Gaius Julius Caesar

(13 iulie, circa 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr., 55 de ani)

Viața timpurie
Gaiu Iulius Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv
descinsă din Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiței Venus. Potrivit unei
legende, nașterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puțin probabil, deoarece în
acea epocă o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-o locuință
modestă dintr-o construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar,
deși cu descendență patricienă, deci aristocrată, nu era înstărită, după standardele nobilimii romane.
Astfel, niciun membru al familiei nu s-a făcut remarcat în societate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în
generația tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit
cu Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai
bogați locuitori ai Romei, influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a familiei
lui Cezar.

Spre sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă,
politicienii romani erau, în general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, și
Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O serie de dispute între cele două partide a dus la
un război civil, deschizând în final calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie,
Cezar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla,
cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și
inamicul declarat al lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a murit.
Cezar a devenit moștenitorul majorității proprietăților și averilor deținute de tatăl său și de Marius.

Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și și-a început programul de proscriere, Cezar, în vârstă de
20 de ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a
refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a
permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat pericolul de a-l fi
lăsat în viață pe Cezar. Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, dictatorul ar fi spus:
„El, a cărui viață o dorești atât de mult, va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror
cauză o susții alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulți precum Marius“.

În ciuda grațierii, Cezar nu a rămas în Roma și a plecat în Asia și Cilicia pentru satisfacerea serviciului
militar. Aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operațiuni militare. În 80 î.Hr., încă sub
comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediereaMiletului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă
de atâta bravură personală pentru salvarea vieților legionarilor, încât a fost decorat ulterior cu distincția
corona civica (coroana de ghindă), unul dintre cele mai înalte onoruri acordate unui militar fără rang de
comandant și purtată în public chiar și în prezența senatorilor Romei; toată lumea era obligată să se
oprească și să aplaude prezența purtătorului acestei coroane civice.
La Roma, în 78 î.Hr., după moartea lui Sulla, Cezar își face debutul politic în Forul din Roma ca avocat,
recunoscut fiind pentru calitatea de orator și pentru atitudinea neînduplecată în procesele împotriva
foștilor guvernatori deferiți justiției pentru înșelăciune și corupție. Marele orator Cicero comenta: „Există
cineva care are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Țintind către perfecțiune în retorică, Cezar a
plecat în 75 î.Hr. pentru studii de filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut dascăl pe celebrul Apollonius
Molo.

În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni. Când aceștia au cerut o
răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat.
Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceștia au acceptat și Cezar și-a trimis discipolii în diverse orașe
pentru a strânge banii de răscumpărare. În total, a fost reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a
amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost
răscumpărat și pus în libertate, Cezar a organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să
cucerească fortăreața din insula acestora. Cezar a dispus omorârea piraților prin răstignire, ca
avertisment dat tuturor piraților. Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca,
înainte de crucificare, acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul
supliciului.

După întoarcerea la Roma în 73 î.Hr., Cezar a fost ales membru al Colegiului Pontifilor. Revenirea lui
Cezar la Roma a avut loc în toiul răscoalei sclavilor conduși de fostul gladiator Spartacus. Senatul
trimisese legiuni după legiuni pentru înfrângerea revoltei, dar forțele lui Spartacus au ieșit învingătoare de
fiecare dată. În 72 î.Hr., Adunările romane l-au ales pe Cezar în funcția de tribun militar, aceasta fiind
primul său pas în viața politică. În anul 71 î.Hr., Marcus Crassus a devenit coordonatorul acțiunilor
întreprinse pentru zdrobirea răsculaților conduși de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puținii susținători
ai lui Crassus în încercarea de a restabili ordinea în stat. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru
această cauză, iar Crassus a format șase legiuni noi, recrutându-l și pe tânărul Cezar pentru a servi ca
tribun cu atribuții de avocatură. După câteva înfrângeri, forța lui Crassus l-a învins pe Spartacus în 71
î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar și Crassus s-au împrietenit, ceea ce a contribuit ulterior la
carierele amândurora. Însă triumful lui Cezar avea să se transforme curând în dezastru.

În 69 î.Hr., Cezar a rămas văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil,
mort și el. În același an o pierde și pe mătușa sa, Iulia, de care era foarte atașat. Aceste două decese l-au
lăsat pe Cezar în postura de a crește singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiția ca femeile
romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar s-a abătut de la tradiție în această
privință. În timpul funeraliilor, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătușei Iulia au fost încărcate de
conotații politice, Cezar insistând ca masca mortuară să aibă fizionomia lui Marius. Deși Cezar era foarte
apropiat de ambele femei (potrivit scrierilor lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de
oponenții săi politici ca propagandă vizând alegerea sa în postul de chestor. Succesul în demnitatea de
edil i-a fost lui Cezar de mare folos la alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare preot) în 63 î.Hr.

Odată sosit în Hispania, Caesar și-a făcut o reputație deosebită în postura de comandant militar. Între 61
î.Hr. și 60 î.Hr., a câștigat bătălii importante împotriva triburilor galiciene și lusitane. În timpul uneia dintre
victorii, oamenii săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul de luptă, ceea ce reprezenta aprecierea de
maximă importanță pentru a fi un triumf roman eligibil. Caesar se afla în fața unei dileme. Dorea să
candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. și pentru aceasta trebuia să fie prezent în Roma, dar voia
să primească totodată onorul pentru un triumf. Optimații au folosit această dilemă împotriva sa, forțându-l
să aștepte la porțile orașului, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea avea să îl coste pe
Caesar ocazia de a candida în alegerile pentru postul de consul și l-a pus în fața unei decizii fatale. În
vara anului 60 î.Hr., Caesar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcție din Republica
Romană.

Primul triumvirat
În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a își abține candidatura pentru un posibil triumf (datorat realizărilor sale în
Hispania) l-a pus în poziția de a candida pentru consul. Deși Cezar dispunea de o popularitate
copleșitoare printre membrii adunărilor cetățenești, a fost nevoit să manipuleze alianțe formidabile în
Senatul roman pentru a-și putea asigura alegerea. Având deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul
Marcus Licinius Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliție.
Pompei era deja frustrat din cauza incapacității sale de a obține reforma teritorială pentru veteranii săi din
est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.

Alianța (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr., și a
rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei și Crassus au căzut de acord să își
folosească averile și puterea pentru a ajuta candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb, Cezar avea
să influențeze agendele politice ale celor doi. Cezar și Crassus, care erau deja buni prieteni de un
deceniu încoace, și-au consolidat alianța cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar,
Iulia Cezaris. Alianța combina enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor și reputația sa, cu
averea și influența asupra plutocrației marilor comiși de care dispunea Crassus, alături de reputația
militară, averea și influența senatorială ale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câșigat cu ușurință
poziția de consul, însă Optimații au reușit alegerea fostului co-edil a lui Cezar, Marcus Calpurnius
Bibulus, în poziția de consul junior.

Războaiele galice
Gaius Iulius Cezar și-a însușit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia Cisalpină și Galia
Transalpină în 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galiei Transalpine se găsea un teritoriu vast, echivalând cu
Franța de astăzi, numit Galia Comata, unde existau confederații independente de triburi celtice, ce
mențineau diferite relații cu Roma. Dar, imediat după ce el și-a ocupat poziția, un trib celtic ce trăia pe
teritoriul Elveției contemporane, helveții, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franței de
astăzi. Mai multe alte triburi s-au alăturat mișcării helveților, ei devenind cu timpul cel mai mare și cel mai
puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se adunaseră aproape 370.000 de persoane,
din care 260.000 erau femei, copii și alte tipuri de non-combatanți. După ce au pornit la drum, fără a ține
seamă de obiecția lui Cezar, trupele aveau să se întâlnească, inevitabil. După mai multe încăierări, Cezar
a cucerit partea muntoasă cu cele șase legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În
apropiere de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveții, măcelărindu-i, indiferent de statutul de
combatant al adversarului.

Războiul civil
In anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma și să-și
demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui
Cezar să candideze pentru un consulat secund în absența sa. Cezar a crezut că va fi judecat și
marginalizat politic dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea poziția de consul sau
fără puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare și trădare. Pe 10 ianuarie 49
î.Hr. Cezar traversează Rubiconul (granița Italiei) și atacă propria patrie, republica romană, cu gândul de
a se instala dictator. Istoricii se contrazic în privința spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Acesta
ar fi spus „Alea iacta est” („Zarurile sunt aruncate”), sau „Fie ca zarurile să zboare la înălțime!” (un citat al
poetului Menander). Această controversă minoră apare ocazional în literatura modernă când un autor
atribuie citatul mai puțin popular al lui Menander lui Cezar. Optimații, inclusiv Metellus Scipio și Cato cel
Tânăr, au fugit către sud, neștiind că Cezar este însoțit doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe
Pompei până la Brundisium, sperând să restaureze alianța lor anterioară de zece ani. Pompei l-a evitat,
însă, iar Cezar a făcut un uimitor marș de 27 de zile către Spania, unde i-a înfrânt pe locotenenții lui
Pompei. Apoi s-a întors la est, pentru a-l provoca pe Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48 î.Hr. la
Dyrrhacium Cezar abia a evitat o înfrângere catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda
avantajului numeric al acestuia

Asasinatul
Faptele lui Cezar, lichidarea democrației și posibila proclamare a lui Cezar ca rege au amplificat spiritele
antidictatoriale mai ales după depunerea unei diademe pe statuia lui Cezar de pe Rostra. In tot acest
timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia și apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce
bogății considerabile înapoi la Roma, și posibilitatea reîntoarcerii la stindardelor pe care Crassus le
pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un
rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Locul de
întrunire a Senatului roman era, conform tradiției, în Curia Hostilia, a cărui reparație fusese recent
terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenți, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă
nouă, aflată în construcție. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către
Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr. Cu puține zile în urmă, un prezicător îi spusese lui
Cezar: „Ferește-te de Idele lui Marte“. În ziua întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat și înjunghiat de
moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceștia și-au justificat
acțiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambițiile monarhale pretinse de
Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius

Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar și fusese numit ca unul dintre moștenitorii săi
testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment
ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar
cincisprezece ani la data nașterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care
variau între superficiale și mortale și, ironia sortii, s-a prăbușit la picioarele unei statui a fostului său
prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări
spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite
feluri, precum : Tu quoque, Brute, fili mi! – “ Si tu ,Brutus , fiul meu !”