CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

Capitolul 3

SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

3.1 Structura sistemului periodic

Încercări de clasificare a elementelor chimice:

· A. Lavoisier; J. Berzelius – elementele au fost împărţite în metale şi nemetale

(sfârşitul sec. al XIX-lea);
· J. Döbereiner (1829) – clasificarea în triade (familii de elemente);
· B. de Chancourtois (1828) – aranjare elicoidală;
· J. Newlands (1864) – regula octavelor (la fiecare al optulea element
proprietăţile sunt asemănătoare)
Clasificarea cea mai ingenioasă a elementelor a fost propusă de
Mendeleev10 în anii 1869-1871. Pe vremea acestei mari descoperiri, noţiunea
de număr atomic nu era cunoscută. La baza clasificării lui Mendeleev a stat
masa atomică a elementelor. Considerând şirul elementelor în ordinea
crescătoare a maselor atomice, se constată că din loc în loc apar elemente cu
proprietăţi chimice asemănătoare. În consecinţă se poate scrie şirul
elementelor pe mai multe rânduri, aşa încât elementele cu proprietăţi
asemănătoare să se potrivească unele sub altele. Se obţine astfel un tabel numit
sistemul periodic al elementelor. În tabel apar neregularităţi numai în trei locuri
şi anume: plasând în coloanele verticale elementele cu proprietăţi
asemănătoare, apar în tabel trei perechi de elemente, Co-Ni, Ar-K şi Te-I, în
ordinea inversă a maselor lor atomice crescătoare (dar în ordinea corectă a
numerelor atomice). Aceste neregularităţi sunt fără însemnătate, fiindcă nu
masa atomică şi numărul atomic determină locul unui element în sistemul
periodic, multe elemente fiind amestecuri de izotopi cu mase atomice diferite.
Pe vremea lui Mendeleev erau cunoscute numai 63 elemente. O grupă
întreagă de elemente, aceea a gazelor rare, nu fusese încă descoperită. De
asemenea nu se cunoşteau elementele radioactive. Dar chiar printre elementele
mai comune multe nu fuseseră izolate, aşa că în tabelul lui Mendeleev multe
pătrăţele erau încă neocupate. Cu atât mai de admirat este intuiţia clasificării
periodice a lui Mendeleev. Acesta a prevăzut existenţa mai multor elemente,
printre care omologii superiori ai: borului11 (scandiul), aluminiului (galiul) şi
manganului (techneţiul şi reniul), care au fost descoperite mai târziu.

10
Numirile acestea arbitrare au origine istorică. În locul acestui nume, unii autori utilizează pe
acela de „elemente principale” sau „elemente reprezentative”. Elementele tranziţionale sunt
uneori numite „elemente tranziţionale d”, spre deosebire de lantanide sau actinide care sunt
numite „elemente tranziţionale f”.
11
În forma iniţială a tabelului periodic, borul şi aluminiul erau plasaţi în subgrupe diferite,
astfel încât elementul cu numărul de ordine 21 apărea ca un omolog al borului.

57
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

Aşezarea elementelor pe grupe (verticale) şi perioade (orizontale) este

şi în prezent cel mai bun sistem de clasificare al elementelor chimice conform
proprietăţilor lor. Acest sistem se bazează pe structura învelişului de electroni
al atomilor.
Există mai multe forme tabelare pentru a reprezenta sistemul periodic al
elementelor, fiecare din ele cu anumite avantaje şi dezavantaje. Forma adoptată
aici (tabelul 6) este întrucâtva diferită de cea iniţială a lui Mendeleev, de
asemenea puţin schimbată:
· grupa gazelor nobile, numită de obicei grupa 0 (pornind de la părerea
că aceste elemente nu formează combinaţii chimice şi deci au valenţa 0) este
notată aici VIIIA (pentru a se ţine seama de structura învelişului electronic al
acestor elemente şi de faptul că unele dintre aceste elemente formează
combinaţii cu fluorul şi cu oxigenul);
· cele trei familii de elemente tranziţionale, Fe, Co, Ni, Ru, Rh, Pd şi
Os, Ir, Pt, cuprinse înainte într-o singură grupă (grupa VIII) sunt încadrate aici
în trei subgrupe, notate cu VIIIB, IXB, XB12.
Această variantă a sistemului periodic al elementelor (forma lungă) a
fost propusă de Werner şi prezintă avantajul de a reflecta cauza internă a
periodicităţii.

Utilizarea formei lungi a sistemului periodic a fost propusă în anul 1985

de către IUPAC, ulterior fiind adoptată definitiv. Majoritatea savanţilor susţin
şi solicită utilizarea acestui tabel în cercetare, precum şi în procesul de
învăţământ.

Tabelul 6.Sistemul periodic al elementelor (forma lungă)

IA IIA IIIB IVB VB VIB VIIB VIIIB IXB XB IB IIB III IVA VA VIA VIIA VIIIA
(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7) (8) (9) (10) (11) (12) A (14) (15) (16) (17) (18)
(13)
H He
Li Be B C N O F Ne
Na Mg Al Si P S Cl Ar
K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr
Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te I Xe
Cs Ba La* Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At Rn
Fr Ra Ac** Unq13 Unp14 Unh15 Uns16 Uno17 Une18

*
Lantanide
La Ce Pr Nd Pm Sm Eu Gd Tb Dy Ho Er Tm Yb
**
Actinide
Ac Th Pa U Np Pu Am Cm Bk Cf Es Fm Md No

12
Iese astfel în relief că fiecare din perioadele 4, 5 şi 6 conţine câte zece elemente tranziţionale.
13
Elementul cu Z=104 se numeşte dubniu, dar a fost denumit o vreme kurceativiu.
14
Elementul 105 poartă numele joliotiu (de la frederic Joliot-Curie).
15
Elementul cu Z=106 este rutherfordiu (de la Ernest Rutherford).
16
Elemntul cu Z=107 este bohriul (de la Niels Bohr).
17
Elementul 108 – hahniul (de la Otto Hahn).
18
Elementul 109 – meitneriu ( pentru Lise Meitner, colaboratoarea lui Hahn).

58
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

Numărul de ordine al fiecărui element este numărul care marchează

succesiunea elementelor în sistemul periodic. În acest caz este valabilă relaţia:

Numărul de ordine= numărul de sarcini nucleare = numărul protonilor din

nucleu = numărul de electroni din învelişul electronic

Perioada este şirul orizontal din sistemul periodic. Există 7 perioade

care se notează cu cifre arabe. Elementele ai căror atomi au acelaşi număr de
straturi electronice ocupate sunt ordonate în aceeaşi perioadă:

Numărul de straturi electronice ocupate = numărul stratului electronic

exterior = numărul perioadei.

Grupa – coloana verticală care cuprinde elementele cu aceeaşi

configuraţie electronică pe ultimul strat. Forma lungă a sistemului periodic
cuprinde 18 grupe ( 8 principale şi 10 secundare).
Elementele unei grupe principale conţin în atomii lor acelaşi număr de
electroni pe ultimul strat. Numărul grupei corespunde, în cazul grupelor
principale ale sistemului periodic, sumei electronilor s şi p de pe stratul exterior
(ultimul strat) al atomului:

Numărul electronilor de pe ultimul strat = numărul grupei principale

În perioade, numărul electronilor de pe ultimul strat al atomilor

elementelor din grupele principale se schimbă continuu, o dată cu numărul de
sarcini nucleare.

Poziţia fiecărui element în sistemul periodic se bazează pe structura

atomului său.

Legătura dintre ◘ Sulf

Structura atomului Poziţia elementului în Structura Poziţia elementului
sistemul periodic atomului în sistemul periodic
Numărul protonilor= 16 protoni numărul de ordine
numărul electronilor = Numărul de ordine 16 electroni 16
Numărul straturilor 3 straturi
electronice ocupate = electronice
numărul ultimului strat Numărul perioadei ocupate
electronic= al 3-lea strat Perioada a 3-a
electronic
Numărul electronilor Numărul grupei 6 electroni Grupa a VI-a
de pe ultimul strat = principale pe ultimul principală
strat

În perioade, numărul electronilor de pe ultimul strat al atomilor

elementelor din grupele principale de schimbă continuu, o dată cu numărul de

59
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

sarcini nucleare. La trecerea dintr-o perioadă în următoarea, numărul

electronilor se modifică brusc.
La atomii elementelor din grupele secundare se completează treptat un
subnivel d (cu maxim 10 electroni), la atomii lantanidelor şi actinidelor un
subnivel f (cu maxim 14 electroni).

3.2. Proprietăţi periodice ale elementelor

Legea periodicităţii (Mendeleev, 1869): proprietăţile fizice şi chimice

ale elementelor sunt funcţii periodice ale maselor lor atomice. În baza
lucrărilor fizicianului englez Moseley şi a fizicianului danez N. Bohr, privind
structura atomului, legea periodicităţii a obţinut o nouă formulare, modernă:
proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor sunt funcţii periodice ale
sarcinilor nucleelor atomice ale elementelor.
Proprietăţile aperiodice (nepriodice) sunt proprietăţile determinate de
nucleu, care variază liniar.
◘ Exemplu: număr izotopic, masă atomică, spectru raze X.
Proprietăţile periodice sunt proprietăţile determinate de configuraţia
electronică periferică a atomilor.
◘ Exemplu: volum atomic, raze atomice, energie de ionizare, valenţă,
caracter metalic, caracter nemetalic etc.

3.2.1. Proprietăţi fizice periodice ale elementelor

3.2.1.1. Raza covalentă (atomică) a atomului

Considerăm o moleculă A2 (pentru că la ea avem legătură covalentă).
Se poate determina exact distanţa dintre cele două nuclee. Dacă cele două
nuclee sunt identice, prin convenţie se consideră că jumătate din distanţa dintre
cele două nuclee va fi raza covalentă. Raza covalentă ne arată până la ce
distanţă se poate apropia un atom de o moleculă vecină. Cel mai bine se
defineşte raza covalentă la moleculele formate din atomi identici. Pentru că tot
din atomi identici, dar fără să formeze molecule, sunt alcătuite şi metalele,
jumătate din distanţa dintre două nuclee vecine reprezintă raza atomică.
S-a constatat că distanţa dintre anumite nuclee de atomi este constantă.
◘ Exemplu:
· distanţa C-C din combinaţiile alifatice şi din diamant este întotdeauna
1,54 Å;
· distanţa C-Cl : 1,77 Å;
· distanţa C-H: 1,09 Å;
· distanţa Si-Si: 2,34 Å.
Astfel de distanţe sunt egale mereu, ceea ce a dus la presupunerea că
această distanţă este suma razelor celor doi atomi (razele covalente sunt
aditive).
◘ Exemplu: C-Si
- experimental: d = 1,92 Å
- calculat: d = 0,77 Å+ 1,17 Å = 1,94 Å

60
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

Rezultă o eroare neglijabilă.

Razele covalente sunt aditive, dar ele nu mai rămân unice dacă atomul
respectiv dă mai multe tipuri de legături.
◘ Exemplu:
C-C d=1,54 Å  rC = 0,77 Å
C=C d=1,35 Å  rC = 0,675 Å
C  C d= 1,20 Å  rC = 0,60 Å.

Raza covalentă în perioadă descreşte cu creşterea numărului de ordine

iar în grupă creşte cu creşterea numărului de ordine.
◘ Exemplu:
- în perioadă: B – 0,91 Å , C – 0,77 Å, N – 0,71 Å
- în grupă: F- 0,72 Å, Cl – 0,99 Å, Br – 1,14 Å, I – 1,33 Å.

Când o legătură simplă este învecinată cu o legătură dublă sau triplă, ea

se scurtează.
◘ Exemplu:
- în etan -C-H dC-H=1,094 Å
- în etenă =C-H dC-H=1,079 Å
- în etină  C  H dC-H=1,057 Å.
Raza covalentă a hidrogenului rămâne aceeaşi, 0,31 Å.

Razele covalente ale atomilor pot să se modifice datorită:

- legăturilor învecinate şi pe care le fac ei;
- coordinaţiei elementului;
- gradul de oxidare al elementului;
- polaritatea moleculei;
- respingerile dintre atomii care nu participă direct la legătură.

3.2.1.2. Razele ionice

Nu toate substanţele au caracter covalent. Sărurile în stare solidă sunt
alcătuite din ioni (un atom sau grupuri de atomi care au sarcină electrică). Prin
metoda difracţiei de raze X se determină distanţa dintre două nuclee contrare ca
sarcină.

Raza unui ion pozitiv (cation) este mai mică decât raza atomului de la
care a provenit.
◘ Exemplu: K – 2,03 Å; K+ - 1,33 Å.

Raza unui ion negativ (anion) este mai mare decât a raza atomului de la
care a provenit.
◘ Exemplu: Cl – 0,99 Å; Cl- - 1,81 Å.

Pe măsură ce a pierdut mai mulţi electroni ionul pozitiv este mai mic şi
pe măsură ce a primit mai mulţi electroni anionul devine mai mare.
◘ Exemplu: Li+ - 0,60 Å; Be2+ - 0,31 Å; B3+ - 0,20 Å;

61
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

N3- - 1,71 Å; O2- - 1,40 Å; F- -1,36 Å.

În grupă, raza ionică creşte de sus în jos.

◘ Exemplu: Li+ - 0,60 Å; K+ - 1,33 Å.

3.2.1.3. Volumul atomic

Este definit prin relaţia:

masaatomică  kg 
Vat   m 3 
densitate
şi este o funcţie periodică de numărul atomic.
Variaţia densităţii elementelor chimice cu numărul de ordine este
prezentată în figura 7.
Volumul atomic molar al unui element este definit ca raportul dintre
masa molară medie a elementului şi densitatea extrapolată la 0 K; la metalele
alcaline (grupa I principală) se înregistrează valorile cele mai mari, la
elementele din grupele secundare, se înregistrează în general, valori scăzute.

Figura 7. Variaţia densităţii elementelor cu numărul atomic

3.2.1.4. Energia de ionizare (I)

Este energia pe care trebuie să o dăm unui atom izolat şi aflat în stare
fundamentală, pentru a pierde un electron. Se mai numeşte potenţial de
ionizare. Energia de ionizare se exprimă de obicei în eV.
Variaţia energie de ionizare cu numărul atomic este prezentată în figura
8.
Cele mai mici energii de ionizare le au metalele alcaline, deoarece ele
pot pierde cel mai uşor electronul de pe ultimul strat.

62
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

De asemenea se constată ca o tendinţă generală, o creştere a energiei de

ionizare paralele cu creşterea lui Z pentru elementele din aceeaşi perioadă.
Aceasta se explică prin creşterea puterii de atracţie a electronilor de către
nucleu.

Figura 8. Variaţia energiei de ionizare cu numărul atomic

Aşa cum se poate elimina primul electron dintr-un atom, se poate

elimina şi al doilea, al treilea etc. Potenţialul de ionizare (energia de ionizare)
necesar creşte foarte mult. Se constată că unii electroni se elimină mai uşor din
atom decât alţii; numărul acestora este egal cu numărul grupei şi se numesc
electroni de valenţă.

Elementul Potenţial de ionizare la eliminarea:

Primului electron (P1) Celui de-al doilea electron (P2)
Be 9,32 18,31
Sr 5,9 10,58
Li 5,39 75,62
Rb 4,18 27,36

3.2.1.5. Afinitatea pentru electroni

Este energia pe care o eliberează un atom izolat şi în stare fundamentală

când fixează un electron în plus.

Element Afinitate pentru e- [eV] Element Afinitate pentru e- [eV]

F -3,45 Li -0,54
Cl -3,61 Be +0,6
Br -3,36 B -0,16
I -3,06 C -1,25

63
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

Hidrogen -0,747 N +0,1

Na +1,21 O +7,38
Mg +0,3 Si -1,63
Al -0,6 S -2,07

Faptul că atomul neutru poate să accepte electroni, arată că nucleul nu

are câmpul electric complet saturat şi tinde spre o saturare formând ioni
negativi prin acceptare de electroni. Stabilitatea ionului negativ astfel format
este mult mai mare decât a atomului neutru. Aşa se explică de ce ionul F - este
mai stabil decât atomul de F.

3.2.1.6. Punctele de topire şi de fierbere

Desfacerea reţelei cristaline prin topire, depinde de forţele de legătură

dintre particulele constituente. Acest forţe depind de caracteristicile
particulelor (volum, sarcină electrică, înveliş electronic, etc.).
Elementele cu volum mic şi valenţă mare formează cristale în care
forţele de legătură sunt foarte mari şi deci şi temperaturile de topire sunt mari.
◘ Exemplu: C şi Si.
Elementele cu volum atomic mare interacţionează mai slab şi
elementele respective au puncte de topire mai scăzute.
Punctele de topire variază în funcţie de numărul atomic. În grupele
principale I-IV, temperatura de topire scade cu creşterea numărului de ordine
Z. În grupele principale V-VII, temperatura de topire creşte cu creşterea lui Z.
În perioadă temperatura de topire a elementelor creşte până la grupa a
IV-a A, apoi scade.
În acelaşi mod variază şi temperatura de fierbere.
Variaţia temperaturii de fierbere cu numărul atomic este prezentată în
figura 9.

64
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

Figura 9. Variaţia temperaturii de fierbere cu numărul atomic

Variaţia temperaturii de topire cu numărul atomic este redată în figura

10.

3.2.2. Proprietăţi chimice periodice

3.2.2.1. Starea de oxidare

Se mai numeşte număr de oxidare sau treaptă de oxidare şi este o

sarcină electrică formală, pozitivă sau negativă ce se atribuie unui element în
combinaţiile sale. Astfel stările de oxidare ale elementelor din perioada a treia
sunt:

Na2O MgO Al2O3 SiO2 P2O5 SO3 Cl2O7

Starea de 1+ 2+ 3+ 4+ 5+ 6+ 7+
oxidare

65
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

Figura 10. Variaţia temperaturii de topire cu numărul atomic

Se atribuie sarcină pozitivă sau negativă în funcţie de caracterul

electropozitiv sau electronegativ a partenerului.
◘ Exemplu:
- în SO2 şi SO3, starea de oxidare a sulfului este 4+, respectiv 6+,
deoarece oxigenul este mai electronegativ decât sulful;
- în H2S şi Na2S, starea de oxidare a sulfului este 2-, deoarece sulful este
mai electronegativ decât hidrogenul şi sodiul.
Ca regulă se poate spune că în cominaţiile cu elemente mai
electronegative decât ele, stările de oxidare maxime ale elementelor
sunt pozitive şi egale cu numărul grupei principale din sistemul
periodic; în combinaţiile lor cu elemente mai electropozitive decât ele,
stările de oxidare sunt negative şi egale cu 8 minus numărul grupei
principale în care se găseşte elementul.
Valenţa elementelor într-o perioadă creşte de la stânga la dreapta de la 1
la 4 şi apoi scade din nou la 1.

LiH BeH2 BH3 NH3 H2O HF

Starea de 1+ 2+ 3+ 3- 2- 1-
oxidare
Aceasta se explică prin faptul că starea de oxidare a hidrogenului în
primele trei hidruri este 1- şi 1+ în ultimele trei hidruri.
La stabilirea numărului de oxidare se ţine seama de următoarele:
- substanţele elementare au starea de oxidare 0;
- numărul de oxidare al unui ion monoatomic dintr-o substanţă
preponderent ionică este egal cu sarcina lui electrică;
- numărul de oxidare al unui element dintr-o combinaţie preponderent
covalentă este egal cu sarcina electrică pe care ar avea-o dacă electronii de
legătură se atribuie elementului cu electronegativitate mai mare;

66
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

- atomul de fluor este cel mai electronegativ element şi are în

combinaţii numărul de oxidare 1-;
- atomul de oxigen urmează după fluor în scara electronegativităţii şi
are în cominaţii numărul de oxidare 2- (excepţie F2O, unde numărul de oxidare
este 2+ şi H2O2 unde starea de oxidare este 1-);
- hidrogenul are în hidrurile ionice numărul de oxidare 1- şi în hidrurile
covalente 1+;
- numărul de oxidare maxim pozitiv al unui element este dat de numărul
grupei din care face parte elementul;
- elementele grupei a IV-a A pot avea numărul de oxidare 4+ sau 4- în
funcţie de electronegativitatea lor.
Unele excepţii faţă de regulile enunţate ar fi următoarele:
- la gazele nobile, numărul de oxidare egal cu numărul grupei (VIII)
este semnalat numai la Xe, celelalte sunt nereactive sau au numere de oxidare
inferioare;
- la grupa VII A, nu toate elementele ating numărul maxim de oxidare
(F are numai 1- şi bromul maxim 5+);
- la grupa a VI-a A, oxigenul are numărul de oxidare 2+ faţă de fluor, 1-
în apa oxigenată şi 2- în ceilalţi compuşi;
- la grupa IB, elementele au şi numere de oxidare mai mari decât
numărul grupei (Cu are şi 2+, Au are şi 3+);
- în general se constată că pentru acelaşi element numerele de oxidare
pozitive pot lua mai multe valori, iar numărul de oxidare negativ numai o
valoare;
- cu cât un element are numărul de oxidare mai mare, cu atât are un
caracter electronegativ şi oxidant mai pronunţat.
Starea de oxidare (numărul de oxidare) înlocuieşte noţiunea mai veche
de valenţă, fiind mai precis definită.
Valenţa unui element este capacitatea sa de combinare cu alt element
(H, O sau F) care are valenţă cunoscută. Definiţia dată pentru noţiunea de
valenţă este imprecisă şi nu ţine seama de tipul şi numărul legăturilor pe care le
formează atomul cu alţi atomi.

3.2.2.2. Electronegativitatea şi electropozitivitatea

După cum se ştie, fiecare perioadă a sistemului periodic se termină cu
un gaz nobil. Aceste elemente se caracterizează printr-o mare inerţie chimică,
explicată printr-o structură electronică stabilă. După gazele nobile urmează
metalele alcaline din grupa IA (1) care se caracterizează prin uşurinţa de a ceda
electronul s, transformându-se într-un ion pozitiv. Gazele nobile sunt precedate
de halogenii din grupa a VII-a A (17) care se caracterizează prin tendinţa de a
accepta un electron, transformându-se într-un ion negativ.
Elementele care prezintă o tendinţă accentuată de a primi electroni se
numesc electronegative iar cele care pierd electroni periferici cu uşurinţă,
electropozitive.
Caracterul electronegativ creşte de la stânga la dreapta în perioadă iar
caracterul electropozitiv, invers.

67
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

În grupe, se constată o scădere a caracterului electronegativ de sus în

jos. Aceasta înseamnă că cele mai electronegative elemente se găsesc în partea
dreaptă sus a sistemului periodic, iar cele mai electropozitive elemente în
partea stângă jos.
În grupele din mijlocul sistemului periodic se găsesc elemente care nu
au un caracter electropozitiv sau electronegativ pronunţat, ele sunt practic
electroneutre.
Cunoscându-se energia de ionizare I şi afinitatea pentru electroni A, se
pot da valori comparative ale electronegativităţii.
Pentru aceasta, considerăm că se apropie doi atomi A şi B care vor
putea forma, sau nu, între ei legături chimice.
Este posibil să se formeze perechea A+B-. Energia necesară formării
acestei perechi este dată de suma dintre energia de ionizare a atomului A (I A) şi
afinitatea pentru electroni a atomului B (AB): IA+AB.
Dacă se formează perechea B+A-, energia necesară este dată de: IB+AA.
Dacă energia formării perechii A+B- este aceeaşi cu energia formării
perechii B+A- ,
I A  AB  I B  AA , şi atomii sunt la fel de electronegativi.
Dacă atomul A este mai electronegativ decât B, între cele două energii
necesare formării celor două combinaţii, există relaţia:
I A  AB  I B  AA sau I A  AA  I B  AB .
Aceasta înseamnă că smulgerea electronului de la atomul A şi alipirea
lui la B se poate realiza mai greu decât procesul invers se trecere de la B la A.
Una din metodele de exprimare a electronegativităţii, pentru a înlesni
caracterizarea comparativă a comportării atomilor, este electronegativitatea
relativă după Pauling. Aceasta se raportează la atomul de litiu ca referinţă:
I  AA
A  A .
I Li  ALi
Altă metodă de a calcula electronegativitatea diferitelor elemente, este
cea propusă de Mulliken, care porneşte de la premiza că electronegativitatea
IA
este proporţională cu , în eV.
2

3.2.2.3. Caracterul acido-bazic

Există un paralelism între electronegativitate şi caracterul acid sau bazic
al elementelor. Elementele electropozitive (sau cu electronegativitate redusă)
formează oxizi cu caracter bazic iar elementele electronegative (sau cu
electronegativitate mare) formează oxizi cu caracter acid.
Caracterul acid creşte în grupă de jos în sus iar în perioadă de la stânga
la dreapta. Cel mai puternic caracter acid se întâlneşte la elementele situate în
colţul din dreapta sus a sistemului periodic.
Caracterul bazic creşte în perioadă de la dreapta la stânga iar în grupă
de sus în jos. Elementele cu caracterul bazic cel mai pronunţat sunt situate în
colţul din stânga jos al sistemului periodic.
Elementele din grupele secundare nu se supun regulilor de mai sus.
Majoritatea elementelor din grupele secundare apar în mai multe stări de

68
CURS DE CHIMIE SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

oxidare. Stările de oxidare inferioare corespund unui caracter bazic iar cele
superioare corespund unui caracter acid.

3.3. Importanţa sistemului periodic

Sistemul periodic a fost confirmat de un număr mare de fapte

experimentale, fiind în strânsă corelare cu teoria electronică a atomului, care a
evidenţiat sensul profund al periodicităţii şi genialitatea lui D.I. Mendeleev.
Importanţa deosebită didactică şi ştiinţifică constă în faptul că:
· este un preţios instrument de cunoaştere, cercetare şi prevedere a
proprietăţilor,
· stă la baza studiului chimiei elementelor şi compuşilor,
· este una din cele mai cuprinzătoare realizări ale ştiinţelor naturii.
Legea periodicităţii şi sistemul periodic au stimulat gândirea ştiinţifică
în domeniul chimiei şi fizicii şi au constituit un cadru potrivit pentru
interpretarea rezultatelor experimentale din fizica atomului. Numărul de 109
elemente în sistemul periodic nu este limitat, fiind posibil ca prin tehnicile de
sinteză nucleară cunoscute să se obţină elemente cu Z>109. Deşi pe măsura
creşterii numărului de particule din nucleu scade energia de legătură, nu este
exclusă posibilitatea descoperirii unor elemente supergrele, stabile. De altfel,
oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi pe de o parte de folosirea unor metode de
calcul adecvate pentru prevederea proprietăţilor fizice şi chimice ale
elementelor supergrele nedescoperite încă, iar pe de altă parte de a găsi noi
metode de cercetare pentru stabilirea proprietăţilor izotopilor cu viaţă foarte
scurtă.

69