Cruciadele.

Cauze, desfăşurare, urmări

De la sfârșitul secolului al XI-lea și până la sfârșitul secolului al XIII-lea a avut loc mari expediții
armate cu scopul de a elibera Locurile Sfinte de sub stăpânirea necredincioşilor, a pune în
evidenţă forţa Bisericii romane, capabilă în secolul al XI-lea să se reformeze şi să conducă o
mişcare de expansiune care antrenează cavalerii şi capetele încoronate din întreg
Occidentul. Percepția asupra cruciadelor a oscilat dintr-o extremă în alta, ele au răspuns
nevoii oamenilor epocii de a găsi căi de purificare spirituală și de răscumpărare a păcatelor,
papalitatea fiind garantul acestor recompense.
La originea ideii de cruciadă stau mai mulţi factori, printre care tradiţia pelerinajului la
Ierusalim, centrul lumii spirituale a creştinilor. Greutăţile şi primejdiile drumului transformă
călătoria la Locurile Sfinte într-o pocăinţă, care poate aduce omului medieval iertarea de
păcate. Pe de altă parte, cuceririle islamice însufleţite de spiritul jihadului, războiul sfânt
musulman, contribuie la formularea ideii legitimităţii războiului împotriva necredincioşilor.
Iar după ce în 1055 Bizanţul pierde Bagdadul, în favoarea turcilor selgiucizi, în 1070 aceştia
iau şi Ierusalimul. Astfel, vine decizia papei Urban al II-lea, la Clermont (1095), de a-şi arăta
puterea şi de a cere pornirea în cruciadă. La ideea de cruciadă au aderat orășenii, care
întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare, țărănimea foarte
săracă ce spera astfel să scape de munca de şerb, dar şi principii şi cavalerii.
Încă de la prima cruciadă personalitățile care s-au alăturat au fost:Godefroy de Bouillon, ales
mai târziu comandant suprem al armatei, fratele regelui Filip I. Ulterior, pe parcursul
cruciadelor vor participa și capete încoronate:regele francez Ludovic al VII-lea și regele
german Conrad al III-lea, în cruciada a II-a, Richard Inimă de Leu al Angliei și Filip al II-lea
August al Franţei-și împăratul german al Sfântului Imperiu Roman, Frederic I Barbarossa.
La sfârșitul cruciadelor, rând pe rând statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În
1268 a fost recucerită Antiohia, iar în anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistență al
cruciaților. Dincolo de achiziţiile teritoriale de moment, cruciada a avut consecinţe mai ales
pe plan economic şi cultural, Occidentul formând o legătură cu Orientul de la care
împrumută masiv, prin intermediul arabilor, în ştiinţă, artă şi literatură. Modul de viaţă al
nobililor se transformă în urma contactului cu luxul Orientului, comerţul se dezvoltă prin
deschiderea de noi drumuri. Cruciada s-a transformat într-un instrument la dispoziţia
papalităţii, care a folosit-o în lupta împotriva adversarilor politici.
Dintre numeroasele evenımente remarcabile ale Evului Mediu cruciada rămâne până astăzi
una dintre cele mai mari și complexe fenomene ale istoriei universale. Mişcarea cuciadei a
implicat multe țări, a pătruns aproape in fiecare zonă a vieții – în Biserică, în gândirea ei
religioasă, în politică economie sau societate. De asemenea, cruciada a generat o literatură
proprie ce a făcut ca amintirea ei să rămană vie până în zilele noastre și să se fixeze în
mentalitatea occidentală ca o acțiune purtată în numele unui ideal comun împotriva unui
duşman comun.