CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

CAPITOLUL 1
NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

1.1. Definiţia, domeniile şi importanţa chimiei

Chimia este o ştiinţă a naturii care cercetează acele fenomene în cursul

cărora are loc o modificare a naturii substanţelor, adică fenomenele care produc
o transformare a unei anumite substanţe în alte substanţe. Această definiţie,
mai veche a chimiei, astăzi nu mai este corectă deoarece nu delimitează
domeniul chimiei şi nici al fizicii. Mai corect s-ar putea defini chimia ca ştiinţa
care se ocupă de studiul compoziţiei,structurii, proprietăţilor şi transformările
substanţelor prin regruparea atomilor şi modificarea legăturilor. Acest studiu
nu este posibil fără ajutorul fizicii şi ca atare nu se poate trasa a frontieră netă
între chimie şi fizică. Metodele de lucru folosite în chimie sunt în cea mai mare
parte folosite în fizică. Dezvoltarea chimiei în zilele noastre se bazează mai
ales pe introducerea tot mai extinsă a metodelor de cercetare ale fizicii
moderne.

REŢINE !

Chimia studiază

compoziţia proprietăţile structura

substanţelor substanţelor substanţelor

Ramurile chimiei

Ramura Obiectul de studiu

1 2
Chimie generală Bazele chimiei, care sunt comune tuturor ramurile
chimiei; legături chimice, proprietăţi generale ale
substanţelor, reacţiile chimice ale acestora.
1 2
Chimie anorganică Elementele chimice şi compuşii acestora (cu excepţia
compuşilor carbonului care intră în studiul chimiei
organice) împreună cu proprietăţile şi reacţiile chimice
la care participă aceştia.
Chimie organică Compuşii carbonului (cu excepţia oxizilor carbonului,
acidului carbonic şi carbonaţilor, carburilor şi altor
câtorva compuşi simpli ai carbonului) cu proprietăţile
şi reacţiile lor.

9
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

Chimie fizică Aspectele fizice ale reacţiilor chimice şi legile care le

guvernează, influenţele pe care le au fenomenele fizice
asupra reacţiilor chimice.
Subramuri:
· termodinamică chimică: schimbul de energie în
reacţiile chimice;
· cinetică chimică:viteza şi mecanismul reacţiilor
chimice;
· electrochimie: schimbul reciproc de energie chimică
şi electrică.
Chimie tehnologică Aplicarea cunoştinţelor şi tehnicilor de lucru în
şi tehnologia procedeele utilizate în tehnică şi echipamentele
proceselor chimice necesare pentru aceasta.
Chimia analitică Identificarea calitativă şi determinarea cantitativă a
componentelor unei substanţe sau a unui amestec de
substanţe precum şi explicarea structurii substanţei.
Chimia preparativă Obţinerea substanţelor.
Biochimie Reacţiile chimice din organismele vii.
Geochimie Compoziţia chimică şi reacţiile chimice (modificările)
ale scoarţei pământului.
Chimia mediului Influenţele substanţelor chimice asupra mediului,
analiza şi metodele de îndepărtare a acestora.

Importanţa chimiei
Prezenţa chimiei este simţită din ce în ce mai mult în toate ramurile
economice: 60% din produsele chimice fabricate sunt destinate altor sectoare
de activitate.
Aportul chimiei în industrie, constă în:
· asigurarea de materii prime şi materiale pentru industria de prelucrare;
· folosirea de noi procedee chimice pentru obţinerea de produse utile şi
pentru îmbunătăţirea tehnologiilor de fabricaţie.

Astfel, chimia este importantă în:

· metalurgie unde s-au adus îmbunătăţiri în tehnologia de fabricaţie prin
aceea că obţinerea oţelurilor din fontă şi cocs, a fost în multe locuri
înlocuită cu procedee de reducere a minereurilor de fier, cu hidrogen. S-au
îmbunătăţit procedeele de separare a metalelor rare necesare oţelurilor
speciale;
· petrochimie: exploatare şi prelucrare modernă a produselor petroliere;
· agricultură: datorită chimiei, sporul înregistrat în ultimele decenii se
datorează în proporţie de 60% îngrăşămintelor chimice şi 40% mecanizării
şi altor mijloace agrotehnice;
· zootehnie: îmbunătăţirea compoziţiei furajelor, sinteza de stimulatori de
creştere;

10
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

· industria textilă: a crescut ponderea utilizării fibrelor sintetice cu grad

ridicat de elasticitate şi rezistenţă mecanică în raport cu fibrele naturale.
Proporţia pe plan mondial de utilizare a fibrelor sintetice este de circa 60%;
· industria constructoare de maşini: utilizarea materialelor plastice, a
polimerilor armaţi cu fibre de sticlă, carbon, azbest pentru producerea de
piese şi subansamble de maşini;
· produse farmaceutice;
· cauciucuri sintetice;
· coloranţi;
· materiale de construcţie etc.
Rezultă deci că prezenţa chimiei se face simţită în aproape toate
sectoarele de activitate, fiind greu de denumit un domeniu care să nu fie
tributar chimiei.

În paralel cu aceste mari avantaje ale chimiei, industria chimică are şi

dezavantaje: generează o serie de reziduuri, care constituie o sursă de poluare a
mediului. Pentru aceasta se impune epurarea apelor reziduale înainte de a fi
deversate, a gazelor şi compuşilor volatili eliminaţi în atmosferă, utilizarea
raţională a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi depozitarea corectă a
reziduurilor toxice care pot infesta solul. Alături de aceste măsuri se impune
înlocuirea treptată a tehnologiilor poluante, beneficiind de cuceririle ştiinţifice
ale matematicii, fizicii, tehnicii, biologiei şi folosind ca model şi ceea ce a creat
marele „laborator al naturii”.

1.2. Scurt istoric al chimiei

Primele descoperiri chimice mai importante ale omului primitiv au fost

fie întâmplătoare, de exemplu focul, fie izvorâte din activităţi meşteşugăreşti
empirice (cum sunt olăritul sau obţinerea de metale din minereuri). Din câte se
ştie, primul popor care s-a înălţat la o gândire speculativă despre natură a fost
poporul grec. Cea mai veche şcoală filozofică grecească, aceea a filozofilor
naturalişti, din secolul al V-lea î.e.n., şi-a concentrat atenţia asupra cunoaşterii
lumii materiale. Din scrierile filozofilor naturalişti nu ne-au rămas decât
fragmente, citate de autori posteriori. Puţinul ce este cunoscut despre gândirea
acestor filozofi, dovedeşte o intuiţie profundă despre structura materiei şi legile
naturii.
Unul dintre conceptele cele mai importante introduse de filozofii
naturalişti este acela de element (în limba greacă stoicheia).
Filozoful Parmenide admitea că există două elemente, focul şi
pământul, primul reprezentând agentul creator activ iar al doilea pe cel pasiv.
Această concepţie este poate o formă rudimentară a dualităţii moderne energie-
materie.
Empedocle (490-430 î.e.n) admitea existenţa a patru elemente: apa,
aerul, pământul, focul, care după părerea sa nu se pot transforma una în alta.
Cele patru elemente reprezintă fără îndoială cele patru stări de agregare:
lichidă, gazoasă, solidă şi plasma. Fireşte desemnarea pământului, apei, aerului

11
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

şi focului drept elemente este naivă şi simplistă. Noţiune de element s-a păstrat
de-a lungul secolelor în amintirea oamenilor. Adevăratele elemente nu puteau
fi descoperite decât pe cale experimentală, ceea ce s-a întâmplat mult mai
târziu.
Filozofii Leucip (circa 450 î.e.n.) şi elevul său Democrit (circa 460-370
î.e.n.) au mers mai departe. După Democrit toate „lucrurile” sunt compuse din
atomi. Chiar focul, aerul, apa şi pământul sunt „lucruri compuse”,
conglomerate de mai mulţi atomi. Atomii există în număr infinit şi sunt
neschimbători. Atomii sunt antrenaţi în „vârtejuri” prin care iau naştere toate
„lucrurile compuse”. Prin cuvântul vârtej filozofii atomişti greci sugerau poate
existenţa unor forţe chimice care unesc atomii între ei. Democrit formulează
clar legea conservării materiei în termenii: „nimic nu se naşte din ceea ce nu
este, nici nu piere în nefiinţă”. Filozofii atomişti consideră că „toate
transformările din natură au loc prin necesitate”. Termenul necesitate
(ananghi), întâlnit şi la alţi filozofi naturalişti, trebuie înţeles probabil în sensul
că fenomenele naturale nu sunt întâmplătoare ci decurg după legi imuabile.
Filozofii naturalişti greci nu au depăşit niciodată stadiul unor enunţuri
generale, de felul celor de mai sus. Nefiind fundamentate prin experienţă,
doctrinele lor (de multe ori contradictorii) nu au influenţat decât prea puţin
dezvoltarea de mai târziu a ştiinţei.
Egiptenii utilizau litarga, sărurile de amoniu, aveau cunoştinţe despre
acidul lactic şi dizolvarea metalelor în acizi. Încă pe timpul faraonului Sesostris
(circa 1800 î.Hr.) existau ateliere de tăbăcit pielea şi se producea berea. Cea
mai edificatoare probă a gradului avansat de folosire a substanţelor chimice în
Egipt constituia arta îmbălsămării morţilor. Nu întâmplător zeii funerari – Toth
şi Anubis – erau şi zeii „artei sacre”.
Scrierile despre chimie („artă sacră”) se păstrau în templul din oraşul
Alexandria, unde a fost creată prima bibliotecă din lume, numită „Templul
zeiţei Serapis”, care în secolul al IV-lea d.Hr. a fost arsă.
Chimia a luat naştere, se crede, în secolul al 2-lea e.n. în Alexandria, un
oraş de cultură greacă în Egipt. Chimia, cel puţin la început, îşi are originea în
unele practici şi superstiţii populare. Cuvântul chimie apare prima oară, în mod
cert într-un decret al împăratului Diocletian din anul 296 e.n. Prin acest decret
se ordona arderea cărţilor egiptenilor despre chemeia, sau arta „facerii” aurului
sau argintului. Din surse ulterioare se ştie că materia primă a acestei pretinse
fabricaţii de metale nobile erau metalele comune, în special plumbul.
Etimologia cuvântului chimie nu este cunoscută cu certitudine. Tradiţia
chimică greacă, s-a răspândit în Europa apuseană medievală prin intermediul
arabilor, care au transformat termenul chimie în alchimie, prin adăugarea
articolului al.
Alchimia nu a fost niciodată o ştiinţă, în sensul actual al cuvântului,
fiindcă nu era preocupată de cunoaşterea naturii. În afară de „transmutaţia”
metalelor în aur, alchimiştii credeau şi în existenţa unui medicament universal,
piatra filozofală sau elixirul tinereţii, capabil să vindece toate maladiile
omului. După cum se vede, alchimia specula sentimentele primare şi naive ale
omului, în special dorinţa de îmbogăţire rapidă sau recăpătarea sănătăţii

12
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

pierdute, prin mijloace miraculoase. Nu este surprinzător că alchimia a fost

adesea un pretext pentru înşelătorie.
Pe de altă parte alchimia a avut şi părţi bune. În primul rând alchimiştii
se foloseau de o metodă de lucru care s-a dovedit mai târziu extrem de
fructuoasă, experienţa. Laboratoarele alchimiştilor au fost primele locaşuri din
lume anume destinate cercetării. Alchimiştii au obţinut, mai mult sau mai puţin
pure, câteva substanţe importante, ca acidul azotic, alcoolul şi câteva săruri.
Distilarea, descoperită probabil de sumerieni, a fost mult practicată de
alchimişti. Aparatele de distilare, numite de alchimiştii greci ambix ne-au
parvenit sub denumirea arabizată de alambic. Făcând bilanţul, aportul alchimiei
la cultura omenirii a fost foarte mic, dacă ţinem seama de lunga perioadă de
1500 ani cât s-a perpetuat tradiţia alchimistă. Alchimia constituie un exemplu
grăitor pentru inutilitatea unei cercetări pur empirice, fără bază teoretică,
urmărind numai beneficii materiale imediate.
Arabii au creat importante centre de cultură, dintre care cele mai
importante erau: Cordoba, Bagdadul şi Cairo.
Chimia a pătruns în Europa pe două căi: prin nordul Africii în Spania
(în epoca maurilor, pe la 711) şi prin răsăritul Europei (prin Bizanţ).
Două progrese marchează începuturile chimiei ca ştiinţă: descoperirea
oxigenului (1774) de către J.Priestley şi elucidarea sensului adevărat al teoriei
arderii (flogiston) de către A.L.Lavoisier.
Treptat chimia se constituie ca ştiinţă autonomă bazată pe legi, având
drept obiectiv explicarea materiei. La începutul secolului al XIX-lea, o dată cu
elaborarea de către John Dalton a teoriei atomice, începe era atomică.
Descoperirea legilor pe care este bazată combinarea elementelor i-a permis lui
Dalton să elaboreze aspectul cantitativ al atomisticii şi să utilizeze concepţiile
despre atomi pentru explicarea unor serii de fenomene chimice.
Prin contribuţiile unui mare număr de chimişti ca: A. Avogadro (1776-
1856), J. Berzelius (1779-1848), S. Cannizzaro (1826-1910), M. Berthelot
(1827-1907), A. Butlerov (1828-1886), D. Mendeleev (1834-1907), Van't Hoff
(1852-1911) şi mulţi alţii, chimia modernă s-a dezvoltat considerabil,
remarcându-se prin metode proprii de cercetare şi descoperiri epocale.

În ţara noastră, chimia are o veche tradiţie. Documentele istorice

menţionează printre ocupaţiile primilor locuitori ai acestor meleaguri:
prelucrarea aurului, argintului, fierului, obţinerea ceramicii, a unor coloranţi
ş.a. Mult mai târziu, se semnalează preocupări pentru învăţarea unor noţiuni de
chimie (Dimitrie Cantemir 1673-1723) şi numai la începutul secolului al XIX-
lea se pun bazele şcolii de chimie la Universitatea din Iaşi de către Petru Poni
(1841-1925) şi Universitatea din Bucureşti de Constantin Istrate (1850-1919).
În aceeaşi perioadă, Nicolae Teclu (1839-1916) se face cunoscut prin
cercetări în probleme de combustie, construind aparate de laborator, din care
unele se utilizează şi astăzi (becul Teclu), iar Petru Poni şi Constantin Istrate
prin cercetări în domeniul compoziţiei apelor minerale, al ţiţeiului şi al
coloranţilor. Acestora le-a urmat, G.G. Longinescu (1869-1939) cu cercetări în
chimia analitică şi fizică, P. Bogdan (1873-1944) în chimia fizică şi

13
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

electrochimie, Lazăr Edeleanu (1861-1944) în chimia hidrocarburilor,

Gheorghe Spacu (1833-1955) în chimia anorganică, analitică şi iniţiator al
cercetării în chimia combinaţiilor complexe, C.D. Neniţescu (1902-1977) în
chimia organică, Radu Cernătescu (1894-1958) şi Raluca Ripan (1894-1975)
în chimia anorganică şi analitică, Coriolan Drăgulescu (1907-1977) în chimia
anorganică ş.a.

Periodizarea istoriei chimiei

Epoca Perioada Secolele

Primitivă …-IV î.Hr.
Chimeotică Antică IV-I î.Hr.
Geneza chimiei Alexandrină I-IV
Alchimică Arabă VIII-XII
Europeană XI-XV
Constituirea ca Iatrochimică - XVI-XVII
ştiinţă autonomă Flogistică - XVII-XVIII
Formarea bazelor Atomică - XIX
teoretice
Diferenţierea în Modernă - XX-XXI
ramuri

1.3. Clasificarea substanţelor

Elementul chimic reprezintă o specie de atomi cu aceeaşi sarcină

nucleară, deci acelaşi număr atomic Z.
◘ Toţi atomii elementului carbon au un număr de 6 sarcini nucleare.
Toţi atomii elementului bariu au un număr de 56 sarcini nucleare.
Compusul chimic este alcătuit din grupe de mai mulţi atomi, care sunt
uniţi prin legături chimice.
Din punct de vedere al unei abordări macroscopice, compusul chimic
este reprezentat de substanţa, în care se leagă unul de altul atomii unuia sau
mai multor elemente şi între ale căror mase există un raport precis
(stoechiometric). Atomii pot fi de aceeaşi specie (compus monoelementar)
sau de specii diferite (compus polielementar).
◘ Compus monoelementar: oxigenul O2, fosforul alb P4, azotul N2.
Compus polielementar: hidrogenul sulfurat H2S, etanolul C2H5-OH.
Substanţa este un ansamblu de particule (atomi, cationi, anioni,
molecule), care stabilesc interacţiuni între ele. O substanţă are proprietăţi
tipice, care nu pot fi atribuite unităţilor structurale submicroscopice din care ea
este alcătuită (de exemplu densitatea, duritatea, starea de agregare, temperatura
de topire) şi care nu sunt aditive faţă de proprietăţile particulelor.

14
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

Clasificarea substanţelor

S ubstanţe

Organice
Anorganice

Hidrocarburi Derivaţii Simple Compuse

hidrocarburilor

Saturate Derivaţi: oxigenaţi, Metale Oxizi

Nesaturate halogenaţi, derivaţii Nemetale Acizi
Aromatice acizilor carboxilici Semimetale Baze
etc. Săruri
Metalele sunt substanţe (monoelementare), care au proprietăţi
caracteristice: conductibilitate termică, conductibilitate electrică şi luciu
metalic şi care, de regulă, se pot prelucra prin laminare, presare, forjare şi
întindere.

Aliajele sunt substanţe polielementare metalice (soluţii solide) în

componenţa cărora intră diverse metale; metalele formează aliaje şi cu unele
nemetale.
◘ Fontă, bronz, amalgame.

Clasificarea metalelor
Principiul de clasificare Clasificare
Densitate Metale uşoare Metale grele
(ρ < 5 g/cm3) (ρ > 5 g/cm3)
3
◘ Sodiu (ρ=0,97 g/cm ) ◘Fier (ρ=7,86 g/cm3)
Temperatura de topire Metale cu puncte de Metale cu puncte de
topire scăzute topire ridicate
(p.t. < 1000°C) (p.t.> 1000°C)
◘ Zinc (p.t. = 232ºC) ◘ Cupru (p.t.=1083ºC)
Stabilitatea chimică Metale nobile Metale uzuale
(nu reacţionează cu (reacţionează cu soluţiile
soluţiile acide cu degajare acide cu degajare de
de hidrogen) hidrogen)
◘ Argint, aur ◘Sodiu, fier
Aplicaţii tehnice Metale feroase Metale neferoase
(metale negre) (şi metale colorate)
◘ Fierul şi aliajele lui ◘ Cuprul şi aliajele lui,
staniul

15
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

Nemetalele sunt substanţe (substanţe monoelementare), care nu

prezintă proprietăţile caracteristice metalelor. Ele nu prezintă conductibilitate
termică şi electrică.
◘ Clor, oxigen, sulf, fosfor, hidrogen.

Semimetalele ( substanţe monoelementare), care din punct de vedere al

proprietăţilor se situează între metale şi nemetale; conductibilitatea electrică
este mai mică decât la metale şi creşte o dată cu creşterea temperaturii.
◘ Bor, siliciu, germaniu, seleniu, arsen.

Oxidul este un compus chimic polielementar, în componenţa căruia

intră oxigenul şi un alt element.
Oxidul cu proprietăţi bazice: oxid metalic, care cu apa formează un
hidroxid (o bază).
◘ Oxidul de calciu: CaO+H2O→Ca(OH)2
Oxidul cu proprietăţi acide:oxid nemetalic care formează cu apa un
acid.
◘ Dioxidul de carbon: CO2+H2O  H2CO3
Oxid cu proprietăţi amfotere (bazice şi acide):oxid, care reacţionează
cu un acid ca o bază şi cu o bază ca un acid.
◘ Oxid de aluminiu: Al2O3+3H2SO4→Al2(SO4)3+3H2O
Al2O3+2NaOH → 2Na[Al(OH)4]

Acid

Definiţia după Arrhenius: compus chimic, care formează în soluţii

apoase ioni de hidrogen cu sarcină pozitivă şi ioni radical acid cu sarcină
negativă, care se mişcă liber.
◘ HNO3 →H+ + NO3-
soluţie de acid azotic
Definiţia după Brönsted: substanţă (molecula sau ioni), care în
interacţiunea cu o bază (adesea o moleculă de apă) cedează ioni de hidrogen
(protoni) (donor de protoni).
◘ HNO3 + H2O  NO3- + H3O+
NH4+ + H2O  NH3 + H3O+
Acid bază
Definiţia după Lewis: substanţă, care dispune de un deficit de electroni,
pe care îl poate completa cu o pereche de electroni liberi ai unei baze (acceptor
de perechi de electroni).
◘ H+, BF3.

Bază

Definiţia după Arrhenius:compus chimic, care în soluţie apoasă sau în

topitură formează ioni cu sarcina pozitivă şi ioni hidroxil cu sarcină negativă,
care se mişcă liber.

16
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

◘ NaOH → Na+ + HO-

hidroxid de sodiu

Definiţia după Brönsted: substanţă (molecula sau ioni), care în

interacţiunea cu un acid (adesea o moleculă de apă) acceptă ioni de hidrogen
(proton) (acceptor de protoni)
◘ NH3 + H2O  NH4+ + HO-
CH3COO- + H2O  CH3COOH + HO-
Bază acid

Definiţia după Lewis: substanţă, care dispune de cel puţin o pereche de

electroni liberi, care poate completa deficitul de electroni al unui acid (donor
de perechi de electroni).
◘ |NH3

Sare
Compus chimic cu structură cristalină, alcătuit din ioni metalici sau ioni
de amoniu cu sarcină pozitivă (cationi) şi din ioni radical acid cu sarcină
negativă (anioni).
Sărurile, în stare de agregare solidă, se prezintă ca reţele ionice iar în
soluţie apoasă sau în topitură formează ioni care se mişcă liber.
◘ Na+NO3- - azotat de sodiu

Numele hidroxizilor şi al sărurilor sunt formate în general din:

- numele cationului (metal sau amoniu);

- valenţa (numărul de oxidare) cationului metalic, indicată în cifre
romane, trecută în paranteze;
- numele hidroxidului sau numele anionului.

◘ Hidroxizi

Fe(OH)3 hidroxid de fier (III) (hidroxid feric)

Fe(OH)2 hidroxid de fier (II)(hidroxid feros)

◘ Săruri
CuSO4 sulfat de cupru (II) (sulfat cupric) .

1.4. Legile fundamentale ale chimiei

Legea este o relaţie generală între obiecte şi fenomene şi exprimă o

generalizare a observaţiilor experimentale.

1.4.1. Legile combinării chimice

Legile ponderale (de masă)

17
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

Legea Definiţia Autorul Aplicaţiile de calcul

descoperirii
1 2 3 4
Conservării masei Suma maselor substanţelor care M.V.Lomonosov  i  p  const.
m  m
intră într-un proces chimic(mi), este (1748)
Ei
riguros egală cu suma maselor
substanţelor care rezultă din acel
L.A.Lavoisier
(1775)
m   c
i 2
 const
proces.1 m react .   m prod .  m
E  m  c 2
1 2 3 4
proporţiilor Indiferent pe ce cale se obţine o L.J. Proust H2O- raportul de masă
constante combinaţie chimică, (1799) H:O=2:16=1:8
(proporţiilor componentele ce o alcătuiesc, se
definite sau a unesc întotdeauna în proporţii de
constanţei masă constante.2
compoziţiei)
proporţiilor Dacă două elemente se combină J.Dalton Exemplu oxizii azotului:
multiple pentru a forma mai multe (1804) N2O, NO, N2O3, NO2, N2O5.
combinaţii ale unuia din Rapoartele de masă sunt:
elemente, care se uneşte cu N:O = 28:16; 14:16; 28:48;
14:32; 28:80 sau 1:1; 1:2;
aceeaşi cantitate din al doilea
1:3; 1:4, 1:5.
element, se găsesc între ele în
raporturi simple de numere mici
şi întregi.
Proporţiilor K.F. Wentzel m A echiv.g A

echivalente J.B.Richter mB echiv.g B
(1791) A,B- elemente

1
Astfel enunţată, legea nu are o valabilitate absolută, deoarece masa în mişcare m v variază faţă
de masa în repaus m0, conform relaţiei lui Einstein. În unele reacţii chimice, în conformitate cu
relaţia E=mc2 (teoria relativităţii restrânse), degajarea de căldură este implicit însoţită de o
pierdere de masă. Din aceste motive, expresia legii conservării masei enunţată , este valabilă
doar la reacţiile chimice obişnuite. În reacţiile nucleare are loc o scădere importantă a masei.
Deci, legea conservării masei universal valabilă este:Suma maselor şi energiilor reactanţilor şi
produşilor de reacţie, într-un sistem închis, este constantă,sau suma maselor reactanţilor este
egală cu a produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de relaţia lui Einstein.
2
Exemplu: apa se poate obţine pe mai multe căi:
H2 +1/2 O2→H2O
NaOH+HCl→NaCl+H2O
C2H2+5/2O2→2CO2+H2O
Dar în toate cazurile H:O=2:16=1:8, adică în molecula de apă întotdeauna 1 g de hidrogen se
va combina cu 8 g oxigen
Abateri de la legea proporţiilor constante:
Unele substanţe naturale nu corespund legii, de exemplu FeS naturală, conţine ceva mai mult
sulf decât arată formula. De asemenea s-au obţinut numeroşi compuşi intermetalici (Cu 3Zn2,
Cu3Al, Al3Mg4, NiAl3 etc.) care au formulele ce nu corespund legii. Acestea se numesc
nestoechiometrice (bertholide).

18
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

Acţiunii maselor Raportul dintre pro-dusul C. Guldberg Pentru reacţia:

concentraţiilor produşilor de P.Waage aA+bB=cC+dD
reacţie şi produsul concen- (1867)
K
C  c   D d
traţiilor reactanţilor este o  A a   B  b
constantă (care se numeşte
constantă de echilibru „K” la o
temperatură dată).

Legile volumice (de volum)

Legea Definiţia Autorul Aplicaţiile de calcul

Legea volumelor La presiune şi temperatură
constante constantă, între volumele a două
(combinării în gaze care se combină, ca şi între
volume a gazelor) fiecare dintre volumele gazelor care
se combină şi volumul combinaţiei
gazoase rezultate, există un raport
simplu de numere întregi şi mici.4
Legea lui Avogadro Două volume egale de gaze,
identice sau diferite, în aceleaşi
condiţii de temperatură şi presiune,
conţin acelaşi număr de molecule
sau moli.5
descoperirii
Gay Lussac 1 volum de H2+1 volum de
(1808) Cl2 = 2 volume de HCl;
gazele reactante se află în
raport de 1:1, iar HCl cu
fiecare gar care intră în
reacţie – în raport de 2:1.
Amedeo NA(numărul lui Avogadro) =
Avogadro 6,023∙1023 particule /mol
(1811) Vm= 22,4 l/mol6

1.4.2. Legile gazelor

Ecuaţiile de stare ale gazului ideal

Parametrii de stare Ecuaţia de stare Procesul

Legea variabili constanţi
Boyle-Mariotte P,V T PV=const Izoterm
Gay-Lussac V,T P Vt=V0 ∙(1+α*T) Izobar
Charles P,T V Pt=V0∙(1+β*T) Izocor
3
Echivalentul gram (val) reprezintă cantitatea în grame dintr-o substanţă (elemente sau
combinaţie) care se poate uni sau poate înlocui 1 g de hidrogen sau 8 g de oxigen.
4
În general, dacă produsele rezultate din reacţie sunt tot gazoase, reacţia are loc cu contracţie
de volum. Din studiul reacţiilor în stare gazoasă s-a stabilit:
Dacă gazele reac-tante participă în număr de volumRaportul volu-melor gazelor reactante
Exemplu de reacţieAtunci:Raportul volumelor intrate şi ieşiteIar contracţia de volum
este:Egal1:1H2+Cl2→2HCl1:10Neegal
2:12 H2+O2→2H2O3:21/33:13H2+N2→2NH32:11/2
5
Cu ajutorul acestei legi s-a dovedit: biatomicitatea moleculelor unor gaze (H2, Cl2, O2, N2, F2);
monoatomicitatea gazelor nobile (He, Ne, Ar, Kr, Xe, Rn); monoatomicitatea moleculelor
metalelor în stare de vapori.
6
Volumul molar (Vm) reprezintă volumul ocupat, în condiţii normale, de către un mol din orice
gaz şi are valoare medie 22,4 l. Volumul molar al unor gaze în condiţii normale, în l, este: H 2
-22,428l; O2 – 22,394l; N2 – 22,404 l; CO – 22,405 l; CH4 – 22,360 l; NH3 – 22,077 l.

19
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

Klapeyron-Mendeleev P,V,T - PV=νRT -

*
α, β – coeficienţi de dilatare liniară

Constanta generală a gazelor în diferite unităţi:

R
8,31451 J/K∙mol
8,20578∙10-2 l∙atm/K∙mol
8,31451∙10-2 l∙bar/K∙mol
8,31451 Pa∙m3/K∙mol
62,364 l∙torr/K∙mol
1,98722 cal/K∙mol

Diferite unităţi de măsură pentru presiune

1 Pa = 1N∙m2
1 bar = 105 Pa = 100 kPa
1 atm = 101,325 KPa
1 atm = 760 torr
1 mmHg =133,3 Pa
1 atm =760 mmcol.Hg

Scări de temperatură
· Celsius (°C)
· Kelvin (K) K= °C +273
· Fahrenheit (°F) °F =9/5 °C + 32

1.5. Concepte ale teoriei atomo-molecualre

1.5.1. Atom. Masă atomică. Număr atomic.

Atomul reprezintă cea mai mică particulă dintr-o substanţă, indivizibilă
prin procedee chimice, dar divizibilă prin procedee fizice.
Masa atomică relativă (Ar) este numărul care arată de câte ori masa
unui atom este mai mare decât a 12-a parte din izotopul 126 C .
◘ Ar(H) =1 Ar(P)= 31 Ar(S)=32
Masa atomică absolută (A) se exprimă în kg/atom şi rezultă din
Ar(u/atom) ∙ 1,66 ∙10-27 (kg/u).
Număr atomic (Z)(număr de ordine sau sarcină nucleară) reprezintă
numărul protonilor din nucleu = numărul electronilor din învelişul electronic.
◘ Z(N)=7 Z(O) = 8 Z(Na) = 11

1.5.2. Moleculă. Masă moleculară relativă. Masă moleculară

absolută.

20
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

Molecula – cea mai mică particulă dintr-o substanţă, care poate exista
în stare liberă şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale substanţelor
respective.
Pot fi:
- monoelementare:
- monoatomice: Ne, Ar, Kr, Xe, He, Rn
- biatomice: H2, O2, N2, Cl2
- poliatomice: O3, P4, S8
- polielementare: H2SO4, Ca(OH)2
Masa moleculară relativă (Mr) – mărimea care arată de câte ori masa
moleculei este mai mare decât unitatea atomică de masă (u.a.m.) 7. Nu are
dimensiuni. La efectuarea calculelor care nu necesită o precizie înaltă valoarea
fracţionată a masei atomice relative se rotunjeşte.
◘ Exemplu masa moleculară relativă pentru Al2(SO4)3:
Mr= 2∙27 + 3∙(32 + 4∙16) =324
Masa moleculară absolută se exprimă în kg/moleculă şi se obţine
înmulţind masa moleculară relativă cu 1,66∙10-27 kg.
În practică se utilizează masa molară (moleculară) relativă.

Masa reală a atomilor celor mai uzuale elemente chimice

Denumirea elementului Masa reală a atomului Denumirea elementului Masa reală a atomului
(g) (g)
Hidrogen 0,1660 ∙10-23 Clor 5,8110∙10-23
Oxigen 2,6564∙10-23 Sulf 5,3129∙10-23
Carbon 1,9923∙10-23 Aluminiu 4,4828∙10-23
Azot 2,3244∙10-23 Magneziu 3,9847∙10-23
Sodiu 3,8186∙10-23 Fosfor 5,142∙10-23

Masele atomice relative rotunjite ale elementelor chimice

Z Denumirea Masa atomi- Z Denumirea Masa atomi-

elementului că relativă elementului că relativă
rotunjită rotunjită
13 Aluminiu 27 1 Hidrogen 1
51 Antimoniu (stibiu) 122 53 Iod 127
47 Argint 108 36 Kripton 84
18 Argon 40 3 Litiu 7
79 Aur 197 12 Magneziu 24
7 Azot 14 25 Mangan 55
56 Bariu 137 80 Mercur 201
83 Bismut 209 28 Nichel 59
5 Bor 11 8 Oxigen 16
35 Brom 80 78 Platină 195
12
7
Unitatea atomică de masă este a 12-a parte din masa 6 C
u.a.m.= (1/12)∙19,92∙10-22kg= 1,66∙10-27kg

21
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

48 Cadmiu 112 82 Plumb 207

20 Calciu 40 84 Poloniu 210
6 Carbon 12 19 Potasiu 39
55 Cesiu 133 37 Rubidiu 85
17 Clor 35,5 14 Siliciu 28
27 Cobalt 59 11 Sodiu 23
24 Crom 52 50 Staniu 119
29 Cupru 64 16 Sulf 32
26 Fier 56 22 Titan 48
9 Fluor 19 92 Uraniu 238
15 Fosfor 31 74 Wolfram 184
32 Germaniu 73 54 Xenon 131
2 Heliu 4 30 Zinc 65

1.5.3. Substanţă. Mol. Masă molară. Volum molar.

Substanţă – porţiunea de materie omogenă, de compoziţie bine

determinată şi constantă.
◘ Exemplu: sare de bucătărie, acid sulfuric, neon etc.

Masă molară (M) – masa unui mol de substanţă în stare de atomi sau de
molecule, este egală numeric cu masa atomică, respectiv cu masa moleculară şi
se exprimă în g/mol.
◘ Exemplu: M(NH4SCN) =72,12 g/mol.

Mol – cantitatea de substanţă care conţine 6,023∙1023 particule (atomi,

molecule, ioni).
◘ Exemplu: 1 mol de Al2O3 = 102 g; 1 mol CuSO4=160 g.

Volumul molar (Vm) – volumul ocupat de un mol din orice gaz, la 0°C şi
1 atm, are valoarea medie 22,4 l/m3.
◘ Exemplu: Vm(H2)= Vm(O2) = 22,4 l/mol.

1.5.4. Teoria atomo-moleculară

Concepţia structurii atomice a materiei a fost formulată pentru prima

dată de filozoful grec Leucip şi continuată de discipolul său Democrit,
generalizând doctrinele filozofice.
Această ipoteză a fost reluată în anul 1808 de către chimistul englez
John Dalton. În anul 1833 chimistul italian A. Avogadro completează teoria
atomo-moleculară. Cel care a fost considerat drept „reformatorul” ei este
chimistul italian Stanislao Cannizzaro, care demonstrează, în anul 1858,
teoretic şi experimental importanţa unei teorii atomo-moleculare complete.

22
 CURS DE CHIMIE NOŢIUNI DE BAZĂ ALE CHIMIEI

În anul 1860, la Congresul Internaţional din Karlsruhe, Germania, au

fost expuse tezele de bază ale teoriei atomo-moleculare:
· Substanţele sunt alcătuite, din molecule. Molecula este particula cea
mai mică ce intră în componenţa substanţei, posedând proprietăţi
chimice.
· Moleculele sunt formate din atomi, care se combină unii cu alţii în
anumite raporturi.
· Atomii şi moleculele se află în continuă mişcare; între atomi şi
molecule acţionează forţe de atracţie şi de respingere.
· Moleculele substanţelor simple se compun din acelaşi fel de atomi
(O2, O3, N2), moleculele substanţelor compuse – din atomi diferiţi (HCl,
NaOH, CuSO4).
· În decursul reacţiilor chimice componenţa moleculelor se modifică cu
schimbarea ordinii atomilor, ceea ce duce la formarea substanţei noi.
· Proprietăţile moleculelor depind nu numai de componenţa lor, dar şi
de modalitatea în care se leagă atomii.

23