MISIUNEA ȘI PASTORAȚIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Introducere
Biserica în climatul social de astăzi. Atunci când unii preoţi doresc să
descrie deficienţele găsite în parohiile lor, ei dau la iveală imaginea ei
posomorâtă. Atitudinea lor este pesimistă. Ei văd probleme, dar nu văd soluţii.
Ei sesizează mai degrabă obstacole insurmontabile decât posibilităţi. Covârşiţi
de obstacolele nedorite, viziunea lor asupra activităţii lui Dumnezeu este
neclară şi ceţoasă. Credinţa poate să aducă şi îndoială. Visurile par să dispară.
Deseori este posibil să devii atât de preocupat de ceea ce nu se întâmplă, încât
tinzi să nu mai vezi ceea ce este în realitate.
Evident, noi trebuie să ţinem cont şi de partea umană a parohiei, adică de
numeroasele temperamente, situaţii, necesităţi şi particularităţi. Anumite
probleme: metodă, atitudine, limbaj şi strategie depind de înţelepciunea şi
experienţa duhovnicească a preotului, experienţă pe care o dobândeşte prin
studierea istoriei, a bazelor parohiei şi a nivelului duhovnicesc al fiecărui
credincios în parte. Patriarhul Fotie al Constantinopolului a fost întrebat într-
o bună zi care din numeroasele icoane ale lui Hristos care se pictau în acele
zile este cea adevărată. Răspunsul lui a fost: „Ştiind că romanii aveau diferite
stiluri şi culori, şi că inzii alt stil la fel şi elenii şi egiptenii, putem spune că
aceleaşi obiect este reprezentat în diferite moduri Aceeaşi Evanghelie este
scrisă cu litere latine, dar şi cu alte litere, cu cele ale inzilor, ale evreilor şi
chiar ale etiopienilor. Cuvintele dumnezeieşti sunt scrise diferit din punct de
vedere al formei şi mărimii, ele sunt chiar însoţite de sunete diferite. Dar ceea
ce contează mai presus de toate nu este limba care le conferă o formă
exterioară, ci conţinutul, mesajul interior şi semnificaţia adâncă. “
Reînnoirea parohiei implică o înţelegere proprie atât a mesajului Bisericii,
cât şi a naturii flexibile a comunităţii. Cea dintâi rămâne în esenţa ei
neschimbătoare, în timp ce ultima, parohia, este compusă din bărbaţi şi femei
de culturi, vârste si stadii duhovniceşti diferite, nefiind, astfel, niciodată,
constantă sau uniformă. Prin urmare, noi întâlnim, pe de o parte, o Evanghelie
care nu cunoaşte schimbări, iar pe de altă parte, nevoile schimbătoare ale unei
anumite parohii. Dumnezeu este constant în toate relaţiile Sale cu creaturile
Lui.
„Era vidului de existenţă“
Omul modern, în golul şi frustrarea largă din ziua de astăzi, are un impuls
foarte puternic pentru a risipi acest rău. care a făcut ca epoca de azi să fie
numită „epoca viduluiîn ciuda ambiguităţilor ei, această expresie corespunde
unei sete adânci pentru dreptate şi sens. Există un abis în societatea secolului
nostru, un abis de natură existenţială. Este o gaură creată de o nebunie fără de
margini, de o viteză spectaculoasă, de supraproducţie şi supraconsum. Trădează
o absenţă, în special absenţa de sens. Lumea noastră a devenit nesănătoasă,
nebună, a devenit în adevăratul sens al cuvântului lipsită de minte.
 „Noii profeţi“ au anunţat simultan moartea lui Dumnezeu şi moartea
omului. însă, ceea ce au proclamat ei cu adevărat a fost moartea oricărui sens.
Acest anunţ dramatic a devenit deja banal. în societatea noastră post- modernă
domneşte indiferenţa maselor, în care obiceiul analizelor domină, iar autonomia
privată există de la sine. Ceea ce este „nou" este acceptat de fapt ca ceva
„vecht. Inovaţia este banală: iar viitorul nu este asimilat nici măcar cu un
progres inevitabil.
Poate o societate să trăiască mult timp în asemenea condiţii. într-o
asemenea stare de indiferentă? Desigur, relele sociale sunt întotdeauna mai mari
decât ceea ce ne spun profeţii sociologici optimişti, iar boala este cu atât mai
periculoasă, cu cât nu are simptome evidente. Există un pericol extrem, în care
pacientul nu mai e în stare să reacţioneze. Din fericire, lumea noastră încă nu a
atins acest punct, însă este de cea mal mare urgenţă să se clarifice calea care
duce la o reînnoire terapeutică. Nimic nu ar fi mai lipsit de eficienţă acum decât
să se propună sisteme abstracte sau sfaturi nerealiste. Căutarea sensului implică
un efort personal, de care nu poate să fugă nimeni şi care nu poate fi mandatat
nimănui.
Personalitatea umană se dezvoltă în comuniune. Noi suntem asemenea
plantelor aflate într-un ghiveci şi care au nevoie de îngrijire. Noi toţi ne
fortificăm prin ajutor mutual, noi toţi devenim noi înşine prin alţii. Atunci
dispare narcisismul, iar noi începem să realizăm că lucrurile merg mult mai
bine în doi. Individul izolat nu poate avea sens, fiind ţinut prizonier de către
propriul său interior, propriul său eu cartea Facerii), a alianţei lui Dumnezeu cu
poporul său şi a legământului lui Hristos cu umanitatea întreagă. Ceea ce se
poate vedea de aici este că fiecare creştin botezat ar trebui să trăiască viaţa sa
pământească în alianţă absolută cu Dumnezeu, înlăturând orice urmă de
autonomie personală, fiindcă el nu există numai pentru sine, ci este responsabil
de sine altcuiva.
Permisivitatea ca dogmă socială contemporană
A permite cuiva orice este un fapt comun azi, însă „a permite“ nu este un
slogan inventat de societatea modernă. Ceea ce este nou este faptul că
hedonismul modern a transformat-o într-o dogmă reală şi absolută. Iar a o pune
în discuţie este tabuul tabuurilor. Nu ne este permis să avem nici cea mai mică
îndoială cu privire la impactul pe care îl produce. Cultura noastră secularizată
nu ne permite să ne întrebăm dacă nu cumva există un punct pe care, în cazul în
care această permisivitate îl depăşeşte, atunci aceasta va avea efecte perverse.
Astfel, permisivitatea răstoarnă toleranţa, respingând adevărata libertate de a
alege. Apărătorii ei au preluat tonul inchizitorilor, cu întregul lor dogmatism şi
absolutism. Oricine încearcă să reacţioneze ori să exprime o diferenţă de opinie
este catalogat drept „minoritate morală“ şi introvertit. Ei nu recunosc dreptul
cuiva de a fi diferit. Doar concepţiile lor sunt ortodoxe şi reprezintă cultura
reală şi adevărată! Acesta este modul în care gândesc şi vorbesc ei despre
standardele creştine de viaţă. Paradoxul este acela că ei consideră ideologia lor
ca singura care poate fi validă şi acceptată, având însă pretenţia că societatea
modernă este complet lipsită de orice ideologie. De fapt, ideologia lor tronează
în toată gloria.
Ea nu are autor, nu are reprezentare, este, mai degrabă, anonimă. însă, în
acelaşi timp, este şi cea mai represivă şi tiranică. Deseori ia denumirea ambiguă
de „spiritul timpurilor noastre“, fiind astfel o ideologie invizibilă şi
necalificată. Ceea ce se întâmplă cu adevărat este faptul că devenim tot mai
alienaţi, tot mai înstrăinaţi şi, în consecinţă, ne pierdem consecvent într-un
ocean al conceptelor umane. Nu mai trăim de mult într-o societate liberă, a
dialogului, a respectului mutual pentru vederile altora, într-o societate în care
fiecare să poată să-şi exprime punctul lui de vedere, reacţiile sale, cât şi
diferenţele sale de opinie. Civilizaţia noastră modernă este creată, însă nu de
către libertatea noastră, ci de către destinul orb şi necalificat, creat de o
minoritate. Când cineva ascultă pe idolii cinematografului, ai artelor, ai presei
cotidiene, fiecare exaltând permisivitatea prin cele mai înălţătoare ode, atunci
ne putem da seama cât de prozaic şi de vulgar este totul. Acelaşi spirit animă
pretutindeni acest iconoclasm. Ei justifică aceste opinii prin expresia comună:
„Numai ceea ce există contează şi trebuie să fie relevant “
Tineretul creştin într-un mediu ostil
Este un imperativ ca preotul să cunoască în termeni realişti elementele
demoralizatoare aflate în educaţia care este acordată membrilor tineri ai
parohiei sale. Mulţi dintre ei participă la serviciile divine din ziua de duminică,
mulţi pot fi nerăbdători să discute cu preotul, însă mediul lor social de zi cu zi
nu este nici pe departe edificator şi moralizator. Deseori ei sunt inundaţi cu
teorii agnostice şi materialiste. Ei pleacă de la orele de curs cu o singură
convingere: că adevărul este relativ, iar virtuţile, imposibile sau nefolositoare.
Toate acestea îi influenţează să proclame o relativitate a valorilor şi să creadă
că nici un punct de vedere nu este mai bun decât altul. Vechea idee a educaţiei
libere şi liberale s-a transformat, fără să-ţi dai seama, într-o educaţie pentru
libertinaj. Scopul ei constă în eliberarea tinerilor de convingerile şi
prejudecăţile lor religioase, iar consecinţa actuală imediată nu este alta decât-
superficialitatea şi apatia. Este alarmantă această sărăcie de sens din sufletele
tinerilor. Iar îndoiala este începutul necredinţei.
Ca în toate eliberările de orice fel, şi sexul a fost devalorizat, astfel că
însuşi sexul a fost supus imperativelor feministe, imperative care au distrus
atracţia dintre cele două sexe. Ceea ce este cunoscut acum sub numele de
muzică pop preocuparea dominantă a tineretului - este, de fapt, un narcotic care
îi rupe pe tineri unul de altul, şi nu mai puţin de părinţi, având ca urmare
distrugerea valorilor familiale. Vinovaţii principali sunt nu atât marxiştii atei,
cât propagatorii scepticismului, a căror valoare - relativismul
este considerat ca fiind singurul „stil de viaţă“, şi care este exprimat prin
numeroase cărţi şi filme de mare popularitate. Dacă purcedem la o analiză
onestă a tuturor acestor curente moderne, de gândire, atunci descoperim o
formă de nihilism sado-masochist, popularizat sub diverse sloganuri pseudo-
democratice. Copiii noştri joacă fără să vrea pe tonul acestor filosofi existenţiali
care propovăduiesc că nici un set Sensul începe odată cu crearea relaţiei
interpersonale. Ignorând sistematic adevăratele lor personalităţi, ei digeră
filosofia disperării şi a nihilismului. Există o distorsionare a termenului
„democraţie“ şi o respingere a oricărei discriminări între ceea ce este bine şi
ceea ce este rău.
Adevărata filosofie este descoperirea (făcută, conform tradiţiei, pentru
prima oară de Thaïes, când a privit la cerul înstelat) că lumea este inteligibilă.
Aceasta este o descoperire fericită, întrucât eliberează mintea de dependenţa
faţă de reputaţie, de bogăţie, de plăcere senzuală, de convenţie socială şi
credinţă populară. însă, eliberând mintea de iluziile societăţii locale, o
asemenea viaţă „teoretică“ aduce cu sine, de cele mai multe ori, o imposibilă
problemă de relaţie publică. Societatea, simţindu-se ameninţată, s-ar putea
îndepărta de filosofie, asemenea Atenei din timpul lui Socrate. Cu o anumită
discreţie, filosofia sănătoasă a reuşit să se menţină prin ea însăşi, şi, de fapt, n-a
încetat vreodată să cerceteze ce este binele, natura omului, şi alte subiecte
fundamentale, subiecte care în lumea modernă au fost învăluite de un relativism
confuz.
Lumea ideilor, pe care studentul este dator să o experimenteze, îl poate
ruina în cazul în care curentele filosofice îmbrăţişează falsul principiu de
respingere a oricărei referiri la stabilirea adevărului. în consecinţă, filosofia se
răspândeşte într-o formă lipsită de fundament. Abandonează problema binelui
şi preia elemente de pasiune umană. Şi tocmai aceste pasiuni, precum istoria şi
cultura, au fost cele care au adus, în cele din urmă, problemele în lume (prin
alunecarea filosofiei de la viziunea clasică comprehensivă, cu privire la natura
umană şi finalitatea ei) şi au produs nihilismul enervant expus de Nietzsche. Şi
cu toată această distorsionare şi golire interioară, mai există totuşi o sete pentru
revigorare religioasă, deoarece nici cei mai buni filosofi nu pot fi consideraţi
suficienţi pentru obţinerea binelui, care este, de fapt, unica sursă pentru
regenerare. Filosofia are şi ea ambiguităţile ei, fiindcă, aşa cum vedem la
patronul nihilismului, Nietzsche, un erou s-ar putea ivi pe neaşteptate ca o
reacţie împotriva modernităţii.
Educaţia modernă tinde să întoarcă spiritul studenţilor noştri spre o
versiune destructivă a ubicuităţii relativismului valoric. Paradoxul constă în
aceea că, în cadrul erei tehnologice, generaţia noastră pierde sentimentul
confidenţei în viaţă, sentimentul securităţii, şi, prin urmare, fericirea. Am
pierdut sentimentul de „apartenenţă', am uitat că mai există o Fiinţă mai presus
de noi, deasupra noastră, Care ne iubeşte şi Care poate interveni atunci când
durerea, suferinţa şi moartea se apropie. Astfel, noi deţinem toate simptomele
fricii, ale melancoliei şi singurătăţii; de aceea, avem şi o rată crescută de
sinucideri. Iar în aceste condiţii, cu siguranţă că este greu să credem în
Dumnezeu - Tatăl, a Cărui prezenţă o simţim tot mai aproape şi în interiorul
nostru Toate aceste probleme trebuie să fie prezente în mintea preotului. în
munca sa pastorală, el trebuie să amintească parohienilor de comorile pe care
aceştia le deţin în calitate de creştini, dar mai ales de ortodocşi. Trebuie, apoi,
să le reamintească cum toate aceste comori, odată transpuse în viaţa de zi cu zi,
pot să-i susţină împotriva climatului care ameninţă societatea. Rezultatul unei
asemenea preocupări constante a preotului faţă de credincioşii săi poate fi acela
că aceştia se vor îndrepta spre următorul pas, anume împărtăşirea responsabilă a
experienţei şi potenţialităţii lor şi celorlalţi oameni. Se deschide, astfel, câmpul
evanghelizării şi al misiunii. Acţionarea în termeni simpli- iară discursuri
dificile-, ci doar prin manifestarea propriei identităţi, şi apoi radierea spre
exterior a bucuriei interioare, depăşirea stresului şi exprimarea recunoştinţei
pentru binefacerile date zi de zi de către Dumnezeu, constituie fapte
edificatoare pentru cei cu care venim în contact.
Unii se pot gândi că, propunând aceste valori evanghelice alternative, noi
suntem, de fapt, la fel ca cei puternici ai acestei lumi, dorind şi noi impunerea
ideilor şi a filosofiei noastre. însă învăţătura lui Hristos nu este un pachet de
legi normative. Ea poate deţine forma unor principii, fiindcă este imposibil să
eviţi anumite forme umane, care să fie înţelese de oameni. însă diferenţa faţă de
toate celelalte legi constă în aceea că învăţăturile creştine au drept fundament
dumnezeirea lui Hristos. El a fost trimis de Dumnezeu să descopere această
îndrumare salvatoare a oamenilor, către o viaţă plină de sens. Ideile creştine nu
sunt abstracte şi teoretice, cum sunt, de pildă, la Platón, ci izvorăsc din persoana
vie a lui Hristos. Ideile lui Platón nu mă pot mântui. Pentru mântuire am nevoie
de Cel care mă face capabil să pun în acţiune ceea ce cere El de la mine.
Trebuie să înţelegem întreaga doctrină a lui Hristos - Care, fiind Dumnezeu, S-a
făcut om pentru noi şi pentru mântuirea noastră - aşa cum se spune în Crezul
niceean. în spatele Scripturii ne vorbeşte Dumnezeu, Care a luat umanitatea
noastră, împreună cu toate ispitele la care suntem şi noi supuşi, Care a fost
supus umilinţei, nedreptăţii şi suferinţei, Care a trecut prin toate condiţiile
posibile ale omului, supremul act fiind moartea pe Cruce, o mare taină, însă
istoria Lui nu se sfârşeşte acolo, pe Golgota. Din moarte, se întoarce, prin
înviere, într-o victorie asupra acesteia şi a răului, invitându-ne şi pe noi să ne
împărtăşim de aceeaşi slavă.
Parohia urbană. în ceea ce priveşte sfera ei umană, parohia a urmat, de-a
lungul întregii istorii, vicisitudinile evenimentelor sociale. Migraţiile masive,
populaţia flotantă, mutările spre alte centre au avut urmări asupra compoziţiei
clasice a parohiei. Descentralizarea sinaxei euharistice, conduse de un singur
episcop, a dus treptat la formarea mai multor unităţi mai mici. Atunci când
populaţia creştină s- a mărit, episcopul eparhiot a trebuit să numească presbiteri
care să îndeplinească funcţiile liturgice în parohiile împrăştiate. Tuturor
acestora le-a dat un antimis drept garanţie al dreptului canonic al episcopului,
cât şi ca obiect de cult.
Trecând la situaţia pastorală şi eclesială din ziua de azi, trebuie să notăm
pentru început mărimea disproporţionată a parohiei contemporane. Cum putem
vorbi despre o comunitate cu, să spunem, cincizeci de mii de credincioşi sau
mai mulţi şi doar doi sau trei preoţi care nu sunt în stare să-şi cârmuiască turma,
pierzând contactul cu o populaţie flotantă sau aflată constant în schimbare? Ca
reacţie la acest fapt au apărut comunităţi care preferă să se întâlnească în
grupuri mai puţin numeroase. Motivaţiile lor pot fi perfect înţelese, iar apoi noi
suntem nevoiţi să medităm la cea dintâi misiune pe care trebuie să o
îndeplinească o parohie: contactul mutual, urmarea unei vieţi în Hristos,
adunarea laolaltă, toate care să aibă şi scopul de a te cunoaşte unul cu celălalt şi
de a păstra legăturile frăţeşti, astfel ca toţi să ne putem ajuta reciproc în
momentul traversării unor nevoinţe duhovniceşti sau materiale. Dezvoltarea
viitoare a unei astfel de situaţii va conduce în mod necesar la crearea a ceva mai
mult, anume la apariţia unor sub-parohii în cadrul uneia mai mari, toate aflate
sub supravegherea unor arhipresbiteri aflaţi sub ascultarea episcopului.
Acest flux din interiorul comunităţii nu este ceva nou, căci a cunoscut o
dimensiune alarmantă imediat după încheierea ultimului război mondial. Şi-a
avut începutul atunci când unii oameni s-au mutat de la sat la oraş, pe motive
socio-economice, datorită „epocii industriale“. Sociologii atrag atenţia asupra
noilor probleme sociale notabile şi a schimbărilor care au loc în unele regiuni,
ca urmare a creşterii demografice fără precedent. Cu tot caracterul negativ al
acestui fundal, urbanizarea joacă un rol important. Deţine şi un rol revoluţionar
pentru sănătatea duhovnicească şi religioasă. Este responsabilă pentru
schimbări sociale rapide şi pentru o transformare a atitudinii şi a
comportamentului social. Are urmări psihologice, religioase şi morale pentru
familie, locul de muncă, economic etc. De asemenea, constituie un sol fertil
pentru apariţia secularismului. Marele oraş este un loc al condiţiilor sociale
demoralizatoare şi al mizeriei umane. Este un loc al unei mari bogăţii vizavi de
o cruntă sărăcie de masă, aducând, astfel, cu sine injustiţie şi tensiuni sociale.
Este un loc al forţelor economice impersonale şi al materialismului
discriminatoriu, un loc în care oamenii sunt atraşi sau traşi în schimbări sociale
rapide, trebuind să poarte o adevărată bătălie pentru a putea face distincţia
dintre bine şi rău. într- un asemenea loc, Biserica trebuie atât să interpreteze
înţelesul unei asemenea schimbări, cât să şi definească un nou tip de organizare
a vieţii comunitare din parohie.
Dilema societăţii urbane. Soluţii externe
Unul dintre multiplele roluri ale Bisericii este să-1 aducă pe om din nou la
originile sale. Faţă în faţă cu dezumanizarea, societatea trebuie să se retragă
pentru a descoperi sursa unui concept de umanitate, în curs de dispariţie.
Această umanitate, aflată pe pragul morţii, fie prin crimă, fie prin sinucidere,
este victima noului Leviatan. Această maşină socială nouă reduce persoana
umană la o simplă rotiţă dintr-un întreg, cauzând dispariţia individului în
oceanul umanităţii. Astăzi a fost întors paradoxul lui Aristotel: azi numai
generalul se bucură de existenţă, iar particularul este obiect al ştiinţei. Este
eliminat astfel subiectul privit ca fiinţă sfântă legată de veşnicie. înlocuieşte pe
„ego“.
Nu am intenţia să enumăr metamorfozele dispariţiei omului în utopic, în
ideologiile contradictorii ale timpului nostru. Există o „utopie“, un delir
raţionalist, care îl reduce pe om la o simplă rotiţă în cadrul unei maşinării. Apoi
mai există o „antt-utopie“, care demonstrează incompatibilitatea
personalismului cu perfecţiunea politică. Principalele curente ideologice
moderne se ocupă de o fiinţă colectivă abstractă, fară înfăţişare, nouă, dar în
acelaşi timp cu originea în mituri foarte vechi. Putem vedea grandoarea, dar şi
maleficul acestei noţiuni, din elementul comun care face legătura între aceste
curente filosofice. Şi de aici o consecinţă dureroasă: astăzi există cetăţeanul
care moare. Distrusă de forţele centrifuge care se opun unităţii, societatea are
nevoie de un tip de om pregătit să-şi asume partea de responsabilitate pentru
edificarea ei.
Trecutul creştinismului este bogat în astfel de „oameni mari“, care au
cizelat istoria continentului european. Cine sunt azi oamenii harismatici, cine
sunt luminile orizontului religios? Iar ideea morţii omului este simptomul care
descoperă existenţa unei crize mult mai adânci. Proclamarea morţii lui
Dumnezeu, şi, în consecinţă, şi a omului, este o ştire rea şi falsă: dacă omul ar fi
mort, atunci nu ar mai fi cine să conştientizeze, acest lucru. Ceea ce este
important nu este atât sloganul, cât proiectul general sub care se ascunde. Acest
plan îl desfiinţează pe om ca persoană, îl desparte pe subiect de acţiunea sa şi
de destinul său. Acest proces poate fi privit ca o fugă de responsabilitate, ca un
dezgust faţă de sine însuşi, ca o turbare vădită datorată limitelor umane şi ca o
frică de moarte, care acum devine preţul întregii transformări. Fără îndoială,
avem aici o profundă respingere a antropologiei creştine, al cărei model este
persoana, o persoană care compune parohia, dar care este, în acelaşi timp, un
produs al acesteia.
Marea dificultate a creştinului nu este aceea de a cădea în angelism,
neglijând datoriile sale pământeşti faţă de cetatea sa şi aproapele său, şi nici
aceea de a fi absorbit într-un activism, în care spiritul evanghelic să fie înlăturat
şi totul să se transforme într-o sociologie a ajutorului mutual şi a solidarităţii
umane. Este adevărat că la Judecata de Apoi, Hristos ne va întreba despre
modul în care i-am tratat pe săraci, pe bolnavi, pe cei flămânzi ori părăsiţi. Iisus
merge atât de departe, încât Se identifică pe Sine cu aceştia şi identifică iubirea
reciprocă drept o caracteristică a ucenicilor Săi (In. 15, 12). Dar în toate acestea
noi nu trebuie să pierdem din vedere iubirea faţă de Dumnezeu. Fer. Augustin
ne reaminteşte pericolul ascuns în exercitarea lucrării sociale:
„Dacă îl iubeşti pe fratele tău, atunci îi vei iubi numai pe acesta şi nu pe
Hristos? Cum ar putea să fie posibil? Dacă îi iubeşti pe membrii lui Hristos,
atunci îl iubeşti şi pe Hristos; dacă iubeşti pe Hristos, atunci iubeşti şi pe Fiul
lui Dumnezeu; dacă iubeşti pe Fiul lui Dumnezeu, atunci iubeşti şi pe
Dumnezeu Tatăl... Astfel, nu poţi împărţi iubirea...într-adevăr, dacă iubeşti
Corpul, trebuie să iubeşti şi membrele.“
Pentru o teologie urbană
în faţa acestei situaţii, parohiile trebuie să adopte noi strategii pentru a-i
cuprinde eclesiologic şi pe cei din afara ei, ca şi pe cei ce s-au mutat recent în
limitele ei geografice, integrându-i în comunitate, astfel ca aceştia să se simtă
membri ai aceluiaşi Trup al lui Hristos. Procesul urbanizării este ireversibil.
Oraşele mari ca acestea de acum nu s-au aflat în obiectul analizelor sau
studiilor referitoare la parohiile eclesiale. Din contră, a existat o tendinţă în
trecut, iar din nefericire această tendinţă mai dăinuie şi astăzi, de a se vorbi într-
un mod negativ cu privire la oraş. Avem tendinţa să facem aceasta pentru ca nu
cunoaştem în realitate oraşul. Iar preţul plătit este acela că nevoile oamenilor
sunt în mare măsură ignorate şi că teologia noastră nu se adresează adecvat
lumii urbane.
Teologia noastră tradiţională, cât şi abordarea pastorală, în special
procesul evanghelizării, nu se concentrează foarte mult asupra mediului urban.
Teologia noastră pastorală s-a oprit undeva pe cale. încă nu a cercetat atent
problema urbanizăii, problema oraşului mare, unde avem de a face cu un nou
tip de persoană, cu un nou tip de caracter uman, care poartă toate
caracteristicile mediului înconjurător: legături de comuniune reduse şi
necesitatea unei pietăţi personale, cu scopul de a rezista dezintegrării
comunităţii şi a lumii profesionale impersonale, în care individul este nevoit să
trăiască şi să muncească.
Toate acestea ne obligă să regândim lucrurile pe o bază teologică.
Realităţile sociale şi seculare ale vieţii umane modeme sunt dominate. Valorile
de zi cu zi ale lumii urbane nu pot fi ignorate, fiindcă ele îl afectează adânc pe
omul modern, atât trupul lui, cât şi sufletul lui. Prin urmare, nu putem aborda
chestiunea misiunii în mediul urban cu o teologie care nu a dat cuvenita atenţie
acestor valori. în acest caz, cu siguranţă că atitudinea noastră eclesiologică va fi
lipsită de succes, nefiind în stare să le vorbim orăşenilor despre lucrarea
mântuitoare a lui Dumnezeu şi despre impactul liturgic al parohiei. Cu alte
cuvinte, nu ne vom putea adresa oamenilor trăitori în oraşe, în anumite
probleme, precum: participarea la serviciile divine de duminică, participarea la
Sfânta Liturghie, iertare şi bucurie, dacă nu vom da acestor termeni un sens
pentru contextul existenţei lor, un sens faţă de care să se poată identifica.
Parohia trebuie să cunoască diferitele aspecte schimbătoare ale realităţilor
urbane în care vieţuiesc creştinii. Pentru a duce la bun sfârşit acest lucru, pot fi
folosite spre binele Bisericii descoperirile ştiinţei sociale. Dacă Biserica trebuie
să acţioneze în medial urban, atunci trebuie să cunoască oraşul şi pe locuitorii
ei. Teologia trebuie să înveţe să discute cu celelalte ştiinţe, în caz contrar,
misiunea noastră în oraşe nu va avea succes. O simplă propovăduire a
Evangheliei în sensul tradiţional al cuvântului nu mai este suficientă, nefiind de
folos pentru grija pastorală care trebuie dată locuitorilor urbani.
Slujirea pastorală la oraş pretinde cunoştinţe: cunoştinţe teologice şi
cunoştinţe despre realităţile urbane. Suntem nevoiţi să ştim unde mergem,
suntem nevoiţi să cunoaştem lumea în care suntem trimişi. Aceasta înseamnă că
cei care sunt activi în slujirea pastorală de la oraş trebuie să fie bine pregătiţi.
Prin urmare, formula este: fii mai întâi informat şi numai după aceea vorbeşte.
Aceasta a fost atitudinea Sf. Pavel la Atena. înainte de a-L propovădui pe
Hristos, s-a informat asupra condiţiilor intelectuale, spirituale şi umane din
Atena. A umblat prin oraş săptămâni întregi, culegând informaţii, discutând cu
trecătorii în fiecare zi în pieţele oraşului (Fapte 17,7). Slujirea pastorale în
mediul urban presupune o solidă teologie - ecleciologie. Dacă nu, atunci s-ar
putea ajunge în situaţia asemănătoare cu cea a orbului care îi conduce pe orbi.
Nici nu se mai pune acum problema dacă oraşul a devenit deja un spaţiu în
care Biserica şi parohia trebuie să-şi concentreze activitatea; totodată nu mai
încape nici o îndoială că în viitor câmpul de misiune al Bisericii va fi constituit
cu precădere din mediul urban. Iar în faţa tuturor acestor schimbări, noi nu
deţinem încă instrumentele necesare. Pentru moment, avem doar programe
sporadice, individuale, în stadiu incipient. Totuşi, preoţii ar trebui să se
întâlnească pentru schimburi de experienţă şi să caute împreună planuri de
viitor.
Oraşul devine un câmp de misiune şi va aduce numeroase descoperiri şi
redescoperiri. De asemenea, ne face din nou conştienţi asupra faptului că în
zilele de azi, Hristos ne trimite în mediul urban şi deci, că trebuie să descoperim
moduri noi de abordare ale pastoraţieu prin care să asigurăm o slujire adevărată
persoanelor pentru care am fost chemaţi. Şi, pe lângă toate acestea, trebuie să
fim conştienţi că misiunea nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu. Noi suntem
doar instrumentele Lui. Prin urmare, orice faptă misionară din mediul urban
trebuie să conţină mărturisirea slavei lui Dumnezeu şi dragostei Lui faţă de fiii
Săi împrăştiaţi şi mutaţi de la ţară în oraşul mare.
Faţă în faţă cu atâtea schimbări rapide şi revoluţionare, cum îşi va putea
găsi parohia rolul ei profetic? Cum îşi va putea face auzită vocea în mijlocul
unor asemenea confuzii, frustrări şi derute? Biserica nu a oferit niciodată un
sistem gata făcut, precum medicina, care are mijloace gata pregătite pentru a
vindeca orice rană. Credinţa creştină nu se închide în faţa cercetărilor umane;
din contră, se deschide lor şi le încurajează până la atingerea unor dimensiuni de
necrezut. Cârmuită de Sfântul Duh, Biserica învaţă cum să facă faţă
schimbărilor impuse sub presiunea istoriei.
Cele trei fronturi pastorale. Tipul acela de slujire care pune accent doar pe
partea spirituală, respingând orice fel de preocupare faţă de ceea ce este lumesc,
socotit a fi profan, fără valoare, este unilaterală (monofizită). Noi trebuie să
avem pururi în minte că misiunea lui Hristos a fost îndreptată către unanimitate.
Logosul a luat trup pentru a mântui condiţia noastră umană. Hristos a
propovăduit împărăţia lui Dumnezeu, a propovăduit importanţa mântuirii
noastre, însă, în acelaşi timp, a vindecat, i-a mângâiat pe săraci, i-a hrănit pe cei
flămânzi. S-a împărtăşit de bucuria celor din Cana, l-a înviat pe prietenul Său,
Lazăr, din morţi. Dubla natură a lui Hristos trebuie să ne pună pe gânduri. Este
superfluu să repetăm istoria Măriei şi a Martei, ca şi când Maria ar fi fost mai
contemplativă, iar Marta, mai lumească. Există momente în viaţa noastră când
acel „un lucru”, despre care este vorba în Lc. 10, 42 trebuie să însemne o pâine
şi un loc de muncă pentru şomer, un acoperiş pentru cel fără de adăpost sau
securitate şi protecţie pentru alţii.
Există trei domenii fundamentale ori trei fronturi sau accente în lucrarea
pastorală; intra, adică în interiorul parohiei, extra, în afara parohiei, şi auto,
adică grija preotului faţă de sine însuşi.
Frontal intra parohial. îi avem aici în vedere pe toţi cei care participă mai
mult sau mai puţin la cultul divin şi care menţin un anume contact cu viaţa
liturgică a parohiei. Este necesară o anume vigilenţă perpetuă pentru a-i păstra
pe aceşti credincioşi, cu atât mai mult cu cât nu este destul ca ei să participe
doar la Sf. Liturghie de duminică şi să arate un anumit interes faţă de
problemele parohiei. Preotul trebuie să le reamintească tot mereu că a fi creştin
nu presupune o existenţă statică, ci că progresul şi creşterea duhovnicească sunt
indispensabile. Tot ceea ce nu creşte este condamnat de către natură să decadă.
Pentru Sf. Părinţi ai Bisericii, cel mai mare duşman este îngăduinţa prea mare
faţă de sine: „Când Avva Agathon a fost întrebat cu privire la îngăduinţa faţă
de sine, el a răspuns că este ca o bătălie mare, care, atunci când izbucneşte,
oamenii fug, iar roadele de pe copacii din apropiere se distrug complet...Şi
când a fost întrebat din nou: Este foarte periculoasă?, a răspuns: Dar, nu este
nimic mai periculos ca îngăduinţa faţă de sine însuşi. Ea pregăteşte terenul
pentru toate viciile, fiindcă elimină din suflet frica de Dumnezeu. “ Preotul
trebuie să le reamintească credincioşilor tot mereu că este necesară înaintarea
continuă spre Dumnezeu şi că nu este deajuns să-ţi admiri pietatea, care nu îţi
este de nici un ajutor în urcuşul duhovnicesc. Lipsa de activitate religioasă duce
la formalism, ritualism, semne ale unei ortodoxii superficiale, ai căror aderenţi,
deşi au fost ani de-a rândul membri în comunitatea bisericească, au rămas,
totuşi, din punct de vedere duhovnicesc, ca în urmă cu douăzeci de ani, fără să
cunoască vreo creştere notabilă. Noi trebuie să înlăturăm cu totul asemenea
atitudini de complacere. în aceasta constă problema şi datoria profetică a
preotului: să fie bineplăcut în ochii lui Dumnezeu, şi nu în proprii săi ochi sau
ai celor ai familiei sale.
Frontal extra parohial. Atragerea sufletelor încă neatinse de Evanghelie
constituie o preocupare principală a preotului. Deseori noi ne simţim foarte
fericiţi atunci când vedem în fiecare duminică lăcaşurile de cult pline. Cei care
vin duminică la Biserică devin izvorul bucuriei şi al mândriei noastre.
„Biserica mea a fost în această duminică mai mult decât plină”, spun unii
triumfător. Dar ce se întâmplă cu ceilalţi? Ei sunt majoritatea. Iar dacă
statisticile spun că la biserică vin 20% dintre creştini, atunci ce se întâmplă cu
ceilalţi 80%? Biserica nu există doar pentru cei puţini care vin, ci pentru
majoritatea care e absentă, indiferentă, agnostică, anticlericală, ori cu
următoarea pretenţie: „Eu mă rog pentru mine, acasă, aşa că nu am nevoie de
biserică. Dar ce, sunt cei care merg acolo mai buni decât mine?“
Pe aceştia noi trebuie să-i vizităm, iar aceste vizite e necesar să fie
înfăptuite cu răbdare, dragoste, prudenţă, fără să se folosească un limbaj brutal,
sever sau mustrător, fiindcă altfel am putea distruge orice urmă de speranţă
pentru un contact viitor. Datoria noastră este aceea de a deveni constructori de
punţi, de a înţelege problemele oamenilor, de a le împărtăşi aceste probleme, de
a le asculta argumentele. Nu este necesar să le dăm toate răspunsurile dintr-
odată. Faptul numai că ne „pierdem „din timpul nostru ascultându- i, provoacă
simpatie şi un început de dragoste. Şi vom fi, desigur; apreciaţi. Apoi, nu este
necesar nici să expunem de la bun început toate cunoştinţele noastre teologice.
Nu se oferă celui bolnav toată cantitatea de medicamente de la început, ci puţin
câte puţin, căci altfel, l-ai ucide. De aceea, şi noi ar trebui să le dăm puţin câte
puţin, astfel ca ei să poată recepţiona şi „digera“ ceea ce le spunem.
Slujirea îndreptată spre cei din „afară“ necesită răbdare şi iar răbdare şi
rugăciune pentru fiecare caz în parte. Nici o sămânţă nu creşte de pe o zi pe
alta. Are nevoie de timp şi de condiţii favorabile. Ceea ce însămânţează preotul,
Dumnezeu binecuvântează. Misiunea nu este niciodată a noastră, ci a lui
Dumnezeu, Care ne foloseşte pe noi ca pe instrumentele Sale. De ajutor sunt şi
grupurile auxiliare de mireni, ei putând vizita anumite persoane din comunitate.
Pentru a aduce turma înapoi la Biserică, sunt necesare: grijă pastorală şi zel
misionar, însoţite de o pregătire exigentă.
Frontul interior: Ocupându-ne prea mult de turmă, riscăm să trecem în
uitare propria noastră viaţă duhovnicească. Propovăduind altora, sfătuindu-i pe
ceilalţi, putem uita să acordăm hrana necesară propriilor noastre suflete. Faptul
că suntem deseori felicitaţi pentru predicile noastre duce la o flatare egoistă,
constituind, deci, capcane ascunse. Preotul care are tendinţa de a socializa în
mod excesiv riscă să neglijeze identitatea sa clericală şi să piardă din vedere
faptul că aparţine tuturor. în ceea ce-i priveşte pe preoţii mai tineri, relaţiile
necontrolate, uşoare, avute cu unele persoane sau familii, pot constitui un
pericol serios pentru securitatea lor duhovnicească. Nu ar trebui să uităm că
numeroşi ar fi atunci cei care 1 -ar privi pe acest preot mai degrabă ca pe un
„tip drăguţ“, decât ca pe un slujitor al lui Dumnezeu, care are menirea să-L
slujească mai întâi pe Acesta, şi mai apoi pe oameni. Unde ar trebui să fie
aşezate atunci relaţiile? Este destul de dificil să facem distincţie clară. Mult
depinde de precauţiile pe care le ia un anumit preot. Iar în cazul în care persistă
asemenea influenţe, atunci ar trebui cerut sfatul unui preot apropiat sau al unui
duhovnic adevărat. Trebuie să discutăm asemenea probleme între noi în mod
cinstit. Dacă nu, atunci devenim preoţi izolaţi, care pot cădea în greşeli grave.
Vechiul Testament ne reaminteşte plin de înţelepciune: „O persoană, fără
sfătuitor este lipsită de ajutor.“ După ultimul război mondial, numeroşi preoţi
romano- catolici, care au lucrat ca „preoţi-muncitori“ au sfârşit prin a deveni
„muncitori- preoţi“. Fer. Augustin urmează, în ceea ce priveşte autoritatea
preoţiei, liniile principale ale Părinţilor Capadocieni, după care conceptul de
preot este similar cu cel de slujitor, adică disponibil să răspundă nevoilor
comunităţii. El cunoştea cu siguranţă faimosul şi răspânditul text de la Sf. Ioan
Gură de Aur, privitor la caracterul „înfricoşător“ al preoţiei, şi, de aceea, nu a
încetat niciodată să repete că, în timp ce episcopul este dator să slujească şi să
fie la dispoziţia credincioşilor, aceştia din urmă au datoria să asculte de episcop:
„Vorbesc în prezenţa lui Dumnezeu; nu caut alt lucru decât mântuirea voastră.
De câte ori nu am deplâns păcatele fraţilor noştri? Sufăr pentru ei. Sufletul
meu este chinuit, iar uneori eu îi şi mustru. Si iau ca martori pe toţi cei care îşi
amintesc predicile mele. De câte ori nu au fost certaţifraţii mei păcătoşi, chiar
certaţi violent?” Augustin îşi exprimă gândurile cu o vigoare neobişnuită.
Astfel, în timp ce se scuza înaintea proconsulului Apringius, pentru faptul de a
fi inoportun în ochii unora, el declară că este inspirat de dorinţa cinstită de a
ajuta Biserica încredinţată lui şi spre folosul căreia este chemat să lucreze cât
poate de bine. în acest sens doreşte să slujească, nu să comande. într-o predică
ţinută la Cartagina în anul 412, cu ocazia instalării sale ca episcop, el declară că
principala sa problemă este dubla responsabilitate: „Noi suntem conducătorii,
dar şi servitorii Noi poruncim, însă în măsura în care ştim că este folositor
ceea ce spunem “ Când a fost hirotonit episcop, s-a adresat oamenilor cu
următoarele cuvinte: „Ajutaţi-ne prin rugăciunile şi ascultarea voastră, pentru
ca să aflăm bucuria, însă nu de dragul de a vă porunci, ci pentru a putea să vă
facem vouă bine. “
Formula augustiniană, care exprimă atât de bine conceptul evanghelic
despre autoritate, a rămas regula de aur în Apus. Este ştiut faptul că cei care
conduc ocupă posturile lor în scopul de a trata interesele celor subordonaţi lor,
totuşi ei nu caută pe nici o cale să-şi exercite autoritatea lor în propriul lor
avantaj, ci în acela al oamenilor pe care îi slujesc. Oricare persoană
împuternicită cu autoritate şi care nu caută altceva decât satisfacerea propriului
său interes trebuie considerată că se hrăneşte pe sine şi nu turma sa.
Folosind, în general termenii servos Dei şi servire Deo, Augustin nu se
referă deloc la un fel de serviciu social în sensul modern, dar nici la o simplă
diakonia. Din contră, aceşti doi termeni trebuie înţeleşi într-un sens ascetic cu
referire la persoana care duce o viaţă spre slujirea lui Dumnezeu. Aceşti
termeni au fost folosiţi în acest sens chiar de câtre papa Grigorie cel Mare.
Sf. Ioan Gură de Aur a dezaprobat orice concept static al preoţiei. Oricare
ar fi funcţia deţinută de un cleric, el nu este pur şi simplu un „săvârşitor“ al
slujbelor liturgice. Declinul liturgic apare atunci când comunitatea este invadată
de ritualism şi formalism, dar în primul rând atunci când slujitorul este dominat
de către acestea. Comentând sfatul dat de Apostolul Pavel lui Timotei, Sf. Ioan
Gură de Aur spune:
„Aceşti proestoi trebuie să urmeze cele spuse de Iisus:<Păstorul cel Bun
trebuie să-şi dea viaţa pentru oile sale>. Prin urmare <a conduce bine>
trebuie să fie înţeles tocmai în această perspectivă . Dar, nu au nevoie cei care
pretind să aibă un post uşor, să fie învăţaţi şi instruiţi asupra responsabilităţii
lor? Fiindcă Sf. Pavel recomandă chiar lui Timotei: Ia aminte la tine însuţi şi
la învăţătura ta; stăruie în ele, căci, făcând aceasta, te vei mântui - şi pe tine şi
pe cei ce te ascultă.“(I Tim.4, 16). Un asemenea slujitor trebuie să audă
numeroase critici; unul vorbeşte despre el ironic, altul are cuvinte amare
referitor la memoria lui şi la modul de compunere a predicii Prin urmare, are
nevoie de o mare putere pentru a indura toate aceste lucruri. învăţătura are un
mare impact pentru edificarea Bisericii şi este de mare importanţă că preoţii
învaţă, căci fără această învăţătură a preotului, multe lucruri ar fi ameninţate
să dispară în Biserică.
Printre atâtea alte virtuţi, precum blândeţe, smerenie, purtare
ireproşabilă, slujitorul trebuie să fie, de asemenea, şi învăţător Şi să nu-mi spui
că Sfanţul Pavel se referă aici doar la exemplul său viu. Ce cuvânt trebuie sa
aibă preotul? Nu unul superficial, nu un limbaj bombastic, ci un cuvânt plin de
duh, plin de înţelepciune şi inteligenţă. Nu trebuie să vorbească într-un stil
artificial, într-un mod sofisticat, ci cu idei adânci şi cu experienţă“.
}n legătură cu folosirea de către Sf. Ap. Pavel a titlului de presbyter; Sf.
Ioan Gură de Aur admite că în acest caz particular el nu se referă la funcţia
preoţească, ci la bătrâni, la presbyteroi însă nu în rang, ci în vârstă, fiindcă cei
tineri sunt mult mai supuşi păcatului decât cei în vârstă,
Centrul Teologiei practice
Misiunea lui Hristos este exercitată de către întreaga Biserică şi de către
cler. Preotul nu este un super-creştin, aşezat deasupra celorlalţi credincioşi. El
este un creştin botezat, singura diferenţă faţă de ceilalţi creştini fiind aceea că
lui i s-a încredinţat o slujire specială şi o harismă a Sfântului Duh. Ştim din
epistolele pauline şi din istoria bisericească faptul că a existat o varietate de
slujiri adaptate la necesităţile locului şi ale timpului.
Hristos a fost cel dintâi diacon. A asociat la această funcţie a slujirii,
întregul trup al Bisericii şi preoţii cărora le-a acordat funcţii speciale. Această
slujire continuă a Domnului înviat are loc prin puterea Sfântului Duh. Fiecare
membru al Bisericii primeşte darurile Sfântului Duh, daruri care îi orientează
viaţa spre slujirea dăruitoare de sine către Dumnezeu şi lume. Misiunea
poporului lui Dumnezeu - a laos-ului - este realizată în mod esenţial în
mişcarea către Dumnezeu, prin cult, şi mişcarea către lume, prin mărturia şi
prezenţa creştinilor. în cultul ei, Biserica stă înaintea lui
Dumnezeu ca un pars pro toto a întregii lumi, aducând mulţumire şi fiind
întărită în credinţă prin viaţa liturgică. Laos-ul laicii se bucură de o preoţie
generală, „regală“, manifestată prin construirea activă a comunităţii de cult.
Există în prezent o nemulţumire şi o stânjeneală cu privire la modelele de
muncă pastorală, moştenite din trecut. Unele modele clasice tind să-1 izoleze pe
cel botezat de lume, iar pe cleric, de parohie. Este necesar ca să existe în cadrul
societăţii pluraliste şi industriale de azi o mai mare diversitate de modele de
activitate pastorală. Iar responsabilitatea o împărtăşesc în mod comun atât
clericii, cât şi laicii. Nu avem nevoie de o definiţie simplă, într-o singură
propoziţie, a activităţii pastorale. Asemenea definiţii nu oferă de obicei nici un
ajutor pentru complexitatea disciplinei. Dar, ceea ce avem nevoie este o
reînnoire şi un proces integral de a pregăti preoţi - păstori buni, acceptaţi, atât
de Dumnezeu, cât şi de comunitate.
Formarea pastorală. De mai mult de un deceniu, auzim despre o „criză“
în viaţa Bisericii creştine. O „criză“ a modului în care trebuie să ţinem legătura
cu tineretul, o „criză“ de intenţie în instaurarea dreptăţii sociale, o „criză“ de
vocaţie, o „criză“ a câmpului de misiune, ca să nu mai spunem de „criza“
credinţei şi a exprimării acesteia. Noi criticăm societatea care evoluează prea
repede, noi criticăm lipsa unei iubiri părinteşti şi a disciplinei, noi criticăm
nereuşita din trecut de a obţine pacea, respectul fată de om, securitatea şi
ordinea, noi criticăm o atitudine religioasă conservativă. însă, în spatele acestor
„crize“ se ascund altele, la care spiritualitatea ortodoxă poate da un răspuns.
Toate acestea conduc la două întrebări fundamentale: cum poate susţine cineva
în această lume a suferinţei, că Dumnezeu este iubire? Şi că, dacă Biserica
există în principal pentru a mântui sufletele, atunci ce înseamnă, de fapt, această
mântuire a sufletelor?
Secole de-a rândul, Biserica a afirmat cu tărie (mă refer la toate Bisericile), că
aceste întrebări sunt probleme ale „credinţei“ şi, deci, că nu pot avea răspuns
logic. Atunci nu este de mirare că Biserica a fost acuzată că promite ceva
ceresc, întorcând spatele satisfacerii necesităţilor fundamentale şi urgente ale
omului. Crizele prezente ar fi putut fi evitate dacă s-ar fi încercat o definiţie şi
expunere mai atentă a „credinţei“, mai pe înţelesul comun al oamenilor şi mai
puţin mistică.
Model clasic de abordare care e destul de inclusiv, este de a demonstra că
Dumnezeu este iubire din cauză că L-a trimis pe Fiul Său, Iisus Hristos, în lume
pentru a mântui pe cei păcătoşi. Această abordare inversează ordinea proprie de
a trata subiectul. Evanghelistul a putut scrie aceste rânduri numai pe temeiul
întâlnirii sale personale cu Mântuitorul Hristos. Pentru cel care nu L-a putut
cunoaşte pe Iisus Hristos, cel care nu I-a putut cunoaşte blândeţea,
sensibilitatea, iubirea Sa pentru pace, necruţarea ipocriziei, fidelitatea sa
statornică şi toate celelalte, deci pentru această persoană, afirmaţiile de mai sus
sunt fără sens şi banale. Pentru mine, chiar citirea Evangheliilor este lipsită de
sens dacă ele nu evocă oameni reali, în a căror viaţă este reflectat Iisus Hristos.
Atunci inima mea se deschide acţiunii harului, asemenea inimii lui Pavel după
martiriul lui Ştefan. Oamenii care sunt convinşi, asemenea celor din epoca post-
testamentară, că învăţătura şi calea lui Iisus sunt cele mai bune, nu au nevoie să
fie teologi, probabil că astfel de oameni ar defini credinţa nu ca o „părere“, ci
ca pe o „convingere“. într-adevăr, un cor de voci declară de la amvonuri
necesitatea creştinilor de a simţi nu doar zilele de duminică, ci fiecare zi din
săptămână, şi de a încerca în orice mod să-L urmeze pe Hristos; totuşi,
motivaţia este adesea prea şubredă. Aici intervine rolul suferinţei. Psalmistul îşi
exprimă credinţa ferventă în Dumnezeu, pe o cale poetică, cântând eliberarea sa
de păcat şi tristeţe. Numai atunci când realizăm ce înseamnă să primeşti o mână
de ajutor în momente de restrişte, putem înţelege ce ar însemna această
experienţă pentru altul. Doar atunci putem fi cu adevărat motivaţi de asemenea
fapte înalte, rămânând totuşi smeriţi. Astfel, David a putut cânta bucuria şi
recunoştinţa sa înaintea lui Dumnezeu, datorită experienţei sale personale:

„Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea meu;

Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu;
Dumnezeul meu, ajutorul meu, voi nădăjdui spre Dânsul;
Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi sprijinitorul meu.
Lăudând, voi chema pe Domnul şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi “
(Ps. 17,1 -4).
S.O.S. - Save our souls („salvează sufletele noastre“] este semnalul
internaţional de cerere de ajutor din ziua de azi. Este ca şi cum doar prin
asemenea strigăte s-ar realiza întreaga dimensiune a problemei „salvării
sufletului“; adică oportunitatea de a creşte ca persoană, de a termina o acţiune
în societate, de a ajuta pe alţii. Sfatul sfinţilor, al asceţilor, al părinţilor din
pustiu „de a trăi fiecare zi ca şi când ar fi ultima“ are drept scop tocmai
aşezarea lucrurilor din această perspectivă. Este o problemă de intuiţie şi nu de
definiţie teologică. Intuiţia este aceea care pune forţele latente ale dragostei în
mişcare, nu nesfârşitele conferinţe despre sensul abstract al dragostei. Repet, în
cele mai multe campanii de reînnoire religioasă, valorile au fost inversate:
dragostea este considerată ca precedând credinţa, şi nu invers. „Gustaţi şi
vedeţi că bun e Domnul“. Mărturisirea lui Petru despre Iisus, ca fiind identic cu
Mesia, a venit doar după luni de zile de viaţă alături de Iisus, tămăduitorul şi
Fiul cel iubit al Tatălui, aşa cum El S-a revelat după nopţi de rugăciune
continuă, la care au asistat de departe Apostolii. Această stare nu este diferită
nici astăzi.
Motivaţia pentru misiune este orientată atât către Dumnezeu, cât şi către
om. Către Dumnezeu, pentru că ea caută să salveze creaţia cea mult iubită de
Tatăl, de la pervertire şi distrugere. Către om, fiindcă hrănirea, îmbrăcarea,
vizitarea celor închişi ar putea fi singura cale de a salva sufletele disperate de la
actul final al dispariţiei. Un apel logic poate fi făcut la experienţa şi intuiţia
noastră personală, cu privire la bucuriile şi agoniile creaţiei, la ispitele
disperării. Pe de altă parte, formula „din cauză că Iisus a spus aşa“ se pare că
nu are greutate. Totuşi, toate acestea au rămas premiza fundamentală pentru o
propovăduire atât de îngustă şi lipsită de imaginaţie, în care metoda lui Iisus
este trecută cu vederea, iar modul de abordare a cuvântului Evangheliştilor este
cel legalist. Nu mai este de mirare acuzaţia că Biserica tratează pe credincioşii
săi ca pe nişte copii mici şi iresponsabili, şi nu ca pe adulţi cu judecată.
Implicare socio-politică
Din cele de mai sus pot fi sesizate atitudini mai eficiente pentru pregătirea
pastorală, iar cele greşite pot fi evitate. S-au auzit deja voci spunând că
hrănirea, îmbrăcarea şi vizitarea celor închişi nu ar trebui să ia locul ajutorului
acordat de către stat, ci că Biserica ar avea menirea să arate cum ar trebui să fie
acestea îndeplinite, nu în ceea ce priveşte organizarea, ci, desigur, în ceea ce
priveşte spiritul pe care ar trebui să-1 însoţească. Societatea prosperă, are
nevoie întotdeauna să i se reamintească faptul că bucuria şi creativitatea,
talentul individual şi potenţialul naţional nu trebuie să fie concepute ca
provenind sau conducând la bogăţia materială, ci că ele sunt superioare acestei
bogăţii. Aici se ciocnesc din nou cele două vechi puteri - Dumnezeu şi
Mamona, iar Biserica nu poate să spere să diminueze această confruntare, de
vreme ce există o opoziţie masivă din partea unor interese. Singurul mod este
acela de a convinge pe magnaţii industriei (industria de arme, în special) să
convertească industriile mai profitabile în folosul fericirii omeneşti. Cu toate că
prioritatea majoră se dă stimulării acţiunii caritative şi îndrumării individuale,
educaţia pastorală trebuie să ducă la implicarea în aşa-zisele mişcări socio-
politice. Este cunoscut că acestea, oricare ar fi intenţia lor, sunt totdeauna
predispuse la manevrări şi exagerări, ceea ce uneori creează nedreptăţi noi.
Biserica locală poată să devină ea însăşi victima involuntară a unor asemenea
interese sectare, ca să nu mai vorbim de riscul de a se alinia unor organisme
care sunt, din punct de vedere politic, ostile acestor mişcări. Desigur, nu aceasta
este calea de a practica mântuirea tuturor. De aceea, Biserica trebuie să reziste
presiunii de a fi socotită similară unor altor grupuri seculare: Biserica este un
corp - Trupul lui Hristos
- în sens sacramental, în sens mistic şi eclesiologic, dar acest corp nu trebuie
înţeles în sens de corporaţie seculară sau de partid politic. Teologia
(eclesiologia) are datoria de a clarifica această problemă în rândul
credincioşilor. însă influenţa pe care o deţine asupra lumii din afară trebuie să
fie exercitată nu prin propagatori, ci prin exemple. Creştinismul se ridică aici
contra oricărei forme de ideologie lumească.
învăţăturile lui Iisus Hristos au o aplicare foarte concretă; iar acesta trebuie
să fie scopul principal al mişcării misionare şi evanghelice. Când Biserica aude
strigătul de revoltă: „toată lumea este un teatru“, atunci trebuie să fie în stare să
răspundă: „toată lumea este o şcoală“, o anticameră în casa marelui împărat, o
anticameră în care talentele sunt exercitate în plinătatea lor, ca anticipare a
lumii care va să vină, şi nicidecum îngropate în lupte sociale, adesea trecătoare
şi neputincioase. Parabola talanţilor ar fi putut să fie scrisă şi pentru timpul şi
epoca noastră, şi, de fapt, ea constituie, împreună cu parabola datornicului, un
aspect specific al învăţăturii lui Iisus, învăţătură de care lumea are atâta nevoie
astăzi.
Concluzii
Domnul Iisus a făgăduit Apostolului Petru că puterile iadului nu vor birui
Biserica, de aceea nu trebuie să ne pierdem încrederea în faţa profeţiilor
dezastrului. Totuşi, este nevoie de o oarecare reflecţie şi clarificare, mai ales în
ce priveşte prerogativele tradiţionale ale Bisericii şi mai ales acolo unde
misiunile Bisericii, în toate instituţiile şi organizaţiile acestora, au devenit
obiectul unor schimbări revoluţionare, în asemenea caz, este de cea mai mare
importanţă ca Biserica să insiste asupra purităţii motivelor de a acţiona atât în
interiorul ei, cât şi în afară. în acest scop, Biserica trebuie să obţină un oarecare
grad de independenţă, atât faţă de Stat, cât şi faţă de facţiunile care sunt contra
Statului. Evenimente recente arată deja că acolo unde acest lucru nu este
posibil, mesajul Evangheliei este obstrucţionat restrâns. Deşi doreşte să
recomande reforme educaţionale. Biserica n-ar trebui, totuşi, să cadă în capcana
flatării şcolilor publice sau să rivalizeze cu ele, înfiinţând şcoli paralele
bisericeşti, ci ar fi mai bine să creeze asociaţii, platforme de dezbateri şi „
universităţi populare", unde marile lecţii reţinute din istorie, ştiinţă, literatură,
filosofie şi artă să poată fi analizate şi promovate, fără ca prin aceasta,
instituţiile de educaţie existente să fie respinse. Mai presus de orice. Biserica
este chemată să promoveze educaţia familiei şi terapia morală, căci familia este
celula de bază a societăţii. Chiar indivizii cei mai independenţi sunt influenţaţi
şi marcaţi de familiile lor. Tocmai în acest domeniu, interesele Statului şi ale
Bisericii coincid, putând deveni, astfel, parteneri valizi.
În final, nu este prea mult să sperăm că dacă vom încerca să îndreptăm
relaţiile distorsionate ale oamenilor cu Dumnezeu sau cu membrii familiilor lor,
atunci Tatăl Cel mult-milostiv ne va întări şi va ajuta El însuşi la îndreptarea
lucrurilor. Atunci oamenii vor gravita instinctiv spre forme de slujire care
exprimă cel mai bine minunea acestei relaţii; iar „crizele“ liturgice, împreună
cu ..crizele" de vocaţie vor fi lucruri ce aparţin trecutului.
3.MISIUNE ŞI DIALOG ECUMENIC