidului se obţin prin intersecţia acestor corpuri cu un plan
care conţine axa Oz a sistemului cartezian (care coincide cu axa
polară a Pământului). Intersecţia acestor corpuri cu planul care
conţine axele Ox şi Oy dă cercul ecuatorial.
fig . 2.1 Sfera terestră de rază medie fig. 2.2 Elipsoidul de referinţă
1 - cercul ecuatorial; 1 - elipsa ecuatorială;
2 - cercul meridian 2 - elipsa meridiană
fig. 2.3 Coordonate geografice astronomice fig. 2.4 Coordonate geografice elipsoidice
1-meridianul zero ; 2-meridianul punctului A; 1-meridianul zero; 2-meridianul punctului A;
3-Ecuator: 4-paralelul punctului A ; 3-Ecuator; 4-paralelul punctului A ;
5-normala punctului A 5-normala punctului A
 Orice punct, A, de pe suprafaţa sferei sau elipsoidului are poziţia
determinată prin coordonatele carteziene XA, YA, ZA.
Există însă posibilitatea ca poziţia punctului A de pe suprafaţa
sferei sau de pe elipsoid să fie exprimată prin două valori unghiulare
numite coordonate geografice.
În cazul sferei se consideră semicercul meridian de origine, care
conţine axele Ox şi Oz şi semicercul meridian care conţine axa Oz şi
punctul A. Aceste două semicercuri se intersectează după axa Oz,
formând unghiul diedru λa, denumit longitudine geografică
astronomică.
Normala la sferă în punctul A, trece prin centrul sferei şi
formează cu proiecţia sa pe planul ecuatorului unghiul a, denumit
latitudine geografică astronomică.
În cazul elipsoidului (fig. 2.4) se consideră semielipsa
meridiană de origine, care conţine Ox şi Oz şi semielipsa
meridiană a punctului A, care conţine axa Oz şi punctul A. Aceste
două semielipse se intersectează după axa Oz şi formează
unghiul diedru λ, denumit longitudine geografică elipsoidică.
Normala la suprafaţa elipsoidului în punctul A,
intersectează axa polilor într-un punct diferit de centrul
geometric al elipsoidului şi formează cu proiecţia sa pe planul
ecuatorului unghiul , denumit latitudine geografică elipsoidică.
 Trebuie însă remarcat faptul că două puncte, unul de pe sferă şi celălalt de
pe elipsoid, care au aceeaşi coordonată z (în sistemul cartezian spaţial) şi
corespund aceluiaşi punct de pe suprafaţa fizică a Pământului, nu vor avea
latitudinea şi longitudinea astronomică egale cu latitudinea şi longitudinea
elipsoidică, datorită faptului că, pe de o parte, normala la sferă în puntul
respectiv trece prin centrul sferei iar normala la elipsoid în acest punct nu
trece prin centrul său şi, pe de altă parte, între normalele respective şi
direcţia verticalei locului (sau normalei la geoid) există un unghi denumit
deviaţia verticalei.
Diferenţele de latitudini şi longitudini astronomice şi elipsoidice
pentru acelaşi punct sunt relativ mici (de ordinul secundelor) însă
transformate în diferenţe de distanţe ele sunt mari (de ordinul sutelor de
metri). Prin urmare nu trebuie să se confunde aceste două categorii de
coordonate geografice, între care există relaţiile de legătură de forma:

  a      a   . sec 

în care : φ este latitudinea elipsoidică ; φa - latitudinea astronomică; λ -

longitudinea elipsoidică ; λa — longitudinea astronomică;  - deviaţia verticalei
în planul meridian; η - deviaţia verticalei în planul primului vertical (plan
perpendicular pe planul meridian, care conţine normala la elipsoid în punctul
considerat).
2.3 Legătura între sistemul de coordonate cartezian şi cel geografic
elipsoidic
Elipsoidul de referinţă pământesc este generat prin rotaţia unei elipse
meridiane în jurul axei sale mici, care coincide cu axa polilor geografici ai
Pământului.
Principalii parametri care caracterizează acest elipsoid sunt:
- semiaxa mare (ecuatorială) a elipsei meridiane, notată cu a;
- semiaxa mică (polară) a elipsei meridiane, notată cu c;

- turtirea elipsoidului, notată cu α, având expresia:   a  c

a

2 a2  c 2
- prima excentricitate, notată e2, deductibilă din relaţia: e 
a2

- a doua excentricitate, notată e12 , determinată cu relaţia: a2  c2

I2
e 
c2

- parametrul auxiliar, q, cu expresia: a2

q
c

- funcţiile fundamentale, W şi V, care pentru un punct de calcul de latitudine φ au

expresiile: W2 = l - e2 sin2φ şi V2 = l + e2 cos2 φ
 Poziţia unui punct oarecare pe suprafaţa elipsoidului de
referinţă se poate exprima prin coordonatele carteziene x, y, z sau
prin coordonatele geografice elipsoidice φ, . Legătura între aceste
coordonate pentru un punct oarecare (fig. 2.5) este realizată prin
ecuaţiile parametrice ale elipsoidului de referinţă:
x = N.cosφ.cosλ ; y = N.cosφ.sinλ ; z=N(l+e2).sinφ (2.9)
unde : N = a/W = q/V, este raza de curbură a primului vertical, iar
celelalte elemente au fost arătate mai sus.

Fig 2.5 Legătura între

coordonatele carteziene şi
cele geografice
Ca elipsoid de referinţă se alege acela care are suprafaţa cea mai
apropiată de cea a geoidului terestru, motivul fiind reducerea la
minimum posibil a deviaţiilor între verticala unui punct de pe geoid
şi normala în punctul corespunzător la elipsoid. Elipsoidul
determinat de Krasovski în anul 1940 a fost adoptat ca elipsoid
de referinţă pentru România în anul 1951.

Acest elipsoid are următorii parametri calculaţi:

-semiaxa ecuatorială a=6378245,000m;

-semiaxa polară c=6356863,019m;
-turtirea =0,00335233;
-prima excentricitate e2 =0,00669342;
-a doua excentricitate e12 =0,00673853;
-parametrul auxiliar q=6399698,902m.

În prezent aceşti parametri sunt determinaţi cu o precizie

mult mai bună datorită introducerii măsurătorilor electronice de
distanţe, a programelor geodezice satelitare şi a calculului
electronic.
2.4 Legătura între suprafaţa fizică a Pământului şi elipsoidul de
referinţă. Reţele de triangulaţie

Geoidul terestru este aproximat printr-un elipsoid de referinţă.

Măsurătorile însă, se realizează între puncte reale, existente pe
suprafaţa fizică a planetei noastre. Pentru a corela aceste măsurători
prin relaţii matematice este necesar ca toate să fie raportate la suprafaţa
geometrică a elipsoidului de referinţă, deci să se găsească imaginile
punctelor reale ale scoarţei terestre pe suprafaţa elipsoidului. Acest lucru
este complicat deoarece, datorită unor factori ca neuniformitatea
reliefului, anomaliile gravitaţionale etc. nu există coincidenţă între
verticala punctului real, verticala transpusului acestui punct pe geoid şi
normala punctului real pe elipsoid. Totuşi, acceptând un anumit grad de
aproximare şi simplificare există metode care permit determinarea
imaginilor punctelor reale de pe scoarţa terestră pe elipsoid, ca de
exemplu:
a) Metoda desfăşurării
În acest caz se alege un punct fizic (denumit punct fundamental)
pentru care se poate considera că imaginile sale pe geoid şi pe elipsoid
coincid iar verticala punctului pe geoid este identică cu normala
punctului pe elipsoid. Ca date iniţiale se consideră coordonatele
geografice elipsoidice ale punctului fundamental şi un azimut determinat
în acest punct (azimutul este unghiul dintre meridianul punctului şi o
linie geodezică ce trece prin punctul respectiv, măsurat în sens orar).
Pornind din punctul fundamental se pot determina coordonatele
geodezice ale altor puncte fizice asupra cărora s-au efectuat măsurători,
care s-au raportat în prealabil numai la suprafaţa geoidului.
Această metodă de realizare a unei reţele de puncte geodezice
introduce erori sistematice cu atât mai mari cu cât distanţa punctelor
determinate faţă de punctul fundamental este mai mare, motiv pentru
care este folosită doar în cazul unor teritorii de întindere mică.
 b) Metoda proiectării
Aceasta (fig.2.6) constă în transpunerea elementelor măsurate între puncte
pe suprafaţa, fizică (unghiuri, direcţii, distanţe), la nivelul elipsoidului, prin aplicarea
unor corecţii. În acest fel se obţin imaginile punctelor de pe elipsoid. Pentru aceasta
se pot utiliza două procedee:
b1) Procedeul Pizzelli, care constă în transpunerea punctului real, P,
de pe suprafaţa fizică (S) a Pământului, în punctul P1, de pe suprafaţa (G) a
geoidului, cu ajutorul verticalei (V). Traseul după care se face proiectarea punctului
P în P1 nu păstrează direcţia verticalei, ci se curbează datorită anomaliilor
gravitaţionale. Punctul P1 de pe geoid se proiectează în continuare pe elipsoid (E)
după direcţia normalei (N1) la suprafaţa acestuia, obţinându-se punctul P2, a cărui
poziţie poate fi exprimată prin coordonate carteziene sau geografice. Acest procedeu
este relativ complicat deoarece presupune determinarea curburii verticalei j pentru
fiecare punct proiectat pe geoid, fapt care necesită o cantitate mare de măsurători.
b2) Procedeul Bruns-Helmert constă
în proiectarea directă a punctului real, P, de
pe suprafaţa fizică (S), pe suprafaţa
elipsoidului (E) după direcţia normalei (N2)
la suprafaţa acestuia, obţinându-se punctul
P1 . Acest procedeu este mai simplu şi
practic, fiind foarte utilizat.

Fig. 2.6 Transpunerea punctelor de pe

suprafaţa fizică, pe elipsoid, prin metoda
proiectării
- Procedeul Pizzotti - traseul P-P1-P2;
- Procedeul Bruns-Helmert- traseul P-P1
 Indiferent de procedeul utilizat, în modurile arătate se obţin pe
elipsoid poziţiile imaginilor unor puncte reale care pe scoarţa terestră sunt
materializate cu borne de beton. Aceste puncte sunt dispuse pe teren la
distanţe de ordinul zecilor de Km, astfel încât ele constituie vârfurile unei
reţele de triunghiuri alăturate, numită reţea de triangulaţie (fig. 2.7).
In acelaşi timp aceste puncte permit să se facă trecerea la
reprezentarea suprafeţei terestre în plan, prin adoptarea unui anumit sistem
de proiecţie cartografică. Prin proiecţia cartografică se face trecerea de la
coordonatele elipsoidice ale punctelor de triangulaţie la coordonate
rectangulare plane. Detaliile mai mici de pe teren situate între punctele reţelei
de triangulaţie se determină prin măsurători topografice sprijinite pe punctele
acesteia şi se reprezintă direct în planul de proiecţie adoptat.
Reţelele planimetrice de
triangulaţie sau trilateraţie sunt
reţele internaţionale sau reţele
de stat. Cele internaţionale au ca
scopuri studiul dinamicii formei
Pământului, racordările
reprezentărilor cartografice de
ansamblu ale suprafeţei terestre
sau elemente de tip global

Fig 2.7 Reţele de triangulaţie pe glob

 Prin urmare măsurătorile geodezice au ca scop practic legarea
sistemelor rectangulare plane de reprezentare, de suprafaţa fizică , prin
intermediul punctelor de triangulaţie, fapt pentru care această reţea se mai
numeşte şi reţea planimetrică de sprijin. (denumirea de reţea de
triangulaţie a derivat de la faptul că punctele acesteia au fost determinate prin
măsurători efectuate în principal asupra celor trei unghiuri din fiecare triunghi
al reţelei).

Prin creşterea preciziei la măsurarea distanţelor pe cale electronică, în

prezent există astfel de reţele ale căror puncte se determină prin măsurători
efectuate în principal asupra a trei laturi ale fiecărui triunghi din reţea,
aceasta fiind denumită reţea de trilateraţie.
2.5 Problema exprimării poziţiei pe verticală a punctelor.
Suprafeţe de nivel şi reţele de nivelment

Înălţimea unui punct de pe scoarţa terestră se poate exprima

prin energia potenţială a acelui punct în raport cu centrul de atracţie al
Pământului. Toate punctele care au acelaşi potenţial formează o
suprafaţă echipotenţială sau o suprafaţă de nivel. Suprafaţa medie
a oceanului planetar este o suprafaţă echipotenţială denumită suprafaţă
de nivel zero (geoid).

Prin două puncte cu potenţial diferit vor trece două suprafeţe de

nivel diferite. Fiecare dintre aceste suprafeţe reprezintă câte un potenţial
constant, care însă depinde de acceleraţia gravitaţională. Deoarece
acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de latitudine şi adâncime,
rezultă că distanţa între aceste două suprafeţe de nivel, măsurată pe
verticală în diferite puncte, variază (scade de la ecuator către poli), deci
cele două suprafeţe de nivel nu sunt paralele. Distanţele astfel
considerate se denumesc cote ortometrice ale punctelor de pe
suprafaţa (S2) în raport cu suprafaţa (Si) (fig. 2.8)
 Fig. 2.8 Suprafeţe de nivel

Pe teren se măsoară diferenţa geometrică de nivel între punctul cunoscut şi

cel necunoscut (fig. 2.9). Cota punctului necunoscut va rezulta prin
însumarea cotei punctului cunoscut şi diferenţei de nivel între cele 2 puncte:

H1b = H0 + Δh0-1 (2.10)

Fig. 2.9 Determinarea cotei unui punct nou

1-suprafaţă de referinţă oarecare
 Cota astfel obţinută este o cotă brută care nu ţine cont de
neparalelismul suprafeţelor de nivel şi de efectul curburii şi refracţiei
atmosferice, care au afectat măsurătoarea. Prin aplicarea acestor
corecţii se obţine cota ortometrică a punctului, nou:
H1 = H1b + c1 + c2 (2.11)
unde c1 este corecţia ortometrică şi
c2 corecţia de sfericitate şi refracţie atmosferică.

Aceste corecţii se aplică în cazul determinării cotelor punctelor din

reţeaua de sprijin pentru nivelment, dar pentru ridicări nivelitice
obişnuite, unde distanţele sunt mici se utilizează cotele brute conform
relaţiei (2.10), deoarece erorile sunt foarte mici.

Reţeaua de puncte de sprijin pentru nivelment este formată din

puncte marcate pe teren cu borne de beton, diferite de cele ale
reţelelor planimetrice de triangulaţie. Punctele de sprijin pentru
nivelment sunt împărţite în modul următor:
reţele de tip , numite şi reţele de nivelment geometric geodezic;
reţele de tip β, care îndesesc reţelele de tip ;
reţele de tip local.
 Reţelele de tip  sunt reţele de nivelment de înaltă precizie împărţite în
patru ordine de importanţă (I-IV). Ele constituie baza principală pentru ridicările
topografice altimetrice şi servesc unor scopuri ştiinţifice ca de exemplu studiul
deplasărilor pe verticală ale scoarţei terestre şi determinarea diferenţelor de cotă
ale mărilor şi oceanelor.

Reţeaua  de ordinul I formează poligoane cu lungimi de 1200-1500

km. Punctele sunt dispuse în lungul căilor ferate sau şoselelor, iar cotele
lor se încadrează într-o toleranţă de determinare de +2 mm/Km. Această
reţea se leagă de cele ale ţărilor vecine, fiind utilizată pentru studii de
ansamblu.
Reţeaua  de ordinul II formează poligoane cu lungimi de 500-600
Km sprijinite pe reţeaua de ordinul I. Punctele reţelei sunt dispuse în
lungul căilor de transport şi al apelor mari (râuri, fluvii). Cotele acestor
puncte sunt determinate cu o toleranţă maximă de ± 5 mm/km.
Reţeaua  de ordinul III formează poligoane cu perimetrul de 150-
200 km şi se sprijină pe reţelele de ordinul I şi II Cotele punctelor au o
toleranţă de determinare de +10mm/km.
Reţeaua  de ordinul IV se sprijină pe reţelele de ordin superior
şi formează poligoane sau traverse cu o desfăşurare de 50-100 km.
Cotele sunt determinate cu o toleranţă de +20 mm/km.

În reţelele de tip  se includ şi cele pentru nivelment urban, care

corespund ca grad de precizie reţelelor de ordin II-IV.
 Reţelele de nivelment de tip  sunt reţele de îndesire ale celor de
tip  şi sunt utilizate pentru lucrări topografice.
Reţelele de nivelment locale sunt utilizate pentru lucrări speciale
cum sunt cele de urmărirea tasării construcţiilor importante. Aceste
reţele nu sunt legate de cele de tip α sau β.
Reţeaua de puncte de nivelment de sprijin de tip  şi β constituie
o bază unitară de exprimare a cotelor pentru tot teritoriul României, în
raport cu punctul zero fundamental situat în portul Constanţa.
 2.6 Marcarea şi semnalizarea punctelor reţelelor de sprijin

Atât punctele din reţelele de triangulaţie, cât şi cele din reţelele

de nivelment se marchează pe teren de aşa natură, încât să asigure
păstrarea intactă, în timp, a poziţiei lor.
În cazul punctelor de triangulaţie interesează păstrarea poziţiei în
plan a verticalei punctului considerat, iar în cazul punctelor de nivelment
este importantă păstrarea intactă a cotei punctului. Aceste cerinţe sunt
îndeplinite prin plantarea în sol a unor borne de beton armat şi
încastrarea în aceste borne a unor mărci realizate din fontă, care
reprezintă punctul matematic. Adâncimea de instalare a bornelor în sol
este mai mare decât adâncimea de îngheţ şi depinde de stabilitatea
solului. Bornele au formă de trunchi de piramidă cu secţiune pătrată, iar
dimensiunile acestora depind de clasa de importanţă a punctului şi de
condiţiile de instalare.
În cazul punctelor de triangulaţie, sub borna de beton, la o
anumită adâncime se instalează una sau mai multe borne suplimentare
cu mărci din fontă care materializează, verticala punctului (fig. 2.10).
Acestea permit refacerea bornei superioare în cazul distrugerii sale
accidentale. Deasupra bornei inferioare se intercalează un strat de
semnalizare din cărbune, cărămidă sau alte materiale deosebite care să
atenţioneze despre existenţa reperului suplimentar, care nu trebuie să fie
deranjat.
 Fig. 2.10 Marcarea punctelor din reţelele planimetrice de triangulaţie
a) bornă de suprafaţă ; b) bornă îngropată
1-marcă de fontă cu cap sferic ; 2-bornă de beton armat; 3- borne
suplimentare; 4-mărci de fontă suplimentare ; 5-strat de balast; 6-mortar
de ciment; 7- umplutură de pământ; 8-groapă de fundaţie; 9-şanţ de
scurgere a apelor pluviale
 New York

Florenţa

Bologna

Mărci planimetrice urbane

 La reţelele de nivelment instalarea bornelor de beton se
face astfel încât marca de fontă încastrată în capul bornei să se
situeze la o adâncime de 1 m sub nivelul terenului iar baza bornei
să fie situată sub adâncimea maximă de îngheţ (fig. 2.11). O astfel
de amplasare fereşte reperul de variaţiile de temperatură care
produc dilatări sau contracţii şi de fenomenul de dislocare datorită
îngheţului şi dezgheţului din sol. În terenurile mai slabe, în locul
bornei se realizează coloane de beton armat turnate în foraje,
executate până la un strat tare sau impermeabil.

Fig. 2.11 Reper fundamental de

nivelment
1-marcă de fontă cu punctul
matematic;
2-marcă suplimentară;
3-bornă de beton armat;
4-capac;
5-şanţ de scurgere a apelor
pluviale
Punctul matematic (punctul asupra căruia se realizează
măsurătorile) este reprezentat de capul semisferic al mărcii de
fontă încastrată în corpul mărcii de beton (fig. 2.12).

Fig. 2.12 Marcă de fontă pentru repere

1-corpul mărcii;
2-punctul matematic;
3-bornă de beton armat
Aşa cum s-a afirmat, la punctele reţelelor de triangulaţie interesează
stabilitatea verticalei acestora. Deoarece asupra acestor puncte se
realizează măsurători unghiulare de la mare distanţă, verticala lor este
materializată deasupra bornelor prin intermediul unor semnale vizibile.
Aceste semnale se construiesc de obicei sub forma unor piramide la sol
(fig 2.13) sau piramide cu poduri (fig. 2.14). La partea superioară a
acestora se instalează un pop vertical a cărui axă coincide cu verticala
punctului marcat la sol. Pe acest pop se instalează un semnal sub forma
unui cilindru sau fluture. Piramidele sunt construite din lemn şi au trei
sau patru picioare, având înălţimi de 10-30m.

Fig. 2.13 Piramidă la sol Fig. 2.14 Piramidă cu poduri

1- bornă superioară; 2 - bornă 1 - bornă; 2- picior;
suplimentară 3 - punct matematic; 3 - contravântuire; 4 - poduri; 5 - pop;
4 - pop ; 5 - fluture ; 6 - contrafişă; 6- cilindru; 7- pilastru
7 - rigidizare ; 8 - picior
 În interiorul oraşelor punctele de triangulaţie se fixează pe terasele
acoperiş ale clădirilor înalte şi se semnalizează prin intermediul balizelor cu
pilastru (fig. 2.15) iar punctele de nivelment se marchează cu reperi plantaţi în
pereţii construcţiilor stabile (fig. 2.16).
Trebuie subliniat că în interiorul oraşelor, construcţiile înalte cum sunt
clopotniţele bisericilor, coşurile de fum, castelele de apă ,antenele de televiziune
sunt utilizate ca puncte de îndesire a reţelei de triangulaţie. Astfel, pentru
crucile bisericile şi pentru paratrăsnetele de pe celelalte construcţii înalte se
calculează coordonatele rectangulare. Deşi aceste puncte nu sunt accesibile, ele
sunt utilizate pentru ridicări topografice în oraşe.

Fig. 2.15 Baliză cu pilastru

1- terasă acoperiş ; 2- Fig. 2.16 Reper de perete pentru nivelment
pilastru de beton ; 3- pop ; 4 1- punct matematic; 2- coada reperului;
fluture 3- perele
 Capitolul 3
NOŢIUNI DE
CARTOGRAFIE
3.1 Elemente privind proiecţiile cartografice

Cartografia studiază modalităţile de reprezentare a suprafeţei

Pământului în plan, de obţinere a planurilor şi hărţilor şi de multiplicare a
acestora. Deoarece suprafaţa sferoidală a Pământului nu este
desfăşurabilă în plan, se recurge la proiecţia cartografică, adică o
modalitate de transpunere a detaliilor suprafeţei terestre pe suprafeţele
desfăşurabile, care permit obţinerea planurilor şi hărţilor. Această
transpunere are loc după relaţiile cartografiei matematice, astfel încât
deformaţiile rezultate la reprezentare să fie cât mai mici şi să poată fi
evaluate.
Din punct de vedere al tipului de deformare, proiecţiile
cartografice sunt:
- proiecţii conforme, la care unghiurile între aliniamente rezultate în
reprezentarea în plan sunt egale cu cele dintre aliniamentele
corespondente din teren;
- proiecţii echivalente, la care se păstrează raportul dintre suprafeţele
din reprezentare şi cele din teren, dar forma suprafeţei se modifică prin
proiecţie;
- proiecţii arbitrare, la care se modifică şi unghiurile şi suprafeţele, dar
se menţine echivalenţa unor distanţe.
Corespunzător suprafeţei pe care se face proiecţia se deosebesc:
a) Proiecţii conice, la care se utilizează suprafaţa laterală a unui con situat
tangent sau secant la sfera terestră. Prin desfăşurarea conului meridianele rezultă
sub forma unor drepte convergente iar paralele rezultă ca arce de cerc
concentrice (fig. 3.1).
Aceste proiecţii pot fi drepte, oblice sau transversale, după cum înălţimea
conului şi axa polilor tereştri coincid, formează un unghi oarecare sau sunt
perpendiculare.
b) Proiecţii cilindrice, la care suprafaţa de proiecţie este un cilindru tangent la
sfera sau la elipsoidul terestru. Prin desfăşurarea cilindrului se obţine planul
proiecţiei. Aceste proiecţii sunt normale, oblice sau transversale, după cum axa
polilor tereştri şi axul cilindrului coincid, formează un unghi oarecare sau sunt
perpendiculare (fig. 3.2)

Fig. 3.1 Proiecţie conică normală Fig. 3.2 Proiecţie cilindrică normală
c) Proiecţii azimutale sau zenitale, la care suprafaţa Pământului este proiectată
pe un plan care este tangent sau secant la sfera sau elipsoidul terestru într-un
punct oarecare numit centrul proiecţiei. Aceste proiecţii se împart la rândul lor în:
-proiecţii azimutale ortografice, la care dreptele de proiecţie sunt paralele între
ele (fig. 3.3a);
-proiecţii azimutale centrale, la care dreptele de proiecţie sunt razele sferei sau
elipsoidului (fig. 3.3b);
- proiecţii azimutale stereografice, la care dreptele de proiecţie pornesc dintr-
un punct diametral opus punctului de tangenţă (fig. 3.3c)

Fig. 3.3 Proiecţie azimutală pe plan tangent

a - ortografică ; b - centrală : c - stereografică
stereografică centrală
 3.2 Proiecţii cartografice utilizate în România
În România se utilizează în mod curent două proiecţii cartografice:
a) Proiecţia Gauss-Kriiger
Aceasta este o proiecţie cilindrică transversală de tip conform care a fost
adoptată de majoritatea ţărilor lumii, datorită avantajelor sale referitoare la
reprezentarea în mod unitar a întregului Pământ. În această proiecţie punctele de
pe suprafaţa fizică a Pământului se consideră că sunt deja reprezentate pe
elipsoidul de referinţă. Suprafaţa elipsoidului este împărţită prin meridiane trasate
la diferenţe de longitudine de 6°, începând cu meridianul zero (Greenwich), în 60
de fuse. Prin mijlocul fiecărui fus trece un meridian numit meridian axial.
Se consideră un semicilindru eliptic al cărui ax este perpendicular pe axa
polilor Pământului. Acest semicilindru este poziţionat astfel încât să fie tangent la
elipsoidul de referinţă de-a lungul meridianului axial al unui fus (fig 3.4). Punctele
fusului respectiv se proiectează spre exterior pe suprafaţa semicilindrului, după
care acesta se desfăşoară. Rezultă astfel imaginea în plan a fusului respectiv, în
care meridianul axial şi Ecuatorul sunt proiectate ca două drepte perpendiculare
care constituie axele Ox şi Oy ale sistemului rectangular plan corespunzător
fusului respectiv.

Fig. 3.4 Proiecţia cilindrică transversală Gauss-Kruger 1- Ecuator: 2- fusul nr. 35

Dacă se procedează în mod asemănător pentru fiecare fus în parte se vor obţine
60 de imagini în plan care redau suprafaţa întregului Pământ. Cele 60 de fuse se
numerotează cu cifre arabe de la vest la est: fusul din dreapta meridianului de
180° are numărul 1 iar cei din stânga are numărul 60, astfel că fusele de lângă
meridianul Greenwich sunt numerotate cu 30 şi 31.
Suprafaţa României este cuprinsă în fusele 34 şi 35 cu meridianele axiale
de 21° şi 30° longitudine estică (fig.3.5). În acest sistem de proiecţie distanţele în
lungul meridianului axial nu suferă deformaţii dar cele de la marginea fusului sunt
deformate; la latitudinea de 45° deformaţia în marginea fusului este de 0,67 m
pentru o distanţă de 1 Km.

Fig. 3.5 Poziţia suprafeţei

României în proiecţia cilindrică
transversală Gauss-Kruger

Pentru un fus oarecare, între coordonatele geografice  şi  ale unui punct de pe

elipsoid şi coordonatele x şi y ale punctului respectiv pe suprafaţa desfăşurată a
fusului există o corespondenţă de forma:
x = f1 (φ,λ) (3.1)
y = f2 (φ,λ)
b) Proiecţia stereografică pe plan secant unic -1970
Această proiecţie azimutală conformă este utilizată în România începând
cu anul 1970 pentru scopuri economice. Punctul central al proiecţiei este ales
aproximativ la mijlocul teritoriului României (la nord de oraşul Făgăraş) având
coordonatele geografice φ = 46° şi λ = 25°, iar planul de proiecţie intersectează
elipsoidul de referinţă la adâncimea de 3502 m faţă de punctul de tangenţă. Prin
această intersecţie rezultă aproximativ un cerc a cărui rază este de 201,718 Km,
de-a lungul căruia deformaţiile prin proiecţie sunt nule. În interiorul acestui cerc
distanţele proiectate suferă deformaţii negative iar în exterior deformaţii pozitive
faţă de cele reale (fig. 3.6) Sistemul cartezian al proiecţiei are originea în punctul
central, axa Ox pe direcţia Nord iar axa Oy pe direcţia Est (fig. 3.7). Coordonatele
originii sistemului sunt x0 = 500.000 m şi y0 - 500.000 m.

Fig. 3.6 Proiecţia stereografică pe Fig. 3.7 Sistemul rectangular plan

plan secant unic-1970 şi cercul de deformaţii nule
 Adâncimea planului
secant (rt), deci raza cercului Proiecţia azimutală –Stereo 70
de deformaţie nulă s-a ales
astfel încât în centrul
proiecţiei deformaţiile
specifice să fie de -
0,25m/Km iar în zona
graniţelor să fie de
+0,215m/km, adică să se
echilibreze deformaţiile
negative cu cele pozitive pe
ansamblul suprafeţei ţării.
Această proiecţie
prezintă deformaţii mai mici
decât cea cilindrică
transversală, iar relaţiile de
trecere de la elipsoid la plan
sunt mai uşor de aplicat,
astfel că ea se foloseşte în
România pentru obţinerea
planurilor şi hărţilor
topografice şi de interes
economic.
Proiecţia azimutală –Stereo 70

•Folosită după 1973

•Elipsoid Krasowski

•Planul secant e
coborât cu 3 502 m
3.3 Hărţi şi planuri topografice
Hărţile sunt reprezentări convenţionale asemenea, reduse la o scară
anume, ale unor suprafeţe terestre, pe foi de hârtie. Dacă suprafeţele de
reprezentat sunt foarte mari, atunci este necesar să se ia în consideraţie curbura
Pământului, iar pentru obţinerea reprezentării se utilizează o proiecţie cartografică.
în acest caz reprezentarea va fi o hartă. Dacă însă suprafeţele de reprezentat sunt
reduse, atunci reprezentarea lor în plan se poate realiza prin proiectante paralele
verticale (o proiecţie geometrică obişnuită). În acest caz nu se ţine seama de
curbura Pământului şi se obţin planuri topografice.
Considerând o foaie de hârtie de mărime obişnuită, prin proiecţie
geometrică clasică se poate reprezenta pe aceasta o suprafaţă de teren egală cu
cea a foii de hârtie. În acest caz scara de reprezentare este 1:1, adică distanţele
orizontale de pe teren s-au reprezentat cu aceeaşi mărime pe plan, rezultând toate
detaliile de pe suprafaţa respectivă. Dacă pe aceeaşi foaie de hârtie se doreşte
reprezentarea unei suprafeţe de patru ori mai mare, atunci distanţele orizontale din
teren trebuie să fie reduse de două ori; scara de reprezentare este deci 1:2. în
acest caz unele detalii mici din teren nu mai pot fi reprezentate pe foaia de hârtie
datorită limitărilor impuse de grosimea liniilor şi de claritatea desenului.
Dacă scara de reprezentare se alege de exemplu 1:5000, atunci distanţele
din teren se vor reduce de 5000 de ori. Pe foaia de hârtie se pot reprezenta clar
detalii care au dimensiuni minime de 0,5 mm, adică în teren au dimensiuni de 0,5
rnm x 5000 = 2500 mm = 2,5 m. Rezultă că la această scară nu pot fi
reprezentate detalii cu dimensiuni reale mai mici de 2,5m. Cu cât reducerea
distanţelor este mai importantă, cu atât detaliile din teren posibil de reprezentat pe
foaia de hârtie vor avea dimensiuni mai mari, astfel că la scara 1:1.000.000
detaliile cele mai mici vor avea dimensiuni reale de 0,5mm × 1.000.000 = 500 m.
Scara de reprezentare a unei hărţi se defineşte ca un raport (constant pentru o
hartă dată) între distanţa reprezentată şi distanţa reală corespunzătoare:
1 d
 sau 1 : N  d : D
N D
(3.2)
unde N este numitorul scării, d - distanţa reprezentată în plan şi D- distanţa
corespunzătoare de pe teren.
Hărţile se întocmesc de obicei la scări care au valoarea N rotundă
(1:100, 1:500, 1:1000, 1:2000, 1:5000, 1:1.000.000). Dacă numitorul scării este
mic scara este mare iar dacă numitorul este mare scara este mică, deoarece, de
exemplu 1:100 > 1:1000. De obicei scara unei hărţi este prezentată pe foia de
hârtie sub formă numerică (de exemplu 1:1000) şi sub formă grafică simplă.
Scara grafică simplă este o reprezentare a scării numerice, sub forma
unei axe cu o origine, în stânga originii se reprezintă la scara dată o distanţă
rotundă reală, împărţită în diviziuni având de asemenea valori rotunde, în dreapta
originii este reprezentată aceeaşi distanţă de mai multe ori (fig.3.8).

Fig. 3.8 Scara grafică simplă

Partea din stânga originii se numeşte talonul scării grafice. Scara grafică este
utilizată la determinarea pe hartă a distanţelor cu ajutorul compasului distanţier.
3.3.1 Conţinutul unei hărţi

Reprezentarea unei hărţi se realizează pe foi de hârtie cu format

dreptunghiular, astfel încât latura din stânga reprezintă direcţia
topografică Nord - Sud a proiecţiei respective. Reprezentarea propriu-zisă
este limitată în stânga şi în dreapta de traseele a două meridiane, iar
partea superioară şi cea inferioară de traseele a două paralele.
La exteriorul zonei desenate este trasat cadrul geografic al hărţii
(fig. 3.9) format din două linii paralele între care se află spaţii albe şi
spaţii negre. Lungimea unui spaţiu alb sau negru de pe laturile stânga şi
dreapta ale hărţii reprezintă lungimea unui arc de meridian de 1'
latitudine. Lungimea unui spaţiu alb sau negru de pe laturile superioară şi
inferioară ale hărţii reprezintă lungimea unui arc de paralel de 1'
longitudine. Deoarece, în funcţie de latitudine paralelii sunt mai scurţi
decât meridianul, rezultă că în general, un spaţiu alb sau negru pe
latitudine este mai lung decât cel de pe longitudine.
Dacă se unesc imaginar capetele segmentelor negre şi albe de pe
laterale se obţin paralelii de pe zona reprezentată, iar prin unirea
capetelor segmentelor negre şi albe de pe părţile superioară şi inferioară
se obţin meridianele zonei respective.
Elementele hărţii topografice

Principalele elemente ale unei

hărţi topografice sunt:

1. suprafaţa reprezentată;
2. titlul;
3. indicativul sau
nomenclatura;
3. sistemul de coordonate;
5. declinaţia magnetică şi
unghiul de convergenţă
medie a meridianelor;
6. scara de proporţie;
7. schema judeţelor cuprinse
pe hartă şi/sau poziţia hărţii
în nomenclatura Gauss-
Krüger;
8. graficul de calculare a
pantelor;
9. anul ridicărilor topografice,
anul imprimării, autorul,
instituţia.
10. semne convenţionale
 Semnele convenţionale

Detalii ale suprafeţei terestre:

1. relieful;
2. hidrografia;
3. vegetaţia şi solul;
3. aşezările omeneşti;
5. căile de comunicaţie;
6. detaliile economice şi culturale;
7. detaliile politico-administrative.

-d.p.d.v. al dimensionării semnelor convenţionale:

•semne convenţionale de contur,

•semne convenţionale fără scară
•semne convenţionale explicative.
1. Puncte caracteristice

puncte astronomice la sol şi pe movile;178,0 şi

173,0 = cota; +15 = înălţimea movilei în m;

puncte geodezice; 1-la sol; 2-pe movile; 3-pe biserici;

puncte geodezice; 4-pe clădiri; 5-pe clădiri proeminente;

puncte topografice; 1-la sol; 2-pe movile; 3-pe biserici;

puncte topografice; 4-pe clădiri; 5-pe clădiri

proeminente; 6-pe coşuri;

puncte de nivelment; 167,75 = cota în m;

puncte cotate în metri situate deasupra nivelului mării;

1-pe înălţimi dominante; 2-pe alte forme de teren;
 Fig. 3.9 Cadrul geografic al hărţii
1- paralele ; 2- meridiane

În colţurile cadrului geografic sunt înscrise latitudinile şi longitudinile minime

şi maxime ale zonei reprezentate, în grade şi minute sexagesimale.
Cadrul geografic permite determinarea coordonatelor geografice (latitudinea
φ şi longitudinea λ) pentru oricare punct de pe suprafaţa reprezentată, în modul
următor (vezi fig. 3.9): din punctul respectiv se coboară perpendiculare pe latura
inferioară şi pe cea din stânga, determinându-se astfel latitudinea, φ0 şi longitudinea
λ0 ale capetelor de segment intersectate de perpendiculare. În continuare se
măsoară lungimile segmentelor de cadru corespunzătoare unui minut de latitudine
(l2) şi longitudine (l4) şi distanţele de la capetele segmentelor intersectate până la
perpendicularele respective, pe latitudine (l1) şi pe longitudine (l3).
 Peste zona care cuprinde reprezentarea propriu-zisă a hărţii este
suprapusă o reţea de pătrate trasate cu linii de culoare neagră. Laturile
acestei reţele sunt paralele cu axele Ox şi Oy ale sistemului cartezian,
considerate în centrul sistemului de proiecţie ales, dar nu sunt paralele
cu marginile reprezentării care sunt meridiane şi paralele ale zonei.
Latura unui pătrat reprezintă pe teren o distanţă de lKm. Pe marginea
reprezentării sunt înscrise, în cifre, coordonatele liniilor reţelei de pătrate
faţă de originea sistemului cartezian al centrului de proiecţie, în Km (fig.
3.10).

Fig. 3.10 Reţeaua

rectangulară a hărţii
 Reţeaua de pătrate a hărţii permite determinarea coordonatelor carteziene
plane ale unui punct A, de pe hartă astfel (fig. 3.10): din punctul respectiv se
coboară perpendiculare pe laturile din stânga şi de jos ale pătratului în care se află
punctul A. Coordonatele colţului din stânga jos al pătratului se pot citi direct pe
marginea reprezentării hărţii. în continuare se măsoară distanţele d1 şi d2, între
colţul stânga jos şi picioarele perpendicularelor coborâte din punctul A. Aceste
distanţe vor reprezenta diferenţele de coordonate:

x A  d1  N (3.4)

y A  d2  N
unde N este numitorul scării hărţii.

Coordonatele rectangulare ale punctului A vor II:

x1  x 0  x A
(3.5)
y1  y 0  y A
În exteriorul cadrului hărţii sunt înscrise cu cifre şi litere informaţii privitoare
la hartă şi la zona de teren reprezentată. La partea superioară este înscrisă
numerotarea hărţii şi numele localităţii principale din zona reprezentată. La partea
inferioară sunt înscrise scara hărţii sub formă numerică şi grafică, valoarea
convergenţei medii a meridianelor, anul execuţiei hărţii şi altele.
3.3.2 Reprezentarea detaliilor de suprafaţă şi de relief pe hărţi
Pe zona de reprezentare propriu-zisă a hărţii se regăsesc sub formă
micşorată (la scara hărţii) detaliile vizibile de pe teren. Aceste detalii sunt
constituite din: traseele cursurilor de apă, lacurile naturale sau artificiale, traseele
şoselelor, orice tip de construcţie, localităţi. În general, dacă proiecţia în plan a
detaliului respectiv este suficient de mare, atunci prin reducerea la scară a
dimensiunilor acestuia rezultă un contur care poate fi reprezentat pe plan printr-o
linie închisă sau deschisă. în acest caz detaliul respectiv este trasat pe plan prin
conturul său real redus la scara hărţii.
Dacă detaliul din teren are dimensiuni mici, atunci prin reducerea la
scară a conturului său rezultă un punct, deci detaliul nu poate fi reprezentat la
scara planului. În acest caz în punctul respectiv se desenează pe hartă un
simbol cartografic care reprezintă obiectul respectiv. Acest simbol se
numeşte semn convenţional specific. La realizarea hărţilor se utilizează mai
multe tipuri de semne convenţionale standardizate, care se regăsesc în atlasul de
semne convenţionale, astfel că fiecare tip de detaliu din teren are un semn
convenţional caracteristic.
Pe lângă conturul detaliilor mari şi semnele convenţionale ale detaliilor
mici, pe suprafaţa hărţii apar şi inscripţii formate din cifre şi litere, care dau linele
explicaţii referitoare la detaliile reprezentate, ca de exemplu denumirile
localităţilor, denumirile cursurilor de apă, cotele unor puncte importante,
dimensiuni importante etc. La multe dintre hărţi se utilizează şi culori pentru a
înlesni recunoaşterea unor detalii. Spre exemplu, pentru reprezentarea zonelor
ocupate de apă (cursuri de apă, lacuri, mări) se utilizează culoarea albastră.
 Deşi harta este o reprezentare în plan, formele de relief ale terenului se
pot desena prin intermediul unor semne convenţionale speciale numite curbe de
nivel. Curbele de nivel sunt linii închise desenate cu culoarea sepia (maro)
care au o semnificaţie fizică: fiecare linie reprezintă punctele de pe teren
care au aceeaşi altitudine. Pe hartă se reprezintă de obicei curbe de nivel ale
punctelor cu altitudini de valoare rotundă, care diferă cu un anumit interval tot de
valoare rotundă, numit echidistanţă.
Se consideră o formă de relief (de exemplu o colină), planul de proiecţie
situat la nivelul mării şi mai multe plane paralele cu planul de proiecţie, situate la
altitudini crescătoare cu un interval constant, E. Prin intersecţia între forma de
relief şi aceste planuri se obţin contururi închise (fig.3.11) care, pot fi proiectate pe
planul de proiecţie, rezultând curbele de nivel. Pe fiecare curbă de nivel se înscrie
valoarea altitudinii planului orizontal, care prin intersecţie cu terenul a generat
curba respectivă. În acest mod se obţin contururi închise incluse unul în celălalt
(care nu se intersectează). Dacă se studiază atent forma în plan a acestor contururi
şi altitudinile pe care le reprezintă se obţin informaţii despre tipul formei de relief şi
înclinarea terenului în zona respectivă.
Curbele de nivel se desenează pe hartă prin suprapunere peste detaliile
plane reprezentate şi permit să se determine cu o precizie suficient de bună cota
unui punct oarecare de pe zona reprezentată. Această operaţie decurge în modul
următor: dacă punctul este situat chiar pe traseul unei curbe de nivel de pe hartă,
atunci altitudinea acestuia va fi egală cu altitudinea reprezentată de curba de nivel
respectivă, valoare care se citeşte pe traseul curbei respective sau se calculează
faţă de valoarea înscrisă pe o curbă vecină. Dacă punctul nu este situat pe o curbă
de nivel, atunci acesta se va situa automat între două curbe de nivel vecine ale
căror altitudini diferă prin valoarea constantă, E (echidistanţa).
Fig. 3.11 Semnificaţia fizică a curbelor de nivel
 În această situaţie, cota punctului oarecare, A se va determina în
maniera următoare (fig. 3.12): prin punctul respectiv se trasează pe hartă o
dreaptă aproximativ normală la curbele de nivel vecine, care reprezintă cotele z1
şi z2 = z1 + E şi care încadrează acest punct. Se măsoară cu o riglă distanţele l1
şi l2 iar altitudinea punctului A se va calcula cu relaţia:
l1  (z 2  z1 ) unde z2 – z1 = E este echidistanţa planelor care au
z A  z1 
l1  l2 generat curbele de nivel.

Fig. 3.12 Determinarea altitudinii unui

punct cu ajutorul curbelor de nivel

Panta terenului în lungul aliniamentului 1-2 se poate calcula cu:

z 2  z1
p12  tg 
(l1  l2 )  N (3.7)
unde N este numitorul scării hărţii iar α este unghiul de înclinare a aliniamentului
faţă de orizontală.
3.3.3 Numerotarea foilor de hartă
În cazul unui teritoriu de întindere mare, reprezentarea acestuia nu
se poate realiza pe o singură foaie de hârtie deoarece suprafaţa acesteia ar
trebui să fie prea mare iar utilizarea sa foarte dificilă. De obicei, pentru
întocmirea hărţilor se utilizează foi de hârtie cu formatul de aproximativ
40x50 cm. Rezultă deci că teritoriul respectiv se împarte în suprafeţe mai
mici, aproximativ egale, care la scara aleasă se pot reprezenta pe o foaie de
hârtie cu formatul dat mai sus. Pentru a crea o ordonare a suprafeţelor
reprezentate şi pentru a recunoaşte sistemul de proiecţie utilizat, aceste
suprafeţe parţiale şi hărţile lor primesc fiecare în parte o denumire (sau o
numerotare).
Considerăm ca exemplu împărţirea sferei terestre prin meridiane
trasate din 6° în 6°, în proiecţia cilindrică transversală Gauss- Kruger în care,
aşa cum s-a arătat, rezultă 60 fuse terestre numerotate 1...60.
Peste reţeaua de meridiane se suprapune o reţea de paralele trasate
din 4° în 4° latitudine începând de la Ecuator către cei doi poli tereştri. Se
formează astfel zone de 4° latitudine notate cu literele mari ale alfabetului
latin, începând de la Ecuator către cei doi poli (fig. 3.13). Suprafaţa
Pământului este astfel împărţită în trapeze curbilinii care primesc drept
denumire litera zonei de latitudine şi numărul fusului ( ex. L- 35). Teritoriul
corespunzător unui trapez curbiliniu astfel obţinut se poate reprezenta sub
formă de hartă pe o foaie de hârtie de format obişnuit la scara 1:1.000.000.
Pentru a întocmi harta emisferei nordice a Pământului sunt deci necesare
60x20 = 1200 foi de hârtie de format obişnuit.
Fig. 3.13 împărţirea sferei terestre în trapeze în proiecţia Gauss- Kruger
1- meridianul zero ; 2- Ecuator; 3- fus ; 4- zone pe latitudine ; 5- trapezul L-35
• Suprafaţa României este cuprinsă în trapezele K-34, K-35, K-36, L-34, L-
35, L-36,M-34, M-35, M-36, deci pentru harta României la scara 1:1.000.000 sunt
necesare 9 foi de hârtie. Pentru a realiza harta României la scara 1:500.000,
teritoriul fiecărui trapez se împarte în 4 suprafeţe aproximativ egale (fig. 3.14)
notate cu denumirea trapezului la care se adaugă literele mari ale alfabetului A, B,
C, D. Rezultă că pentru suprafaţa ţării sunt necesare 9 x 4 = 36 foi de hârtie
pentru a obţine harta la scara 1:500.000. Acestea vor fi notate K-36-A, până la
M-36-D.
• Pentru harta României la scara 1:200.000, suprafaţa fiecărui trapez se
împarte în 36 de părţi egale, caz în care vor fi necesare 9x36=324 foi de hartă
notate K-34-I până la M-36-XXXV1 (fig: 3.15).
• Pentru harta României la scara 1:100.000 trapezele K-34, M-36 se împart
fiecare în 144 părţi egale, care vor fi reprezentate pe foi de hârtie de format
obişnuit.

fig. 3.14 Hărţi la scara 1:500000 fig. 3.15 Hărţi la scara 1:200000 pt
pt. trapezul L-35 trapezul L-35
 În acest caz vor fi necesare 9x144=1296 foi de hârtie iar hărţile astfel obţinute
vor fi numite K-34-1 până la M-36-144 (fig. 3.16). Hărţile la scara 1:50.000 se obţin prin
împărţirea suprafeţelor corespunzătoare fiecărui trapez reprezentat la scara 1:100.000 în
4 părţi egale notate A, B, C, D. în acest caz trapezul terestru L-35, de exemplu, va fi
reprezentat la scara 1:50.000 pe 144x4=576 foi de hârtie.

Fig. 3.16 Hărţi la scara 1:100000

pentru trapezul L-35

Hărţile obţinute astfel se notează de la L-35-1-A până la L-36-144-D. Dacă

trapezele corespunzătoare scării 1:50.000 se împart la rândul lor în 4 părţi notate a, b, c,
d se obţin suprafeţe care pot fi reprezentate pe o foaie de hârtie de format obişnuit la
scara 1:25.000. în acest caz trapezul terestru L-35, de exemplu se va putea reprezenta pe
144x4x4=2304 hărţi la scara 1:25.000 notate L-35-1-A-a până la L-35-144-D-d.
Pentru obţinerea hărţilor la scara 1:10.000, fiecare suprafaţă corespunzătoare
hărţilor la scara 1:25.000 se împarte în 4 părţi notate 1, 2, 3, 3. în acest caz
reprezentarea trapezului terestru L-35 la scara 1:10.000 se va putea face pe
144x4x4x4=9216 foi de hârtie de format obişnuit, iar hărţile obţinute se denumesc L-35-l-
A-a-l până la L-35-144-D-d-3. Rezultă că cele 9 trapeze terestre pe care se află suprafaţa
României se pot reprezenta la scara 1:10.000 pe 9x9216=82944 foi de hârtie de format
obişnuit.
Denumirile hărţilor, aşa cum s-a arătat mai sus sunt valabile în proiecţia Gauss-
Kriiger, dar pentru ţara noastră se păstrează aceeaşi numerotare a hărţilor şi în planul
proiecţiei stereografice pe plan secant 1970, cu excepţia hărţilor la scări mai mari de
1:10.000.
 Capitolul 4

MĂSURAREA PE TEREN A DISTANŢELOR

4.1 Măsurarea directă a distanţelor
Măsurarea directă a unei distanţe presupune compararea acesteia cu
lungimea unui instrument de măsură destinat acestui scop.
Cele mai utilizate instrumente pentru măsurarea directă a distanţelor în
lucrările topografice sunt panglicile de otel (a), firele invar (b) si ruletele (c).
a) Panglica topografică de oţel cu lungimea de 50 m (fig. 4.1) este
realizată dintr-o bandă cu lăţimea de 18-20 mm şi grosimea de 0,4 ÷ 0,6 mm.
Etalonarea sa este realizată la temperatura de 20°C şi forţa de întindere de 29,43
N/mm2. Eroarea tolerată de etalonare este de +6 mm. Reperele decimetrice ale
panglicii se realizează, prin perforare cu găuri de diametru redus (2-3 mm). iar
diviziunile metrilor se marchează pe ambele feţe, în dublu sens, cu plăci metalice
din alamă. Reperele jumătăţilor de metru se marchează prin nituire. La ambele
capete panglica topografică este prevăzută cu inele de întindere cu diametru de
33+1 mm realizate din bronz, pe corpul cărora sunt realizate reperele de capăt.
Corecţia de alungire datorită modificării temperaturii este de 11,5 μm/m 1°C.

Fig. 4.1 Panglica topografică

b) Firul invar este un instrument foarte precis pentru măsurarea distanţelor.
El este realizat dintr-un aliaj fier-nichel (64% fier şi 36% nichel) şi are un
coeficient de dilatare termică foarte redus. Lungimea obişnuită a firului este de
24 m. La măsurare firul este întins între două trepiede iar la capete i se aplică
tensiuni de întindere de 100N.

a) Dinamometre
b) Metoda de măsurare

c) Rulete

Rulete cu virf
 Pentru măsurarea directă a
diferenţelor de nivel se
utilizează mirele topografice
Acestea sunt rigle gradate
centimetric cu lungimi de 2-5
m, realizate din lemn. Ele sunt
prevăzute cu saboţi metalici în
capete şi cu nivelă sferică cu
bulă de aer pentru
verticalizare.
d) Roţi pt. măsurarea distanţelor
Fig. 4.2 Modul de gradare a
mirelor topografice
La măsurătorile de nivelment de precizie se utilizează mire
speciale cu bandă invar. Pentru măsurarea directă a lungimii unor
aliniamente este necesar ca acestea să fie marcate pe teren prin jaloane
iar terenul să fie curat şi relativ uniform din punct de vedere al pantelor.
4.2 Corecţii aplicate la măsurarea directă a distanţelor
În cazul în care la măsurare condiţiile în care a fost utilizată panglica
topografică diferă faţă de cele de la etalonare, se produc erori sistematice care
afectează corectitudinea rezultatelor. Pentru eliminarea acestor erori, în timpul
măsurătorilor se pot utiliza ca instrumente auxiliare termometrul (pentru
determinarea temperaturii) şi dinamometrul (pentru determinarea forţelor de
întindere a panglicii). Corecţiile aplicate rezultatelor în acest caz sunt:

a) Corecţia de etalonare, Ce:

b) Corecţia de alungire datorită temperaturii, Ct:

c) Corecţia de alungire datorită tensiunii, Cf.

În relaţiile de mai sus:

L este distanţa măsurată pe teren;
Lo - lungimea panglicii topografice;
a - coeficient de dilatare termică;
t - temperatura în timpul măsurării;
t0 - temperatura la etalonare (20°C);
k - coeficient de elasticitate al panglicii;
F - forţa de întindere în timpul măsurătorii;
F0 - forţa de întindere la etalonare;
s - secţiunea transversală a panglicii topografice.
4.3 Măsurarea optică a distanţelor
Măsurarea pe cale optică a distanţelor în topografie a avut Ia bază câteva
invenţii importante realizate de-a lungul timpului. Astfel, în anul 1669 J. Picard
construieşte prima lunetă prevăzută cu reticul, iar cu 100 de ani mai târziu C.
Brunning inventează mira gradată. Primul telemetru este construit în anul 1795 de
către A. M. Rocliou. în acest mod s-au pus bazele transformării teodolitului inventat
de J. Ramsden în anul 1770, într-un aparat capabil să măsoare distanţele pe cale
optică, adică tahimetrul.
În principiu, luneta stadimetrică a tahimetrului se compune dintr-un tub
metalic prevăzut la extremităţi cu două sisteme de lentile: obiectivul la un capăt şi
ocularul la celălalt capăt. Între obiectiv şi ocular este fixată o plachetă circulară de
cristal, numită reticul, pe care sunt trasate câteva linii foarte subţiri: un diametru
orizontal şi unul vertical numite fire reticulare şi două linii orizontale mai scurte
situate la egală distanţă faţă de diametrul orizontal, numite fire stadimetrice (fig.
4.3).

Fig. 4.3 Luneta stadimetrică

1 – obiectiv;
2 - axă geometrici şi optică;
3 - ocular; 4 - reticul;
5 - fire stadimetrice

Dacă se uneşte centrul optic al obiectivului cu punctul de intersecţie al

celor două diametre perpendiculare ale reticulului şi cu centrul optic al ocularului se
obţine axa optică a lunetei care trebuie să se confunde cu axa geometrică a
acesteia. O astfel de lunetă face parte din construcţia unui tahimetru clasic.
 Aplicaţie:
Să presupunem un teren orizontal şi două puncte A şi B între care se
măsoară distanţa pe cale optică. Luneta stadimetrică se fixează orizontal pe
verticala punctului A, iar pe verticala punctului B se va fixa o miră topografică (fig.
4.4). Se observă că în situaţia când distanţa F între reticul şi obiectiv este reglată
astfel încât imaginea mirei topografice să fie văzută clar în planul reticulului, atunci
punctele 1', 0', 2" ale acestuia vor avea drept corespondente pe miră înălţimile L1,
L0, L2 citite pe diviziunile acesteia.

Fig. 4.4 Măsurarea optică Conform teoriei lentilelor rezultă că:

(stadimetrică) a
distanţelor orizontale
unde D1 este distanţa de la obiectiv la miră;
P - distanţa focală principală;
F- distanţa focală conjugată a obiectivului.
 Distanţa verticală, h, între cele două fire stadimetrice 1' şi 2' ale reticulului
şi distanţa orizontală, K1, între obiectiv şi axul mecanic vertical al tahimetrului pe
care este montată luneta se cunosc ca elemente constructive. Din diferenţa
lecturilor efectuate pe miră rezultă:
H = L2 – L1 (4.5)
În fig. 6.4 se vede că triunghiurile 1'2'0 şi 1-2-0 sunt asemenea. Din raportul
laturilor rezultă:
F
D1  H (4.6)
h
unde distanţa focală conjugată, F se poate exprima din relaţia (4.4) sub forma:
P  D1
F (4.7)
d 1  P Substituind valoarea F din relatia 6.6 cu cea din relaţia 6.7 rezultă distanţa
între obiectivul lunetei şi mira topografică:

(4.8)
In continuare distanţa între punctele A şi B se scrie ca:

Elementele constructive P şi h ale lunetei se aleg astfel încât raportul P: h = K

să fie o valoare rotundă (de obicei K = 100). De asemenea, în construcţia lunetelor
stadimetrice apare o lentilă suplimentară, plasată între obiectiv şi ocular, numită lentilă
analitică. Această lentilă permite deplasarea focarului principal O în interiorul lunetei,
astfel încât acesta să se situeze pe axul vertical al tahimetrului, deci pe verticala
punctului A. Rezultă astfel P + K1 ~ 0 şi distanţa între punctele A şi B de forma:
DAB=(P:h).H = K.H (6.10)
 Deoarece mira topografică se aşează întotdeauna vertical, rezultă că relaţia
(4.10) este valabilă doar în cazul măsurării distanţelor în plan orizontal (deci cu
luneta la orizontală).Dacă este necesară măsurarea unei distanţe înclinate, atunci
luneta trebuie să fie fixată paralel cu aliniamentul de pe teren, deci mira topografică
situată pe verticală va forma eu axul optic al lunetei un unghi egal cu unghiul
vertical zenital al aliniamentului de măsurat (fig. 4.5) în această situaţie diferenţa H
= L2 – L1 a lecturilor de pe mira verticală se va proiecta pe direcţia perpendiculară la
axa optică a lunetei, în punctul B , de unde rezultă:
H1= (L2-L1) cos = (L2 – L1) sin VAB = H sin Vab (4.11)

Fig. 4.5 Măsurarea optică a

distanţelor înclinate

Distanţa înclinată, LAB va fi:

LAB = KH1=KH sin VAB - K(L2 - L,) sin VAB (4.12)
iar distanţa orizontală Dab va fi în acest caz:
DAB = LABsin VAB = KH sin2VAB = K(L2 – L1) sin2VAB (4.13)
Rezultă, deci, că pe teren înclinat, pentru măsurarea optică a unei distanţe
este necesar să se măsoare şi unghiul vertical zenital, deci axa optică a lunetei
trebuie să fie paralelă cu aliniamentul de măsurat. Acest lucru este posibil dacă
citirea mijlocie de pe miră Lo este egală cu înălţimea I, de amplasare a aparatului
deasupra punctului A, staţionat.
Trebuie specificat faptul că unele aparate topografice nu utilizează principiul
stadimetric pentru măsurarea optică a distanţelor, ci principiul telemetrie. La aceste
aparate nu mai este necesară mira topografică, deoarece distanţa se determină prin
coincidenţa a două imagini.

4.4 Măsurarea electronică a distanţelor

Ultimele generaţii de tahimetre electronice sunt dotate cu dispozitive
electro-optice pentru măsurarea distanţelor, care prezintă avantaje in privinţa
rapidităţii şi a preciziei cu care se efectuează măsurătorile. La ultimele tipuri de
tahimetre, dispozitivele electronice pentru măsurarea distanţelor sunt încorporate
în aparat.
În principiu, măsurarea distanţelor pe cale electronică se realizează în
modul următor (fig.4.6): generatorul electronic G, produce o oscilaţie electrică de o
anumită frecvenţă care este apoi modulată de către modulatorul M, şi transmisă
emiţătorului E, care o emite de-a lungul distanţei de măsurat. În celălalt capăt al
segmentului de măsurat este instalat un reflector RR, care întoarce unda
electromagnetică în direcţie opusă. Unda reflectată este recepţionată de către
receptorul, R, situat alături de emiţător. De la receptor, unda reflectată este
transmisă la indicatorul diferenţei de fază F, care determină diferenţa de fază între
unda emisă şi cea recepţionată precum şi timpul parcurs în dublu sens al undei.
Rezultatul comparaţiei este transmis calculatorului electronic C, care apoi afişează
rezultatul măsurării pe afişajul A.

Fig. 4.6 Schema de principiu a dispozitivului electronic de măsurare a distanţelor

1 - undă directă ; 2 - undă reflectată ; D - distanţa măsurată
 În momentul de faţă,
cele mai utilizate dispozitive
electronice de acest gen sunt de
tip fazic (cu emisie continuă) cu
frecvenţa de modulaţie fixă sau
variabilă. Distanţa este calculată
cu relaţia:

(4.14)

unde:
 N este numărul de perioade complete consumate între momentul
emisiei şi cel al recepţiei;
  - lungimea de undă a emisiei electromagnetice modulate;
  - diferenţa de fază între unda emisă şi cea recepţionată, care
depinde proporţional de timpul de parcurs al undei.

La valoarea D rezultată din relaţia 6.14 se aplică corecţii legate

de natura constructivă a dispozitivului electronic şi a reflectorului şi de
condiţii meteorologice (temperatura şi presiunea).
Dispozitivele electronice permit măsurarea distanţelor de ordinul
a 1-20 Km, cu o eroare absolută de 2-1O mm.
Telemetre
electronice
cu laser
 NOŢIUNI PRIVIND
TEORIA ERORILOR DE MĂSURARE
6.1 Tipuri de măsurători
În topografie se execută măsurători asupra a două tipuri de mărimi fizice şi
anume distanţele şi unghiurile. În practică valoarea numerică a unei mărimi
măsurată este cunoscută numai aproximativ, indiferent de calitatea măsurătorii
efectuate.
În funcţie de modul de determinare a valorii numerice a unei mărimi fizice există
trei tipuri de măsurători:
1. Măsurători directe - măsurători la care valoarea mărimii măsurate rezultă
direct şi independent din compararea acestei mărimi cu una asemănătoare. De
exemplu măsurarea distanţei între două punct situate pe teren, cu ajutorul unei
rulete este o măsurătoare de tip direct.
2. Măsurători indirecte - presupun măsurarea directă a unor mărimi care sunt
legate printr-o relaţie fizico-matematică de mărimea a cărei valoare se doreşte a fi
determinată. Spre exemplu, dacă se doreşte determinarea proiecţiei, D, în plan
orizontal, a distanţei înclinate, L, între două puncte situate pe teren în pantă, este
necesar să se măsoare în mod direct valoarea L a distanţei înclinate şi unghiul de
înclinare, faţa de orizontală,  sau faţa de verticală, V, a segmentului cuprins între
cele două puncte. În acest caz valoarea căutată, D va rezulta din relaţia sa
geometrică cu cele două elemente măsurate:
D = L cos (6.1)
sau
D = L sin V (6.2)
În mod asemănător, viteza rectilinie uniformă a unui mobil se poate determina
prin măsurarea directă a spaţiului parcurs şi a timpului necesar şi prin efectuarea
raportului celor două valori.
3. Măsurători condiţionate - reprezintă un caz particular al măsurătorilor directe,
în care mai multe mărimi de aceeaşi natură sunt măsurate direct şi independent, dar
între ele există o relaţie de condiţionare. Un exemplu concludent în acest sens îl
constituie cazul măsurării celor trei unghiuri într-un triunghi situat în plan orizontal.
După măsurarea directă şi independentă a acestora, suma lor trebuie să satisfacă
condiţia de egalitate cu valoarea a două unghiuri drepte (180° sau 200g).
În general, rezultatul unei măsurători depinde de condiţiile obiective şi subiective
în care se desfăşoară aceasta, adică de metoda de măsurare, de condiţiile naturale
(temperatură, presiune etc), calitatea aparaturii şi de operatorul care o execută.

Dacă se efectuează mai multe măsurători asupra aceleiaşi mărimi şi condiţiile

arătate mai sus nu se modifică, aceste măsurători au acelaşi grad de încredere şi se
numesc măsurători de aceeaşi precizie.
Dacă la efectuarea şirului de măsurători se modifică unul din factorii enumeraţi
atunci rezultatele vor avea grade diferite de încredere iar măsurătorile sunt de
precizii diferite.
Indiferent de situaţie rezultatele unui şir de măsurători asupra aceleiaşi mărimi
sunt în general diferite datorită erorilor acestui proces.
6.2 Tipuri de erori de măsurare
Calitatea rezultatului, x, al unei măsurători se apreciază în funcţie de abaterea,  a
acestuia faţă de valoarea reală, X a mărimii măsurate. Această abatere dată de:
 = xi - X (6.3)
se numeşte eroare absolută a rezultatului măsurătorii. Cu cât eroarea absolută
este mai mică cu atât măsurătoarea este mai precisă.
În măsurătorile obişnuite, valoarea reală a mărimii nu se cunoaşte, deci nici
eroarea absolută a rezultatului nu este cunoscută. Chiar dacă erorile absolute nu pot
fi definite prin valoarea lor, studiul rezultatelor unui şir de măsurători permite
aprecierea - cu un anumit grad de certitudine - a mărimii acestora. În funcţie de
mărimea erorilor şi de modul lor de producere se deosebesc:
1. Erori grave - acestea conduc la rezultate foarte diferite faţă de majoritatea
rezultatelor din şirul de măsurători. Ele se produc datorită unor cauze subiective cum
sunt de exemplu greşelile de citire. În general rezultatele afectate de erori grave se
elimină din şirul respectiv.
2. Erori sistematice - sunt generate de cauze obiective cum ar fi de exemplu,
metoda de măsurare utilizată, etalonarea aparatului de măsură, temperatura diferită
în momentul măsurării faţa de cel al etalonării etc. Aceste erori conduc la rezultate
deplasate în acelaşi sens şi cu valori apropiate faţă de valoarea reală a mărimii
măsurate. Deoarece condiţiile care au generat aceste erori pot fi evaluate, erorile
sistematice pot fi în general eliminate prin aplicarea unor corecţii la
rezultatele măsurătorilor.
3. Erori aleatoare - rezultă datorită unor factori obiectivi sau subiectivi imposibil de
evaluat în timpul măsurătorii, dar aceste erori au valori foarte reduse. Ele nu pot fi
eliminate şi afectează rezultatul măsurării, constituind subiectul operaţiilor de
compensare. Deoarece erorile în procesul de măsurare sunt inevitabile, o singură
măsurătoare aspra unei mărimi nu permite să se aprecieze gradul de calitate al
rezultatului. Din acest motiv, pentru măsurătorile pretenţioase se execută mai multe
măsurători (un şir) asupra mărimii.
 Dintr-un şir de n măsurători asupra unei mărimi reale X, rezultă valorile
determinate x1 ,x2, ... xn. Se pot deci scrie n ecuaţii ale erorilor absolute de forma i = xi -
X, iar numărul necunoscutelor este n + l, deoarece mărimea X este necunoscută. Rezultă
că problema determinării valorii reale X este nerezolvabilă, însă datorită faptului că erorile
aleatoare rezultate din observaţii se supun unor legi cunoscute, există posibilitatea
determinării unei valori acceptabile, apropiată de valoarea reală, şi a preciziei acesteia.

4.3 Estimări ale adevăratei valori a unei mărimi măsurate

Se consideră o mărime a cărei valoare reală este X şi un şir de n valori ale
măsurătorilor efectuate asupra acestei mărimi, având rezultatele x1,x2,...,xn. Se consideră
că au fost eliminate rezultatele care au conţinut erori grave, iar erorile sistematice au fost
corectate, deci cele n valori sunt afectate doar de erori aleatoare.
Deoarece valoarea reală, X nu poate fi determinată cu certitudine se procedează la
estimarea acesteia, adică la găsirea unei valori foarte apropiate, prin prelucrarea
rezultatelor măsurătorilor. Această estimare se poate face în două moduri:
a) Printr-o valoare unică dată de o funcţie f(x1,x2,...,xn) a rezultatelor din şirul de
măsurători. În acest caz se numeşte estimarea punctuală.
b) Prin determinarea unui interval (a - x, a + x) în care valoarea reală să se
găsească cu o probabilitate P, numită nivel de încredere. În acest caz este vorba de o
estimare printr-un interval de încredere.
În măsurătorile topografice se utilizează în mod frecvent estimarea punctuală a
adevăratei valori a mărimii măsurate, prin media aritmetică a şirului de măsurători.
Astfel, pentru măsurători de egală precizie, valoarea estimată este media aritmetică a
şirului de măsurători:

x1  x2  ...  xn 1
Xx   xi Valoarea medie probabilă (6.4)
n n
 În teoria erorilor se spune că această estimare este nedeplasată, adică valoarea x
coincide cu media teoretică a şirului, şi, consistentă, ceea ce înseamnă că aceasta
tinde către valoarea reală X, în cazul când numărul n de măsurători creşte.
În cazul când măsurătorile efectuate au precizii diferite, atunci fiecăreia i se
atribuie o pondere p1,p2,...,pn, iar estimarea punctuală a adevăratei valori se va
exprima prin media ponderată:

(6.5)
Această estimare punctuală are aceleaşi proprietăţi ca şi precedenta iar
valoarea determinată nu depinde de ponderi ci de raportul acestora.
Aşa cum s-a arătat, erorile absolute nu pot fi cunoscute deoarece nu se
cunoaşte valoarea reală ci doar estimarea acesteia. În legătură cu media aritmetică se
pot însă defini erorile aparente, ca diferenţă între valorile rezultate din măsurători
xi, şi valoarea estimării punctuale (media aritmetică), x
V1  x1  x
V2  x2  x
............... (6.6)
Vn  xn  x
Erorile aparente sunt asemănătoare cu cele aleatoare şi au două proprietăţi
importante:
- suma lor algebrică este nulă: vi  xi  x   xi  n  x  n  x  n  x  0 (6.7)
- suma pătratelor erorilor aparente admite ca minim valoarea de referinţă, adică
media aritmetică v 2  x  x 2  x  x2  x  x2  x  x2  ...  x  x2  min
i i i 1 2 n (6.8)
xDupă derivarea expresiei (4.8) şi egalarea cu zero se obţine:
 2(x1  x)  2(x2  x)  ...  (xn  x)  2xi  2n  x  0 1
de unde: x   xi
x n
6.4 Repartiţia normală a erorilor aparente
Studiul efectuat de C.F.Gauss asupra erorilor de observaţie aleatoare a
condus la concluzia că acestea sunt caracterizate de o funcţie de repartiţie. Dacă
pentru un şir suficient de lung de măsurători, x1, x2, ... ,xn se reprezintă - într-un
sistem cartezian - pe axa absciselor valorile erorilor, iar pe axa ordonatelor numărul
de măsurători în care au rezultat aceleaşi valori ale erorilor respective (sau
probabilităţile de apariţie a acestor erori) se obţine o mulţime de puncte care sunt
dispuse sub o curbă asemănătoare celei din fig. 6.1. Aceasta se numeşte curba
repartiţiei normale a erorilor, a lui Gauss. Dacă se consideră valoarea medie a
celor n măsurători, x şi erorile aparente de forma (6.6), atunci funcţia care
defineşte această curbă este de forma:
1 (v )2
1   1
2 2
p(v i )  e
 2 (6.11)

Această funcţie are un maxim pentru

vi =0 şi puncte de inflexiune pentru vi=  .

Factorul  se numeşte factor de precizie sau

eroarea medie pătratică a unei singure
măsurători şi a fost definit de Bessel pentru
măsurători directe de aceeaşi precizie sub
forma:

Fig. 6.1 Curba Gauss de repartiţie normală a erorilor aparente

 Cu cât factorul  este mai mic, cu atât maximul curbei este mai mare, ceea ce
înseamnă că precizia estimării este mai mare (fig. 6.2).

Forma curbei lui Gauss conduce la câteva concluzii importante:

- măsurătorile cu erori negative sunt la fel de frecvente ca şi cele cu erori pozitive;
- măsurătorile cu erori mici sunt mai frecvente decât cele cu erori mari;
- practic, erorile maxime nu pot depăşi o anumită limită;
- media aritmetică a erorilor tinde la zero pentru un număr mare de măsurători.
Funcţia p(vi) – precizia - permite stabilirea unui interval de forma (-, +) în
care o anumită eroare se poate situa, cu un grad de probabilitate P.

Tabel 6.1 - Valori ale limitelor de interval şi probabilitatea ca eroarea să fie în acest
interval
Valoare interval ±0.67 ±1 ±1.96 ±2 ±2,58 ±3
Probabilitate (%) 50.00 68.30 94.00 94.40 99.00 99.70
Din tabelul 6.1 rezultă că se poale realiza o estimare a valorii unei erori printr-un
interval de încredere. Spre exemplu, se poate estima că la un grad de încredere P=50%
eroarea unei măsurători va fi cuprinsă în intervalul (-0,67, +0,67). Valoarea ±0,67 se
numeşte eroarea probabilă iar valoarea ±  se numeşte eroarea medie a măsurătorii.
TOLERANŢA
 Reprezintă limita superioară a erorii admise
 Ea trebuie să fie mai mică decât ecartul maxim (diferenţa dintre valoarea
maximă şi cea minimă din şirul de măsurători)
 Ea se fixează în funcţie de precizia instrumentelor, condiţiile de mediu, procedee
şi precizia cerută
4.5 Eroarea medie a mediei aritmetice x
S-a arătat că pentru un şir de măsurători de aceeaşi precizie x1, x2 ... xn
estimarea punctuală presupune găsirea unei valori y = f(x1, x2 ... xn), considerată ca
valoare probabilă a rezultatului măsurătorii. Considerând că erorile măsurătorilor
raportate la estimarea punctuală prin media aritmetică, sunt v1, v2,...vn, atunci
conform legii lui Gauss a propagării erorilor, eroarea medie pătratică a estimării
punctuale (deci a mediei aritmetice) are forma:

unde  este eroarea medie pătratică a unei măsurători iar

n - numărul de măsurători din şir.

Cu ajutorul valorii  se poate stabili un interval de forma x   x , x   x  în care

valoarea estimată a rezultatelor măsurătorii se află cu un grad de probabilitate P.
Valoarea  care caracterizează intervalul poate fi aleasă astfel încât să se obţină o
limită minimă de încredere sau, una tolerabilă, a valorii estimate faţă de valoarea
reală a mărimii măsurate.
Trebuie specificat că erorile observaţiilor nu au repartiţie normală pentru
orice tip de măsurători, deci există şi alte tipuri de repartiţie pentru care relaţiile de
mai sus nu mai sunt valabile. Spre exemplu, erorile datorate centrării limbului, la
măsurarea unghiurilor orizontale cu ajutorul tahimetrelor, urmează o lege de
distribuţie parabolică.
 Capitolul 5
MĂSURAREA PE TEREN A
UNGHIURILOR ORIZONTALE ŞI
VERTICALE
 5.1 Teodolitul
5.1.1 Schema simplificată şi părţile constructive ale teodolitului
Teodolitul (goniometrul) este un aparat topografic destinat măsurării
unghiurilor orizontale şi verticale direct pe teren. Din punct de vedere constructiv
acest aparat este un complex mecano-optic (la ultimele variante şi electronic)
realizat cu o fineţe deosebită, astfel încât să poată asigura precizii de măsurare a
unghiurilor de 8x10-7 radiani (5×10-5g ) sau chiar mai mari.
În principiu un teodolit este alcătuit din câteva subansambluri importante,
caracteristice (fig. 5.1):

1 - ambază;
2 - limb;
3 - alidadă;
4 - eclimetru;
5 - lunetă;
6 - nivelă torică;
7 - şurub de calare;

Fig. 5.1 Schema de principiu a teodolitului

 1) Ambaza - este partea inferioară a aparatului care permite fixarea acestuia pe
trepied prin intermediul unui şurub special (şurub pompă). În corpul ambazei se fixează
pivotul părţii superioare a aparatului, care se poate roti în jurul acestuia. O funcţie
importantă a ambazei este aceea de a permite calarea aparatului, cu ajutorul a trei şuruburi
care produc înclinarea părţii superioare a ambazei faţă de partea sa inferioară fixată pe
trepied.
2) Cercul orizontal gradat (limb) - permite măsurarea unghiurilor orizontale între
aliniamente concurente de pe teren. Pentru măsurare este necesar ca cercul să fie
orizontalizat prin operaţia de calare. Limbul poate fi realizat din metal sau din sticlă de
cristal şi este gradat în unităţi centezimale sau sexagesimale.
3) Alidada - este formată dintr-un disc metalic prevăzut cu un pivot coaxial cu
limbul. Alidada acoperă cercul orizontal gradat, iar pe faţa sa superioară este prevăzută cu
două braţe verticale care susţin axul lunetei şi al cercului vertical gradat. Tot pe corpul
alidadei sunt susţinute componentele auxiliare ale teodolitului.
4) Cercul vertical gradat (eclimetrul) - permite măsurarea unghiurilor verticale.
Pentru aceasta este necesar ca eclimetrul să fie adus în plan vertical prin operaţia de calare.
Din punct de vedere constructiv el este fixat pe o axă de rotaţie orizontală sprijinită pe cele
două braţe ale alidadei, astfel încât planul eclimetrului este perpendicular pe planul cercului
gradat orizontal. Cercul vertical este realizat din acelaşi material ca şi cel orizontal şi gradat
la fel.
5) Luneta - este un dispozitiv optic de tip cilindric, care permite vizarea la distanţă a
punctelor topografice. Constructiv, se aseamănă cu luneta descrisă la punctul 5.3 (capitolul
5). Luneta este fixată pe axul orizontal pe care se află şi eclimetrul, deci se poate roti în
jurul acestui ax.
6) Componente auxiliare - acestea sunt elemente constructive care permit reglajul
aparatului, calarea sa, efectuarea citirilor valorilor unghiulare pe cele două cercuri gradate
şi altele. Printre aceste componente, cele mai importante sunt nivelele cu bulă de aer
utilizate la calarea aparatului şi microscopul pentru efectuarea citirilor pe cercurile
gradate. în afară de acestea teodolitul este echipat cu şuruburi de blocare a mişcărilor,
şuruburi pentru rotiri fine în jurul axelor verticală şi orizontală, şurub repetitor sau reiterator
etc.
Nivelele cu bulă de aer sunt de două tipuri: nivele torice şi nivele sferice (fig.
5.2).

Nivela torică este utilizată pentru aducerea la orizontală a suprafeţei limbului

(calarea). Această nivelă este formată dintr-o fiolă de sticlă curbată, în formă de tor,
în care s-a introdus lichid şi s-a lăsat un mic spaţiu cu aer. Fiola de sticlă este fixată
într-o montură metalică prevăzută cu un şurub de rectificare. Pe suprafaţa
superioară a fiolei sunt trasate diviziuni simetrice faţă de jumătatea lungimii torului
(punctul 0 din fig. 5.2). Nivela torică este astfel reglată încât tangenta sa în punctul
0 (directricea D-D) să fie paralelă cu discul alidadei, cu cercul orizontal gradat şi cu
faţa superioară a ambazei. Tangenta D-D este orizontală atunci când bula de aer
este perfect centrată faţă de punctul 0.

La nivela sferică fiola de sticlă are formă cilindrică, iar partea superioară este
sferică. Reperul trasat pe această suprafaţă este un cerc în interiorul căruia se
situează bula de aer când tangenta D-D este orizontală. Sensibilitatea (precizia de
orizontalizare) unei nivele torice este mai mare decât a unei nivele sferice.

Fig. 5.2 Nivele cu bulă de aer

a - nivelă torică; b - nivelă sferică
5.1.2 Dispozitive de citire a valorilor unghiulare pe limb şi eclimetru

Teodolitele utilizate în prezent sunt dotale cu două tipuri de dispozitive de

citire a diviziunilor pe cercurile gradate:

- dispozitive de tip optic (microscop);

- dispozitive electronice cu afişaj numeric.

Microscoapele sunt sisteme optice complexe care permit citirea pe

ambele cercuri gradate. În funcţie de precizie există trei tipuri de microscoape: cu
reper, cu scăriţă (vernier optic) şi cu coincidenţă (cu şurub micrometric).
Câmpul vizual al microscopului este împărţit în două zone, una corespunzătoare
cercului vertical, inscripţionată cu litera V şi cealaltă corespunzătoare cercului
orizontal, inscripţionată cu literele Hz.
Microscopul cu reper (fig. 5.3 a) are în centrul câmpului vizual o linie verticală,
(reperul). Cercurile orizontal şi vertical, ale teodolitelor dotate cu un astfel de
microscop, sunt divizate în 400g şi fiecare grad este divizat în 10 părţi de câte un
decigrad (1 dg = 10c). În câmpul vizual apar imaginile diviziunilor din câte o porţiune
a cercului orizontal şi vertical. Citirile se efectuează de la stânga spre dreapta până
la linia verticală a reperului. Se citesc direct numărul de grade şi zeci de minute la
care se adaugă un număr de 0...9 minute apreciat de către observator.

Fig. 5.3 Microscoape pentru citirea valorilor unghiulare la teodolite

a- cu reper ; b- cu scăriţă
Microscopul cu scăriţă (fig. 5.3 b) are în câmpul vizual două scale
gradate în 100 diviziuni, câte una pentru fiecare cerc. Teodolitele cu un astfel de
microscop au cercurile divizate în 400g. Lungimea arcului corespunzător la 1g este
egală cu lungimea scalei gradate. Imaginile diviziunilor de pe cercuri se suprapun cu
imaginile scalelor gradate. Se citeşte direct numărul de grade de pe diviziunea
cercului observată în câmpul vizual (apare o singură diviziune a cercului). Tot direct
se citeşte numărul de diviziuni întregi cuprins între căpătui 0 al scalei şi linia
diviziunii cercului. Acest număr reprezintă minute centezimale. În continuare se
apreciază de către observator fracţiunea de diviziune rămasă până la diviziunea
cercului. Aceasta reprezintă numărul de secunde centezimale. Suma celor trei valori
reprezintă citirea.
Microscopul cu coincidenţă şi şurub micrometric face parte din construcţia
teodolitelor de înaltă precizie. Există multe tipuri constructive, dintre care cel mai
perfecţionat este prevăzut cu citire seminumerică (fig. 5.4).

Fig. 5.4 Microscop cu coincidenţă şi şurub micrometric

La teodolitele electronice citirea valorilor unghiulare se realizează automat,

iar valorile unghiulare sunt prezentate sub formă numerică pe afişaje cu cristale
lichide.
5.1.3 Anexele teodolitului

La lucrări executate pe teren teodolitul este utilizat împreună cu unele elemente

anexe, care permit realizarea unor operaţii premergătoare procesului efectiv de
măsurare. Cele mai importante anexe sunt:

a) Cutia aparatului - permite transportul aparatului la punctele de lucru şi îl fereşte

de şocuri.

b) Trepiedul - permite fixarea rigidă a teodolitului în punctul de staţie, la o înălţime

oarecare convenabilă operatorului. Pentru aceasta picioarele trepiedului sunt
telescopice şi sunt echipate cu saboţi metalici pentru a fi înfipţi în sol.

c) Firul cu plumb - permite centrarea aparatului pe verticala punctului de staţie. în

locul firului cu plumb unele aparate sunt prevăzute cu dispozitive optice de centrare
sau dispozitive laser.

d) Busola sau decimatorul - permite orientarea lunetei teodolitului pe direcţia

Nord magnetic şi măsurarea unghiurilor orizontale faţă de această direcţie.

e) Mira topografică - constituie un semnal portabil cu care se materializează

verticala punctelor care nu pot fi văzute direct.

Pentru lucrări mai complexe se utilizează şi alte tipuri de anexe cu destinaţii

specifice fiecărui tip de lucrare.
 5.1.4 Axe şi mişcări ale teodolitului
Din punct de vedere constructiv, teodolitul are trei axe importante care
sunt concurente într-un punct, M, numit punctul mecanic al aparatului (fig.5.5).
Axa verticală V-V, numită axă principală este perpendiculară pe planul limbului în
centrul acestuia. Pentru a fixa diviziunea zero a limbului pe o anumită direcţie,
acesta poate fi rotit faţă de axa V-V, însă în timpul măsurătorilor el rămâne blocat
în raport cu ambaza. Partea superioară a aparatului (alidada) se roteşte complet în
jurul axei verticale V-V independent de limb.
Axa orizontală H-H, numită şi axă secundară este prin construcţie
perpendiculară pe axa principală şi pe planul cercului vertical, în centrul acestuia;
cercul vertical şi luneta sunt fixate rigid şi se pot roti complet în raport cu axa H-H.

Fig. 5.5 Axele teodolitului

 Axa optică a lunetei, identică cu axa geometrică a acesteia, 0-0 este
prin construcţie perpendiculară pe axa H-H. Direcţia de vizare este identică cu
axa 0-0 iar sensul vizei este de la ocular către obiectivul lunetei. În funcţie de
acest sens există două poziţii în care se pot executa măsurători:

- poziţia I - în această poziţie cercul vertical este situat în stânga lunetei;

-poziţia a II-a - în această poziţie cercul vertical este situat în dreapta lunetei.

Dacă se consideră că aparatul este fixat în poziţie de măsurare şi se

vizează acelaşi punct în poziţia I şi apoi în poziţia a II-a, valorile unghiulare
citite pe cercul orizontal şi pe cel vertical vor fi VI, HzI, VII, HzII. În ipoteza că
aparatul şi măsurătorile sunt perfecte, între valorile citite în cele două poziţii de
măsurare există relaţiile:
VI = 400g - VII (5.2)
HzI = HzII ± 200
În procesul de măsurare a unghiurilor orizontale, dispozitivele de citire
se mişcă pe circumferinţa limbului (prin rotirea alidadei în jurul axului
principal), iar acesta rămâne pe loc. Această mişcare se numeşte mişcare
înregistratoare.
La măsurarea unghiurilor verticale dispozitivul de citire rămâne pe loc
iar cercul vertical se roteşte simultan cu luneta pentru a stabili o înclinare
oarecare. Această mişcare se numeşte mişcare verticală.
Trebuie menţionat faptul că valorile unghiulare utilizate în calcul sunt
cele citite în poziţia I, iar cele determinate în poziţia a II-a a aparatului sunt
utilizate pentru corecţia unor erori datorate imperfecţiunilor de execuţie şi
reglaj ale teodolitului.
 5.2 Operaţii premergătoare efectuării citirilor pe limb şi eclimetru

1. fixarea pe trepied a teodolitului;

2. centrarea aparatului în punctul de staţie;
3. calarea;
4. efectuarea vizelor pentru fiecare punct măsurat.

Trepiedul se reglează la o înălţime convenabilă operatorului şi se fixează pe sol

deasupra punctului de staţie, iar teodolitul se instalează pe trepied prin intermediul
şurubului pompă. Firul cu plumb este suspendat pe cârligul şurubului pompă pentru
materializarea axei verticale a aparatului.

Fig.5.6 Operaţia de calare a teodolitului

f1 - faza 1;
f2 - faza a II-a
 Centrarea aparatului în punctul de staţie presupune deplasarea laterală a
trepiedului astfel încât verticala firului cu plumb să coincidă cu verticala punctului de staţie.
Definitivarea centrării se realizează prin schimbarea poziţiei aparatului pe trepied în limitele
a 1 – 2 cm. La aparatele cu dispozitiv optic de centrare nu mai este necesar firul cu plumb,
iar precizia operaţiei creşte.
Calarea teodolitului presupune aducerea limbului în plan orizontal, operaţie care
reclamă utilizarea celor trei şuruburi de calare ale ambazei şi a nivelei torice. Calarea se
realizează în două faze succesive (fig. 5.9):
În prima fază se roteşte partea superioară a aparatului astfel ca fiola nivelei
torice să ajungă pe o direcţie paralelă cu dreapta care uneşte două din cele trei şuruburi de
calare ale ambazei; cele două şuruburi se rotesc simultan în direcţii opuse până când bula
de aer a nivelei ajunge în poziţie centrală, deci directricea torului este orizontală;
În faza a doua partea superioară a aparatului se roteşte astfel ca fiola nivelei
torice să ajungă pe o direcţie perpendiculară fală de cea ocupată în prima fază; se roteşte
apoi numai al treilea şurub de calare într-un sens sau în cel opus până când bula de aer a
nivelei ajunge în poziţie centrală.
În continuare aparatul trebuie să rămână calat , deci bula de aer a nivelei să se
menţină în poziţie centrală, indiferent de poziţia în care se roteşte partea superioară.
Dacă operaţia de calare nu a reuşit, cele două faze ale calării se repetă. În cazul în
care calarea nu se realizează chiar dacă operaţia s-a repetat, atunci este posibil ca fixarea
trepiedului la sol sau a aparatului pe trepied să nu fie suficient de rigidă sau, mai grav,
nivela torică să fie dereglată. În a doua situaţie este necesară rectificarea poziţiei nivelei
torice, operaţie care presupune readucerea directricei torului paralelă la planul cercului
orizontal şi care se recomandă să se realizeze în ateliere de specialitate.
Aducerea limbului în plan orizontal presupune şi fixarea în plan vertical a
eclimetrului, dată fiind construcţia teodolitului.
 Centrarea şi calarea teodolitului sunt două operaţii de care depinde foarte
mult precizia de măsurare a unghiurilor, dar la fel de important este modul în care
se realizează vizarea punctelor măsurate.
Vizarea corectă presupune direcţionarea lunetei către punctul măsurat,
punerea la punct a imaginii şi aducerea, punctului central al reticulului lunetei în
coincidenţă cu punctul măsurat, prin utilizarea dispozitivelor de mişcare fină
orizontală şi verticală ale aparatului (operaţia de punctare), în situaţia când punctul
măsurat este vizibil atunci punctarea se face chiar pe borna sau pe ţăruşul care
materializează punctul respectiv (fig. 5.7).

Fig. 5.7 Vizarea directă a unui punct

a - imagine pusă în punct; b- punctare
 Dacă punctul măsurat nu este vizibil, acesta este semnalizat cu un semnal
permanent sau cu un semnal mobil (mira topografică). În această situaţie
punctarea se face pe verticala semnalului, care trebuie să fie aceeaşi cu verticala
punctului (fig. 5.8).

Fig. 5.8 Punctarea pe verticala punctului vizat

a - pe mira topografică ; b - pe o baliză ; c - pe o turlă de biserică

5.3 Noţiuni de bază privind măsurarea unghiurilor
Se ştie că un unghi plan este format de două drepte concurente. Punctul
de concurenţă este vârful unghiului iar cele două drepte sunt laturile acestuia,
laturi ce determină întotdeauna planul unghiului.
Dacă laturile unghiului au o poziţie oarecare în spaţiu, atunci şi planul
unghiului va fi un plan oarecare în spaţiu. Un unghi poate fi măsurat în planul său
utilizând un raportor circular sau semicircular, în modul următor (fig. 5.9): se
suprapune planul raportorului (realizat de obicei dintr-un material transparent)
peste planul unghiului astfel încât centrul cercului raportorului să coincidă cu
vârful unghiului. Laturile unghiului vor intersecta circumferinţa gradată a
raportorului în două puncte diferite. În aceste puncte se efectuează citirile
diviziunilor de pe raportor C1 şi C2. Diferenţa acestor citiri va fi valoarea unghiului
măsurat:

Fig. 5.9 Măsurarea unghiurilor cu ajutorul cercului gradat

Valoarea  trebuie să fie pozitivă şi mai mică de 400g (2 rad).

 În situaţia în care diviziunea zero a raportorului se aşează între laturile
unghiului, atunci C2 < C1 şi valoarea  conform relaţiei (5.1) rezultă negativă. În
astfel de cazuri la rezultatul obţinut se adaugă 400g (2 rad). Metoda de
măsurare descrisă mai sus se numeşte metoda diferenţei citirilor. Pentru a
evita calculul diferenţei se procedează astfel: se roteşte raportorul astfel încât
diviziunea zero să se suprapună pe latura din stânga a unghiului, deci C1 = 0, iar
citirea C2 corespunzătoare laturii din dreapta va fi tocmai valoarea unghiului:  =
C2. Această metodă se numeşte metoda zeroului în coincidenţă.
În cazul în care laturile unghiului au o poziţie oarecare în spaţiu, se poale
imagina proiecţia acestui unghi pe un plan particular, care este planul orizontal,
deci se poate discuta despre o valoare în plan orizontal a acestui unghi, valoare
care este diferită faţă de cea măsurată în planul unghiului. Acest caz este foarte
frecvent în măsurătorile topografice, unde aliniamentele au poziţii oarecare, dar
se măsoară valoarea proiecţiei unghiului pe plan orizontal.
 Să ne imaginăm că suprafaţa terenului este un plan înclinat oarecare, iar pe
acest plan sunt două aliniamente concurente, PA şi PB care formează unghiul plan .
Considerăm sistemul spaţial Oxyz, astfel ca axa Oz să treacă prin vârful P al unghiului.
Proiecţiile OA" şi OB" ale laturilor PA şi PB ale unghiului de pe teren, formează în planul
orizontal xOy unghiul  care se numeşte unghiul orizontal al aliniamentelor de pe
teren (fig. 5.10). Măsurarea acestuia se realizează astfel: deasupra punctului P se fixează
un cerc gradat în poziţie orizontală astfel ca centrul lui să fie pe verticala lui P (axa Oz).
Proiecţiile aliniamentelor din teren pe planul cercului, P'A' şi P'B', determină citirile C1 şi C2
a căror diferenţă reprezintă tocmai unghiul orizontal .

Fig.5.10 Principiul de
măsurare a unghiului orizontal
a două aliniamente

Acest principiu de măsurare a unghiurilor orizontale este utilizat la aparatele

topografice prevăzute cu cerc gradat care poate fi adus la poziţia orizontală şi fixat cu
centrul său pe verticala punctului de intersecţie a aliniamentelor de pe teren.
În fig. 5.2 se observă că aliniamentele de pe teren (laturile unghiului) PA şi PB au
unghiuri diferite faţă de verticala punctului P.
 Să presupunem că rotim sistemul cartezian în jurul axei Oz astfel încât punctul A
să fie conţinut în planul vertical xOz iar A’’ să fie situat pe axa Ox. Pentru a măsura
înclinarea aliniamentului PA faţă de verticală (axa Oz) se fixează un cerc gradat cu centrul
P1 la înălţimea h faţă de vârful P, astfel încât cercul să fie situat în planul vertical xOz (fig.
5.11), iar gradaţia zero să fie pe axa Oz. Prin centrul cercului se consideră direcţia P1-A1
paralelă cu aliniamentul din teren PA. Direcţia axei Oz determină pe cercul gradat citirea
C1=0, iar direcţia P1-A1 citirea C2 care este egală cu valoarea unghiului de înclinare V, a
acesteia faţă de verticală, deci şi al aliniamentului PA de pe teren. Acest procedeu de
măsurare este utilizat la aparatele prevăzute cu cerc vertical gradat.

Fig. 5.11 Principiul de măsurare a unghiului vertical zenital al unui aliniament

 5.4 Procedee de măsurare a unghiurilor orizontale
în funcţie de precizia urmărită, măsurarea unui unghi orizontal se poate
realiza cu un aparat şi cu un procedeu corespunzător.
Aşa cum s-a precizat teodolitele oferă în mod obişnuit precizii de 5cc-r, dar
în procesul de măsurare intervin erori datorate imperfecţiunilor de centrare şi calare
a aparatului, de centrare a semnalelor şi de efectuare a vizelor, la care se adaugă şi
erorile de citire ale operatorului.
În procesul de măsurare a unghiurilor orizontale se utilizează trei procedee:
a) Procedeul simplu al diferenţei citirilor constă în efectuarea unei singure citiri pe
limb pentru fiecare din laturile unghiului măsurat. Să presupunem că se măsoară
unghiul orizontal, A, format de aliniamentele concurente 20-22 şi 20-101 (fig. 5.12).
Pe teren se staţionează punctul 20. Deasupra acestui punct se centrează şi se
calează teodolitul. În continuare se vizează punctul 22 şi se efectuează citirea Hz22
pe limb. Se roteşte apoi alidada şi se vizează punctul 101 pentru care se efectuează
citirea Hz101 pe limb.

Fig. 5.12 Procedeul diferenţei citirilor

 Pentru calculul unghiului se face diferenţa între citirea pe latura din
dreapta, Hz101 şi citirea pe latura din stânga, Hz22. Sunt două situaţii posibile:

- dacă Hz101 > Hz22, atunci unghiul se va calcula cu:

β = Hz101 – Hz22 (5.3)

- dacă Hz101< Hz22, atunci unghiul se va calcula cu:

β = Hz101 + 400g – Hz22 (5.4)

În relaţia (5.4) s-a presupus că limbul este gradat centezimal.

Un caz particular al acestui procedeu este cel în care citirea pe latura
din stânga a unghiului (în cazul de mai sus Hz22) este zero. în această situaţie
valoarea unghiului va fi chiar valoarea citirii pe latura din dreapta:

β = Hz101 – Hz22 = Hz101 – 0 = Hz101 (5.5)

Diviziunea zero a limbului poate fi poziţionată pe o anumită direcţie

prin rotirea acestuia în jurul axului vertical, cu ajutorul unui mecanism care
face parte din construcţia teodolitului (mecanism repetitor sau reiterator).
Cazul particular descris mai sus poartă denumirea de procedeu al zeroului în
coincidenţă.
 În cazul în care în punctul de staţie sunt mai multe aliniamente
concurente, atunci unul dintre acestea este considerat ca direcţie de referinţă,
faţă de care se măsoară unghiurile orizontale ale celorlalte. Pentru fiecare
dintre aliniamente se repetă operaţia de vizare şi de citire pe limb (fig. 5.13).
Unghiul orizontal pentru fiecare dintre aliniamente se determină prin diferenţa
între citirea pe direcţia respectivă şi citirea pe direcţia de referinţă:
A501 = Hz501 – Hz22 (+400g)
……………………………………………… (5.6)
A505 = Hz505 – Hz22 (+400g)

Fig. 5.13 Măsurarea unghiurilor

orizontale pentru mai multe
aliniamente concurente
 b) Procedeul repetiţiei constă în măsurarea unui unghi orizontal de n ori. O
măsurătoare din cele n, luată separat se aseamănă cu cea realizată prin procedeul simplu,
dar înlănţuirea repetiţiilor are ceva particular: să presupunem că se măsoară unghiul
orizontal A între aliniamentele concurente 20-22 şi 20-101 (fig. 5.14). După centrarea şi
calarea teodolitului în punctul de staţie 20 se vizează latura din stânga (deci punctul 22) şi
se citeşte pe limb Hz0. Se vizează apoi latura din dreapta (deci punctul 101) şi se face
citirea Hz1, după care, prin acţionarea pârghiei repetitoare se fixează limbul de alidadă.
Pentru măsurătoarea următoare alidada se roteşte spre stânga (simultan cu limbul) şi se
vizează din nou punctul 22. Lectura pe limb va fi în acest caz identică cu cea efectuată pe
latura din dreapta la măsurătoarea precedentă, deci Hz1. După vizarea punctului 22 se
acţionează din nou pârghia repetitoare pentru deblocarea limbului şi se roteşte alidada spre
latura din dreapta După vizarea punctului 101 se efectuează citirea Hz2, după care se
acţionează iarăşi pârghia repetitoare. Operaţiile descrise se repetă până când se realizează
n măsurători ale unghiului. Valoarea unghiului va fi calculată ca medie aritmetică a celor n
valori rezultate:

Fig. 5.14 Măsurarea

unui unghi orizontal
prin metoda repetiţiei

(5.7)

şi deci

(5.8)
Valoarea (k.400) din relaţia (5.8) arată că la cele n măsurători s-a
înregistrat de k ori situaţia de calcul descrisă în relaţia (5.4).
c) Procedeul reiteraţiei presupune măsurarea unui unghi orizontal de mai multe
ori, cu condiţia ca de fiecare dată originea de măsurare pe limb (deci citirea pe
direcţia laturii din stânga a unghiului) să fie o valoare stabilită anterior. Valoarea
unghiului va fi media aritmetică a celor n măsurători.
Să presupunem că se măsoară unghiul orizontal A dintre aliniamentele 20-
22 şi 20-101 (fig. 5.15). Intervalul între originile de măsurare a fost impus la
valoarea de 100g iar numărul de măsurători este 4.

Fig. 5.15 Măsurarea unui unghi orizontal prin metoda reiteraţiei

La prima măsurare se vizează punctul 22, după care se aduce diviziunea

zero a limbului pe direcţia respectivă, deci citirea pe limb va fi C1=0 Se vizează apoi
punctul 101 şi se citeşte pe limb valoarea Hz1. Se întoarce apoi luneta aparatului
peste cap şi se vizează din nou punctul 22. Citirea efectuată pe limb va fi C2=200g (în
ipoteza că aparatul şi punctarea sunt perfecte). Se vizează punctul 101 şi se citeşte
pe limb valoarea Hz2.
 Măsurătoarea astfel efectuată se numeşte serie completă (adică s-a
utilizat aparatul cu luneta în ambele poziţii pentru măsurarea aceluiaşi unghi).
Pentru următoarea serie se vizează din nou punctul 22 şi se roteşte limbul astfel
ca citirea să fie C3 = 100g, cu condiţia ca luneta să se afle în prima poziţie. Pe
latura din dreapta se va citi valoarea Hz3. Se roteşte din nou luneta peste cap şi
se fac citirile C4 = 300g pentru latura din stânga şi Hz4 pentru latura din dreapta.
Valorile unghiului pentru cele două serii complete de măsurători vor fi:

(5.9)

iar valoarea rezultată va fi:

(5.10)

Ultimele două procedee descrise permit obţinerea unor precizii sporite la

măsurarea unghiurilor orizontale, prin eliminarea unor erori ale instrumentului
datorate imperfecţiunilor de divizare a limbului, de centrare a acestuia pe axa
verticală a aparatului şi de colimaţie orizontală a lunetei (axa optică şi cea
geometrică nu coincid). Aceste procedee se aplică pentru măsurători efectuate la
îndesirea punctelor de sprijin pentru efectuarea ridicărilor topografice, dar şi în
situaţii speciale (de exemplu la măsurători pentru urmărirea deplasării în plan a
construcţiilor mari).
 5.5 Procedee de măsurare a unghiurilor verticale
S-a arătat că teodolitul permite măsurarea unghiurilor verticale cu ajutorul
cercului vertical gradat (eclimetru). De fapt se măsoară înclinaţia faţă de verticală a
axului geometric al lunetei, deoarece rotirea acesteia în jurul axului orizontal se
face simultan cu cea a eclimetrului.
Pentru a măsura înclinarea generală a terenului pe direcţia unui aliniament
este deci necesar ca luneta să fie rotită astfel încât axa sa geometrică să fie
paralelă cu suprafaţa terenului pe direcţia respectivă. Acest lucru se realizează în
maniera următoare (fig. 5.16):

Fig. 5.16 Măsurarea unghiului vertical al unui aliniament

 Presupunând că se măsoară înclinarea terenului pe direcţia de la punctul
22 către 101 se va staţiona cu aparatul în punctul 22, iar verticala punctului 101 va
fi semnalizată cu ajutorul unei mire topografice. După instalarea aparatului, se
măsoară înălţimea de amplasare a acestuia deasupra punctului de staţie. Înălţimea
aparatului este distanţa verticală între capătul ţăruşului cu care este marcat punctul
22 şi axul de rotaţie al lunetei, care este şi axul cercului vertical. Se vizează apoi
verticala punctului 101, rotind luneta astfel încât punctul central al reticulului să se
suprapună cu diviziunea mirei topografice situată la o înălţime fală de sol egală cu
cea a aparatului. Unghiul faţă de verticală al axului lunetei, V22-101 va 11 acelaşi cu
unghiul de înclinare a terenului pe direcţia 22-101. Pentru măsurarea unghiului
vertical se efectuează o singură citire pe eclimetru deoarece, în cazul când luneta
este în direcţia verticalei, citirea este cunoscută (0g sau 400g).
Pentru cazul arătat mai sus presupunem că în poziţia I a lunetei (cercul
vertical în stânga) s-a efectuat citirea CI, iar pentru poziţia II a lunetei (cercul
vertical în dreapta) s-a efectuat citirea CII.
În acest caz unghiul vertical va rezulta ca medie aritmetică a valorilor
obţinute din cele două măsurători (o serie completă):

(5.11)
Se observă că în prima poziţie a lunetei citirea pe cercul vertical este chiar
valoarea unghiului, caz asemănător cu procedeului zeroului în coincidenţă la
măsurarea unghiurilor orizontale.
 Capitolul 6

PLANIMETRIE
- drumuiri -
 6.1 Îndesirea reţelei punctelor de sprijin prin metoda
drumuirilor planimetrice
6.1.1 Importanţa drumuirilor planimetrice şi clasificarea lor

Drumuirea planimetrică este cea mai utilizată metodă de îndesire a reţelei de

sprijin pentru ridicarea detaliilor terenului. Datorită numărului mare de puncte de
detaliu şi faptului că acestea nu pot fi vizibile dintr-o singură staţie, rezultă necesitatea
unui număr mare de puncte de sprijin. Drumuirea planimetrică permite crearea unui
număr suficient de puncte de sprijin situate la distanţe convenabile pentru efectuarea
măsurătorilor de detaliu. In plus, măsurătorile efectuate pentru îndesirea reţelei de
sprijin pot fi combinate cu cele pentru ridicarea detaliilor, ceea ce conduce la economie
de manoperă şi de timp de lucru.
În principiu, considerând două puncte staţionabile din reţeaua de triangulaţie,
situate la o distanţă de maximum 1500-2000 m, o drumuire planimetrică constă dintr-
un număr de 20-25 puncte noi (de îndesire), marcate pe teren cu ţăruşi metalici,
dispuse la distanţe de circa 50-100 m, pe un traseu cuprins între cele două puncte de
triangulaţie care vor constitui capetele drumuirii. Dacă punctele succesive se unesc
între ele cu segmente de dreaptă, se formează un contur poligonal, la care punctele
respective sunt vârfuri. Dacă acest contur este deschis, deci porneşte de pe un punct
şi se termină pe un alt punct de sprijin, drumuirea se numeşte deschisă sau
desfăşurată, aşa cum se prezintă în figura 6.1. În situaţia când conturul poligonal se
termină pe punctul de pe care a început, drumuirea se numeşte închisă sau în
circuit, cum se prezintă în figura 6.2.
 Fig. 6.1 Drumuire planimetrică desfăşurată

Sunt situaţii în care trei sau mai multe drumuiri desfăşurate pornesc de pe
puncte de sprijin diferite şi se termină pe acelaşi punct, care nu este punct de sprijin
şi care se numeşte nod. Ansamblul acestor trasee formează drumuirea cu punct
nodal (fig. 6.3), compusă din trei sau mai multe ramuri.

Fig.6.2 Drumuire planimetrică în circuit Fig.6.3 Drumuirea planimetrică cu punct nodal

 Noţiunea de drumuire derivă de la faptul că aceste trasee poligonale
sunt parcurse într-un sens sau în altul de către operatorii care efectuează
măsurătorile pe teren. Vârfurile traseului poligonal reprezintă punctele de staţie
ale drumuirii iar segmentele care unesc aceste puncte se numesc laturile
drumuirii. Pentru un sens de parcurs stabilit şi pentru un punct staţionat oarecare,
vârful anterior se numeşte vârf din urmă şi latura anterioară latura din urmă a
drumuirii; punctul şi latura următoare faţă de staţia considerată se numesc
respectiv punct înainte şi latură înainte ale drumuirii.
Scopul principal al drumuirii este de a permite determinarea
coordonatelor vârfurilor traseului poligonal. Pentru aceasta, pe teren se staţionează
succesiv cu teodolitul fiecare punct şi se fac măsurători ale unghiurilor orizontale
dintre laturile drumuirii şi ale unghiurilor verticale ale acestor laturi. De asemenea,
se măsoară şi distanţele înclinate între puncte pe cale directă sau electronic.
În situaţia când se doreşte ca simultan cu măsurătorile pentru drumuire să
se ridice şi punctele de detaliu, atunci în fiecare staţie, după ce s-au determinat
elementele necesare drumuirii, se continuă cu măsurarea punctelor de detaliu
vizibile şi apropiate de staţia respectivă. În acest sens încă de la stabilirea traseului
drumuirii se va urmări o alegere judicioasă a poziţiei punctelor de staţie, astfel
încât, acestea să fie în număr cât mai mic şi să permită ridicarea completă a
detaliilor.
Între punctele de staţie ale unei drumuiri, cele de capăt reprezintă un caz
particular (mai puţin punctul nodal), deoarece acestea au fost determinate anterior
prin lucrări de triangulaţie, intersecţii sau chiar prin alte drumuiri. În consecinţă ele
trebuie să permită vizarea a cel puţin încă unui punct cunoscut pentru orientarea
traseului drumuirii în raport cu axele de coordonate ale planului de proiecţie.
Coordonatele punctului de orientare trebuie şi ele cunoscute în cazul când nu se
cunoaşte direct unghiul de orientare al aliniamentului respectiv.
 În funcţie de tipul punctelor de sprijin din capelele drumuiri lor, acestea sunt
denumite drumuiri principale sau secundare, după cum capete lor sunt pe
puncte de triangulaţie sau intersecţie sau pe puncte determinate prin alte
drumuiri.
Aşa cum s-a arătat măsurătorile de unghiuri şi distanţe se realizează
consecutiv între punctul de început şi cel de sfârşit. Din acest motiv erorile
aleatoare ale unghiurilor orizontale şi ale distanţelor se cumulează, astfel încât la
sfârşitul drumuirii se produc aşa numitele erori de închidere ale orientărilor
(sau direcţiilor) şi ale coordonatelor (sau distanţelor, orizontale). Aceste erori
sunt sesizate în procesul de calcul al drumuirii şi trebuie să fie mai reduse decât
toleranţele admise, caz în care ele se compensează, adică se repartizează câte o
fracţiune cu semn schimbat la valorile din fiecare staţie.
Ex. Se consideră cazul drumuirii din fig. 6.2. Orientarea laturii de plecare se
cunoaşte, deci dacă se calculează din aproape în aproape orientarea fiecărei laturi
a drumuirii cu ajutorul unghiurilor orizontale măsurate, ar trebui ca ultima
orientare calculată să fie egală cu cea de plecare, în realitate există o diferenţă
pozitivă sau negativă, datorată erorilor de măsurare. Dacă această diferenţă, adică
eroarea de închidere pe orientări este mai redusă decât toleranţa acceptată, atunci
ea se repartizează în mod egal unghiurilor orizontale din fiecare staţie, astfel ca la
un nou calcul de orientări să rezulte eroarea de închidere zero.
 Cu ajutorul distanţelor se calculează din aproape în aproape (pornind de
la punctul de plecare cunoscut) coordonatele celorlalte puncte. Ultimele
coordonate calculate ar trebui să coincidă cu cele ale punctului de plecare (tot în
cazul drumuirii închise), însă datorită erorilor există diferenţe între acestea, adică
există o eroare de închidere pe coordonate, care în cazul când nu depăşeşte
toleranţa se compensează.

Pentru ca punctele de îndesire să nu fie afectate de erori mari este

necesar ca drumuirile să satisfacă unele condiţii rezultate din practica
măsurătorilor:
C O N D I Ţ I I:
- lungimea traseului drumuirii să nu depăşească 2 Km în localităţi şi 3 Km în afara
lor;
- numărul punctelor de staţie să nu depăşească 20-25;
- distanţa între puncte să fie aleasă judicios, în funcţie de posibilităţile de
măsurare;
- marcarea punctelor să se realizeze în teren stabil, în zone unde ţăruşii nu pot fi
deplasaţi accidental prin lovire.
 6.1.2 Drumuirea planimetrică desfăşurată - lucrări de teren şi calcul
Acest tip de drumuire presupune un traseu poligonal desfăşurat între două puncte
cunoscute accesibile, care vor constitui prima şi ultima staţie. Celelalte puncte de staţie sunt
chiar vârfurile traseului poligonal. O astfel de drumuire poate să aibă o lungime totală de 2-
3Km şi un număr maxin de 20-25 staţii. Să considerăm exemplul din fig. 6.4, unde se
prezintă traseul unei drumuiri cu 5 staţii desfăşurată între punctele de sprijin 22 şi 50.

Fig. 6.4 Drumuire planimetrică desfăşurată.

1. Lucrări de teren
Punctele de sprijin 22 şi 50 au fost alese astfel încât să poată fi staţionate şi să
aibă vizibilitate la câte un punct cunoscut, în cazul de faţă , punctele 20 şi 51, care sunt
utilizate pentru stabilirea orientărilor de plecare şi de sosire, adică 22-20 respectiv 50-51.
După stabilirea punctelor de orientare şi a celor de sprijin se realizează
recunoaşterea traseelor posibile şi se alege cel mai convenabil, după care se stabilesc
poziţiile punctelor de staţie intermediare, care vor fi numerotate de preferinţă în ordinea
staţionării lor (de obicei între 100 şi 200).
 Punctele de staţie intermediare se materializează în mod curent cu ţăruşi
metalici poansonaţi în capăt pentru mărirea preciziei de măsurare a unghiurilor
orizontale (centrarea aparatului în staţie şi punctarea se pot realiza cu precizie
sporită).
După stabilirea punctelor se încep operaţiile de măsurare. Dacă distanţele
înclinate între puncte se măsoară direct (cu panglica), este necesară şi operaţia de
curăţire a terenului pe traseul aliniamentelor măsurate. În cazul când distanţele se
măsoară electronic operaţia de curăţire a terenului nu este, în general, necesară.
Distanţele pot fi măsurate separat sau simultan cu unghiurile. Operaţia se realizează
în dublu sens, adică de cel puţin două ori, pentru verificare.
După ce operaţiile anterioare au fost realizate se face măsurarea unghiurilor
orizontale şi verticale cu ajutorul teodolitului. Pentru aceasta se staţionează cu
teodolitul succesiv în fiecare staţie.
Instalarea teodolitului în staţie se realizează astfel: trepiedul se aşează pe
sol deasupra punctului de măsurat iar aparatul se fixează pe trepied cu şurubul
pompă. Se realizează apoi centrarea aparatului cu ajutorul firului cu plumb sau cu
dispozitivul optic de centrare al teodolitului. Verticala aparatului trebuie sa fie
coincidentă cu cea a punctului poansonat pe ţăruş. După centrare se efectuează
calarea aparatului şi se verifică din nou dacă centrarea este corespunzătoare. Micile
erori de centrare se anulează prin deplasarea aparatului pe platoul trepiedului. Odată
realizate aceste operaţii se continuă cu punctarea pe laturile din urmă şi dinainte ale
drumuirii şi se efectuează citiri pe cercurile orizontal şi vertical ale aparatului, pe
fiecare direcţie. Unghiurile drumuirii se măsoară în ambele poziţii ale lunetei (poziţiile
I şi II), dar in calcul se ia media valorilor distanţelor şi unghiurilor, corespunzător
poziţiei I a lunetei. Pentru măsurarea corectă a unghiurilor este necesară
înregistrarea înălţimii aparatului în punctul de staţie şi a înălţimii de punctare pe
direcţia măsurată (se caută de obicei ca înălţimea aparatului şi cea de punctare să fie
egale, dar nu este absolut obligatoriu acest lucru).
 Datele rezultate din măsurători se notează în carnete speciale de teren sau
sunt înregistrate automat intr-o memorie, daca teodolitul este electronic. In tabelul
6.1 se dă un exemplu simbolic al modului cum sunt înscrise rezultatele măsurătorilor
în carnetul de teren, în cazul drumuirii din fig.6.13. Dacă ridicarea detaliilor se face
simultan cu drumuirea, atunci din fiecare staţie vor fi măsurate şi punctele respective
iar rezultatele măsurătorilor se înscriu în carnetul de teren la staţia respectivă.
Pentru punctele de detaliu măsurătorile de unghiuri se fac de obicei din poziţia I a
lunetei.

2. Calculul drumuirii
Operaţiile de calcul se desfăşoară într-o succesiune care permite realizarea
corecţiei erorilor de măsurare, în cazul în când acestea se încadrează în toleranţele
acceptate. Etapele de calcul sunt:

a) Calculul unghiurilor de orientare ale laturilor de plecare şi sosire.

Cu coordonatele punctelor de sprijin şi de orientare rezultă:
Tabel 6.1 Modul de înscriere a măsurătorilor în carnetul de teren
 b) Calculul unghiurilor orizontale
Pentru fiecare poziţie a lunetei rezultă câte o valoare a unghiului, deci într-o
staţie, unghiul orizontal va fi media aritmetică a două valori. Se ţine cont că, dacă
citirea pe cercul orizontal pe latura din dreapta a unghiului este mai mică decât cea
din stânga, atunci se adună 400g (unghiurile sunt pozitive şi mai mici de 400g). Se
exemplifică pentru unghiul orizontal 22:

În modul arătat mai sus se calculează toate unghiurile orizontale ale

drumuirii, ţinând cont de citirile pe cercul orizontal pe laturile respective. Rezultă
astfel valorile 101, 102; 103; 50

c) Calculul valorilor brute ale unghiurilor de orientare ale laturilor

drumuirii
Considerând sensul de parcurs al drumuirii ca şi cel de pe teren, orientările
laturilor se calculează prin transmitere de la o latură la alta, începând cu prima, 22-
20, al cărui unghi de orientare este cunoscut. Astfel, pentru calculul orientării laturii
22-101 (22-101), se dispune de valorile 22-20 şi 22 (fig. 6.14). Notând cu indicele b
valoarea brută, rezultă:
b22-101 =22-20 + 22 (-400) (6.1)
Valoarea unghiului de orientare este cuprinsă în intervalul 0÷400g, deci dacă
în calcule se depăşeşte acest interval, atunci se adaugă sau (se scad) 400g pentru ca
unghiul să fie exprimat în intervalul respectiv. Acest lucru este arătat prin valoarea
adăugată în paranteză în relaţia (6.1).
 Pentru staţia 22, segmentul 22-20 este latura din urmă iar segmentul 22-
101 este latura înainte a drumuirii, în sensul de calcul considerat. Deci orientarea se
transmite către latura dinainte, adăugând la orientarea laturii din urmă, unghiul
orizontal dintre ele două laturi şi scăzând eventual 400s, dacă suma depăşeşte
această valoare.
Pentru staţia 101, latura 101-22 este latura din urmă iar orientarea sa
101-22 este inversa valorii 22-101, adică cele două orientări diferă cu 200g, deci:

Fig. 6.5 Transmiterea unei orientări

Orientarea laturii dinainte, 101-102 va fi:

In acelaşi mod se calculează în continuare:

 Se observă că ultima valoare, b50-51, este de fapt orientarea laturii de sosire
50-51, dar această valoare brută conţine erorile cumulate, înregistrate la măsurarea
unghiurilor orizontale. Faţă de valoarea reală 50-51 calculată din coordonate va exista
o diferenţă care se numeşte eroarea de închidere pe orientări a drumuirii. Dacă
presupunem că la fiecare unghi orizontal măsurat pe teren s-a greşit în plus cu o
cantitate , atunci orientarea primei laturi va conţine o eroare , a celei de-a doua
laturi, o eroare 2 (deoarece transmiterea se face prin adunarea unghiurilor), a celei
de-a treia laturi, o eroare 3 şi aşa mai departe. Deci orientarea brută a ultimei laturi
va conţine eroarea 5 (corespunzător celor 5 unghiuri orizontale măsurate), adică
eroarea totală de închidere pe orientări. Dacă această eroare se situează sub
toleranţa admisă, atunci ea se repartizează sub formă de corecţii (adică cu semn
schimbat) celor cinci unghiuri, în acelaşi mod în care s-a presupus că s-a greşit la
măsurarea pe teren.
Deci eroarea de închidere pe orientări este diferenţa între valoarea
transmisă şi cea reală (din coordonate) a orientării ultimei laturi;

Eroarea calculată trebuie să îndeplinească condiţia:

unde  este eroarea medie pătratică la măsurarea unui unghi iar n este
numărul de staţii (deci numărul de unghiuri măsurate). Pentru măsurători inginereşti
se obişnuieşte să se ia toleranţa unghiulară de valoare:

În cazul când relaţia (6.61) nu este satisfăcută măsurătorile pe teren se

refac, deoarece s-au strecurat erori grave la măsurarea unghiurilor.
 d) Compensarea erorii de închidere pe orientări

Corecţia de orientare, unitară se calculează cu relaţia:

Valorile compensate ale orientărilor laturilor considerate în sensul drumuirii

se vor calcula astfel:

Ultima valoare calculată, t50-51 este corectată, deci trebuie să fie egală cu
valoarea calculată din coordonate, 50-51.
 e) Calculul valorilor reduse la orizont ale distanţelor
Din tabelul 6.1 se vede că citirile pe cercul vertical s-au efectuat în ambele
poziţii ale lunetei, deci se impune calculul valorii medii a unghiului vertical pentru
fiecare direcţie măsurată. Pentru direcţia 22-101, unghiul vertical mediu va fi:

În mod asemănător se obţin celelalte valori: V101-22, V101-102, V102-101, V102-103,

V103-102, V103-50,V50-103
Tot în tabelul 6.1 se observă de asemenea, că distanţa între două puncte este
măsurată in ambele sensuri. Spre exemplu, pentru calculul valorii reduse la orizont a
distanţei între punctele 22-101 se obţine:

Valoarea distanţei reduse va fi deci media, D22-101, a celor două valori. în

mod asemănător se obţin proiecţiile în plan orizontal ale tuturor laturilor drumuirii:
D101-102, V102-103 şi D103-50.
În cazul când distanţele înclinate se măsoară direct (cu panglica), relaţiile
(6.66) sunt valabile doar dacă înălţimea aparatului ha şi cea de punctare, hv, pe
direcţia considerată sunt egale. Dacă această egalitate (ha = hv) nu se respectă,
distanţele reduse la orizont (în cazul măsurării directe a celor înclinate) se vor calcula
cu:

Se observă că în cazul egalităţii între înălţimea aparatului şi cea a punctării,

hai = hvj relaţia (6.67) capătă forma (6.60).
 f) Calculul valorilor brute ale coordonatelor relative
Diferenţele coordonatelor a două puncte se por calcula dacă se cunoaşte
distanţa între puncte şi unghiul segmentului respectiv faţă de axa Ox. Acest
principiu se aplică pentru calculul coordonatelor relative ale punctelor drumuirii.
Considerăm aliniamentul 22-101 al drumuirii care se calculează şi sensul de
parcurs ales mai înainte (fig. 6.6). În etapele anterioare s-au calculat unghiurile de
orientare ale laturilor şi lungimea proiecţiilor lor în plan orizontal. Pentru latura 22-
101 se cunosc deci unghiul 22-101 şi distanţa D22-101.
Diferenţele de coordonate ale punctelor 22 şi 101, adică coordonatele
relative ale punctului 101 în raport cu punctul 22, în sensul parcurs considerat vor
rezulta din:

Fig. 6.6
Calculul coordonatelor relative
Deşi valorile Δx şi Δy reprezintă lungimi, acestea vor primi semne algebrice (+ sau -) în
funcţie de sensul parcurs. Semnele lor sunt date chiar de funcţiile sin şi cos, deci de
valoarea unghiului de orientare. Deoarece se cunosc numai coordonatele punctului 22,
x22 şi y22, cele ale punctului 101 vor rezulta sub forma: x101=x22+Δx22-101 şi
y101=y22+Δy22-101 (sumele de mai sus având semn algebric).
Considerând în continuare punctul 101 cunoscut deja, se determină
coordonatele relative ale punctului 102 în raport cu 101 pe baza elementelor anterioare
D101-102 şi D101-102.
Δx101-102=D101-102.cosθ101-102
Δy101-102=D101-102.sinθ101-102 (6.70)
şi apoi coordonatele rectangulare ale punctului 102:
x102=x101+ Δx101-102 şi y102=y101+ Δy101-102 (6.71)
Judecând în mod analog se pot determina din aproape în aproape toate
punctele drumuirii, urmând ca din calculele efectuate pe ultimul tronson, 103-50 să se
găsească coordonatele punctului deja cunoscut, 50, cu alte cuvinte diferenţele de
coordonate între puntul de sosire şi cel de plecare ar trebui să fie egale cu sumele
algebrice ale coordonatelor relative calculate ca şi în relaţiile (6.68) şi (6.70). Acest lucru
este teoretic imposibil deoarece la măsurarea distanţelor şi unghiurilor verticale au
intervenit erori, care în procesul de calcul se cumulează în sensul de parcurs ales.
Diferenţele considerate se numesc erori de închidere pe coordonate.
Din motivele arătate se calculează mai întâi doar coordonatele relative şi se
determină erorile de închidere, care se compensează în situaţia în care acestea se
situează sub toleranţele admise.
Deci cu distanţele şi orientările cunoscute, se calculează conform celor arătate
în (6.68) şi (6.70) toate coordonatele relative brute: Δx22-101, Δy22-101, Δx101-102, Δy101-102,
Δx102-103, Δy102-103, Δx103-50, Δy103-50
Diferenţele între coordonatele punctelor de capăt cunoscute sunt:
Δx22-50 = x50 – x22 Δy22-50 = y50 – z22 (6.72)
Vom nota:
SΔx = Δx22-101 + Δx101-102 + Δx102-103 + Δx103-50
SΔy = Δy22-101 + Δy101-102 + Δy102-103 + Δy103-50 (6.73)
Erorile de închidere pe coordonate vor fi:
ex = SΔx – Δx22-50 şi ey = SΔy – Δy22-50 (6.74)
iar eroarea totală (vector):

2
E xy  ex  ey 
2 L /2
(6.75)
Eroarea totală trebuie să satisfacă condiţia: L /2
 1 
E xy  Txy  n 2aL2  2l 
 3  (6.76)
unde: n este numărul de laturi ale drumuirii;
Δa - eroarea medie pătratică de măsurare a unghiurilor;
Δl - eroarea medie pătratică la măsurarea unei laturi;
L - lungimea drumuirii.
Pentru ridicările inginereşti se utilizează o relaţie de forma:
3L
E xy  Txy  4,5  106 L 
5200 (6.77)
În cazul în care eroarea totală de închidere pe coordonate nu satisface relaţia (6.77)
rezultă că la măsurătorile de teren s-a strecurat o eroare gravă, deci procesul de
măsurare se reia.
g) Compensarea erorii de închidere pe coordonate
Cele două componente ale erorii, de închidere pe coordonate, ex şi ey se repartizează
sub formă de corecţii la fiecare din coordonatele relative, proporţional cu lungimea
fiecărei laturi a drumuirii. Considerând că lungimea totală a drumuirii este
D = D22-101 + D 101-102 + D102-103 + D103-50
  ex  ey
corecţiile unitare vor fi: cx  şi cy 
D D

iar valorile compensate ale coordonatelor relative:

Δx22-101=Δx22-101+cx.D22-101
Δy22-101=Δy22-101+cy.D22-101
Δx101-102=Δx101-102+cx.D101-102
Δy101-102=Δy101-102+cy.D101-102
……………………………………………………………………….
Δx103-50=Δx103-50+cx.D103-50
Δy103-50=Δy103-50+cy.D103-50 (6.79)

h) Calculul coordonatelor absolute ale punctelor drumuirii

Ţinând cont de relaţiile de forma (6.69) şi (6.71) se calculează succesiv:
X101=x22+Δx22-101 y101=y22+Δy22-101
X102=x101+Δx101-102 y102=y101+Δy101-102
X103=x102+Δx102-103 y103=y102+Δy102-103
X50=x103+Δx103-50 y50=y103+Δy103-50 (6.80)

Egalităţile xc50–x50=0 şi yc50+y50=0 verifică corectitudinea calculelor. După

această etapă urmează să se calculeze pentru fiecare staţie coordonatele punctelor
de detaliu în cazul în care măsurarea acestora s-a făcut simultan cu cele ale
drumuirii.
 6.1.3. Drumuirea planimetrică în circuit
Să considerăm un traseu poligonal închis, cu patru puncte de staţie şi patru
laturi (fig. 6.16). Punctul 60 este un punct de sprijin de coordonate, x60, y60 şi are
vizibilitate către un alt punct cunoscut 61 (x61, y61). Rezultă deci că unghiul de orientare
θ60-61 se poate calcula cu coordonatele celor două puncte.
Operaţiile de teren se realizează asemănător cu
cele de la drumuirea desfăşurată, cu deosebirea
că punctul de plecare 60 este staţionat o singură
dată, dar se măsoară unghiurile orizontale şi
verticale atât pentru prima cât şi pentru ultima
latură ale drumuirii. Având în vedere acest lucru
se poate considera că punctul 60 este o staţie
dublă şi prin urmare drumuirea în circuit are un
număr de n vârfuri staţionate, dar în calcul se
vor considera n+1 staţii. Într-adevăr, dacă vom
considera că traseul poligonal se „deschide” în
punctul 60, prin dublarea acestui punct, atunci
drumuirea închisă cu n puncte va fi o drumuire
„desfăşurată” cu n+1 staţii, la care punctele de
capăt au aceleaşi coordonate şi acelaşi unghi de
orientare. În această idee calculul drumuirii
închise se desfăşoară absolut asemănător cu cel
Fig. 6.16 Drumuirea planimetrică în circuit
al drumuirii desfăşurate.

Un aspect particular al calculului este acela că diferenţele coordonatelor de plecare şi

sosire sunt nule, deci urmărind relaţiile (6.72) şi (6.74) de la drumuirea deschisă,
pentru cazul de faţă rezultă:
Δx60-60 = x60 – x60 = 0 şi Δy60-60 = y60 – y60 = 0 (6.81)
şi erorile de închidere pe coordonate:
ex = SΔx - Δx60-60 = SΔx şi ey = SΔy - Δy60-60 = SΔy (6.82)
 6.1.4 Drumuirea planimetrică cu punct nodal
Considerăm o drumuire planimetrică cu punct nodal formată din trei ramuri
notate a, b, c (fîg.6.17). Operaţiile de teren sunt asemănătoare acelora de la
drumuirea desfăşurată, cu deosebirea că punctul nodal, N, se staţionează o singură
dată, dar pentru toate cele trei ramuri.

Fig. 6.7
Drumuirea
planimetrică
cu punct
nodal

În punctul nodal se poate viza o direcţie necunoscută comună celor trei

ramuri, M-N. Numărul de staţii de pe fiecare ramură (inclusiv punctul nodal) este na,
nb, nc iar lungimile totale ale fiecărei ramuri sunt respectiv La, Lb, Lc.
Deoarece coordonatele punctului nodal xN, yN şi orientarea direcţiei comune
θm-n nu se cunosc, calculul acestei drumuiri prezintă aspecte particulare şi se
desfăşoară în următoarele etape:
1. Se calculează din coordonate unghiurile de orientare ale laturilor de plecare la
ramurile drumuirii: θ1-11, θ2-00, θ3-33
2. Se calculează unghiurile orizontale între laturi pe cele trei ramuri;
- ramura a: α1, α101, α102, α103, α104, αN1;
- ramura b: α2, α201, α202, α203, αN2;
- ramura c: α3, α301, α302, αN3.
3. Se transmit unghiurile de orientare la laturile drumuirii pornind pe fiecare ramură
de la orientările de plecare cunoscute. În finalul fiecărei ramuri se calculează
orientarea laturii comune M-N. Se obţin trei valori, θaM-N, θbM-N, θcM-N care ar trebui să
fie egale, însă erorile cumulate de măsurare a unghiurilor orizontale sunt diferite pe
fiecare ramură, în funcţie de numărul de staţii. Se va considera deci ca orientare
definitivă a direcţiei comune, media ponderată a celor trei valori obţinute:

(6.83)
unde ponderile pa, pb, pc se calculează în funcţie de numărul de staţii pe fiecare ramura:
1 1 1
pa  pb  pc 
na nb nc
(6.84)
în continuare, orientarea de sosire fiind cunoscută, se pot calcula erorile de închidere
pe orientări pe fiecare ramură:
eθa= θaM-N-θN-m eθb=θbN-M-θN-M eθc=θcN-m-θN-M (6.85)
4. Se compensează erorile de închidere pe orientări la fiecare ramură, obţinându-se
valorile definitive pentru toate laturile. Această operaţie se realizează ca şi la
drumuirile desfăşurate.
5. Se calculează distanţele reduse la orizont între puncte, pe fiecare ramură.
6. Se calculează coordonatele relative şi coordonatele rectangulare iniţiale ale
punctelor.
Pornind de la punctele cunoscute de pe fiecare ramură, se ajunge în final la punctul
nodal, pentru care se obţin trei seturi de valori ale coordonatelor xNa, yNa, xNb, yNb,
xNc, xNc
Coordonatele definitive ale punctului N vor fi mediile ponderate ale celor trei
seturi de valori:

(6.86)
unde:

Cu valorile definitive ale coordonatelor punctului nodal se pot calcula erorile

de închidere pe coordonate ale fiecărei ramuri:

(6.87)

7. În continuare se compensează coordonatele relative şi se calculează coordonatele

definitive ale punctelor.
Drumuirea cu punct nodal este utilizată pentru ridicări topografice în zone cu
vizibilitate nesatisfăcătoare. Un exemplu în acest sens îl constituie ridicările
topografice din zonele silvice, unde vegetaţia împiedică realizarea vizelor lungi.
 6.2 Metoda radierilor planimetrice pentru ridicarea detaliilor

Această metodă de ridicare este utilizată împreună cu drumuirea planimetrică de

un tip oarecare pentru a se realiza simultan măsurarea punctelor de detaliu. Ea presupune
ca în flecare staţie să se efectueze vize către punctele drumuirii şi în continuare către toate
punctele de detaliu. Deosebirea este faptul că, de obicei, punctele de detaliu numite şi
puncte radiate se măsoară doar în poziţia I a lunetei aparatului, iar distanţa între staţie şi
punct o singură dată.
Un fragment din drumuirea desfăşurată prezentată în fig. 6.5 şi să presupunem că această
drumuire s-a combinat cu radieri pentru ridicarea unui detaliu (fig. 6.8) care necesită
măsurarea a patru puncte, numerotate 501, 501, 503, 504. Punctele 501 şi 502 sunt mai
apropiate de staţia 22 iar punctele 503 şi 504 sunt vizibile şi apropiate de staţia 101.

Fig. 6.8 Radieri

planimetrice
combinate cu o
drumuire
 La măsurătorile de teren se procedează astfel: se staţionează punctul 22 ,si se
determină elementele necesare pentru drumuire şi în continuare se vizează punctele 501 şi 502
pentru care se efectuează citiri pe cercurile orizontal şi vertical numai în poziţia 1 a lunetei. De
asemenea, se măsoară distanţele între punctul de staţie 22 şi punctele 501 şi 502. În continuare
se staţionează punctul 101 şi după determinarea elementelor pentru drumuire se fac măsurători
asupra punctelor 503 şi 504. În tabelul 6.2 se arată simbolic modul de înscriere a datelor în
carnetul de teren pentru staţiile 22 şi 101, în cazul când există şi puncte radiate.

Tabel 6.2 înscrierea datelor în carnetul de teren la o drumuire cu radieri

 Calculul coordonatelor punctelor radiate se face după ce s-au calculat cele
ale punctelor de drumuire, aşa cum s-a arătat la §6.6.2 şi se desfăşoară separat
pentru fiecare staţie. Etapele de calcul sunt:
a) Calculul unghiurilor orizontale între latura din urmă a drumuirii şi fiecare direcţie
vizată:
-staţia 22: α501=Hz 22-501(I)-Hz 22-20(I) α502=Hz 22-502(I)-Hz 22-20(I) (6.88)
-staţia 101: α503=Hz 101-503(I)-Hz 101-22(I) α504=Hz 101-504(I)-Hz 101-504(I) (6.89)

b) Calcului orientărilor vizelor punctelor de radiere

După calculul drumuirii se cunosc orientările compensate ale laturilor, deci
orientările vizelor la punctele radiate se calculează astfel:
- staţia 22: - staţia 101:

(6.90) (6.91)

c) Calculul distanţelor reduse la orizont între punctele de staţie şi punctele radiate:

- staţia 22: - staţia 101:

(6.92) (6.93)

Dacă înălţimea aparatului în staţie nu este aceeaşi cu înălţimea punctării atunci se

utilizează relaţia (6.67) pentru calculul distanţelor reduse la orizont, în cazul când
măsurarea distanţei s-a făcut direct.
d) Calculul coordonatelor relative şi absolute ale punctelor radiate
- staţia 22: - staţia 101:

(6.94) (6.95)

În modul arătat se calculează toate punctele de radiere ridicate simultan cu

drumuirea. Sunt însă cazuri când este necesară ridicarea unei suprafeţe mici de
teren, care se poate realiza dintr-o singură staţie. În acest caz punctul de staţie
necesar poate fi determinat prin intersecţii, puncte duble sau altă metodă iar
punctul de referinţă este un punct cunoscut.
 6.3 Transcalculări de coordonate

După cum se ştie, în România se utilizează ca sisteme de proiecţie pentru

întocmirea hărţilor sistemul stereografic 1970 şi sistemul Gauss-Kruger. Pentru
necesităţi zonale, planurile topografice se întocmesc în sisteme de proiecţie locale
pe planul tangent sau secant, ceea ce conduce la deformaţii mai reduse ale
reprezentărilor grafice. Deoarece reţeaua punctelor de triangulaţie este utilizată şi
pentru ridicări locale se pune problema exprimării coordonatelor acestor puncte
dintr-un plan de proiecţie în altul, deci dintr-un sistem cartezian în alt sistem care
este translat şi rotit faţă de primul. Legătura între coordonatele punctelor din două
sisteme de proiecţie trebuie să ţină cont că la proiecţia distanţelor pe plan exista
mici diferenţe cauzate de curbura suprafeţei terestre şi de altitudinea punctelor şi a
planului de proiecţie însuşi.
Un sistem rectangular plan este determinat dacă se cunosc coordonatele a
cel puţin două puncte din sistemul respectiv. Rezultă că pentru a stabili legătura
între coordonate în două sisteme rectangulare de axe sunt necesare cel puţin două
puncte ale căror coordonate să fie cunoscute în ambele sisteme.
 Să considerăm cazul a
două sisteme de axe
rectangulare plane (fig. 6.9),
xOy cu x = Nordx şi ηΩξ, cu η
= Nordη şi două puncte, 1 şi 2,
cu coordonatele:

- în sistemul xOy: 1(x1,y1) şi

2(x2, y2),

- în sistemul ηΩξ: 1(η1, ξ1)

şi1(η2, ξ2).

Fig. 6.9 Transcalculul

coordonatelor plane

Aliniamentul 1-2 va avea unghiurile de orientare în cele două sisteme de axe;

(6.98)
şi distanţele:

(6.99)
Cu aceste elemente se poate calcula unghiul φ de rotaţie între cele două sisteme şi
factorul de corecţie K al proiecţiei distanţelor sub formele:
sau

sau (6.100)

Coordonatele unui punct oarecare, P (care poate fi şi punctul 2) se pot exprima în

sistemul în funcţie de coordonatele sale în sistemul xOy şi de coordonatele
punctului 1, cunoscut în ambele sisteme astfel:

(6.101)

în care produsele K.sinφ şi K.cosφ se pot calcula cu valorile din (6.100) sau cu:

(6.102)

Pentru transpunerea unui punct, Q, cunoscut în sistemul ηΩξ, la sistemul xOy se

utilizează relaţiile:

(6.103)
în care produsele K1.sinφ1 şi K1.cosφ1 se calculează cu valorile (6.100) sau cu

(6.104)

Se observă că, formal, relaţiile (6.101) şi (6.103), respectiv (6.102) şi (6.104) sunt
identice, deci dacă se notează cu indice „i” elementele corespunzătoare sistemului de
coordonate iniţial şi cu indice „t” cele din sistemul transpus, relaţiile (6.101÷6.104)
se pot generaliza, astfel că un punct oarecare, P, va avea coordonatele transpuse:

(6.105)

unde:

(6.106)
în care x1i, x2i, x1t, x2t, y1i, y2i, y1t, y2t sunt coordonatele a doua puncte cunoscute în
ambele sisteme de axe de coordonate (iniţial şi transpus), iar xpi, ypi- coordonatele
punctului oarecare, P, în sistemul transpus.
 Capitol 7

REALIZAREA PLANURILOR TOPOGRAFICE

DETERMINAREA ARIILOR SUPRAFEȚELOR

7.1 Generalități
Scopul final al drumuirilor planimetrice îl reprezintă realizarea planurilor topografice.
Din punct de vedere practic, pentru realizarea unui plan topografic este
necesar să se cunoască următoarele elemente :
 coordonatele tuturor punctelor care urmează să fie reprezentate;
 schiţele de teren în care se regăsesc formele detaliilor şi numerotarea punctelor
caracteristice ale acestor detalii (punctele măsurate);
 scara de reprezentare;
 mărimea foii de hârtie (format standard) pe care urmează să se realizeze planul;
 semnele convenţionale care urmează să fie utilizate.
In cazul când planul topografic este întocmit manual se realizează:
- original de teren (prima formă a planului)
- original de editare (copie pe un suport transparent),
- copii de lucru.

7.2 Metode de întocmire a planurilor topografice

Metodele de întocmire a planurilor topografice se stabilesc în funcţie de categoriile
de măsurători de teren destinate noilor planuri topografice, ce se aleg în funcţie de
mărimea suprafeţei, scara planului şi precizia necesară:
- metoda fotogrammetrică, se aplică în cazul teritoriilor cadastrale, unde urmează
să fie întocmite planuri topografice de bază la scările 1:10000; 1:5000 şi 1:2000;

- metoda fotogrammetrică + topografică, se foloseşte în cazul localităţilor urbane şi

rurale, unde se vor întocmi planuri topografice la scara 1:2000 şi 1:1000;

- metode topografice clasice şi moderne se recomandă pentru municipii şi oraşe

mari, în care se vor întocmi planuri topografice la scările 1:1000 şi 1:500;
7.3. Instrumente şi echipamente folosite la întocmirea şi redactarea
planurilor prin metode clasice şi modern

În vederea raportării în plan a punctelor caracteristice ale terenului se folosesc

instrumente şi/sau echipamente de raportat şi desenat, în sistem clasic sau
automatizat:
a. Coordonatograful rectangular este construit pe principiul axelor
perpendiculare, fiind format dintr-o masă la care sunt montate două braţe gradate,
riguros perpendiculare între ele, reprezentând axa absciselor şi axa ordonatelor.
b. Coordonatograful polar este format dintr-un semicerc gradat şi o riglă
gradată, care servesc la raportarea punctelor determinate prin orientare (θ) sau
unghiul orizontal (β) faţă de o direcţie de referinţă şi distanţă, în raport cu punctul
de staţie.
c. Instrumente clasice de raportat şi desenat: raportoare sub formă de cercuri sau
semicercuri din material plastic, gradate în sistem sexagesimal sau centesimal;
rigle confecţionate din metal, lemn sau material plastic; echere de desen din lemn
sau plastic; compasul sau distanţierul şi altele.
d. Echipamente de cartografiere-editare în sistem automatizat
Datele topo-geodezice provenite sub o formă digitală de la diferite sisteme de culegere
a lor din teren: staţii totale de măsurare, tahimetre electronice şi altele sunt prelucrate
de echipamentele hardware de cartografiere, editare şi arhivare formate din:

a) Computere
b) Plottere, ce servesc la transpunerea datelor digitale sub formă grafică, la diferite
scări de reprezentare cu o precizie în poziţie planimetrică a punctelor raportate de ±
0,01mm;
c) Imprimantele, se diferenţiază prin calitatea imprimării, viteză de lucru şi alte
criterii, dintre care, se menţionează o serie de tipuri, în funcţie de modul imprimare:
cu ace, cu jet de cerneală, termice și laser.
 7.4. Operaţiile pregătitoare şi de redactare a planurilor topografice:

a. Operaţii pregătitoare

În faza pregătitoare se întocmeşte inventarul de coordonate a punctelor ce

urmează să fie raportate din coordonate rectangulare (X,Y) şi din coordonate
polare (θ, do) sau (β, do), se procură hârtia şi instrumentele de raportare şi de
desen necesare.
• Redactarea planurilor topografice la scări mai mici sau egale cu 1:2000, se
realizează pe trapeze geodezice, în sistemul proiecţiei stereografice STEREO 70,
ce se raportează pe hârtie de desen lipită pe un suport nedeformabil, alcătuit
dintr-o foaie de zinc, aluminiu sau plastic. Pe acest suport nedeformabil, se
raportează mai întâi din coordonate rectangulare colţurile cadrului interior al
trapezului, după care se trasează cadrul geografic şi cadrul ornamental, iar în
interiorul trapezului se raportează punctele din teren.
• Redactarea planurilor topografice la scări mai mari de 1:2000 se face, în mod
obişnuit, pe hârtie milimetrică, pe care se trasează formatul de desen şi axele
de coordonate în sistemul proiecţiei stereografice 1970 sau în sistem local de
coordonate.
Pentru stabilirea formatului de desen, se vor extrage valorile maxime şi minime ale
absciselor şi ordonatelor din inventarul de coordonate, pe baza cărora se
calculează diferenţele:
ΔX = Xmax - Xmin
ΔY = Ymax - Ymin
 Alegerea dimensiunii (format standard) foii de hârtie necesară pentru
desenarea unui plan:

Fig. 7.1 Modul de alegere a sistemului rectangular pentru întocmirea unui plan
1- coala de hârtie ; 2- suprafaţa reprezentată: 3- sistem de axe de coordonate
translat
 Ymax  Ymin Xmax  Xmin
L şi l
N N

Cele două valori obţinute (ΔX, ΔY) se reduc mai întâi la scara planului 1:N, după
care, se adaugă un plus de 10…20 cm, obţinându-se lungimea şi lăţimea formatului
de desen al hârtiei milimetrice.
După stabilirea formatului se vor alege pentru originea sistemului rectangular de
axe nişte valori rotunde (X0, Y0), care să fie mai mici decât valorile minime (Xmin,
Ymin) ale coordonatelor punctelor din inventarul de coordonate. Deci trebuie să fie
îndeplinite condiţiile:
X0  Xmin şi
Y0  Ymin

ceea ce asigură posibilitatea raportării tuturor punctelor în sistemul stabilit de axe.

În funcţie de scara planului, se trasează caroiajul rectangular pe ambele axe de
coordonate cu latura de 50, 100, 200, 500 şi 1000 m, corespunzător scării de
raportare
b. Raportarea punctelor
Pe originalul planului topografic, care se execută la una din scările de bază 1: 500;
1:1 000; 1:2 000; 1:5000 şi 1:10000, se raportează toate punctele din inventarul de
coordonate, după cum urmează:
 prin metoda coordonatelor rectangulare se raportează toate punctele de
triangulaţie, de intersecţie, de drumuire şi de radiere, determinate prin
coordonatele rectangulare (X,Y) în raport cu colţul de sud-vest al pătratului cu
latura de 50 m.
 prin metoda coordonatelor polare se raportează toate punctele determinate
prin coordonate polare (θ, do), cu ajutorul raportorului şi a riglei gradate, din
puntele de triangulaţie sau de drumuire, în raport cu direcţiile de referinţă faţă de
care au fost măsurate pe teren.
 prin metoda coordonatelor echerice se raportează punctele determinate prin
abscise şi ordonate, conform schiţelor întocmite în timpul ridicării topografice.

c. Verificarea raportării punctelor

 Pentru verificarea raportării punctelor prin coordonate rectangulare, se compară
distanţele măsurate grafic pe planul de situaţie la scara de redactare dintre două
puncte de drumuire cu valorile corespunzătoare măsurate pe teren şi reduse la
orizont.
 Dacă diferenţele dintre cele două mărimi considerate sunt mai mici decât eroarea
grafică de raportare, care în funcţie de importanţa punctelor este cuprinsă între
±0,2 mm şi ±0,5 mm rezultă că, punctele au fost raportate corect, iar în caz
contrar, s-a produs, o greşeală de raportare, care trebuie verificată şi corectată.
 După verificarea tuturor punctelor raportate, se definitivează raportarea prin
desenarea semnului convenţional respectiv şi înscrierea numărului punctului în
partea stângă sau în partea dreaptă a acestuia
d. Unirea punctelor raportate
Se face mai întâi în creion în conformitate cu schiţele întocmite pe teren în timpul
măsurărilor, obţinându-se forma detaliilor planimetrice care determină limitele de
hotare, categorii de folosinţă ale ternului agricol şi neagricol şi altele.

e. Cartografierea planului
La întocmirea planului se poate folosi:
- o culoare unică sau
- mai multe culori (albastru pentru elemente hidrografice, maro sau sepia pentru
curbe de nivel, verde pentru vegetaţie etc.)
În funcţie de modul de redactare, se efectuează:
- trasarea în tuş a conţinutului planului topografic şi
- scrierea elementelor de toponimie pentru foile de plan întocmite pe suporturi
nedeformabile.
Pentru planurile de situaţie raportate pe hârtie milimetrică, se efectuează numai
definitivarea lor în creion, cu toate elementele cartografice specifice acestor planuri.
După caz, se completează planul topografic întocmit cu următoarele elemente
cartografice:
- proiecţia folosită, sistemul de referinţă pentru cote,
- teritoriul cuprins, nomenclatura,
- scara de redactare,
- anul ridicării şi redactării, dimensiunile şi suprafaţa trapezului,
- denumirea planului, autorul şi altele.
Pe planurile topografice se reprezintă detaliile planimetrice eventual şi detalii
altimetrice (prin curbe de nivel). Elementele cu dimensiuni reale reduse pot fi
reprezentate prin semne convenţionale care sunt reunite în atlase corespunzătoare
la diferite scări ale planului (sau trecute într-o legendă alăturată planului).
 CALCULUL SUPRAFEŢELOR
7.1 Generalităţi
Cunoaşterea mărimii suprafeţelor de teren ocupate de diferite detalii are
implicaţii importante într-un proiect topografic de construcţii. Mărimea suprafeţelor
constituie un criteriu după care se percep impozitele pe teren. Strategiile tehnice şi
economice în domenii ca protecţia mediului, agricultură, silvicultură, urbanism etc. nu
sunt posibile fără cunoaşterea suprafeţelor de teren implicate în aceste activităţi.
Deoarece scoarţa terestră prezintă neregularităţi şi pante, măsurarea precisă a
ariilor nu se realizează direct pe teren, fapt pentru care se recurge la calculul analitic
sau la măsurarea sa pe planul topografic.
Aria unei suprafețe este o măsură a cât de întinsă este acea suprafață.
(Adesea cuvântul suprafață se utilizează cu sensul de aria suprafeței)
 În matematică, aria este un număr real, în general pozitiv.
 În fizică, inginerie, geodezie etc, aria este o mărime fizică și ca atare are asociată o
unitate de măsură.
 Unitatea de măsură pentru arie în Sistemul Internațional este metrul pătrat, având
simbolul „m²”.
Se utilizează metode precise și metode aproximative :
 metoda calculului analitic (cu ajutorul coordonatelor punctelor de contur);
 metoda grafică (utilizând planul topografic);
 metoda mecanică (determinarea suprafețelor delimitate de o curbă sinuoasă pe
planul topografic cu planimetrul digital/polar)
 metoda „pătratelor module”
7.2 Calculul analitic al suprafeţelor
În urma ridicării topografice se determină coordonatele tuturor punctelor de
detaliu. Punctele situate pe conturul suprafeţelor pot fi utilizate în mod direct la
calculul analitic al suprafeţelor, fără să fie necesar în acest caz planul topografic. Să
considerăm o suprafaţă al cărei contur a fost geometrizat la ridicarea topografică (fig.
7.1); punctele de pe contur au coordonate cunoscute. Se realizează numerotarea lor
provizorie într-un sens oarecare. Prin perpendiculare duse din puncte pe una din axele
de coordonate materializăm una din cele două coordonate ale fiecărui punct. Se
observă că se formează trapeze ale căror suprafeţe se pot determina cu relaţia
cunoscută. Din fig. 7.2 se observă că suprafaţa detaliului reprezentat este:

Fig. 7.1 Calculul

analitic al suprafeţelor
Se observă că verticalele 1a,2b, ..., 7g reprezintă coordonatele x, ale punctelor
iar segmentele ab, bg, ag ... reprezintă diferenţe ale coordonatelor y ale acestor
puncte. Ţinând cont de relaţia de mai sus şi exprimând suprafeţele trapezelor
rezultă:

(7.3)
Prin dezvoltarea parantezelor, reducererea termenilor asemenea şi gruparea
convenabilă a termenilor rezultă:

(7.4)
Se observă că relaţia (7.4) reprezintă o sumă de termeni rezultaţi prin permutări
circulare, deci generalizând pentru n puncte de contur şi pentru un sens oarecare de
numerotare a punctelor se obţine prin recurenţă:

1 n
S   x i y i1  y i1  Verificare: metoda ariei „negative”
2 i1 (7.5)
unde în cazul i = 1 se ia i-1 = n şi în cazul i = n se ia i +1 = 1.
Din punctul de vedere ai erorilor de determinare a suprafeţelor, metoda analitică se
consideră infailibilă, deci de precizie maximă şi referinţă pentru alte metode. Avantajul
major al calculului analitic este acela că se poate realiza prin programare pe calculator.
7.3 Determinarea suprafeţelor pe cale grafică
(1) Această metodă presupune utilizarea planului topografic şi se aplică la
determinarea suprafeţelor care au contur poligonal. În principiu orice suprafaţă
poligonală se poate descompune în figuri geometrice simple (fig, 7.2), de exemplu
triunghiuri.

Fig. 7.2 Determinarea suprafeţelor

pe cale grafică

Se lucrează direct pe planul

topografic unde se trasează cu
creionul diagonalele dintr-un singur
punct. La triunghiurile formate se
măsoară pe plan bazele şi
înălţimile, se transformă la
dimensiunile reale şi se calculează
ariile, a căror sumă reprezintă
suprafaţa determinată:

2
N
S  b1h1  b2h2  b3h3  ...  bnhn 
2 (7.6)
unde N este numitorul scării de reprezentare a planului topografic.
 Deci, în cazul considerat, se calculează
mai întâi suprafeţele parţiale ale celor
cinci triunghiuri: S1, S2, S3, S4, S5
şi apoi suprafaţa totală:
S = S 1 + S2 + S 3 + S4 + S5

Fig.7.3. Calculul suprafeţelor prin procedeul geometric

7.4 Măsurarea pe plan a suprafeţelor cu planimetrul

Planimetrul – aparat mecanic prevăzut cu un mecanism integrator, format dintr-o rolă

ce se deplasează pe suprafaţa de măsurat şi un contor ce afişează nr.de rotaţii şi
fracţiuni de rotaţii ale rolei. Aria măsurată este proporţională cu nr. de rotaţii.

- se poate măsura pe planul topografic o

suprafaţă oarecare, urmărind conturul acesteia.
In principiu, dispozitivul de înregistrare al
instrumentului - care poate fi de tip mecanic-
electronic - realizează o integrare după curba care
reprezintă conturul suprafeţei.

TIPURI DE PLANIMETRE
Planimetru polar;
Planimetru rectiliniu utilizat pentru
Fig.7.4. Planimetru polar
măsurarea ariilor suprafeţelor lungi şi înguste;
 Planimetru radial utilizat pentru măsurarea
ariei diagramelor de înregistrare;
 Planimetru digital
 citirea din figură ; 970 sq cm
Fig. 7.5 Planimetru polar
1- braţ polar ; 2- acul polului ; 3- articulaţie sferică ; 4- braţ trasor ; 5- dispozitiv
înregistrator ; 6- şurub de fixare ; 7- vârf pentru urmărirea conturului : 8- axul ruletei;
9- axul contorului; 10- contor de rotaţii (cifra nr. 1); 11-ruletă (cifrele nr. 2 şi 3); 12-
vernier (cifra nr. 4);
PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE

Tija polară 2 se fixează pe un punct interior sau exterior al suprafeţei, căreia îi

determinăm aria, folosindu-ne de un vârf metalic aflat în partea interoară a greutăţii 1.
Se marchează un punct de referinţă pe suprafaţă. Vârful de urmărire a braţului
integrator 4 este suprapus pe punctul de referinţă marcat şi este pe întregul contur al
suprafeţei. Deplasarea lui este transmisă prin intermediul braţului integrator 4 la
mecanismul integrator 3. Rola integratoare 9 treguie să se sprijine permanent pe
suprafaţa de măsurare.

CITIREA
Aria suprafeţei măsurate este dată de
relaţia: A = 2 P*r *L* n
unde:
r = raza rolei integratoare;
L = lungimea braţului integrator;
n = numărul de ture al rolei citit pe
mecanismul integrator;
L şi r sunt constante ale planimetrului,
care se găsesc în fişa sa tehnică.
 Parameterii tehnici:
- Domeniu maxim de măsurare:
lățime 300 mm, nelimitat în lungime
- Eroare relativă: ± 0.2%
- Display: LCD cu matrice de 16 pixeli
- Alimentare: acumulator DC 6V
- Greutate: 1.25 kg
- Dimensiuni: 260 x 180 x 40 (mm)

Fig. 7.6 Planimetru digital QCJ-2000

Caracteristici:
- Poate lucra cu orice proporții;
- Diferite unități de măsură pot fi utilizate (hectare,
km2, m2, cm2, mile2, foot2, inch2);
- 8 locații de memorie [m2/1], [ft2/2], [fen/3],
[km2/4], [mi2/5], [mu2/6], [ha2/7], [ac2/8];
- Se pot adăuga arii;
- Se poate calcula media unei suprafețe;
- Conversii unități de măsură
7.5. Metoda grafică (cu ajutorul paletei)

Acesta este un procedeu expeditiv si consta în folosirea unei rețele

divizate milimetric desenate pe o foaie de plastic, calc milimetric. Fiecărei diviziuni
îi corespunde la scara o anumita suprafața. O astfel de corespondență este redata
în tabelul 7.1.
Suprafețe echivalente
Suprafața pe plan
Scara planului 1 mm2 1 cm2 1 dm2
Suprafața corespunzătoare în teren
1:500 0,25 m2 25 m2 2500 m2 = 25 ari
1:1000 1 m2 100 m2 = 1 ar 10.000 m2 = 1 ha
1:2000 4 m2 400 m2 = 4 ari 40.000 m2 = 4 ha
1:5000 25 m2 25 ari 25 ha
1:10.000 100 m2 = 1 ar 1 ha 100 ha

Pe suprafata a carei arie intereseaza se suprapune paleta sau coala de calc

milimetrica. Se numara dm2 întregi care se înmultesc cu suprafata reala a planului,
apoi se numara cm2 care se înmultesc cu suprafata reala corespunzatoare si, în
sfârsit, se numara mm2 care se înmultesc cu suprafata corespunzatoare la scara.
7.6. Metoda pătratelor module (un procedeu asemănător, dar mai expeditiv si
mai inexact)

Fig. nr. 7.7. Metoda pătratelor module

Etape:
• Pe suprafata de calcul se traseaza o retea de patrate egale.
• Se numara patratele întregi N si patratele incomplete Ni.
• Se masoara laturile unui patrat si se calculeaza suprafata acestuia, , denumit
patrat modul.

Suprafata determinata va fi de:

Daca suprafata este suprafata grafica atunci transformarea acestuia în suprafata
reala se face prin înmultirea sa cu coeficientul de scara:

Calculul se simplifica daca de la început a fost calculata suprafata reala a patratului

modul. Suprafata reala de calcul va fi:

Precizia metodei este invers proportionala cu marimea laturilor retelei patratice.

 Capitolul 8

ALTIMETRIE
 8.1 Noţiuni de altimetrie

Altimetria este o ramură a topografiei care vizează studiul

metodelor şi aparatelor utilizate la determinarea poziţiei pe verticală a
punctelor suprafeţei terestre.

Poziţia pe verticală a unui punct poate fi exprimată prin

potenţialul total al punctului respectiv în raport cu centrul de atracţie al
Pământului.
Dificultatea măsurării potenţialului pentru un număr mare de puncte
conduce la exprimarea poziţiei pe verticală a acestora în raport cu suprafaţa
echipotenţială a geoidului terestru prin diferenţele geometrice de nivel numite
altitudini. Suprafaţa geoidului terestru este accesibilă doar la ţărmul mărilor
deschise unde sunt stabilite puncte de referinţă numite zero fundamental, în
raport cu care se exprimă poziţia pe verticală a punctelor.
Cum diferenţele de nivel se măsoară doar pe suprafaţa uscatului, rezultă că
pentru exprimarea poziţiei pe verticală a unui punct îndepărtat faţa de ţărmul mării
este necesar să se execute determinări din aproape în aproape, pe puncte
intermediare, până la punctul considerat, plecând de la reperul zero fundamental.
Dacă însă distanţa este mare, aceste determinări vor fi afectate de curbura
Pământului şi de refracţia atmosferică, fiind necesare corecţii în acest sens.
Când distanţa între puncte nu este mare, atunci suprafaţa de referinţă se
poate considera orizontală şi nu sunt necesare corecţiile amintite.
 Prin urmare, în cazul în care distanţa dintre un punct de reper şi un punct care urmează să
fie determinat este mare, se spune că fiecare punct este situat pe propria sa suprafaţă de nivel,
aproximativ paralelă cu suprafaţa geoidului. Diferenţa de nivel între cele două puncte va fi
distanţa verticală (pe direcţia firului cu plumb) între cele două suprafeţe de nivel. În acest caz la
calculul altitudinii punctului nou se ţine cont de curbura Pământului (fig. 8.1).
Când distanţa între puncte este mică se spune că fiecare punct este situat pe propriul plan
orizontal iar diferenţa de nivel între puncte va fi distanţa perpendiculară (tot verticala firului cu
plumb) între cele două planuri orizontale (fig. 8.2). În acest caz la calculul altitudinii punctului
nou nu se ţine seama de curbura Pământului.
În ambele situaţii arătate mai sus, dacă se cunoaşte altitudinea unui punct, de exemplu ZA,
după măsurarea diferenţei de nivel ΔzAB între acest punct şi un altul B, acestuia din urmă i se
poate calcula altitudinea cu relaţia: ZB = ZA + ΔzAB (8.1)
Deşi, din punct de vedere fizic, diferenţa de nivel reprezintă o distanţa, aceasta va primi
semn algebric în funcţie de sensul considerat între cele două puncte. Din fig. 8.1 sau 8.2 rezultă
că diferenţa de nivel considerată în sensul de la punctul A spre B va fi pozitivă şi considerată de
la B spre A va fi negativă, deci: ZB – ZA = -(ZA - ZB) (8.2)

fig. 8.1 Diferenţa de nivel între două fig. 8.2 Diferenţa de nivel între două
puncte în cazul distanţelor mari puncte în cazul distanţelor mici
 8.2 Erorile de sfericitate şi de refracţie atmosferică în măsurătorile de
nivelment
Să considerăm două puncte A şi B care au aceeaşi altitudine, iar distanţa dintre
ele este suficient de mare. Aceste puncte se vor situa pe aceeaşi suprafaţă de nivel
(fig. 8.3). Deasupra punctului A este instalat un aparat topografic la înălţimea Ia.
Orizontul aparatului intersectează
verticala punctului B în B1. Dacă luneta
aparatului este montată la orizontală, axa
optică a acesteia ar trebui să intersecteze
verticala lui B tot în B1, dar în realitate se
produce o deviere spre suprafaţa
Pământului a vizei, datorită densităţii
diferite a straturilor de aer, deci datorită
refracţiei atmosferice. În acest caz viza
intersectează verticala lui B în punctul B2.
Deoarece diferenţa de nivel între
punctele A şi B este nulă, distanţa B1 - B3
de pe verticala punctului B ar trebui să fie
nulă, dar în realitate, curbura Pământului
introduce o diferenţă es numită eroare de
sfericitate. Din eroarea es o parte -
segmentul B1 – B2 = - er este anulată prin
devierea vizei datorită refracţiei, deci
cantitatea ei se numeşte eroare de
fig. 8.3 Erorile de sfericitate şi refracţie atmosferică.
refracţie atmosferică
 Diferenţa acestor două valori: et = es - er (8.3)
se numeşte eroare totală (de sfericitate şi refracţie atmosferică) şi afectează
rezultatul măsurării diferenţelor de nivel între două puncte A şi B. Rezultă că diferenţa de
nivel va fi compensată cu o corecţie de sfericitate şi refracţie Ct = - et = -(es - er). În
fig. 8.3 se observă că în triunghiul dreptunghic O-A3-B1 se poate scrie:
D2AB + (R+I)2 = (R+Ia+es)2 (8.4)
de unde rezultă:
D2 AB D2 AB
es  
2R  2Ia  er 2R (8.5)
2
Dacă eroare de refracţie atmosferică se scrie sub forma: e  D  K
r
2R (8.6)
unde K este numit coeficient de refracţie (pentru România K= 0.13), atunci eroarea totală
se scrie sub forma: D2 AB
et  es  er   (1  K)
2R (8.7)
Pentru valorile K = 0.13 şi R=6369,427 km rezultă eroarea totală de forma:

1  0,13
et  3
 D2  6,82  108D2 m
2  6369,427  10
(8.8)
Relaţia (8.8) arată că eroarea totală de sfericitate şi refracţie atmosferică creşte
proporţional cu pătratul distanţei dintre punctele măsurate, astfel că pentru o distanţă de
100 m între puncte eroarea este de 0,68 mm iar la o distanţă de 1000 m, eroarea este de
68,9 mm.
În ridicările topografice de nivelment, distanţele dintre două puncte succesive nu
depăşesc 100 - 200m, fapt pentru care această eroare este neglijată. Ea este compensată
numai pentru distanţe care depăşesc 300 m.
 8.3 Geometrizarea virtuală a detaliilor de relief ale terenului
Să ne imaginăm o secţiune verticală prin scoarţa terestră în lungul unui aliniament între două
puncte oarecare A şi B. Dacă distanţa între punctele A şi B este sub 300 m, atunci suprafaţa de nivel
zero poate fi considerată un plan orizontal. În secţiunea verticală se va observa variaţia altitudinii
punctelor situate de-a lungul aliniamentului AB (fig. 8.4). Tot în această secţiune considerăm axa Oz ca
verticala ce trece prin punctul A al aliniamentului, iar axa Od, axa distanţelor orizontale situată în planul
orizontal al suprafeţei de nivel 0.

fig. 8.4 Profilul

vertical al terenului

Linia suprafeţei terenului, rezultată ca intersecţie între planul vertical de secţionare şi scoarţa terestră se numeşte
profil vertical al terenului. Se observă că linia profilului terenului între A şi B conţine puncte care au altitudini
diferite, a căror variaţie are loc după curba naturală care caracterizează forma terenului pe direcţia respectivă.
Forma acestei curbe se poate reproduce grafic la o anumită scară dacă se cunosc altitudinile punctelor situate
între A şi B şi distanţele între aceste puncte şi punctul A. Teoretic, numărul de puncte pe linia profilului terenului
între A şi B este infinit, deci reproducerea exactă a curbei nu este posibilă. Din acest motiv măsurătorile
topografice pentru determinarea altitudinilor şi distanţelor la care se face referire mai sus se vor efectua asupra
unui număr limitat de puncte. Acestea se vor alege astfel încât să permită o reprezentare cât mai fidelă a formei
terenului, dar şi un consum cât mai redus de timp afectat operaţiilor de măsurare. În acest sens se realizează
aproximarea curbei terenului cu o înlănţuire de segmente de dreaptă, deci o geometrizare virtuală a profilului (în
fig. 8.4 s-au ales punctele intermediare 1,2,....,7 care au altitudinile locale minime sau maxime). Prin
geometrizarea profilului AB, numărul de puncte care urmează să fie măsurate s-a redus de la o infinitate, la nouă
(inclusiv punctele de capăt A şi B). Această operaţie asemănătoare aproximării formei în plan orizontal a detaliilor
este realizată de toporaf direct pe teren şi are o mare importanţă în reprezentarea corectă a suprafeţei terenului.
Ea depinde de experienţa operatorului şi de fineţea observaţiei acestuia.
 8.4 Nivelmetrul şi stadia topografică
8.4.1. Schema simplificată şi părţile componente ale nivelmetrului
Nivelmetrul (nivelul) este un aparat topografic special destinat măsurării diferenţelor
de nivel prin nivelment geometric. Denumirea simplă de nivel/ă nu trebuie să se
confunde cu cea a nivelei cu bulă de aer, care este dispozitivul ce permite
orizontalizarea aparatelor topografice. Aceasta intră şi în alcătuirea
nivelmetrului.
De-a lungul timpului, nivelmetrele au evoluat de la tipuri constructive foarte simple
spre unele complexe, la care precizia şi manevrabilitatea au crescut.
În principiu, cel mai simplu nivelmetru este alcătuit dintr-o lunetă de tip stadimetric,
o traversă orizontală şi o ambază (fig. 8.13). În componenţa acestui aparat intră şi nivela
cu bulă de aer care permite calarea, adică aducerea la orizontală a axei lunetei. Traversa
orizontală este prevăzută cu pivot în jurul căruia se poate realiza o rotaţie completă.
Calarea aparatului se realizează ca şi la teodolit, adică în două poziţii perpendiculare,
prin acţionarea şuruburilor de calare ale ambazei.
Nivela are două axe importante: axa optică a lunetei, 0-0 şi axa verticală a pivotului.
Prin rotirea lunetei (şi traversei) în jurul axului vertical, axa optică descrie un plan
orizontal care permite măsurarea pe miră a diferenţelor de nivel aşa cum s-a arătat
anterior.
fig. 8.13 Schema de principiu a
nivelei simple
1-lunetă;
2-traversă orizontală;
3-ambază;
4-nivelă torică;
5- reticul lunetă;
6-şuruburi de calare;
7- orificiu filelat pentru fixare pe
trepied
 8.4.2 Dispozitivul pentru calare semiautomată la nivelmetrul automat
Pentru îmbunătăţirea preciziei de calare, care este foarte importantă în cazul
nivelei, la tipurile constructive mai noi s-a introdus un dispozitiv optic de tip pendul,
care realizează compensarea automată a calării, după ce aparatul a fost calat
manual. În fig. 8.14 se prezintă schema de principiu a nivelmetrului prevăzut cu
dispozitiv optic compensator introdus pe traseul optic al lunetei aparatului.

fig. 8.14 Schema de principiu a

nivelmetrului NI 025
1-obiectiv;
2-lentilă de focusare;
3-pendul; 4-prismă triunghiulară;
5-prismă pentagonală; 6-reticul;
7-ocular;
8-limitator de mişcare şi amortizor al
pendulului;
9-cerc orizontal gradat;
10-pivot;
11-ambază;
12-şurub de calare;
13-orificiu filetat;
14- nivelă sferică de calare

Dispozitivul optic compensator realizează aducerea la orizontală a axei optice a

lunetei prin sistemul de prisme triunghiulare mobile fixate pe braţul pendulului, care
se aşează la verticală automat, după ce s-a efectuat o calare preliminară.
 Pe acest principiu sunt construite N de mare precizie prevăzute în plus cu un
ansamblu optico-mecanic format dintr-o prismă cu feţe plan-paralele acţionată de un
şurub micrometric. Acest tip de N asigură precizii de determinare a diferenţelor de nivel
de ordinul a 0,01 mm, utilizând mire topografice speciale cu bandă de oţel INVAR.
N obişnuite, utilizate în lucrările inginereşti asigură precizii de ordinul 1-3 mm,
utilizând mire topografice.
Luneta nivelei este stadimetrică, deci permite măsurarea pe cale optică a distanţei
orizontale între aparat şi mira topografică. Reticulul lunetei (fig. 8.15) permite efectuarea
a trei citiri pe miră: două (cea superioară L2 şi cea inferioară L1) la firele stadimetrice şi
una (cea mijlocie, L0) la firul reticular orizontal (firul nivelor).

fig. 8.15 Efectuarea citirilor pe miră

Între cele trei citiri efectuate pe mira topografică

există relaţia: L1  L 2 (8.16)
L0 
2
deci valorile L1 şi L2 sunt utilizate pentru verificarea valorii L0, utilizate la calculul
diferenţelor de nivel.
În plus valorile L1 şi L2 permit calculul distanţei orizontale (deoarece luneta este
orizontală) cu relaţia: D = K . (L2-L1) (8.17)
unde K este constanta stadimetrică (în general aparatele au K = 100).
8.5. Nivelmetru digital

Improved workflow and high productivity

 Avoid transcription errors and improve your workflow.
 Store up to 2’000 measurements and download them to your personal computer
via USB Interface.
 The Sprinter DataLoader enables a smooth data transfer to Microsoft Excel®.
Your measurements can also be transferred to an external data collector via
RS232 interface.
 The levelling tasks could be done with the automatic calculation programs of the
Leica Sprinter M.
 The programs for level differences, line levelling, cut & fill and tracking &
monitoring facilitates the levelling jobs significantly.
Figure 8.10. Level transmission by using level tube
Hydrostatic levelment
 8.5 Determinarea pe cale directă a diferenţei de nivel între două puncte

Aşa cum s-a arătat, determinarea altitudinii unui punct presupune existenţa
unui punct de altitudine cunoscută deja şi măsurarea diferenţei de nivel între punctul
cunoscut şi cel necunoscut. Altimetria se referă la determinarea pe cale directă a
diferenţelor de nivel, operaţie realizată utilizând un aparat topografic special numit
nivelmetru şi mire topografice de nivelment. Acest mod de determinare a unei
diferenţe de nivel se numeşte nivelment direct sau geometric, deoarece diferenţa
de nivel se obţine prin diferenţa unor înălţimi determinate pe mirele topografice
aşezate în poziţie verticală. Dacă se face referire la două puncte A şi B, punctul A de
altitudine cunoscută, ZA iar punctul B de altitudine necunoscută, ZB, diferenţa de nivel
ΔzA-B între cele două puncte se poate măsura prin nivelment direct (sau geometric) în
două variante:
1. Nivelment geometric de mijloc (fig. 8.5), la care N se situează la mijlocul distanţei
între punctele A şi B, iar pe acestea se amplasează două mire topografice identice, în poziţie
verticală.

fig. 8.5 Nivelment

geometric de mijloc

Distanţele între punctul de staţie S (punctul în care se amplasează nivela) şi punctele A şi B,

respectiv DAS şi DSB se numesc portee iar distanţa între punctele A şi B, adică DAB se numeşte
niveleu.

Diferenţa de nivel între puncte, ΔzAB rezultă prin diferenţa înălţimilor L0A şi L0B, măsurate
între punctele de pe sol şi planul orizontal în care se află axa lunetei nivelei. Aceste înălţimi se
citesc pe mirele topografice în punctele în care axa optică a lunetei intersectează axa mirei
topografice. Rezultă, conform fig. 8.5, că: ΔzAB=L0A-L0B (8.9)
iar altitudinea punctului B va fi: zB=zA+ΔzAB (8.10)

Deşi valoarea ΔzAB reprezintă o lungime, aceasta va primi semn algebric în funcţie de sensul
în care se consideră diferenţa de nivel, deci: ΔzAB= L0A-L0B = -ΔzBA = -(L0B-L0A) (8.11)
 2. Nivelment geometric de capăt (fig. 8.6), la care unul din puncte, de
exemplu A este considerat punct de staţie, deci deasupra acestuia la o înălţime Ia se
instalează nivela. Pe punctul B se aşează o miră topografică în poziţie verticală.

fig. 8.6 Nivelment

geometric de capăt

În acest caz distanţa orizontală între nivelă şi mira topografică este egală cu cea
dintre punctele A şi B, DAB şi se numeşte niveleu.
Diferenţa de nivel (ΔzAB) între cele două puncte rezultă prin diferenţa matematică
între înălţimea aparatului, Ia şi înălţimea citită pe mira din punctul B, L0B, la nivelul
planului orizontal în care se află axa optică a lunetei aparatului. Valoarea L0B este
măsurată între punctul B şi planul respectiv, deci: ΔzAB = Ia - L0B (8.12)
Se observă că şi în acest caz valoarea ΔzAB poate fi negativă dacă Ia<L0B, deşi ea
reprezintă o lungime (determinată pe verticală). Semnul algebric reprezintă de fapt,
ca şi în cazul precedent, sensul pantei în direcţia considerată: dacă în direcţia AB
considerată rezultă ΔzAB>0, altitudinea terenului în punctul B este mai mare decât cea
din punctul A şi panta este pozitivă; când ΔzAB<0 atunci panta este negativă şi
altitudinea în B este mai redusă decât în A. Şi în această situaţie altitudinea
necunoscută zB, a punctului B se va calcula cu: zB = zA + ΔzAB (8.13)
 Între cele două procedee de nivelment geometric descrise există o diferenţă majoră în
ceea ce priveşte valoarea erorilor de măsurare care afectează mărimea ΔzAB măsurată.
Erorile de măsurare sunt determinate în principal de precizia cu care se poate cala nivela,
deci de precizia cu care axa optică a lunetei nivelei este adusă la orizontală. Erorile de
măsurare mai provin şi de la precizia de gradare a mirelor topografice şi de la cea de
verticalizare a acestora în momentul când sunt instalate pe punctele măsurate, dar acestea
influenţează mai puţin rezultatul.
Considerând că mirele sunt perfect verticale şi gradate ideal, în primul caz, adică al
nivelmentului geometric de mijloc, o eroare de neorizontalitate a nivelei, va determina ca
în locul valorilor ideale ale citirilor pe miră, L0A şi L0B în cele două puncte, să se înregistreze
valorile eronate L0A - ε şi L0B - ε (fig. 8.7). Eroarea ε este aceeaşi la ambele citiri deoarece
nivela este situată la mijlocul distanţei dintre punctele A şi B iar luneta se roteşte succesiv
către A şi B pentru efectuarea citirilor.

fig. 8.7 Eroarea

de
neorizontalitate
la nivelmentul
geometric de
mijloc

Se observă că diferenţa de nivel este:

ΔzAB = CA – CB = L0A – ε – (L0B - ε) = L0A – L0B (8.14)
deci eroarea de neorizontalitate a aparatului nu afectează rezultatul măsurătorii,
cu condiţia ca nivela să fie amplasată la mijlocul distanţei între puncte.
 În cazul când se aplică procedeul nivelmentului geometric de capăt eroarea de
neorizontalitate a aparatului (fig. 8.8) va afecta rezultatul măsurătorii. Diferenţa de
nivel conform relaţiei (8.12) va fi:
ΔzAB = Ia - CB = Ia – (L0B - ε) = Ia - L0B + ε (8.15)
deci eroarea se transmite în rezultatul măsurătorii, fiind în relaţie directă cu
distanţa dintre punctele A şi B.

fig. 8.8 Eroarea de neorizontalitate la nivelmentul geometric de capăt

Datorită aspectelor prezentate mai sus rezultă că procedeul nivelmentului

geometric de mijloc este mai utilizat decât celălalt, deoarece este mai
precis.
 8.6 Determinarea trigonometrică a diferenţelor de nivel

În funcţie de distanţa dintre punctul de staţie şi punctul vizat şi de

modul cum se efectuează măsurarea indirectă a acesteia, determinarea pe
cale trigonometrică a diferenţei de nivel, capătă forme diferite.
Considerând un punct de staţie, S şi un punct necunoscut A există
următoarele 4 cazuri posibile în ceea ce priveşte determinarea pe cale
trigonometrică a diferenţei de nivel:
 Cazul 1
Se măsoară distanţa înclinată (LSA) pe cale directă, unghiul vertical al
vizei (lunetei) (VSA), înălţimea aparatului (ha) şi cea a vizei (hv) (fig. 8.9).

fig. 8.9 Nivelment trigonometric

- cazul 1

Situaţia poate fi întâlnită în cazul determinărilor planimetrice, când se

doreşte şi calculul altitudinilor. Pentru situaţia generală în care ha ≠ hv
diferenţa de nivel rezultă din relaţia:
  hv  ha 
zSA  L SA  cos VSA  arcsin   sin VSA  (8.5.1)
  L SA 
Se observă că relaţia (8.5.1) include cazul particular ha = hv =>
ΔzSA = LSA . cosVSA (8.5.2)
 Cazul 2
Se măsoară distanţa înclinată (LSA) cu luneta stadimetrică, efectuând citiri
pe miră la cele trei fire reticulare (L2A, L0A, L1A). De asemenea, se măsoară
unghiul vertical al vizei (VSA) şi înălţimea aparatului (ha) (fig. 8.10).

fig. 8.10 Nivelment

trigonometric - cazul 2

Pentru cazul general în care hv ≠ ha, iar constanta stadimetrică este K,

diferenţa de nivel se calculează cu:
ΔzSA = K.(L2A-L1A).sinVSA.cosVSA+ha-L0 (8.5.3)
 Cazul 3

Se măsoară distanţa înclinată (LSA) pe cale electronică, unghiul

vertical al vizei (VSA) înălţimea aparatului (ha) şi înălţimea reflectorului
(hR) (fig. 8.11).

Fig. 8.11 Nivelment

trigonometric - cazul 3

În situaţia generală când ha ≠ hR diferenţa de nivel este dată de:

ΔzSA = LSA . cos VSA + ha – hR (8.5.4)

 Cazul 4
Dacă distanţa orizontală dintre cele două puncte se cunoaşte, dar depăşeşte
valoarea de 300 m, în această situaţie se ia în considerare curbura Pământului şi
refracţia atmosferică. Se măsoară unghiul vertical al aliniamentului, înălţimea
aparatului şi cea a vizei (fig. 8.12).

Fig. 8.12 Nivelment

trigonometric - cazul 4

1- suprafaţa de nivel zero (geoid):

2- orizontul aparatului

Din fig. 8.12 rezultă egalitatea aproximativă:

h’ = DSA . ctgVSA (8.5.5)
şi diferenţa de nivel: ΔzSA = DSA . ctgVSA + ha – hv + (es-er) (8.5.6)
în care (es - er) este eroarea totală de sfericitate şi refracţie atmosferică.
Dacă distanţa este mai mică de 300 m, atunci corecţia nu se mai aplică şi
rezultă:
ΔzSA = DSA . ctgVSA + ha – hv (8.5.7)
Ca şi cazul 1, acesta nu este specific măsurătorilor tahimetrice, care operează
cu distanţe măsurate indirect, dar forma relaţiei (8.5.6) se poate aplica în cazul
unor distanţe măsurate electronic, mai mari de 300 m.
 8.6.3. Măsurarea diferenţei de nivel cu nivelmetrul
Cum s-a arătat deja, procedeul de măsurare cel mai utilizat este nivelmentul
geometric de mijloc, datorită preciziei mai mari. Pentru măsurarea diferenţei de nivel între
două puncte se presupune că acestea sunt deja marcate pe teren cu ţăruşi. Nivela se
instalează pe trepied iar staţionarea se face la mijlocul distanţei dintre puncte. Staţia nu
este obligatoriu să fie marcată pe teren, iar jumătatea distanţei se poate afla chiar cu
pasul dacă preciziile cerute nu sunt prea mari. În caz contrar se utilizează ruleta. După
fixarea la sol, aparatul se calează, apoi se roteşte luneta către mira instalată în primul
punct şi se efectuează cele trei citiri. în continuare se roteşte luneta către mira din al
doilea punct şi se efectuează din nou cele trei citiri. Urmează ca prin calcul să se verifice
citirile medii la ambele puncte şi să se determine distanţele de la aparat la puncte
(porteele) şi diferenţa de nivel între cele două puncte. Dacă precizia cerută este mai mare,
atunci se pot repeta operaţiile astfel: în acelaşi punct de staţie se instalează din nou
aparatul la o altă înălţime, şi se repetă efectuarea citirilor la cele două puncte (fig. 8.17).
Această modalitate se numeşte determinarea diferenţei de nivel cu două orizonturi ale
aparatului (sau cu staţie dublă). Cele două valori ale diferenţei de nivel rezultate trebuie să
fie foarte apropiate (diferenţă de maximum 1-3 mm).

Astfel: ΔzABI=L0A - L0B

ΔzABII=L’0A - L’
0B 
ΔzAB=½(ΔzABI+ΔzABII) (8.18)

fig. 8.17 Determinarea diferenţei de nivel cu

două orizonturi ale aparatului
 8.7 Determinarea unor puncte de sprijin prin metoda drumuirilor
altimetrice
Pentru îndesirea punctelor de sprijin cea mai utilizată metodă este cea a
drumuirilor de nivelment geometric, iar pentru determinarea altitudinilor detaliilor
cea mai folosită este metoda radierilor de nivelment geometric. Cele două metode se
pot utiliza separat sau simultan în funcţie de modul cum sunt organizate
măsurătorile.
8.7.1 Clasificarea drumuirilor altimetrice
Ca şi în cazul planimetriei, drumuirile altimetrice sunt trasee poligonale deschise sau
închise ale căror vârfuri sunt puncte de îndesire marcate pe teren cu ţăruşi. Acestea nu
vor fi însă puncte de staţie deoarece la nivelmentul geometric de mijloc staţionarea se
face la mijlocul distanţei între vârfurile traseului.
În funcţie de numărul punctelor de sprijin şi de forma traseului lor se deosebesc:

a. Drumuiri de nivelment geometric desfăşurate

Acestea au un traseu poligonal deschis, desfăşurat între două puncte de sprijin
diferite de altitudini cunoscute (fig. 8.18).

Fig. 8.18 Traseul plan al drumuirii de nivelment geometric desfăşurate

 b. Drumuiri de nivelment geometric închise

Traseul poligonal al acestor drumuiri începe

de pe un punct de sprijin, de altitudine
cunoscută şi se termină pe acelaşi punct,
deci este un traseu închis (fig. 8.19).

fig. 8.19 Traseul plan al drumuirii de

nivelment geometric închise
c. Drumuiri de nivelment geometric cu punct nodal
Acestea sunt reuniuni de trei sau mai multe drumuiri de nivelment geometric
desfăşurate, care încep din puncte de sprijin diferite de altitudini cunoscute şi au ca
final un punct comun, numit nod, a cărui altitudine nu se cunoaşte (fig. 8.20).
În funcţie de situaţie, poziţia în plan a punctelor drumuirilor de nivelment
geometric este necesară sau nu. În cazul când se cere, aceasta va fi determinată
prin măsurători planimetrice cu teodolitul.

fig. 8.20 Traseul plan al

drumuirii de nivelment
geometric cu punct nodal
 8.7.2 Drumuirea altimetrică desfăşurată - lucrări de teren şi de calcul
Să considerăm o drumuire de nivelment geometric desfăşurată între punctele de
sprijin A(zA) şi B(zB), cu punctele intermediare 10, 11, 12 de altitudini necunoscute.
Traseul în plan al drumuirii este prezentat în fig. 8.21, iar secţiunea verticală în
scoarţa terestră de-a lungul acestui traseu în fig. 8.22.

Fig. 8.21 Traseul plan al drumuirii A-10-11-12-B

Fig. 8.22 Profilul longitudinal al drumuirii A-10-11-12-B

 În prima fază se realizează o recunoaştere a terenului şi a punctelor de
sprijin, după care se stabileşte traseul plan al drumuirii şi poziţia punctelor
intermediare 10, 11, 12. Acestea se pichetează cu ţăruşi de lemn sau de metal. În
continuare se stabileşte sensul de parcurs al drumuirii şi se măsoară succesiv cu
nivela şi mirele topografice fiecare diferenţă de nivel între puncte. La măsurarea
diferenţelor de nivel se staţionează cu nivela la mijlocul distanţei între puncte şi se
realizează cele trei citiri pe mirele topografice instalate pe punctul înapoi faţă de
staţie, respectiv pe cel înainte. Determinările se fac de obicei cu două orizonturi ale
aparatului pentru fiecare diferenţă de nivel, iar valorile măsurate se înscriu în
carnete de teren speciale, dacă aparatul nu este prevăzut cu memorie electronică.
în tabelul 8.1 se prezintă simbolic modul cum se înscriu datele de teren în
formularul special.
Pe teren se verifică imediat condiţia (8.21) ca citirea medie, L0 să fie
semisuma citirilor L1 şi L2, la orice punct vizat şi se refac citirile greşite. Tot pe
teren se calculează diferenţele de nivel provizorii pentru ambele orizonturi ale
aparatului şi se verifică dacă acestea nu diferă cu mai mult de 1÷3 mm. în caz că
diferenţa este mai mare se refac măsurătorile. Spre exemplu pentru prima
diferenţă de nivel măsurată la drumuirea considerată mai sus rezultă:
δzA-10/S10=L0-A/S10-L0-10/S10 - la primul orizont:
δzA-10/S10=L0-A/S10-L0-10/S10 - la al doilea orizont:
δzA-10=½( δzA-10/S10 + δzA-10/S10) - valoarea medie a diferenţei de nivel
Valorile calculate se trec în coloanele corespunzătoare ale carnetului de teren.
Din fig. 8.22 se observă că diferenţa de nivel între capetele drumuirii se poate
calcula, deoarece cotele punctelor A şi B se cunosc. Rezultă:
ΔzA-B = ZB - ZA (8.19)
Tabel 8.1 Înscrierea datelor de nivelment în carnetele de teren
 Teoretic, dacă se adună diferenţele de nivel din ultima coloană a tabelului 8.1, ţinând
cont de semnele lor, ar trebui ca suma acestora să fie egală cu valoarea ΔzA-B rezultată din
(8.19). Deoarece intervin erori de măsurare nu există această egalitate, deci:
Σδzi = δzA-10 + δz10-11 + δz11-12 + δz12-B (8.20)
Diferenţa: ez = Σδzi – ΔzA-B (8.21)
se numeşte eroare de închidere pe altitudini, şi trebuie să îndeplinească condiţia:
ez  Tz  0,006 D (8.22)
unde valoarea D este lungimea totală a traseului drumuirii, care rezultă prin
însumarea lungimii porteelor, calculată pentru fiecare staţie conform relaţiei (8.17).
Dacă relaţia 1.1.22 este satisfăcută atunci eroarea ez se compensează prin
repartizarea sa sub formă de corecţie (cu semn schimbat), proporţional cu lungimea
fiecărui niveleu. Pentru compensarea erorii de închidere se calculează corecţia unitară:
e
cuz  z
D (8.23)
după care se calculează diferenţele de nivel compensate:
ΔzA-10 = δzA-10 – cz.dA-10 ; ΔzA-11 = δz10-11 – cz.d10-11
Δz11-12= δz11-12 – cz.d11-12 ; Δz12-B = δz12-B – cz.d12-B (8.24)
unde valorile Δzi sunt diferenţele de nivel compensate; δzi - diferenţele de nivel
medii provizorii din carnetul de teren; di -distanţele orizontale între puncte (nivelee) şi cz
- corecţia, conform relaţiei (8.23).
Valorile Δzi trebuie să satisfacă condiţia (8.20). În caz afirmativ se calculează
consecutiv altitudinile punctelor intermediare ale drumuirii, pornind de la punctul
cunoscut A:
Z10 = ZA + ΔzA-10 ; Z11 = Z10 + Δz10-11 ; Z12 = Z11 + Δz11-12 (8.25)
Pentru verificarea corectitudinii calculelor se determină în final:
ZBcor = Z12 + Δz12-B (8.26)
Valoarea ZBcor trebuie să fie egală (în limita erorilor de rotunjire a calculelor) cu
valoarea cunoscută ZB, caz în care rezultatele se consideră corecte.
 8.7.3 Drumuirea altimetrică cu punct nodal
Se consideră drumuirea de nivelment geometric cu punct nodal prezentată în flg. 8.23.
Particularitatea sa constă în faptul că altitudinea punctului nodal, ZN, nu este cunoscută.

Operaţiile de teren în cazul

acestei drumuiri sunt identice cu
cele de la drumuirea desfăşurată,
însă operaţiile de calcul au două
etape importante: în prima etapă se
determină altitudinile provizorii ale
punctelor pe fiecare ramură,
utilizând diferenţele medii de nivel
considerate deja calculate în
carnetul de teren (vezi tab. 8.1 ca
exemplu). Pe fiecare ramură a
drumuirii se ajunge astfel să se
calculeze în final o altitudine pentru
punctul nodal. Astfel (vezi fig.8.23)
rezultă:
ZNA = Z’11+δz11-N ; ZNB = Z’23+δz23-N ; ZNC = Z’33+δz33-N (8.28)
unde cu Z’I s-au notat altitudinile provizorii şi cu δzi - diferenţele de nivel provizorii.
Altitudinea definitivă a punctului nodal se va calcula ca o medie ponderată a valorilor obţinute
pe fiecare ramură. Ponderile corespunzătoare ramurilor vor fi funcţie de lungimea totală DA,
DB, DC a fiecăreia, deci:
pA=1/DA; pB=1/DB; pC=1/DC (8.29)
şi altitudinea punctului nodal rezultă:
ZNA  pA  ZNB  pB  ZNC  pC
ZN 
pA  pB  pC (8.30)
În continuare fiecare ramură a drumuirii va fi tratată ca o drumuire deschisă la care se calculează:
• eroarea de închidere pe altitudini;
• valorile compensate ale diferenţelor de nivel;
• valorile altitudinilor definitive ale punctelor.
Îndesirea punctelor de sprijin pentru nivelment se poate realiza şi prin alte
tipuri de ridicări altimetrice cum sunt, de exemplu, poligonaţiile de nivelment
geometric utilizate în cazul unor teritorii foarte întinse. În ceea ce priveşte numărul
de staţii şi lungimea drumuirilor de nivelment nu există o limitare strictă a acestora,
însă practic, este util ca la distanţe de 10-15 km să existe legături la puncte de
sprijin. Lungimea porteelor este recomandabil să fie aleasă între 50 ÷ 150 m, deci
distanţa între punctele drumuirii să nu depăşească 300 m.
8.7.4 Drumuirea altimetrică în circuit (închisă)
Realizarea drumuirii închise presupune aceleaşi operaţii de teren şi de calcul
ca şi cea desfăşurată. Practic se poate considera că traseul ei este deschis, dar
punctele de capăt au aceeaşi altitudine. În acest caz, în calcul, valoarea ΔzA-B din
relaţia (8.19) va deveni ΔzA-A=0 iar valoarea erorii de închidere pe altitudini a
drumuirii va fi conform relaţiei (8.21):
ez = Σδzi – ΔzA-A = Σδzi – 0 = Σδzi (8.27)
în rest calculele se desfăşoară absolut identic cu cele ale drumuirii de nivelment
geometric desfăşurate.
8.8 Ridicarea detaliilor altimetrice prin metoda radierilor de nivelment
Metoda radierilor constă în efectuarea observaţiilor asupra mai multor
puncte din aceeaşi staţie. Din motive de economie de timp această metodă se
cuplează cu cea a drumuirilor, deci ridicarea se execută simultan atât pentru punctele
drumuirii cât şi pentru cele de radiere. Trebuie reţinut că pentru calculul altitudinilor
punctelor de radiere (de detaliu) se consideră ca punct de referinţă cel situat în urmă
faţă de staţie pe traseul drumuirii. Rezultă deci că porteea spre punctul de referinţă
nu va fi egală cu porteele spre punctele de detaliu datorită dispoziţiei
diverse a acestora. Acest lucru conduce la nerespectarea regulii nivelmentului
geometric de mijloc, deci erorile de neorizontalitate nu se elimină în totalitate, şi
consecinţă, poziţia staţiei trebuie să fie aleasă cât mai central faţă de detalii, iar
aparatul utilizat să fie bine reglat.
În ridicarea altimetrică a detaliilor se consideră că poziţia planimetrică a
acestora este deja cunoscută.
Să considerăm că detaliile nivelitice sunt dispuse în plan ca în fîg. 8.24, iar
în zona respectivă îndesirea punctelor s-a făcut cu o drumuire desfăşurată.

fig. 8.24 Radieri de nivelment

combinate cu o drumuire
desfăşurată

După ce din staţia S1 s-au efectuat observaţii la punctele de drumuire A şi

1, se face şi măsurarea punctelor de detaliu 501, 502, ..., 507, adică citirile pe mira
topografică: L2-501, L0-501, L1-501, L2-501, etc.
Calculul altitudinilor punctelor de detaliu porneşte de la altitudinea
cunoscută a punctului din urmă al drumuirii (în cazul staţiei S1 este punctul A), ZA şi
se desfăşoară astfel:
 Z501 = ZA + ΔzA-501 = ZA + L0A – L0501
Z502 = ZA + ΔzA-502 = ZA + L0A – L0502
..........................
Z507 = ZA + ΔzA-507 = ZA + L0A – L0507 (8.31)
unde L0 este citirea pe miră la punctul A din staţia S1
Se observă că pentru punctele din staţia S1 valoarea ZA+L0A se repetă la
calculul altitudinilor. Această sumă este tocmai altitudinea planului orizontal al liniei
de vizare a aparatului: ZpvS1 = ZA + L0A (8.32)
Rezultă că altitudinile punctelor de detaliu se pot calcula şi sub forma:
Z501 = ZpvS1 – L0-501
Z502 = ZpvS1 – L0-502
..............
Z507 = ZpvS1 – L0-507 (8.33)
Calculul se desfăşoară asemănător şi pentru punctele de detaliu ridicate din alte
staţii, considerând elementele măsurate corespunzătoare staţiei respective.
În cazul în care punctele de detaliu sunt dispuse în fiecare staţie pe o direcţie
perpendiculară pe latura drumuirii (fig. 8.19) drumuirea de nivelment este
combinată cu profile transversale.

fig. 8.19 Drumuire de nivelment geometric

combinată cu profile transversale

Acest tip de drumuire este utilizat pentru

determinarea formei albiilor râurilor, a
drumurilor sau a altor detalii cu lungime
mare.
 Capitolul 9

TAHIMETRIE
 9.1 Determinarea simultană a poziţiei în plan şi pe verticală a
punctelor

Tahimetria este un subdomeniu al topografiei care studiază aparatura şi

metodele utilizate pentru stabilirea poziţiei spaţiale a punctelor topografice.
Aceasta presupune determinarea simultană atât a poziţiei în plan cât şi pe
verticală a punctelor, printr-o măsurare unică efectuată asupra fiecăruia dintre
acestea.
Principial, tahimetria se deosebeşte de planimetrie prin faptul că
distanţele sunt măsurate indirect, pe cale optică sau electronică, iar
dispozitivele destinate acestui scop (lunete stadimetrice, telemetre, dispozitive
electronice) fac parte din construcţia aparatului de măsurat, care în acest caz
se numeşte tahimetru.
Din punct de vedere constructiv tahimetrul se deosebeşte de teodolit
prin existenţa în construcţia sa a dispozitivului de măsurare a distanţelor.
Determinarea poziţiei pe verticală a punctelor pe cale tahimetrică se
deosebeşte fundamental de cea prin nivelment direct. În tahimetrie diferenţele
de nivel se determină trigonometric pe baza distanţei şi a unghiului vertical,
astfel că preciziile sunt ceva mai reduse decât în cazul nivelmentului direct.
Datorită progreselor spectaculoase înregistrate în optică şi electronică,
tahimetrele au devenit aparate de mare precizie, cu multe posibilităţi de
stocare şi prelucrare a datelor, astfel că tahimetria ocupă în prezent un loc din
ce în ce mai important în aplicaţiile topografice.
 În principiu, un punct cu poziţie spaţială necunoscută poate fi determinat
astfel:
- se staţionează cu tahimetrul într-un punct de coordonate X, Y, Z cunoscute
- se măsoară (printr-o singură viză asupra punctului necunoscut):
* unghiul orizontal faţă de o direcţie de referinţă a staţiei,
* unghiul vertical şi
* lungimea aliniamentului dintre punctul de staţie şi cel necunoscut (fig.
9.1 a, b).

Cu mărimile măsurate şi cele cunoscute (ha, hv, k) ale staţiei se pot calcula
în continuare coordonatele spaţiale ale punctului vizat.
 9.2 Tahimetre

9.2.1 Tahimetre clasice

Tahimetrul este instrumentul topografic utilizat în măsurătorile
tahimetrice. Aspectul şi principiul constructiv al acestuia se aseamănă cu cele
ale teodolitului. Diferenţa constă în faptul că tahimetrul este dotat cu un tip
oarecare de dispozitiv pentru măsurare indirectă a distanţelor.
Cel mai simplu tahimetru poare fi un teodolit la care reticulul lunetei
este prevăzut cu fire stadimetrice (se numeşte teodolit - tahimetru).
De-a lungul timpului tahimetrele au evoluat continuu, astfel că pe lângă
tahimetrele clasice s-au produs şi tahimetre - telemetre. Unele dintre acestea
au fost prevăzute cu posibilitatea de a realiza reducerea distanţelor la orizont şi
chiar determinarea distanţelor reduse şi a diferenţelor de nivel (tahimetre cu
diagrame).
Precizia de măsurare a distanţelor la aceste tipuri clasice de tahimetre
variază. în jurul valorii de ±10 cm iar cea de măsurare a unghiurilor orizontale
şi verticale de 1c ÷ 10c.
În prezent, ultima generaţie de tahimetre electronice prevăzute cu
calculator încorporat şi dispozitiv electronic pentru măsurarea distanţelor
depăşeşte categoric tipurile clasice în privinţa tuturor caracteristicilor tehnice.
Avantajele oferite utilizatorilor de soluţia
teodolit + distomat ca statie totala sunt:

 Performante superioare ale statiei totale si

calitate in lucrarile topografice;
 Masurarea rapida a distantelor: timpul de
masurare in mod continuu - 0,8s;
 Functii pentru masurarea rapida a distantelor;
 Dispozitiv de iluminare a tintei;
 Posibilitatea conectarii statiei totale la PC,
PDA, etc prin portul RS-232C;
 Posibilitatea introducerii temperaturii si
presiunii mediului ambiant, corectia
atmosferica efectuandu-se automat;
 Influentele datorate atmosferei si curburii
pamantului vor fi compensate automat in
calcul distantelor inclinate si a diferentelor de
nivel masurate.

TEODOLIT ELECTRONIC + DISTOMAT = STAŢIE TOTALĂ

STAŢIA TOTALĂ SOUTH 355R
TASTATURĂ OPERAŢIONALĂ SOUTH 355R
PRISMĂ PE JALON
 STAŢIE TOTALĂ
ROBOTIZATĂ
• Maipulare facilă,
• Nu este necesar operator în
pct. de staţie
• Mişcări automate spre directii
semnalizate şi focusare
automată către ţinte aflate la
distanţe specifice,
• Poate fi integrată cu un GPS.
 9.3 Metode de ridicare tahimetrică

Ridicările topografice de tip tahimetric sunt realizate în mod asemănător cu cele

planimetrice. Singura deosebire este că la fiecare viză se măsoară şi distanţa într-unul
din modurile indirecte arătate, dar în rest operaţiile de teren sunt identice. În ceea ce
priveşte operaţiile de calcul există deosebiri între planimetrie şi tahimetrie prin faptul că
distanţele reduse la orizont şi diferenţele de nivel se calculează în funcţie de modul cum
s-au măsurat pe teren distanţele înclinate. Deoarece în calcul intervin şi altitudinile se va
lua în considerare algoritmul utilizat la nivelmentul geometric.
Îndesirea punctelor de sprijin prin ridicări tahimetrice se realizează în modurile
arătate la planimetrie, adică:
- intersecţie directă;
- intersecţie indirectă;
- puncte duble;
- drumuiri desfăşurate, în circuit sau cu punct nodal.
Pentru ridicarea detaliilor metoda cea mai utilizată este cea a radierilor, care se
combină de obicei cu drumuiri.
 Algoritmul de calcul al unei drumuiri tahimetrice desfăşurate
combinată cu radieri:
a) Pentru drumuire:
 calculul mediilor unghiurilor din citirile în cele două poziţii ale lunetei;
 determinarea din coordonate a orientărilor de plecare şi de sosire;
 transmiterea orientărilor de la latura de plecare către cea de sosire;
 calculul erorii de închidere pe orientări şi compensarea acesteia;
 calculul distanţelor reduse la orizont în funcţie de modul cum s-au
măsurat pe teren distanţele înclinate:
- la măsurarea directă a distanţei înclinate se aplică relaţia:

  hv  ha 
D  L  sin V  arcsin  sin V  (9.15)
  Ia 
D = K . (L2 – L1) sin2V (9.16)
- la măsurarea electronică a distanţei înclinate se foloseşte relaţia:
D = L . sinV (9.17)
 calculul coordonatelor relative provizorii δx şi δy ;
 calculul diferenţelor de nivel provizorii (δz) în funcţie de modul cum a fost
măsurată distanţa înclinată; pentru aceasta se aplică relaţiile (9.1) ÷ (9.6);
 calculul erorilor de închidere pe coordonate plane ex şi ey şi pe altitudini ez
şi compensarea acestora;
 calculul coordonatelor spaţiale x, y, z ale punctelor drumuirii.
 b) Pentru punctele de detaliu:
 calculul unghiurilor orizontale;
 calculul orientărilor laturilor vizate;
 calculul distanţelor reduse la orizont dintre punctele de staţie şi punctele
radiate cu relaţiile (9.15) ÷ (9.17);

  hv  ha 
D  L  sin V  arcsin  sin V 
  Ia 
D = K . (L2 – L1) sin2V
D = L . sinV

 calculul coordonatelor relative Δx, Δy;

 calculul diferenţei de nivel Δz;
 calculul coordonatelor spaţiale x,y,z.
 Capitolul 10

APLICAŢII ALE TOPOGRAFIEI

ÎN CONSTRUCŢII
Trasarea pe teren a elementelor topografice

 distanţe,
 unghiuri,
 puncte,
 cote,
 pante
TRASAREA PE TEREN A DISTANŢELOR
 Se instalează teodolitul în punctul A în poziţie corectă de lucru, se centreaza şi se
calează;
 Se amplasează stadia la o distanţă aproximativ egală cu cea proiectată;
 Se fac citirile pe stadie ;
 Se calculeaza distanta D’: D’ = K(L2-L1) ;
 Se determină corecţia: ΔD’ = DPR- D’ ;
 Daca ΔD < 2 ... 3 m si unghiul de panta α < 3g, distanţa rămasă se măsoara cu
ruleta;
 In caz contrar (ΔD > 3 m si unghiul de panta α > 3g ) se reia trasarea.

L2
L2
L0
L0
L1
L1
A
B’ B B’’

D’ δD’ δD’’
D’’
DPR
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR
(cu ajutorul teodolitului)

Procedee:
a. cu precizie scazută
b. cu precizie medie
c. cu precizie ridicată:
• metoda turului de orizont
• 4÷6 serii de măsurare
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR

a. cu precizie scazută:
1. Se vizeaza directia cunoscută
(de referinţă) AB cu teodolitul instalat
in pct. A
2. Se face citirea C1 pe acesta directie
3. Cu miscarea fina se corecteaza pozitia
jalonului astfel incit acesta se fie
perfect pe directia firului reticular B

vertical C1

A
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR

a. cu precizie scazută:
4. Se face citirea
c2 = c1 + ωPR
5. Pe aceasta directie se fixeaza un jalon
6. Cu miscarea fina se corecteaza pozitia
jalonului astfel incit acesta se fie perfect
pe directia firului reticular vertical
B

C2

ωPR
A
A
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR
b. cu precizie medie
P s
r c • Se vizeaza directia cunoscuta AB cu
e ă teodolitul instalat in pct. A
c z • Se face citirea c pe acesta directie
1
i u
z t
cu luneta în poziţia I
ă • Se face citirea c2 = c1 + ω
I
i
e

B
Luneta in poziţia I
C2

ωI
A
A
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR
b. cu precizie medie

•Se repeta operatia cu luneta în poziţia II

•Se face citirea c3 pe directia AB
•Se face citirea c4 = c3 + ωII
•Se determina media citirilor:
cfinal = cmediu + ωPR

B
Luneta in poziţia II
C2

ωII
A
A
TRASAREA PE TEREN A UNGHIURILOR
b. cu precizie medie
• Pe această direcţie se fixează jalon
• Cu mişcarea fină se corectează
pozitia jalonului astfel încât acesta
se fie perfect pe directia firului
reticular vertical

ωPR

A
ωII
TRASAREA PE TEREN A UNUI PUNCT
a. Metoda intersecţiei liniare

• Tema: Să se determine poziţia

punctului 1 prin metoda intersecţiei
liniare

Date:
Pozitia punctelor A, B
Distanţele D1, D2

A B
TRASAREA PE TEREN A UNUI PUNCT
a. Metoda intersecţiei liniare

• Trei operatori cu două rulete

• Un operator in A desfăşoară
ruleta pe distanţa D1
• Un operator in B desfăşoară 1
ruleta pe distanţa D2

D1 D2

A B
TRASAREA PE TEREN A UNUI PUNCT
b. Metoda intersecţiei unghiulare

• Tema: Să se determine poziţia

punctului 1 prin metoda intersecţiei
unghiulare

Date:
Pozitia punctelor A, B
Unghiurile ω1, ω2

A B
 TRASAREA PE TEREN A UNUI PUNCT
b. Metoda intersecţiei unghiulare

ETAPE:
1. Se instalează teodolitul în pct. A;
2. Se centrează, se calează;
3. Se vizeaza punctul B;
4. Se iniţializează (c1 = 0);
5. Se vizează pe o direcţie dată de
valoarea unghiului ω1;
6. Pe directia astfel obţinută
se bate un ţăruş;

ω1
A B
 TRASAREA PE TEREN A UNUI PUNCT
b. Metoda intersecţiei unghiulare
ETAPE:
7. Se instaleaza teodolitul în pct. B
8. Se centrează, se calează;
9. Se vizeaza punctul A;
10. Se iniţializează (c2 = 0);
11. Se vizeaza pe o directie data de
valoarea unghiului ω2
12. Pe directia astfel obtinuta
se bate un ţăruş
13. La intersecţia celor două
direcţii se materializează 1
punctul 1

ω1
ω2
A B
 TRASAREA COTEI PROIECTATE
a. Prin nivelment geometric de mijloc
Tema: Să se traseze în teren cota de proiectare a unui punct
HBPR = 514.576 m
Date:
- Cota de proiectare (HBPR ) = 514.576 m
- Cota cunoscută (HA= 513.789 m)

ETAPE:
1. Se instalează, se centrează, L0 = 1,745
se calează instrumentul la
aprox. jumatatea distanţei
dintre cele două puncte;
2. Se fac citirile pe miră in
punctul A si se reţine:
L0=a=1,745 m
3. Se calculeaza Cota planului
Nivel de referinta
de viză - HV
HV  Z A  L0A  513.739  1.745  515.484 m
 TRASAREA COTEI PROIECTATE
a. Prin nivelment geometric de mijloc

4. Se calculează citirea pe mira bPR în punctul proiectat

de înălţime HB HBPR = 514.576 m
bPR  HV  HPR
B  515.534  514.576  0.967m
5. Se materializează în
teren (prin baliză mortar)
cota proiectată a pct. BPR

HV = 515.534 m

Nivel de referinta
 TRASAREA COTEI PROIECTATE
b. Prin nivelment trigonometric
Tema: Să se traseze pe teren cu ajutorul teodolitului cota
proiectată de Hpr = 128.564 m în punctul B marcat printr-un
ţăruş.
Date:
ETAPE: Cota punctului A
1. Se instalează, se centrează şi se HA = 117.300 m
calează teodolitul în pct A; DAB = 189.60 m
2. Se masoară înălţimea
aparatului h = 1.500 m

h = 1.500 m

HA = 117.300 m
Nivel de referinta
 TRASAREA COTEI PROIECTATE
b. Prin nivelment trigonometric

ETAPE:
3. Se calculează unghiul de pantă αPR al liniei ABPR:
HPR
HB  HA
PR
128.564  117.30 g c cc
  arctg
PR AB
 arctg   3 77 76
DAB DAB 189.60

h = 1.500 m

= 3.7776g

HA = 117.300 m
Nivel de referinta
 TRASAREA COTEI PROIECTATE
b. Prin nivelment trigonometric

ETAPE:
4. Se calculează unghiul zenital:
ZPR = 100 - αPR = 100 – 3.7776 = 96g22c24cc

= 96.2224g
= 3.7776g

h = 1.500 m

= 3.7776g

HA = 117.300 m
Nivel de referinta
 TRASAREA COTEI PROIECTATE
b. Prin nivelment trigonometric
ETAPE:
5. Se vizează (pe miră) valoarea înălţimii aparatului:
cPR = h = 1.500 m
6. Se materializează în teren (prin baliză mortar)
cota proiectată a punctului B

cPR = 1.500 m

= 96.2224g
= 3.7776g

h = 1.500 m

= 3.7776g

HA = 117.300 m
Nivel de referinta
 TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul I: Cote mai mici de 5 m

Tema: Să se determine
cota proiectată a unei
gropi de fundare prin
metoda nivelmentului
geometric de mijloc

Date:
ZRN = HRN = 34.653 m
ZPR = HPR = 31.421 m

Nivel de
referinta
 TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul I: Cote mai mici de 5 m
ETAPE:
• Se instaleaza corect nivelmetrul in CRN =
punctul de statie S1 1,257 m

• Se aşează mira deasupra lui RN si

se face citirea
CRN = 1,257 m
• Se determină înălţimea planului de
viză: HPV =
35.91 m
HPV = HRN + CRN = 35,910 m

Nivel de
referinţă
 TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul I: Cote mai mici de 5 m
• Se determină valoarea citirii pe CPR= 4.489 m
CRN =
mira situată în groapa de fundare 1,257 m
(din cota proiectată):
CPR = HPV - HPR = 35,910 –
31,421 = 4,489 m
• Se face citirea pe această miră
• La baza mirei se introduce un HPV =
ţăruş 35.91 m

Nivel de
referinţă
 TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul II: Cote mai mari de 5 m

• Se foloseşte ruleta
centimetrica suspendată
cu ajutorul unui scripete
şi un suport fabricat pe
şantier

• Se cunosc cotele
– HRN = 39,321 m
– HPR = 27,547 m

Nivel de
referinţă
 TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul II: Cote mai mari de 5 m

• La capătul ruletei se
ataşează o greutate care
se scufundă într-un vas
cu lichid vâscos pentru
amortizarea oscilaţiilor)
• Cota HPR se determina
printr-un nivelment
combinat, cu ajutorul a
doua nivelmetre:
- Unul amplasat în afara
gropii de fundare (S1)
- Celălalt amplasat în
groapa de fundare (S2)

Nivel de
referinţă
 TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul II: Cote mai mari de 5 m

CRS CRN

• Din statia S1 se vizează

succesiv mira amplasată pe RN
şi pe ruleta suspendată:
• Se efectuează citirile CRN si CRS
• CRN = 1,653 m
• CRS = 13,274 m

Nivel de
referinţă
 TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul II: Cote mai mari de 5 m
• Din statia S2 se
vizeaza pe ruleta
suspendata CRJ.
• Se determina citirea
cotei proiectate CPR CRS CRN

• L = CRS – CRJ =
• 13.274 – 1.425 =
11.849
• HPV = HRN + CRN =
39.321 + 1.653HPV CRJ CPR
= 40.974

Nivel de
referinţă
 TRASAREA COTEI DE FUNDARE
Cazul II: Cote mai mari de 5 m
• Se cunosc marimile
– HRN = 39.321 m
– HPR = 27.547 m

• Din statia S2 se vizeaza CRS CRN

succesiv pe ruleta
suspendata CRJ.
• Se determina citirea Cotei
proiectate CPR

• L = CRS – CRJ = 11.849 m CRJ CPR

• HPV = HRN + CRN = 40.974 m HPV

CPR = HPV – L – HPR =

= 40.974 – 11.894 – 27.547
= 1.533 m Nivel de referinta
 Trasarea cotei la etajul unei cladiri
• Se cunosc marimile
• Principiul este – HRN = 33.451 m
– HPR = 43.235 m
acelasi ca la
trasarea cotei de
fundare.
• Se executa tot cu
doua instrumente
de nivelment si cu
o ruleta suspendata
Nivel de referinta
 Trasarea cotei la etajul unei cladiri
• Se cunosc marimile
• Se instaleaza cele
– HRN = 33.451 m
doua instrumente
de nivelment in – HPR = 43.235 m
pozitie corecta de
lucru
• Se centreaza se
caleaza
• Unul intre RN si
constructie (S1)
• Al doilea la etajul
unde urmeaza sa se
determine cota –
Etajul 3 (S2)

Nivel de referinta
 Trasarea cotei la etajul unei cladiri
• Se cunosc marimile
• Din statia S1 se
– HRN = 33.451 m
vizeaza succesiv
mira pe RN si ruleta – HPR = 43.235 m
suspendata.
• Se fac citirile
• CRN si CRJ
• CRN = 1.123
• CRJ = 1.571

CRJ
CRN

Nivel de referinta
 Trasarea cotei la etajul unei cladiri
• Se cunosc marimile
• Din statia S2 se vizeaza
– HRN = 33.451 m
succesiv mai intii pe
ruleta suspendata. – HPR = 43.235 m
• CRS = 11.422 m
• Se determina citirea CRS
Cotei proiectate CPR

• L = CRS – CRJ
11.422 - 1.571 = 9.851 m
• HPV = HRN + CRN+ L = HPV
CRJ
33.451 + 1.123 + 9.851 = CRN
44.425 m

CPR = HPV – HPR =

Nivel de referinta
= 44.425 – 43.235 = 1.19 m
 Trasarea cotei la etajul unei cladiri
• Se cunosc marimile
• Din statia S2 se – HRN = 33.451 m
vizeaza apoi cota – HPR = 43.235 m
proiectata pe mira
suspendata.
• CPR = 1.19 m CPR CRS

• Se marcheaza cu un
martor de mortar
cota obtinuta sau cu
un cui pe perete HPV
CRJ
CRN

Nivel de referinta
TRASAREA UNEI LINII DE PANTĂ DATĂ
Cazul I: procedeul nivelmentului geometric de mijloc

• Se cunosc marimile
– Unghiul de Panta al terenului
– αPR = 5g
– P% = 100*tg αPR = 7.8 %
ETAPE: – DAB = 50 m
1. Se instaleaza
instrumentul la
aproximativ
jumatatea
distantei dintre
cele doua
puncte
2. Se centreaza se
caleaza
TRASAREA UNEI LINII DE PANTĂ DATĂ
Cazul I: procedeul nivelmentului geometric de mijloc

ETAPE: • Se cunosc marimile

3. Se fac citirile (toate citirile L2, L1, L0) – Unghiul de Panta al terenului
pe mira in punctul A si se retine – αPR = 5g
– P% = 100*tg αPR = 7.8 %
L0=a=4,745 m. – DAB = 50 m
TRASAREA UNEI LINII DE PANTĂ DATĂ
Cazul I: procedeul nivelmentului geometric de mijloc
ETAPE: • Se cunosc marimile
4. Se calculeaza citirea pe mira – Unghiul de Panta al terenului
CPR = L0 – K – αPR = 5g
K = DAB tg αPR = 3.935 m – P% = 100*tg αPR = 7.8 %
– DAB = 50 m
CPR = L0 – K
= 4,745 – 3.935 = 0.81 m
L0=a=4,745 m.

K
TRASAREA UNEI LINII DE PANTĂ DATĂ
Cazul I: procedeul nivelmentului geometric de mijloc
ETAPE: • Se cunosc marimile
5. Se face citirea pe mira – Unghiul de Panta al terenului
CPR = L0 – K = 0.81 m – αPR = 5g
K = DAB tg αPR – P% = 100*tg αPR = 7.8 %
6. Se bate un tarus pentru fixarea cotei – DAB = 50 m

CPR = 0,81
L0=a=4,745 m.

K
TRASAREA UNEI LINII DE PANTĂ DATĂ
Cazul II: procedeul nivelmentului trigonometric
Date: P% = 100*tg αPR
• Tema: Să se traseze pe teren cu ajutorul teodolitului
ETAPE:
1. Se instaleaza, se centreaza şi se caleaza teodolitul in punctul A
2. Se masoara inaltimea aparatului – i
4. Se determina unghiul de panta (daca se cunoaste doar panta – p%):
αPR = arctg(p%/100)
5. Se fixeaza luneta aparatului pe directia mirei cu unghiul vertical (zenital)
blocat pe valoarea Z = 100 – αPR
TRASAREA UNEI LINII DE PANTĂ DATĂ
Cazul II: procedeul nivelmentului trigonometric

ETAPE:
6. Se citeste pe mira situata deasupra punctului B înălţimea aparatului si se
bate un tarus dupa citirea corecta a acestei valori

i
i
 TRASAREA UNEI PANTE
(pe peretele vertical al unei clădiri)
Tema: Să se traseze o panta de p% pe peretele unei construcţii
în vederea poziţionarii unei instalaţii.
ETAPE:
1. Se trasează pe zid punctul de origine
al pantei A şi se marcheaza;
2. În acest punct (A) se ataşează o ruleta
de care se suspendă o greutate;
3. Diviziunea zero a ruletei se găseşte în
punctul A;
 TRASAREA UNEI PANTE
(pe peretele vertical al unei clădiri)
ETAPE:
4. La citiva metri de perete (2÷3 m) se
instaleaza nivelmetrul/teodolitul care
va genera pe perete o linie orizontală;
5. Se masoara distanta D (cu o ruletă) pe
peretele cladirii si se marcheaza cu
creta punctul 2 pe directia axei de
vizare a nivelului;
6. Se masoara lungimea h1 pe ruleta
suspendata si se calculeaza h2:
P%
h2  h1  DtgPR h1 D
100
7. Pe verticala punctului 2 se ataşează o
ruleta astfel incat pe ruleta sa se faca
citirea h2, adica pana ce diviziunea ei
zero se afla in BPR
8. Se marcheaza punctul BPR pe perete (cu un cui sau cu vopsea).
 Capitolul 11
APLICAŢIILE TOPOGRAFIEI ÎN
CONSTRUCŢII

URMĂRIREA COMPORTĂRII ÎN TIMP A

CONSTRUCȚIILOR (UCTC)

 Determinarea înălţimii construcţiilor înalte;

 Determinarea inclinării (verticalităţii) construcţiilor;
 Determinarea tasării construcţiilor
 Lucrări la trasarea axelor drumurilor
 Urmărirea comportării structurilor speciale
 Urmărirea comportării terasamentelor
 Metoda fotogrammetrică
 Metoda tahimetriei automate (electronice)
 După execuţie şi în timpul folosirii lor, unele construcţii înalte/de importanţă majoră:
• industriale (coşuri, turnuri, hale cu utilaje grele),
• civile (blocuri cu multe etaje, baraje, poduri, terasamente) sau
• agricole (silozuri, castele de apă)
pot suferi, sub acţiunea propriei lor greutăţi / presiunea apei / acţiuni telurice / acţiuni
excepţionale / accidente
• modificări ale formelor geometrice (deformaţii) sau
• schimbări ale poziţiei lor spaţiale (tasări, deplasări, înclinări).

In principiu, urmărirea stabilităţii se bazează pe determinarea periodică a poziţiei în

plan şi în spaţiu a unor puncte caracteristice ale acestora, special marcate, în
raport cu alte puncte fixe situate în afara zonei influenţată de construcţia în
cauză.
Determinările presupun, aşadar, o reţea special alcătuită din două categorii de
puncte materializate la teren în mod specific:
•mărci sau repere mobile, fixate pe construcţia ce se urmăreşte şi
•repere de control, ce servesc ca referinţe, amplasate în zone stabile, sigure.
Fiind vorba de deformaţii sau deplasări mici acestea se pot evidenţia doar prin
determinări de precizii maxime, asigurate de instrumente perfecţionate şi de un mare
număr de masurători încadrate în toleranţe foarte strânse.

Comportamentul acestor obiective se urmăreşte o perioadă de timp, până la stabilizarea

lor, prin:
• metode topografice curente (triangulaţii, drumuiri de precizie, nivelment geometric)
• metode topografice specifice (metoda aliniamentelor, nivelment hidrostatic)
• metode fotogrametrice
• metode tahimetrice automatizate
 C Determinarea tasării (înălţimii) construcţiilor înalte
în cazul general vom considera că distanţa de la aparat la
construcţia a cărei înălţime dorim să o determinăm nu se poate
măsura (figura 11.1). Se vor alege două puncte, A şi B, astfel ca
distanţa între ele să se poată măsura şi ele să formeze cu punctul C
 situat pe construcţie două direcţii aproximativ perpendiculare. Din
 punctele A şi B se vor măsura:
C' •distanţa dAB între punctele de staţie;
•unghiurile orizontale către construcţie,  şi ;
dBC •unghiurile verticale i şi i' facute de direcţia de vizare din fiecare
'  
' B staţie cu partea superioară respectiv partea inferioară a construcţiei.
Cu aceste date măsurate vom calcula:
dAC .  = 200g - ( + ) [.]
relaţie ce rezultă din condiţia îndeplinită de unghiurile dintr-
un triunghi;
 •din teorema sinusului se pot calcula acum distanţele dAC şi dBC:

2. dAB d d [11.2]
 AC  BC
s in s in s in
3. calculul înălţimilor parţiale ale construcţiei din staţiile A şi B cu
A relaţiile: h1 = dBC . tg  [11.3]
h2 = dBC . tg 2 relaţii ce se aplică atât în staţia A cât şi
în staţia B
Figura 11.1 - Determinarea
4. calculul înălţimii totale a construcţiei cu relaţia :
înălţimii construcţiilor. HC = h1A + h2A [11.4]
HC = h1B + h2B

Valoarea cea mai probabilă va fi media celor două determinări. în situaţia în cale distanţa de la aparat la construcţie
este accesibilă în sensul că se poate măsura, problema se reduce la rezolvarea punctelor 3 şi 4 de mai sus cu
măsurarea elementelor corespunzătoare necesare.
 Determinarea înclinării (verticalităţii) construcţiilor
A'
În general această situaţie apare la
construcţiile înalte, în timpul construcţiei şi exploatării
lor. Măsurătorile efectuate în timpul exploatării este
indicat să se facă cel puţin anual sau ori de câte ori au
loc mişcări tectonice. Principiul de determinare este
prezentat în figura 11.2 şi constă în amplasarea a două
A staţii aproximativ perpendiculare, S1 şi S2, cu vizibilitate
către puncte de triangulaţie C1 şi C2 , staţii din care se
vizează baza şi vârful construcţiei, ca în figura 11.2.
S1 S2
Distanţa la care se amplasează staţiile de
Figura 11.2 - Vizarea cu teodolit este de 1...1,5H unde H este înălţimea
teodolitul din cele două staţii.
construcţiei, cea mai simplă modalitate de stabilire a
două direcţii perpendiculare fiind direcţiile determinate
de prelungirile a doi pereţi.
 Din cele două staţii se vor măsura
C2 unghiurile orizontale formate de direcţiile de
referinţă cu direcţia către baza, respectiv vârful
construcţiei. Se vor măsura deasemeni şi
 distanţele de la staţii la baza construcţiei.
A S2 Considerând că :
D  bază - vârf [11.5]
 D  bază - vârf
C1 reprezintă abaterile unghiulare de la
S1 verticalitate ale vârfului faţa de bază, putem
calcula abaterile liniare corespunzătoare:
Dq1 = d1A . tg D = d1A . D / rcc [11.6]
Dq2 = d2A . tg D = d2A . D / rcc
Figura 11.3 - Principiul unde rcc = 636620cc.
determinării verticalităţii.
Abaterea totală de la verticală se va calcula cu
relaţia : [11.7]
Q  Dq + Dq 2
1
2
2
 Metoda descrisă mai sus este aplicabilă numai la construcţiile prevăzute cu muchii. Cum în
practică se întâlnesc situaţii în care construcţiile pot avea şi formă circulară (coşuri de fum, turnuri
de răcire, utilaje petrochimice, etc.), partea de calcule şi semnificaţia notaţiilor rămâne neschimbată,
în schimb tehnica măsurătorilor se modifică. Pentru determinarea abaterilor unghiulare de la verticală
se va proceda la vizarea tangenţială stânga şi dreapta a conturului construcţiei, atât la bază cât şi la
vârf. Media citirilor de la bază va fi omoloaga direcţiei gbază din primul caz, după cum media citirilor de
la vârf va fi omoloaga direcţiei gvârf din staţia A (figura 11.4). Identic, se procedează şi cu citirile din
staţia B. Din acest moment calculele se desfăşoară conform relaţiilor 11.5 şi următoarele. Pentru o
corectă determinare a abaterilor de la verticalitate ale construcţiilor înalte, atunci când aceste
măsurători se efectuează la anumite intervale de timp, este bine ca staţiile de observaţie să fie
marcate cu borne, astfel ca ele să fie staţionate la fiecare serie de măsurători, iar punctele de pe
construcţie să fie şi ele materializate prin mărci de vizare.

C'
dBC
B

A Figura 11.4 - Verticalitatea construcţiilor cu secţiune circulară

 Metodă de determinare a înclinării construcţiilor prin
plonjarea unui fir cu plumb de la partea superioară a
construcţiei.
Avantaje:
•dependenţa de condiţiile meteorologice - măsurătorile
sunt mult îngreunate de vântul în rafale;
•necesitatea existenţei unor utilaje specializate cum ar fi
firele pentru observaţii, dispozitive de suspendare,
greutăţi pentru lestarea firului, personal mai numeros.
Dezavantaje:
- posibilitatea obţinerii abaterii de la verticală chiar în
momentul măsurării, fără alte prelucrări.

Metodă de determinare a înclinării construcţiilor Metodă de determinare a înclinării

prin măsurare directă cu ajutorul firului construcţiilor prin nivelment
reticular vertical al lunetei tahimetrului hidrostatic
 Determinarea tasării construcţiilor în timpul exploatării
Orice construcţie, pe măsura edificării ei, sau, în continuare, pe parcursul exploatării, exercită asupra
terenului de fundare o anumită presiune, care poate fi constantă sau variabilă (în cazul depozitelor de materiale). în
cazul halelor industriale de mari dimensiuni, care presupun realizarea pe tronsoane a fundaţiilor, este necesar ca pe
parcursul exploatării să se poată observa dacă toate tronsoanele construcţiei se mai află la cota proiectată sau în
toleranţele permise. Cea mai comodă modalitate de determinare a acestor deplasări pe verticală este oferită de
nivelmentul geometric. într-o reţea ca cea prezentată în figura 11.4, două baterii de câte patru celule ale unui siloz de
cereale sunt încadrate într-o reţea de trei repere de nivelment, RNi.
Pe pereţii exteriori ai celulelor silozului s-au amplasat prin încastrare în beton (ideal este ca
operaţiunea să se facă încă din faza de construcţie),mărci de tasare, notate cu numere de la 1 la 16.
Rolul acestor mărci este acela de a permite aşezarea
mirelor de nivelment pe toată durata măsurătorilor în
aceleaşi puncte. Mărcile de tasare sunt confecţionate din
metal inoxidabil, fiind compuse dintr-o parte fixă ce se
RN1 RN2 incastrează şi o parte mobilă prevăzută la o extremitate cu
I o terminaţie sferică iar la cealaltă extremitate cu un filet. O
astfel de construcţie permite ca pe timpul măsurătorilor
1 2 9 10 partea sferică să fie în exterior, iar între măsurători în
3 4 11 12 interior, aşa cum se poate vedea în figura 11.5.
IV V Reperele de nivelment RN1, RN2 şi RN3 sunt amplasate în
teren stabil, în afara zonei de influenţă a construcţiei. Ele
5 6 13 14 II au rolul de a asigura puncte de cote cunoscute, stabile în
7 8 15 16 timp. Reperele se vor încadra în drumuiri efectuate între
III
ele pe traseele RN1 - RN2 -RN3 - RN1. Pe de altă parte
mărcile de pe conturul fiecărei baterii de celule se vor
încadra în drumuiri închise pe traseele 1-2-4-6-8-7-5-3-1
respectiv 9-10-12-14-16-15-13-11-9, cu legătură între ele
RN3 prin punctele 4 şi 11. în sfârşit, între unele mărci de tasare
Figura 11.4 - Reţea de urmărire a tasărilor şi reperele de nivelment se vor efectua bretele de legătură,
ca de exemplu RN1-3, RN2-12 şi RN3-12.
 Cu o astfel de reţea de urmărire se vor putea
RN1
realiza următoarele poligoane închise :
I RN2
• poligonul I format pe traseul RN1-3-1-2-4-11-9-
1 2 9 10 10-12-RN2-RN1;
3 4 11 12 • poligonul II format pe traseul RN2-12-14-16-15-
IV V
13-11-4-6-8-RN3-RN2;
5 6 13 14 II • poligonul III format pe traseul RN3-8-7-5-3-RN1-
7 8 15 16
III RN3;
• poligonul IV format pe traseul 3-1-2-4-6-8-7-5-3;
• poligonul V format pe traseul 12-14-16-15-13-11-
RN3
9-10-12;
• poligonul VI format pe traseul RN1-RN2-RN3-RN1;
Figura 11.4 - Reţea de urmărire a tasărilor
În urma prelucrării măsurătorilor vor rezulta cotele cele mai probabile ale punctelor
reţelei, deci atât pentru repere cât şi pentru mărci. Fie aceste cote notate cu Hi0. Măsurătorile
descrise mai sus este bine să se facă cel mai târziu la sfârşitul execuţiei silozului, rezultatele
reprezentând cote de referinţă pentru măsurătorile viitoare.
După terminarea execuţiei, silozul începe să fie umplut cu cereale, deci asupra
fundaţiilor sale se vor exercita forţe suplimentare. După ce silozul a fost umplut în proporţie de
50%, de exemplu, se efectuează o nouă serie de măsurători, după acelaşi model cu cele
descrise mai sus. Se vor obţine noi cote pentru mărcile de tasare, care sunt mai mici decât cele
iniţiale. Fie aceste cote notate cu Hi1.
Se continua încărcarea silozului până la plin, se repetă măsurătorile, se prelucrează şi
se obţin cotele notate cu Hi2. Operaţiunile se repetă la anumite intervale de timp şi se obţin
cotele notate cu Hii.
Din setul de cote obţinute se vor putea determina o serie de valori, cum ar fi:
• tasarea relativă între două cicluri de măsurători (de obicei
interesează tasarea între ciclul actual şi cel precedent):
Trelat. = Hik - Hik-1 [11.8]
• tasarea absolută, care este diferenţa cotelor unei mărci în
ciclul actual faţă de ciclul iniţial:

Tabsolut. = Hik - Hi0 [11.9]

• tasarea medie a construcţiei:
Tmedie = T1S1 + T2S2 +  + TnSn [11.10]
S 1 + S 2 +  + Sn

Figura 11.5 - unde : Ti - reprezintă tasarea totală a mărcii i;

Marcă de tasare
Si - reprezintă suprafaţa tălpii fundaţiei aferentă
elemenului de rezistenţă pe care a fost amplasată marca i.
 Urmărirea comportării lucrărilor de artă şi a structurilor speciale
În cazul podurilor, barajelor hidrotehnice sau a zidurilor de sprijin se urmăreşte deplasarea
acestora pe o direcţie perpendiculară pe axul lor precum şi tasarea infrastructurilor.
Deplasările se pot sesiza prin materializarea şi verificarea periodică a unui aliniament în axul
podului, barajului sau zidului de sprijin sau paralel cu acesta. Maniera de marcare şi măsurare poate
diferi în funcţie de precizia ce se urmăreşte.
In cazul unor construcţii importante, un pod de exemplu, aliniamentul se marchează prin patru
repere de control (pilaştri A, B, C, D) amplasaţi în afara zonei de influenţă a construcţiei şi mărcile 1, 2,
3, …, n încastrate în infrastructurile (pilele) podului. Pe dispozitivul special al pilaştrilor se poate instala
teodolitul sau un panou de vizare, iar pe mărci se poate fixa, în orificiul filetat, marca de urmărire.
 Un ciclu de observaţii presupune instalarea teodolitului în staţia B şi vizarea panoului din
punctul C, deci materializarea aliniamentului. Se instalează marca de urmărire succesiv în punctele 1,
2, 3, …, n şi, vizând cu luneta, se deplasează marca de vizare pe şurubul filetat până ce se suprapune
pe firul reticular vertical când se citesc gradaţiile pe scară.
Pentru lucrările de artă mai puţin importante (baraje mici, ziduri de sprijin) materializarea
reperelor poate fi făcută mai simplu prin borne şi semne distincte. Aparatul se centrează cu dispozitivul
optic, iar vizarea se face pe cuie sau fişe. Efectiv se verifică coliniaritatea punctelor, măsurând, în cazul
unor deplasări, unghiurile orizontale (D), de mai multe ori, cu luneta în ambele poziţii.
Cunoscând distanţele de la instrument la marcă (d), se calculează deplasarea:

i  di  tgD
(11.16)
Evoluţia deplasării se constată, în ambele cazuri, din compararea rezultatelor obţinute în
diferite cicluri de observaţii.
Tasarea infrastructurilor se stabileşte prin nivelment geometric de precizie determinând
diferenţele de nivel dintre reperele de control şi mărcile de pe construcţie.
barajul Vidraru, Argeș, Romania (2015)
 Urmărirea comportării terasamentelor
În cazul unor terasamente (ramblee) mari se impune, după executarea lor, precizarea
eventualelor tasări sau alunecări inclusiv valoarea şi viteza lor. In acest scop, pe terasamentele căilor
de comunicaţie se amplasează mărci, repartizate la intersecţia unor aliniamente paralele şi
perpendiculare pe axa căii, ce formează o reţea de pătrate sau dreptunghiuri cu laturi de 10 … 50 m.
Reperele fixe se amplasează, fireşte, în afara zonei observaţiilor.
Prin măsurători periodice de nivelment geometric de precizie şi verificarea aliniamentelor cu
teodolitul se determină eventualele tasări şi deplasări. In funcţie de coordonatele X, Y, Z ale reperelor se
determină coordonatele mărcilor corespunzătoare unui ciclu de observaţii. Prin calcul, sau pe cale
grafică, se deduc elementele ce caracterizează schimbarea poziţiei unei mărci în intervalul de timp
dintre două observaţii, 1 şi 2:
- deplasarea în plan d  Dx 2 + Dy2 ; (11.17)

- tasarea Dz  Z2  Z1 ; (11.18)

- deplasarea totală în spaţiu l  d2 + Dz2 ; (11.19)

- direcţia (orientarea) deplasării tg  Dy ; (11.20)

Dx
Dd Dz 1
- viteza medie de deplasare v d  ; vz  ; vt  ; (11.21)
t t t
unde:
Dd - deplasarea în plan orizontal în intervalul de timp t;
Dz - tasarea în intervalul de timp t;
Dt - deplasarea totală a mărcii în intervalul de timp t.
METODA FOTOGRAMETRICĂ

Comportamentul şi stabilitatea
construcţiilor de orice gen se poate
preciza cu siguranţă prin procedee
fotogrametrice. Mărcile de urmărire,
evident vizibile, se amplasează în puncte
dinainte stabilite şi se fotografiază
periodic din puncte fixe (repere) situate în
afara zonei de studii, în locuri stabilite.
Comparând poziţiile succesive ale
mărcilor se deduce modul de comportare
a construcţiilor.
 INSTRUMENTE și APARATURĂ utilizate în
activitățile de monitorizare
Activitățile de monitorizare implică analiza structurii / condițiilor de amplasament în
timpul activităților de construire și după darea în folosință pentru a raporta orice
schimbare față de condițiile inițiale în comportamentul acestora.
Echipamentele de monitorizare vor fi amplasate:
- în teren
- pe structurile analizate / drumuri
- în jurul terenului propus pentru construire

Informațiile și datele vor fi măsurate /

verificate periodic. Integritatea datelor și
frecvență măsurătorilor este de o
importanță vitală în credibilitatea
raportărilor și pentru asigurarea eficienței
/ siguranței lucrărilor.
PUNCT / BORNĂ DE TASARE
Bornele de tasare se introduc în teren, în afara ariei de influență a structurii și poate fi
de adâncime sau de suprafață
Se ancorează în teren si poate fi protejat cu un capac.

Figura 11.11– Bornă de

nivelment
(Punct de referință fixat în
teren)
Marca de tasare mobilă erste executată din
oțel inoxidabil, fiind compusă dintr-o parte
fixă (care se introduce în soclul structurii) și
o parte fixă care se înșurubează în partea
fixă (cu o terminație filetată șui celălalt cap
sferic.
Capul sferic se utilizează pentru sucținerea
semnalului topografic (reflector, stadie) și
este păstrat înșurubat la interior. Se deface
numai în momentul măsurătorii.

Figura 11.13 – Marcă de

tasare cu parte mobilă
Figura 11.12 – Marcă de
tasare fixă
DISPOZITIVE PENTRU MĂSURAREA FISURILOR
A) Rigletă B) Microscop pentru fisuri
Sistemul consta în două plăci transparente,, Este oun instrument optic simplu utilizat
care glisează una peste cealaltă (pe o pentru citirea cu precizie ridicata a
anumită suprafață comună) în momentul deschiderii fisurilor.
deschiderii / închiderii fisurii. Una din
plăcuțe este inscipționată milimetric (±20
mm) și cea suoprapusă este trnsparentă cu
marcată cu un fire reticulare
vertical/orizontal (roșii). Relația dintre
cursor și scara gradată reprezintă mărimea
deschiderii fisurii. Sunt amplasate
perpendicular pe fisuri, fixate cu
răsină/holzșuruburi și nu vor fi tulburate pe
perioada monitorizării.
C) Micocomparator pentru fisuri
Indicatorul constă dintr-o bară perforată din
Invar la care este ataşat un corp de
comparator. Un punct fix este prevăzut la un
capăt al barei perforată Invar şi un punct
mobil este rotit la capătul opus. Mişcarea
față de acest punct este măsurată de
comparator. Punctele sunt folosite pentru a
sta pe prezoanele de oţel inoxidabil ataşată
la o suprafaţă verticală peste lăţimea unei
fisuri. Deschiderea sau închiderea fisurii va
determina distanţa dintre prezoane, şi acest
lucru poate fi măsurat de comparator.
Marcă de tasare reflector
Marca de tasare pentru clădiri este
utilizată pentru a monitoriza tasări
verticale / mişcare oricărei structuri.
Aceste marcaje reflectorizante poate
fi monitorizată fie cu ajutorul staţiei
totale sau cu un nivelmetru digital
echipamente (pentru cele mai
precise valori).
Punct de tasare montat la sol
Acest punctul de tasare este utilizat
pentru a monitoriza tasarea verticală a
terasamentelor, pe rambleuri, excavații,
sol, maselor mari de pământ, etc. De
asemenea poate servi ca un punct de
tasare la sol profund pentru monitorizarea
deplasarea pe verticală de construcțiilor
utilitare şi în unele cazuri ca punct de
referință.
Mărci pentru pavimente
Punct de tasare pentru pavimente / asfalt
este utilizat pentru a monitoriza tasarea
verticală unui membru orizontal (asfalt,
trotuar, drum, plăci beton , etc.).
Dispozitivul constă dintr-un disc de role
conice din plastic (1) aprox 100mm în
diametru solidarizate cu un holzșurub (2).
DETECTOR PORTABIL A VERTICALITĂȚII
Detectorul de verticalitate portabil este utilizat pentru monitorizarea înclinării clădirilor, structuri
inginerești, utilități, etc. precum și înclinarea / rotirea barajelor, ziduri de sprijin, cheiuri, piloni etc.
De asemenea poate fi folosit pentru a evalua performanța podurilor , stâlpilor și stabilitatea
structurilor amplasate în terenuri instabile. Principalele avantaje ale sistemelor de detecție
înclinare portabile sunt următoarele:
 modul de instalare a plăcilor de înclinare este foarte simplu şi poate fi înşurubat / lipit de
structura.
 un singur detector cu senzor poate fi utilizat pentru măsurarea in mai multe puncte dotate cu
plăci
 placa de înclinare este din bronz care este în construcţia robustă şi are excelentă stabilitate la
variații ale temperaturii.
Contorul de înclinare constă dintr-un senzor de bază încorporat într-un cadrul robust cu suprafeţele
prelucrate care facilitează poziţionarea precisă pe placa de înclinare. Suprafaţa de contact
inferioară este utilizată cu plăcile de înclinare montate orizontal şi suprafeţele de contact laterale
sunt utilizate cu plăcile de înclinare montat vertical.

Sistem: placă, detector cu

senzor și cititor al abaterilor
Detector portabil Placă de bronz
de la verticalitate
 - STUDII DE CAZ-

castelul Neuschwainstein,
Bavaria, Germany (2012)
Lisbona, Postugalia (2011)

D
e
t
a
l
i
u
Covilha, Portugalia (2011)

Detaliu
extensometru
 museul M. Kogălniceanu, Iași,
Romania (2015)

Cetatea „Alba Carolina”,

Alba Iulia,
Romania (2015)
Detaliu
Sagrada Familia, Barcelona,
Spania (2013)
D
e
t
a
l
i
u
 E-MONITORING
Monitorizare automată în timp real (e-Monitoring)
Marea parte a lucrărilor de monitorizare se execută manual. Totuși , sunt situații în care
automatizarea se impune ca fiind necesară:
•pentru monitorizarea sistemelor / structurilor sensibile (ex: pante / terasamente
instabile, tuneluri operaționale)
•pentru monitorizarea structurilor inaccesibile (ex: stații de transformare, poduri)

Serviciile e-Monitoring includ:

•Instalarea și alimentarea senzorilor;
•Instalarea/ alimentarea și calibrarea sistemului de monitorizare;
•Înregistrarea și interpretarea rezultatelor

bulevardul Magheru
Bucureşti, România (2013)
Universitatea Politehnică a Cataluniei,
Barcelona, Spania (2013)
 Detaliu
Universitatea Politehnică a Cataluniei,
Barcelona, Spania (2013)
 Barcelona,
Spania (2013)
METODA TAHIMETRIEI AUTOMATIZATE (ELECTRONICE)

Roma, Italia (2008)

 Noţiuni de bază
privind

SISTEMUL GLOBAL SATELITAR

DE NAVIGAȚIE
(Global Navigational Satellites System)
G.N.N.S.
1. What is GPS ?
G.P.S. – este denumirea generică pentru Sistemul Global Satelitar de
navigație (GNSS) care furnizează informaţii despre momentul şi locație, (în orice
condiţie meteo şi în orice moment) al unui punct care se află oriunde pe/lângă
Pământ când/unde există o linie de viză neobstrucționată a patru sau mai mulți
sateliţi.
Global Positioning System se bazează pe o rețea de 24 sateliți, care orbitează în
jurul Pământului (așa-zisele Stele Artificiale)

 GPS = denumirea generică a echipamentelor de

măsurare care pot determina poziția unui punct pe
suprafața terestră prin technica satelitară.
 GNSS = prescurtare pentru Sistemul Satelitar Global
de Navigație și include toate sistemele satelitare de
navigație.
 termenul GPS este specific pentru sistemul american
de poziționare NAVSTAR.

Alte sisteme satelitare:

 GLONASS – sistemul satelitar al Federației Ruse,
aplicațiile GPS-ului:  GALILEO – sistemul satelitar al Uniunii Europene,
 geodezie,  IRNSS – sistemul satelitar al Indiei,
 topografie,
 QZSS – sistemul satelitar al Japoniei,
 fotogrammetrie,
 BEIDOU – sistemul satelitar al Chinei.
 cadastru,
 navigație,
Cele mai cunoscute/dezvoltate sisteme sunt: GPS,
 GIS GLONASS, GALILEO & BEIDOU
 turism
 Data intrării în
Sistem Proprietar Nr. sateliți Precizie
funcțiune
NAVSTAR
1st class from 24 grupul principal, 4 rezerve
(Navigational
1995, Înălțime – 20.200 km
Satellite Timing and SUA 3 – 15 m
2nd class from Scopul inițial – apărare
Ranging)
2012 Departmentul de Apărare al SUA
(global)
GPS SUA 1993 31 in funcție max 50 m (pentru utilizare civilă)
GLONASS 1st class from
(Global Navigation Federația 1993, max 55 m (orizontal)
23 in funcție
Satellite System) Rusă 2nd class from (pentru utilizare civilă)
(global) 2012
2 grupuri principale, 30 planificați
2 centre de control, 3 planuri
GALILEO Comunitate
from 2013 orbitale plans, max 7 m (orizontal)
(global) Europeană
inclinare – 56 grade,
altitudine – 23.000 km
BeiDou 1 2012 (regional)
China 8 activi, 35 planificați max 10 m (pentru utilizare civilă)
(regional) 2020 (global)
COMPASS BeiDou 2 35 planified
China 2015 10 m
(global) (5 GEO, 30 MEO)
Quasi-zenit
2013
Satellites Japonia 1 in funcție, 7-8 planificați max 1 m (in legătură cu GPS)
(1st satellite 2010)
(regional)

IRNSS (regional) India 7 planificați max 20 m

DORIS (regional) Franța

 2. Cum lucrează?
Scop – determinarea poţiei punctelor pe Glob

• distanţe (unde radio – vit. de propagare aprox 300.000 Km/sec)

• unghiuri
Sateliți

 Staţii de referinţă – recepţionează şi

transformă date, determinând poziţia sateliţilor,
poziţia lor pe orbită şi date necesare
determinării timpului de acces

Receptori tereştrii

Staţia principală (master station)

analizează date şi transmite rezultatele
sateliţilor
3. Cum se determină pozitia unui punct?
Ne amintim ca in topografie, cu procedeul de trilateraţie se poate determina pozitia
unui punct masurand distanta intre acesta si alte puncte despre care se cunoaste pozitia.
Acesta este individualizat de coordonate plane si altimetrice exprimate in sistemul de
referinta intre care va fi incadrat lucrul pe care il executam. Determinarea pozitiei unui
punct in sistemul GPS va fi efectuata intr-o maniera asemănătoare. Metoda care va fi
folosită este asemănătoare cu cea intersectiei inainte de punctele notate in spatiu
(satelitii). Distanta intre punctul de determinare si fiecare din satelitii utilizati in acest scop
trebuie sa fie notata, apoi pozitia in spatiu al fiecaruia din acesti sateliti in momentul in
care acestia emit semnalul in baza caruia se va măsura distanta. Pentru punctele de
referinta terestre de care am amintit prima data, o astfel de pozitie este individualizata de
o tripleta de coordonate, exprimata intr-un sistem determinat de referinta.

Data:
Punct P – de determinat
3 sateliţi – A, B, C (orbite)

Examplu
Satelitul A
Distanţa de la P la A - 18.000 Km (11.000 mile)

Poziţia P (situatia geometrică)

– pe circumferinţa unei sfere de 18.000 km
diametru
 Acelaşi punct P
Satelitul B
Distanţa de la P to B - 20.000 Km

Poziţia pct. P – intersecţia între sfera

(orbita) A şi sfera (orbita) B  elipsă

Poziţia în plan

Poziţia spaţială
 Poziţia spaţială
Poiziţia în plan

Acelaţi punct P
Satelitul C
Distanţa de la P la B - 22.000 Km

Poziţia pct P – intersecţia între orbita A,

orbita B şi orbita C  2 puncte
Acelaşi punct P
Sateliţii D, E, F ... (4-th, 5-th ...)
Distanaţa de la P la D – ... Km

Poziţia P – intersecţia între orbita A,

orbita B, orbita C, orbita D ... 
poziţia cât mai precisă
a punctului P

4. Îmbunătăţirea Erorilor Ceasului Intern

Ceasuri atomice –dispozitive ce masoara timpul in baza
oscilatiilor unui atom particular

Fiecare satelit este echipat cu 4 ceasuri atomice, asigurând

funcxţionarea a cel puţin 1.

Sincronizarea între receptori şi ceasul satelitului este definitorie

(foarte importantă) – calibrarea sistemului
5. Componentele Sistemului de Poziţionare Global (GPS)
1. Segmentul spaţial – 24 sateliţi
2. Segmentul de control - United States Department of Defence
3. Segmentul Utilizator – oricine posedă un receptor GPS utilizat pentru
poziţionare şi determinarea timpului

1.

3. 2.
1. Segmentul Spaţial – 24 sateliţi

- sateliți vizibili - sateliți „ascunși”

2. Segmentul de Control - Department Apărării al S.U.A

 1 Staţia principală (Master Control Station MCS) - Colorado Springs

 3 Staţii de monitorizare şi antene terestre - Kwajalein, Ascension and Diego Garcia
 2 Staţii de monitorizare şi depanare - Colorado Springs şi Hawaii

Semnal  Staţii de monitorizare şi control  Staţia principală (transformă  corecţii

ale efemeridelor & ceasurile sateliţilor  crează mesaje destinate sateliţilor) 
Staţii terestre cu antene  Sateliţi

Staţia principală – supervizează starea de “sănătate” a fiecărui satelit

3. Segmentul Utilizator – oricine posedă un receptor GPS

Tipuri de receptori G.P.S.

 Precizia unui GPS :

Oricare dintre noi, prima intrebare pe care si-o pune despre GPS este: "Cat de
precis este acest sistem?" Raspunsul este foarte simplu. Exista 4 nivele de precizie
- sau solutii - pe care le putem obtine cu un sistem GPS:

• Autonom

• Diferential (DGPS)

• Real Time Kinematic - solutie mobila (Real Time Kinematic Float)

• Real Time Kinematic - solutie fixa (Real Time Kinematic Fixed)

 Aplicaţii GPS şi metode utilizate
Precizia Metodă determinare Domeniul beneficiar Scara
Mişcări ale scoarţei terestre,
Măsurări geodezice de deformaţii de graniţe,
2-5 mm precizie ridicată mişcarea gheţarilor, 10 - 1000's km
(frecvenţă dublă) deformaţii între şi post seismice,
activităţi vulcanice
Măsurări geodezice de Activităţi vulcanice,
2-5 mm precizie ridicată zone de colaps, < 10 km
(frecvenţă unică) clădiri si structuri inginereşti
Surpări de teren şi alte accidente
intersecţii de hartă,
Soluţie mobilă,
cartografierea teraselor şi maluri,
1-10 cm rapid static < 10 km
topografie de mare precizie,
vulcani,
clădiri si structuri inginereşti
Soluţia statică, cu cod
Cartografiere geologică precisă,
diferenţial
10 cm - 1 m mişcarea gheţarilor, < 100 km
receptori performanţi
aplicaţii GIS, topografie
(necesită staţie fixă)
Soluţia statică, cu cod
Cartografiere de precizie moderată,
diferenţial
1-10 m explorare seismică, < 100 km
receptori manuali
navigaţie
(necesită staţie fixă)
Receptor GPS singular
Localizări geologice grosierel,
(precizie limitată de
100 m biologie, arheologie, etc. 100m ÷ 1000 km
disponibilitatea
puncte simple, hărţi, navigaţie
sateliţilor)
 Principalele caracteristici ale semnalului GPS :
Satelitii GPS emit pe doua frecvente diferite, si fiecare frecventa (sau unda
purtatoare) contine cateva informatii, sau coduri. Ne putem gandi la acest lucru, ca
la doua statii radio diferite ce emit mai multe programe diferite. Tabelul de mai jos
prezinta semnalele si continuturile:

Purtatoarea L1 Purtatoarea L2
Lungimea de unda 19 cm Lungimea de unda 24 cm
Cod C/A Cod P
Cod P
Mesaj de navigatie Mesaj de navigatie

Codul P este rezervat doar utilizatorilor militari, dar celelalte informatii sunt
disponibile si aplicatiilor civile.
Codul C/A este folosit cu precadere pentru pozitionare; dar pentru precizii
centimetrice avem neaparata nevoie de faza purtatoare. Receptoarele cu o singura
frecventa (L1) si faza purtatoarei sunt specifice diferitelor aplicatii, insa receptoarele
cu dubla frecventa (L1/L2) ofera un important avantaj pentru aplicatii in timp real.
Mesajul de navigatie (de obicei referit efemeridelor) ne arata unde sunt satelitii
localizati, sistemul special de coordonate numit WGS-84. Daca putem masura
distanta pina la sateliti, si stim unde sunt satelitii la un moment dat, atunci putem
determina pozitia noastra pe Pamant. Sa aruncam o privire la diferitele tipuri de
raspunsuri pe care le putem primi de la GPS.
 Pozitionari autonome

Utilizeaza ....... Numai codul C/A

Numai un receptor
Necesita.........
Date de la cel putin 4 sateliti
Asigura...... O precizie de aproximativ 15-100 ml

1. 100 m reprezinta lungimea unui teren de fotbal

Aceasta solutie este destinata utilizatorilor care au nevoie doar de o
pozitionare aproximativa pe Pamânt, cum ar fi pozitionare unei barci sau pentru
alpinisti.
 Pozitionari diferentiale in timp real (Real Time DGPS)

Utilizeaza . Numai codul C/A

Doua receptoare
Legatura audio intre doua receptoare
Receptorul referinta situat pe o pozitie cunoscuta transmite corectiile
Necesita..... RTCM1.
Receptorul mobil aplica corectiile pentru pozitionari GPS imbunatatite
Datele de la cel putin 4 sateliti - aceiasi 4 sateliti atat pentru
receptorul de referinta cat si pentru receptorul mobil (sateliti comuni)
Asigura.... O precizie de aproximativ 0.5 - 5 m

1.Radio Technical Commission for Maritime Services

Cu DGPS putem obtine rezultate mult mai bune decat in cazul pozitiilor
autonome, deoarece receptorul de referinta este situat pe o pozitie cunoscuta. In
orice caz, trebuie sa avem si o legatura radio intre receptorul de referinta si cel
mobil (care se deplaseaza in teren).
Receptorul de referinta transmite corectiile la cel mobil pentru precizii
orizontale < 1 m in conditii ideale. Corectiile sunt denumite RTCM, deoarece ele
sunt intr-un format standard specific pentru Radio Technical Commission for
Maritime Services. In conditii normale, precizia DGPS orizontala este aproximativ
0.5-5 m, depinzand de calitatea receptorului si antenei utilizate.
 Pozitionari RTK solutie mobila (RTK Float)

Utilizeaza … Codul C/A si fazele purtatoare

Doua receptoare
Legatura radio intre doua receptoare
Receptorul de referinta urmareste satelitii si transmite corectiile
prin intermediul unei legaturi radio intr-un format numit CMR1
Necesita …
Receptorul mobil receptioneaza datele atat de la sateliti cat si de la
receptorul de referinta
O legatura radio intre cele doua receptoare
Datele de la cel putin 4 sateliti comuni
Asigura … O precizie de aprox. 20 cm - 1 m

CMR1 este un format definit de Trimble.

Datele in format CMR sunt datele fazei purtatoare. Solutia mobila (Float) este
de fapt un pas intermediar spre o precizie mai buna.
 Pozitionari RTK solutie fixa (RTK Fixed)
Utilizeaza … Codul C/A si fazele purtatoare
Doua receptoare
Legatura radio intre doua receptoare
Receptorul de referinta situat pe o pozitie cunoscuta urmareste
satelitii si apoi transmite datele CMR prin intermediul legaturii radio
Receptorul mobil receptioneaza datele atat de la sateliti cat si de la
receptorul de referinta
Necesita …
O legatura radio intre cele doua receptoare.
Initializarea, se realizeaza mult mai usor cu receptoarele cu dubla
frecventa.
Datele de la cel putin 5 sateliti comuni pentru initializarea on-the-fly
(in miscare).
Urmarirea a cel putin 4 sateliti comuni dupa initializare.
Asigura … O precizie de 1-5 cm
Se poate observa ca odata cu cresterea nivelului preciziei, sunt mult mai multe
cerinte. Cea mai importanta cerinta pentru solutia fixa RTK este denumita
initializare. Receptoarele cu dubla frecventa pot efectua acest proces in mod
automat.
Un alt lucru important de retinut este: daca receptorul "pierde" initializarea - ceea
ce se va intampla daca nu sunt urmariti suficienti sateliti - atunci precizia
masuratorilor va fi cea ca pentru solutia mobila (Float). De retinut, este faptul ca
ambele solutii necesita o legatura radio catre receptorul de referinta. Daca, din
orice motiv, am pierdut legatura radio, precizia va fi la nivelul celei autonome pina
cand legatura radio este refacuta.
 Calibrare GPS

Un alt factor important pentru obtinerea unor pozitii precise,

o reprezinta asa-numita "calibrare" a sistemului de coordonate.
Pozitiile satelitilor sunt intr-un sistem de referinta numit WGS-84.
Sistemul de referinta, sau datuumul, nu va este foarte cunoscut,
deoarece in cele mai multe cazuri aplicatiile pot avea propriul lor
sistem de coordonate.

Calibrarea GPS este o definitie matematica a relatiei intre

sistemul de coordonate a satelitilor si sistemul de coordonate a
aplicatiei noastre. Odata calibrarea definita, pozitiile noastre GPS
vor fi transformate in sistemul de coordonate specific aplicatiei.
 Factori care influenteaza precizia GPS :
Exista un numar de surse potentiale de erori care influenteaza direct
semnalul GPS sau capacitatea de a obtine rezultate optime:

· Numarul de sateliti - numar minim cerut

· Multipath - reflectia semnalelor GPS din apropierea antenei
· Ionosfera - influenteaza timpul de parcurgere a semnalului
· Troposfera - influenteaza timpul de parcurgere a semnalului
· Geometria satelitara - distributia generala a satelitilor
· Sanatatea satelitilor – disponibilitatea satelitilor
· Puterea semnalului – calitatea semnalului
· Distanta fata de receptorul de referinta
· Interferenta radio – interferenta cu alte semnale radio

Cateva din acestea pot fi calculate matematic, iar altele pot fi minimizate
prin intermediul unei planificari a sesiunilor de lucru.

· Numărul de sateliti
Trebuie sa urmarim cel putin 4 sateliti comuni – aceiasi 4 sateliti comuni –
atat la statia de referinta cat si la cea mobila pentru oricare din solutiile DGPS
sau RTK. De asemenea, pentru a obtine precizia centimetrica, trebuie sa aveti un
al 5 lea satelit pentru initializarea RTK On-the Fly. Orice satelit in plus in afara
celor 5 sateliti, asigura cat mai multe verificari, care sunt intotdeauna utile.
Numarul de sateliti reprezinta un lucru foarte important.
 · Multipath
Multipath reprezinta de fapt reflectia semnalelor.
Semnalele GPS pot fi reflectate de suprafetele din apropierea antenei, producand
erori in timpul de parcurgere si deci, in pozitiile GPS. Suprafetele plate, in special
cele metalice – cum ar fi acoperisul masinilor – reprezinta surse potentiale de
multipath.
Suprafetele plate (care arata ca blaturile de pizza) ale antenelor GPS sunt poiectate
sa minimizeze efectele de multipath. De asemenea, schimbarile softurilor din
receptoare si a hardului pot minimiza aceste efecte.

· Ionosfera
Semnalele GPS inainte de a ajunge la antena de pe Pamant, traverseaza o
zona cu particule incarcate denumita ionosfera, care schimba viteza semnalului.
Daca receptorul de referinta si cel mobil sunt relativ apropiate, efectul ionosferei
tinde sa fie minimizat. Daca doriti sa asigurati o precizie joasa, ionosfera nu
reprezinta o consideratie majora. Totusi, daca receptorul mobil se afla prea departe
fata de statia de referinta, puteti avea probleme cu initializarea in cazul solutiei fixe
RTK.

· Troposfera
Troposfera este zona fundamentala a atmosferei noastre, iar picaturile mici
ale vaporilor de apa pot afecta viteza semnalelelor GPS. Componenta verticala a
pozitiilor GPS (elevatia) este cea mai influentata de troposfera. Modelele
matematice din cadrul softului de colectare a datelor din cadrul receptoarelor sunt
proiectate sa minimizeze acest efect, care poate fi in cadrul a catorva centimetri
sau mai mult.
 · Geometria satelitara
Geometria satelitara – sau distributia satelitilor pe cer – afecteaza
determinarea pozitiei noastre. Aceasta este de obicei referita ca PDOP. PDOP este
exprimat ca o valoare. Rezultatele cele mai bune sunt obtinute cand PDOP < 7.
PDOP este determinat de pozitia noastra geografica, perioada zilei in care se
efectueaza masuratorile, si orice obstructie care ar putea bloca satelitii. Puteti folosi
software-ul destinat planificarii sesiunilor de lucru pentru a determina cand veti
avea cei mai multi sateliti in zona de lucru. Cand satelitii sunt imprastiati, PDOP
este mic. (BINE), cand satelitii sunt apropiati, PDOP este mare. (RAU)

· Sanatatea satelitilor
In timp ce sistemul satelitar este robust si dependent, este posibil ca ocazional
unii sateliti sa fie "bolnavi". Informatiile asupra starii sanatatii satelitilor este
transmisa de U.S. Department of Defence. Receptoarele sunt protejate pentru a nu
folosi datele de la satelitii "bolnavi". Informatii despre starea satelitilor se pot obtine
de la United States Coast Guard.

· Puterea semnalului
Puterea semnalului satelitar depinde de obstructiile si elevatia satelitilor de
deasupra orizontului. Este posibila in oarecare masura, evitarea obstructiilor dintre
antena GPS si bolta cerească si, de asemenea, cunoasterea satelitilor de deasupra
orizontului.
 · Distanta fata de receptorul de referinta
Distanta efectiva a unui receptor mobil fata de statia de referinta depinde in primul
rand de tipul de precizie pe care dorim sa o obtinem. Pentru precizii mari in timp real
(RTK fixed), receptoarele mobile trebuie sa fie in cadrul a 10-15 km fata de statia de
referinta. Cu cat distanta depaseste limita recomandata, putem esua initializarea
masuratorilor si suntem restransi la solutia mobila RTK (RTK float), precizie decimetrica.
Pentru solutii DGPS in timp real, receptoarele mobile pot lucra la distante considerabil de
mari fata de statia de referinta, asigurata fiind totodata si legatura radio cu statia de
referinta.

· Interferenta radio
Interferenta radio poate fi uneori o problema atat pentru receptionarea semnalului
GPS cat si pentru sistemul radio. Cateva din sursele de interferenta radio pot fi:
- antenele radio
- transmitatoare
- antenele satelitare
- generatoare
Trebuie sa fim foarte atenti cu sursele ce emit in apropierea frecventelor GPS (1227
MHZ si 1575 MHZ) sau in apropierea multiplicarilor acestor frecvente. Trebuie sa tinem
seama si de undele radio generate de propriile noastre automobile.

· Pierderea transmisiei radio cu statia de referinta

Daca, din orice motiv, s-a intrerupt legatura radio dintre receptorul de referinta
si cel mobil, atunci receptorul mobil va avea precizia pozitiei autonome. Este foarte
importanta realizarea unei retele de statii radio si repetitoare care pot asigura legatura
radio neintrerupta pentru obtinerea unor rezultate excelente.
Buldozer 3D - sistem automat de control al utilajului
Sistemele Topcon 3D GPS pentru controlul buldozerului folosesc tehnologia
GPS RTK, utilizând atât sateliţii GPS, cât şi pe cei GLONASS, facilitând
astfel munca în teren. Receptorul de sateliţi determină poziţia utilajului, o
compară cu proiectul digital din panoul de control şi folosind sistemul
hidraulic al utilajului controlează automat lama, aducând-o la înălţimea
dorită. Operatorul se concentrează numai pe menţinerea utilajului la viteza
adecvată, în timp ce sistemul face restul automat.

Aplicații:
• Drumuri, construcţii de
autostrăzi - inclusiv drumuri cu
porţiuni de diferite declivităţi,
curbe, etc.
• Construcţia de şantiere, hale,
parcări, platforme;
• Nivelări de suprafeţe, decopertări
• Pregătirea suprafeţei cu mare
precizie înainte de a lucra cu
grederul (practic, grederul doar
finisează suprafaţa pregătită de
buldozer)
Elementele sistemului:
2 părți: baza de referinţă şi componentele instalate pe utilaj

a) Baza de referință:
- receptor GPS + GLONASS,
- controler şi modem radio UHF (pentru comunicarea dintre receptor şi utilaj).

b) Componentele montate pe utilaj:

1. antena radio
2. receptor GPS + GLONASS
3. comutator automat / manual
4. block de valve hidraulice
5. Panou de control 3D
6. antena GPS + GLONASS

Staţia bază şi receptorul GPS instalat pe utilaj formează un sistem de măsurare RTK
(Real Time Kinematic) care determină în timp real poziţia în spaţiu a lamei, poziţie
exprimată în 3 coordonate (x, y şi z). Indiferent de poziţia curentă a utilajului
acesta primeşte informaţii actuale şi precise despre poziţionarea utilajului şi a
lamei.
Principalele avantaje ale sistemului Topcon
3D GPS:
 Rapiditate, performanţe îmbunătăţite - utilajul poate face mai
multe operaţii, devine mai eficient
 Posibilitatea de a lucra direct cu proiectul digital
 Utilizarea stabilă a sistemului chiar şi în condiţii de teren dificil -
 Sistemul este uşor de utilizat - administrarea muncii se face prin
intermediul unei interfeţe intuitive (care rulează sistemul
Windows), iar modificarea funcţiilor se face folosind ecranul tactil
 Eliminarea măsurătorilor intermediare
 Posibilitatea de a lucra pe suprafeţe de diferite forme
 Control precis al etapelor de lucru şi al materialelor utilizate fără
a părăsi cabina utilajului
 Diminuarea costurilor materialelor ca urmare a alinierii perfecte
a suprafeţei de lucru
 Controlul automat precis al lamei (înălţime şi înclinaţie) -
sistemul controlează automat instalaţia hidraulică a utilajului
pentru a modifica poziţia lamei - operatorul se concentrează
numai la direcţia maşinii
 Posibilitatea de transfer a sistemului pe alt utilaj de către un
service autorizat
 Reducerea riscului de erori umane
 Chiar şi operatorii mai puţin experimentaţi pot realiza lucrări
dificile sau pot lucra mai rapid
 Capacitatea de a accelera semnificativ activitatea, având
posibilitatea de a lucra noaptea sau în condiţii de vizibilitate
redusă http://www.tpi.com.ro/3d-system-gps-dual-mast#3d-systm-gps-dual-mast_1
 Bibliografie:
http://server.ce.tuiasi.ro/~covadan/
Site-uri Internet (http://www.tpi.com.ro/3d-system-gps-dual-mast#3d-
systm-gps-dual-mast_1)
Topografie modernă – N. Boş, O. Iacobescu, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Navstar GPS System Surveying for Civil Engineering, Topography and
Construction, Wexford College Press, ISBN: 978-1934-9391-78