Capitolul 9

STANDARDIZAREA INTERNAŢIONALĂ ŞI EUROPEANĂ

Necesitatea unor documente normative elaborate la nivel

internaţional a fost resimţită chiar din primele momente ale activităţii de
standardizare. Printre primele reglementări de standardizare
internaţională se citează standardizarea ecartamentelor de cale ferată şi
filetele şuruburilor şi piuliţelor. Este uşor de imaginat dezastrul care s-ar
fi produs prin soluţionarea diferenţiată, de către fiecare stat, a unor
probleme care depăşeau prin importanţa lor nivelul naţional. Nu numai
transporturile feroviare ci şi schimburile de mărfuri ar fi fost blocate la
nivel naţional cu consecinţe negative asupra progresului economic.
Lipsa unor standarde internaţionale ar fi frânat procesul de
globalizare a pieţei, ar fi diminuat şansele încheierii contractelor
economice, ale înţelegerii dintre partenerii de afaceri etc.
Realitatea economică a impus standardizarea internaţională care,
în anumite cazuri, urma să aibă un caracter antemergător, precedând
lucrările naţionale de standardizare.
Primii care au înţeles importanţa standardizării internaţionale au
fost specialiştii din domeniul electrotehnicii, care au creat prima structură
organizatorică internaţională cu preocupări pentru standardizare: Comisia
Electrotehnică Internaţională – CEI, care a luat fiinţă în 1906.
Ulterior au apărut şi alte structuri organizatorice profesionale cu
preocupări pentru elaborarea standardelor, precum şi organisme de standardizare
internaţionale sau regionale, guvernamentale sau neguvernamentale.
În momentul de faţă există mai multe organizaţii internaţionale
de standardizare, sub diferite forme de organizare, care se ocupă exclusiv
de standardizare sau care au numai atribuţii de elaborare a unor
documente de standardizare. Aceste organizaţii pot fi grupate în:
1. Organizaţii internaţionale guvernamentale sau
neguvernamentale:
- Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO);
- Comisia Codexului Alimentar.
2. Organizaţii de standardizare cu caracter regional:
- Comitetul European pentru Standardizare (CEN);
 - Comisia panamericană pentru norme tehnice;
- Comitetul consultativ pentru standarde asiatice;
- Organizaţia arabă de standardizare şi metrologie.
3. Organizaţii internaţionale sau regionale profesionale:
- Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI);
- Comitetul European pentru Standardizare în Electrotehnică
şi Electronică (CENELEC);
- Institutul European pentru Standardizare în Telecomunicaţii
(ETSI);
- Uniunea Internaţională a Căilor Ferate (UIC);
- Asociaţia Internaţională pentru manipularea bunurilor;
- Organizaţia Internaţională a Viei şi Vinului (OIV);
- Organizaţia Internaţională a Laptelui etc.
Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) este cea mai
mare organizaţie neguvernamentală, de nivel mondial, competentă în aproape
toate domeniile tehnice pe care se bazează întregul spectru de afaceri economice.
Peste 80% din ţările lumii, care controlează 95% din piaţa
comercială mondială, participă la lucrările de standardizare ISO.
Încă de la începutul activităţii sale, ISO şi-a înscris în statutul său ca
scop principal "promovarea dezvoltării standardizării în lume, în vederea
facilitării schimburilor internaţionale şi de a dezvolta cooperarea reciprocă
în domeniul activităţilor intelectuale, ştiinţifice, tehnice şi economice".
ISO pune la dispoziţia celor interesaţi standarde internaţionale
voluntare, care servesc la producerea şi oferta de produse şi servicii mai
eficiente şi mai sigure, care facilitează comerţul dintre ţări, contribuind
totodată la protejarea consumatorilor şi utilizatorilor de produse şi servicii.
Standardele internaţionale ISO reprezintă un consens rezultat pe
baza cunoaşterii posibilităţilor tehnologice de moment şi de perspectivă.
În viziunea ISO, lumea viitoare se va dezvolta într-un ritm mai
alert, se va extinde globalizarea producţiei industriale şi a comerţului
dintre ţări, ceea ce va impune dezvoltarea parteneriatului social şi
economic şi creşterea colaborărilor interumane.
În acest scenariu aplicarea standardelor globalizate va deveni o
componentă majoră a relaţiilor economice care să faciliteze înţelegerile
dintre partenerii de afaceri şi să sprijine comerţul internaţional.
 În acest context, ISO devine un leader recunoscut global, influent
şi eficient în domeniul standardizării internaţionale, pusă în slujba
comunităţii naţiunilor.
Pentru asigurarea creşterii importanţei standardizării internaţionale
şi a rolului Organizaţiei Internaţionale de Standardizare, în afara
obiectivelor strategice şi tactice clasice, este necesară adoptarea unei
strategii majore noi, caracterizate prin conceptul:
Valoare – Parteneriat – Optimizare
Valoarea activităţii ISO este dată de capabilitatea organizaţiei de
a înţelege şi anticipa nevoile pieţei, ceea ce ar permite orientarea corectă
a tematicii programelor sale.
Parteneriatul ISO devine totalitatea factorilor interesaţi relevanţi
care trebuie antrenaţi într-o colaborare şi participare maximă la toate
fazele de elaborare a lucrărilor de standardizare internaţională.
Optimizarea activităţii ISO s-ar putea realiza printr-o reproiectare
a procedurilor de lucru folosite de organismele sale tehnice, prin
utilizarea extensivă a tehnologiilor informatice şi de comunicare, prin
folosirea eficientă a resurselor colectate pentru susţinerea programelor de
standardizare întocmite pentru noua etapă în curs de desfăşurare, prin
îmbunătăţirea serviciilor ISO şi reducerea costurilor lucrărilor sale.
Prin detalierea conceptului strategic se ajunge la elementele sale
componente pentru care se pot stabili măsurile cele mai adecvate de
performanţă. Aceste măsuri trebuie să conducă la îndeplinirea unor
indicatori ţintă, ce urmează a fi monitorizaţi în vederea evaluării
implementării strategiei în general.
ISO oferă proceduri de elaborare a standardelor deschise şi
transparente, pentru toate părţile interesate din orice parte a lumii.
Sistemul de lucru ISO are o capacitate puternică de a rezolva
diferendele tehnice existente pe piaţă.
Standardul ISO reprezintă consensul tuturor factorilor interesaţi,
chiar dacă unii sunt afectaţi de condiţiile tehnice specificate. Acest
consens facilitează schimburile de produse, servicii şi idei dintre oamenii
din întreaga lume.
ISO este respectat în lume, având o reputaţie de integritate şi
neutralitate şi bucurându-se de apreciere deosebită printre celelalte
organisme internaţionale.
 Standardele ISO sunt considerate ca etaloane pentru ţinuta lor
ştiinţifică, pentru utilitatea şi actualitatea lor. O largă răspândire au
căpătat standardele din seriile ISO 9000 şi 14000 referitoare la calitatea
produselor şi serviciilor.
Sistemul de standarde ISO este consistent şi coerent.
Managementul ISO asigură o desfăşurare democratică,
descentralizată a lucrărilor de standardizare.
Schema structurii organizatorice a conducerii ISO este redată în
figura 16.

ADUNAREA
GENERALĂ

DEPARTAMENT
DEPARTAMENT
PENTRU POLITICI CONSILIU TEHNIC
DE DEZVOLTARE

COMITETE SECRETARIAT COMITETUL

PERMANENTE GENERAL PENTRU
ALE CONSILIULUI MATERIALE
DE REFERINŢĂ

GRUPE GRUPE
CONSULTATIVE TEHNICE
AD-HOC CONSULTATIVE

COMITETE
TEHNICE

Figura 16 Structura ISO

 Adunarea generală a membrilor ISO este forul suprem de
conducere a activităţii organizaţiei.
Adunarea generală este convocată anual în şedinţe plenare pentru
a examina rapoartele organelor de conducere şi a stabili strategia pentru
activitatea viitoare.
Sunt consideraţi membri ISO Organismele naţionale relevante de
standardizare recunoscute ca atare de statele respective. Conform
informaţiilor difuzate de secretariatul central, numărul total de membri
ISO este de 133 dintre care 91 sunt membri activi, cu drepturi depline de
vot, 34 sunt membri corespondenţi (de regulă organisme naţionale din ţări
cu activitate de standardizare insuficient dezvoltată), care nu iau parte
activă la lucrările tehnice ale ISO, nu au drept de vot, însă pot participa la
şedinţele ISO ca observatori şi primesc toate informaţiile despre lucrările
pentru care manifestă interes.
ISO are şi opt membri afiliaţi proveniţi din ţările cu putere
economică redusă. Aceştia plătesc cotizaţii reduse şi nu au posibilitatea
de a fi în contact cu lucrările internaţionale de standardizare.
Hotărârile şi rezoluţiile Adunării Generale ISO se adoptă cu
majoritate de voturi exprimate.
Consiliul ISO este organul executiv care conduce activitatea în
intervalul dintre şedinţele Adunării Generale. Consiliul este constituit din
funcţionarii principali (Preşedintele Consiliului, doi Vicepreşedinţi,
Trezorierul şi Secretarul-General) şi un număr de 18 delegaţi din partea
membrilor activi ISO, aleşi prin vot. Consiliul pregăteşte şi susţine
rapoartele şi orice alte materiale în sesiunile Adunării Generale ISO,
examinează şi aprobă lucrările executate de departamentele, comitetele şi
grupele consultative din subordine, controlează activitatea Secretariatului
central, execută bugetul ISO, duce la îndeplinire sarcinile stabilite de
Adunarea Generală ISO. Consiliul se întruneşte în şedinţe ordinare anuale
şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar.
Între şedinţe, Consiliul poate lua hotărâri prin corespondenţă.
Lucrările curente ale Consiului sunt rezolvate de funcţionarii principali
împreună cu aparatul administrativ pe care îl au la dispoziţie.
Funcţionarii principali sunt aleşi pe perioade de câte doi ani,
putând fi realeşi în aceleaşi funcţii, cu excepţia Secretarului General care
poate deţine funcţia timp nelimitat, pentru a asigura continuitatea
activităţii secretariatului central.
 Preşedintele ISO este o personalitate ştiinţifică, de renume
internaţional, cu experienţă bogată în domeniul standardizării. El
reprezintă ISO în relaţiile cu alte organizaţii şi organisme internaţionale
sau naţionale, coordonează activitatea aparatului administrativ ISO,
prezidează Adunările Generale şi sesiunile Consiliului, controlează
Secretariatul Central, ia măsuri pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor
pentru care este mandatat.
Vicepreşedinţii sunt, în principiu, locţiitori ai Preşedintelui,
îndeplinind diferite sarcini ca reprezentanţi ai acestuia, însă fiecare
coordonează şi răspunde de activitatea unui departament, respectiv de
Departamentul pentru politici de dezvoltare sau de Departamentul tehnic.
Trezorierul se ocupă de problemele financiare şi de strategiile
economice, având în subordine Comitetele permanente respective ale
Consiliului.
Secretarul General conduce Secretariatul Central şi asigură prin
intermediul acestuia, secretariatele Adunării Generale, Consiliului,
Departamentelor de politici de dezvoltare şi tehnic, îndrumă secretariatele
comitetelor şi subcomitetelor tehnice, răspunde de publicaţiile ISO, de
informare şi promovare, precum şi de programele pentru ţările în curs de
dezvoltare.
Departamentul pentru politici de dezvoltare este format dintr-un
număr variabil de comitete, specializate pe probleme, în funcţie de
preocupările momentane ale Consiliului. Menţionăm cu titlu informativ:
Comitetul pentru evaluarea conformităţii (CASCO), Comitetul pentru
politica consumatorului (COPOLCO), Comitetul pentru problemele
ţărilor în curs de dezvoltare (DEVCO), Comitetul pentru sisteme şi
servicii informaţionale (INFCO) etc.
În caz de necesitate pot fi constituite alte comitete sau grupe
consultative ad-hoc.
Fiecare comitet are drept scop studierea aprofundată a temei
pentru care a fost constituit şi găsirea mijloacelor necesare soluţionării
acesteia prin folosirea lucrărilor de standardizare.
Activitatea comitetului se completează cu acţiuni susţinute de
implementare şi generalizare a aplicării soluţiei în toate ţările, prin
elaborare de materiale informative, prin organizarea de simpozioane,
consultaţii etc.
 În final, după organizarea schimburilor de experienţă se adoptă
măsuri de optimizare a rezultatelor, eventual de trecere la etape noi,
superioare, cu eficienţă sporită.
În mod normal, fiecare comitet urmăreşte scopuri specifice.
Astfel, Comitetul pentru evaluarea conformităţii (CASCO) a fost
creat pentru:
- studierea posibilităţilor de evaluare a conformităţii produselor şi
serviciilor cu standardele corespunzătoare şi găsirea mijloacelor
adecvate acestui scop;
- întocmirea unor materiale cu ajutorul cărora să se poată efectua
procesul de certificare şi de evaluare a organismelor implicate
în această acţiune;
- generalizarea sistemelor naţionale de certificare şi sprijinirea
procesului de recunoaştere reciprocă a acestora.
Comitetul pentru politica consumatorilor (COPOLCO) a fost
înfiinţat pentru a sprijini organizarea acestora, în vederea participării la
activitatea de standardizare, pentru a-şi susţine interesele şi a beneficia în
final de efectele protecţiei pe care standardele le-o pot oferi.
COPOLCO militează pentru informarea consumatorilor în
vederea înţelegerii şi folosirii de către aceştia a lucrărilor de
standardizare, elaborate în scopul protecţiei lor.
Acest comitet urmăreşte toate lucrările comitetelor tehnice al
căror subiect are tangenţă cu interesele consumatorilor.
Comitetul pentru problemele ţărilor în curs de dezvoltare
(DEVCO) studiază posibilităţile de îmbunătăţire a activităţii de
standardizare din ţările respective, eventual de organizarea unui sistem
democratic de standardizare, eliberat de influenţa structurilor
administrative, de implementarea conceptelor moderne de standardizare
voluntară, de informarea şi de instruirea standardizatorilor, precum şi de
rezolvarea unor probleme specifice necesare pentru alinierea standardelor
naţionale la nivelul celor internaţionale.
Comitetul pentru sisteme şi servicii informaţionale (INFCO) a
fost înfiinţat pentru introducerea informaticii în lucrările de standardizare,
având totodată şi un rol consultativ pentru lucrările de standardizare a
materialelor şi proceselor necesare acestei activităţi.
Departamentul tehnic are în componenţa sa 187 Comitete tehnice
(TC), 552 subcomitete (SC), 2100 grupe de lucru (WG) şi 19 grupe de
studiu ad-hoc. La recomandarea Consiliului, Comitetele tehnice cu profil
apropiat pot fi grupate în divizii tehnice (TD) în vederea coordonării
eforturilor pentru standardizarea unor domenii de activitate şi pentru
realizarea unor legături de colaborare cu alte organisme internaţionale
care au preocupări în domeniul respectiv.
Decizia de înfiinţare şi atribuţiile comitetelor, subcomitetelor şi
grupelor de lucru sunt de competenţa Consiliului ISO, însă programul de
activitate se stabileşte de fiecare Comitet în parte.
Organismele naţionale de standardizare participă la lucrările
comitetelor tehnice, subcomitetelor şi grupelor de lucru, în funcţie de
interesul manifestat de ţara respectivă pentru standardizarea realizată în
domeniile pentru care s-au creat organismele tehnice ISO. Organismele
naţionale pot avea calitatea de membru participant activ, de membru
observator sau de membru neparticipant. Interesul şi participarea
organismelor naţionale pot diferi în timp şi în funcţie de tematică, un
membru observator putând deveni membru activ la lucrările unui comitet
sau al unui subcomitet, un organism naţional putând să fie membru activ al
unui subcomitet, rămânând observator în cadrul comitetului tehnic respectiv.
În procedura de elaborare a unui standard ISO se disting mai
multe etape:
- înscrierea în programul Comitetului tehnic respectiv a temei de
standardizare, formulate de unul sau mai multe organisme
naţionale sau de comitetele tehnice ISO, după obţinerea
acceptului formal din partea membrilor comitetului tehnic
respectiv.
- elaborarea proiectului de standard (CD) de către Comitetul
tehnic şi trimiterea acestuia spre examinare, la toţi membri
Comitetului respectiv. În cazul existenţei unor observaţii de
fond, proiectul este îmbunătăţit şi retrimis membrilor
comitetului. Operaţia se repetă până la obţinerea consensului.
- Proiectul pentru care s-a obţinut consensul se trimite la
Secretariatul Central ISO care îl înregistrează ca proiect de
standard internaţional (DIS) şi îl trimite spre examinare tuturor
membrilor ISO. Pe baza observaţiilor şi propunerilor primite se
redactează forma finală a proiectului de standard internaţional
(FDIS).
 - Proiectul final de standard internaţional este difuzat tuturor
membrilor ISO pentru vot. Proiectul este considerat aprobat
dacă a întrunit cel puţin 75% voturi favorabile.
- Consiliul ISO constată rezultatul votului şi decide publicarea şi
difuzarea standardului ISO, după ce i se acordă numărul de
ordine şi este înscris în Catalogul ISO.
În unele cazuri excepţionale, Comitetele tehnice ISO iau măsuri
suplimentare în vederea asigurării unei participări cât mai largi la
elaborarea standardelor, ca de exemplu: efectuarea unor sondaje,
realizarea unei acţiuni de validare a proiectelor de către organizaţiile
utilizatorilor, pentru a se determina dacă acestea vor satisface necesităţile
lor, organizarea unor anchete publice pentru a antrena persoane fizice sau
alte organizaţii în procesul de îmbunătăţire a proiectelor prin observaţiile
şi propunerile pe care acestea le pot face etc.
Ca rezultat al activităţii Departamentului tehnic ISO s-au elaborat
aproximativ 15000 standarde ISO distribuite pe sectoare în felul următor:
în %
- generalităţi, ştiinţe ...................................................................... 9,0
- sănătate şi protecţia mediului ..................................................... 4,0
- tehnologii de fabricaţie...............................................................23,3
- electronică şi tehnologia informaţiei ..........................................14,8
- transport şi distribuţie de bunuri.................................................10,5
- agricultură şi tehnologia alimentaţiei ......................................... 6,6
- tehnologia materialelor...............................................................28,9
- construcţii................................................................................... 2,0
- tehnici speciale ........................................................................... 0,9

Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI) este prima

organizaţie care şi-a propus ca scop principal să faciliteze cooperarea
internaţională pentru unificarea terminologiei şi clasificării aparatelor şi
maşinilor electrice. Sfera preocupărilor CEI s-a lărgit, concomitent cu
dezvoltarea şi consolidarea structurii sale organizatorice, astfel încât în
cele peste 600 Comitete de Studii, Subcomitete şi Grupe de lucru au fost
abordate probleme de interes major pentru toate ramurile electrotehnicii
şi electronicii, ca de exemplu:
- Terminologie, unităţi de măsură, simboluri, game de frecvenţe,
metode de încercări standardizate;
 - Materiale importante pentru domeniu: conductori, dielectrici,
materiale magnetice;
- Materiale folosite pentru producţia şi transportul energiei sau
pentru industrie;
- Componente pentru instalaţii electrice: cabluri, instrumente,
relee, ventilatoare, baterii, siguranţe fuzibile, aparate şi
accesorii;
- Componente, subansamble şi ansamble pentru radio,
televiziune, comunicaţii şi pentru sisteme de comandă;
- Funcţionalitatea, securitatea, fiabilitatea şi controlul folosirii
energiei electrice în diferite tipuri de instalaţii (în clădiri,
spitale, mine, nave, maşini de tracţiune, maşini unelte etc.) sau
pentru utilizări speciale, ca de exemplu pentru sudură, încălzire,
producerea frigului, condiţionarea aerului etc.
CEI este puternic implicată în acţiunea de colaborare şi schimbul
de informaţii privind standardizarea internaţională în domeniul
electrotehnicii şi electronicii.
Împreună cu ISO coordonează lucrările de standardizare
internaţională, urmărind evitarea suprapunerilor de activităţi şi canalizând
eforturile specialiştilor pentru realizarea celor mai utile standarde.
Totodată CEI s-a preocupat de crearea unui sistem armonizat de
evaluare a conformităţii componentelor electronice şi de testare a
echipamentului electronic.
O atenţie deosebită se acordă standardizării în domeniul tehnologiei
informaticii, creându-se în acest scop un comitet tehnic mixt (CEI, ISO).
În activitatea de standardizare internaţională, CEI intenţionează
să aibă un rol de antemergător, urmărind în acest scop:
- dezvoltarea colaborării cu întreprinderi relevante, institute de
cercetare, universităţi, specialişti, inventatori, pentru
cunoaşterea din timp a noutăţilor în domeniul tehnologiei,
descoperirii şi realizării de prototipuri de materiale şi de
produse, astfel încât acestea să poată fi reflectate în standarde,
înainte de lansarea lor în producţie;
- studierea atentă a cerinţelor utilizatorilor de produse
electrotehnice şi electronice, pentru a le include în standarde;
- elaborarea de standarde internaţionale pentru noile domenii de
perspectivă ale industriei electrotehnice şi electronice;
 - îmbunătăţirea activităţii de standardizare şi a colaborării cu alte
organisme cu preocupări în acest domeniu, pentru ca lucrările
de standardizare să fie definitivate într-un timp cât mai scurt şi
în condiţii calitative optime.
Structura organizatorică şi preocupările Comisiei Electrotehnice
Internaţionale sunt stabilite în cadrul Reuniunilor Generale ale
Comitetelor membre (Organisme naţionale relevante, cu preocupări în
domeniul electrotehnicii şi electronicii, recunoscute ca reprezentante ale
statelor respective la lucrările CEI) care formează Consiliul CEI.
Reuniunile Generale CEI au loc anual, cu care ocazie se analizează
activitatea desfăşurată în perioada dintre reuniuni, se stabilesc programele
de activitate şi se aleg organele de conducere: Preşedintele CEI, Comitetul
de Acţiune şi Biroul Central, condus de Secretarul General.
Biroul Central CEI urmăreşte îndeplinirea hotărârilor Consiliului,
convoacă reuniunile, difuzează documentele de lucru şi publicaţiile CEI.
Lucrările tehnice sunt efectuate de către Comisii de Studii,
Subcomisii sau Grupe de lucru.
Examinarea şi punerea de acord a lucrărilor executate se face de către
Comitetele membre pe baza anteproiectelor şi apoi a proiectelor, circulate după
anumite reguli pe perioade limitate de timp şi completarea unor buletine de vot.
Comisia Codex Alimentarius funcţionează în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi
al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), având ca sarcină principală
coordonarea tuturor lucrărilor în materie de norme alimentare întreprinse
de organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale.
Comisia stabileşte ordinea de prioritate, ia iniţiative şi conduce
lucrările de pregătire a proiectelor de norme, elaborate de către
organizaţiile componente. După acceptarea normelor de către guverne,
comisia le publică într-un "Codex Alimentarius".
Normele Codexului Alimentar au ca principal obiectiv
armonizarea cerinţelor relative la produsele alimentare, care să asigure
apărarea sănătăţii consumatorilor şi să faciliteze comerţul internaţional.
Lucrările Comisiei se realizează prin intermediul unor Comitete
specializate pentru igienă alimentară, aditivi alimentari, pesticide,
etichetarea produselor alimentare, condiţii tehnice şi metode de analiză
pentru legume şi fructe, sucuri de fructe şi produse congelate, cacao şi
ciocolată, grăsimi şi uleiuri, lapte şi produse lactate, carne şi produse din
carne, peşte şi produse din peşte etc.
Pentru teme care fac obiectul preocupării altor organisme de
standardizare se stabilesc relaţii de colaborare.

9.1 Standardizarea la nivel regional

Circulaţia şi schimbul de mărfuri între ţările unor regiuni

geografice nu se pot realiza în condiţii optime dacă documentele
normative nu sunt armonizate, echivalente sau chiar identice.
Folosirea în acest scop numai a standardelor internaţionale nu
rezolvă în condiţii optime nevoile regionale întrucât acestea abordează o
problematică de importanţă universală, nu reflectă specificul local şi nu
sunt elaborate în momentele favorabile ale pieţelor mai dinamice, aşa
cum sunt cele ale ţărilor apropiate teritorial şi economic.
Din această cauză unele ţări europene, americane, asiatice, arabe
au promovat acţiuni de standardizare la nivel regional şi şi-au creat
organisme de standardizare corespunzătoare.
Astfel, ţările din Uniunea Europeană au întreprins lucrări
sistematice pentru rezolvarea unor probleme de standardizare
internaţională, în scopul promovării unui comerţ internaţional eficient.
Lucrările realizate au avut ca rezultat încheierea unor acorduri
internaţionale sau iniţierea unor acţiuni în domeniul standardizării, vizând
următoarele sectoare şi problematică:
- Agricultură – condiţii de calitate ale produselor alimentare
perisabile (fructe şi legume, alimente congelate, sucuri de fructe
etc.)
- Transport – reguli şi directive în transportul internaţional
privind: traficul rutier (semne, semnalizări şi marcaje rutiere,
artere principale de trafic internaţional, recepţionarea
vehiculelor şi pieselor lor, greutăţi şi dimensiuni ale vehiculelor
rutiere comerciale); traficul feroviar (material feroviar rulant,
echipamente etc.); transportul fluvial (reguli de securitate,
semnalizări, ambarcaţiuni etc.); cerinţe vamale; transportul
produselor alimentare perisabile; transportul produselor nocive;
containere etc.
 - Energie: clasificarea antracitului şi a lignitului după tipuri şi
mărimi; metode de măsurare a reactivităţii cocsului metalurgic;
reţele electrice; regulamente de securitate pentru conducte
internaţionale de gaze
- Construcţii: standardizarea şi coordonarea dimensiunilor
elementelor componente ale clădirilor şi ale ansamblelor de
clădiri; decizii şi directive pentru construcţii.
- Lemn: stabilirea unui sistem unitar de clasificare la nivel
european a buştenilor de conifere; dimensiunile cherestelei;
metode de încercare a rezistenţei la foc a produselor din panel
etc.

Comitete speciale s-au ocupat de modelele unor documente

utilizate în comerţul internaţional (contracte de vânzări internaţionale,
documente comerciale), de statistică şi studii economice etc.
În cadrul Uniunii Europene au fost iniţiate lucrări pentru întărirea şi
dezvoltarea cooperării în domeniul standardizării. Au fost organizate
reuniuni ale funcţionarilor guvernamentali însărcinaţi cu politica de
standardizare din ţările lor, în care s-au analizat posibilităţile de eliminare a
obstacolelor de natură tehnică care îngreunează comerţul internaţional şi s-au
stabilit domeniile şi produsele prioritare pentru standardizarea internaţională.
Principiile, regulile şi metodele stabilite iniţial pentru standardizarea
la nivel european nu au favorizat elaborarea documentelor normative în
ritmul alert solicitat de realităţile economice. Astfel, luarea deciziilor numai
cu unanimitate de voturi întârzia adoptarea documentelor normative.
Metoda armonizării detaliate crea dificultăţi la specificarea
produselor până la cele mai neînsemnate amănunte.
Principiul armonizării opţionale, care admitea existenţa simultană
a reglementărilor europene şi a variantelor naţionale, menţinea diferenţele
conceptuale în tratarea unor produse, ceea ce crea în continuare dificultăţi
în schimburile internaţionale de mărfuri.
Cartea verde adoptată de Consiliul Comunităţii Europene
stabileşte noi obiective şi principii ale standardizării europene, dând, prin
noua abordare, un impuls substanţial activităţii de elaborare a
documentelor normative.
 Printre aspectele noi stabilite prin Cartea verde referitoare la
dezvoltarea standardizării se pot exemplifica:
- antrenarea cu prioritate în activitatea de standardizare a
profesioniştilor, consumatorilor şi a experţilor industriilor
europene;
- implicarea mai activă a statelor în susţinerea activităţii de
standardizare europeană;
- susţinerea activităţii de standardizare prin finanţarea unui
program multinaţional în acest domeniu;
- perfecţionarea structurii organizatorice prin înfiinţarea de
organisme europene sectoriale de standardizare.
Totodată se subliniază principiile care stau la baza activităţii de
standardizare europeană şi anume:
- selectarea domeniilor prioritare care necesită standarde şi a
prescripţiilor incluse în conţinutul acestora;
- cooperarea mai intensă a părţilor interesate în procesul de
elaborare a standardelor;
- simplificarea specificaţiilor referitoare la produse, procese,
servicii etc. pentru a diminua efectele negative ale tendinţei de
complexare;
- implementarea reală a standardelor în activitatea umană şi, dacă
este nevoie, aplicarea acestora pe cale legală, ţinând cont de
natura standardului, de nivelul industrializării, de legislaţia
existentă şi de condiţiile specifice din ţara respectivă;
- verificarea conformităţii dintre performanţele unui produs şi
prevederile standardului corespunzător;
- examinarea periodică şi dacă este cazul revizuirea standardelor
care au devenit necorespunzătoare.
Activitatea de standardizare europeană este condusă cu
responsabilitate, coordonat, urmărindu-se în permanenţă obţinerea unei
eficienţe economice optime.
În acest scop trebuie militat pentru armonizarea totală a
documentelor normative, ceea ce presupune transpunerea standardelor
europene în standardele naţionale sau folosirea directă a acestora,
elaborarea standardelor pe bază sectorială, riguros coordonată, pentru a se
evita irosirea resurselor umane şi financiare prin efectuarea în paralel a
aceloraşi lucrări şi instituirea unui sistem european de standardizare,
capabil să organizeze activitatea şi să gestioneze rezultatele acesteia.
Organismele europene de standardizare create în acest scop sunt:
- Comitetul European de Standardizare (CEN) – asociaţie
internaţională înfiinţată pentru a conduce cooperarea dintre organismele
naţionale de standardizare din ţările Europei, cu obiectivul de a adopta,
prin consens şi transparenţă – standardele europene (EN)
Comitetul se preocupă de programarea, finanţarea, organizarea,
promovarea şi perfecţionarea activităţii de standardizare europeană.
CEN se ocupă de standardizarea tuturor domeniilor, cu excepţia
domeniului electrotehnic şi cel al telecomunicaţiilor.
- Comitetul european de standardizare pentru electrotehnică
(CENELEC) – organizaţie internaţională care are ca obiectiv elaborarea
standardelor europene în domeniul electrotehnic şi electronic şi adoptarea
standardelor CEI (Comisia Electrotehnică Internaţională) ca standarde
europene, cu scopul de a defini condiţiile de acces pe piaţa europeană a
produselor şi serviciilor electrotehnice şi electronice.
CENELEC realizează totodată coordonarea programelor de
certificare şi de încercări în electrotehnică.
- Institutul European de Standardizare în Telecomunicaţii (European
Telecommunications Standards Institute, ETSI) reuneşte eforturile
organizaţiilor europene care activează în telecomunicaţii, informatică, radio
şi televiziune pentru elaborarea de standarde ES şi ETS (de telecomunicaţii)
preluând activitatea de standardizare în telecomunicaţii de la Conferinţa
Administraţiilor Europene de Poştă şi Telecomunicaţii (CEPT).
ETSI are o structură diferită de celelalte organisme europene de
standardizare întrucât membrii săi nu sunt organismele naţionale de
standardizare (are însă acorduri cu acestea), ci regii naţionale care se ocupă
de telecomunicaţii, operatori ai reţelelor publice, firme care acţionează pe
piaţa de echipamente şi utilizatori ai serviciilor de telecomunicaţii, precum
şi institute de cercetări şi firme de consultanţă în domeniu.
Procesul de standardizare european se realizează prin Comitete Tehnice
la lucrările cărora participă delegaţi sau mandataţi ai organismelor naţionale.
Deciziile consiliilor comitetelor tehnice se trimit sub formă de
proiecte de standarde (ENV) sau de documente de referinţă (PQ, pentru
probleme procedurale), în anchetă la toţi membrii săi, care comunică
poziţia lor faţă de proiecte în maximum 6 luni. Pe baza observaţiilor
primite se întocmeşte proiectul final care este supus votului formal şi
devine EN, ES, ETS sau document final. Pe baza acestora se întocmesc
standardele naţionale.
Adoptarea standardelor europene şi internaţionale se face în
conformitate cu procedurile prevăzute în standardul SR 10000:2000, partea
8 şi 9, bazate pe regulile practicate de organismele europene de
standardizare CEN/CENELEC, cuprinse în Regulamentul Intern
CEN/CENELEC Partea 2: Reguli comune pentru lucrările de standardizare
precum şi pe procedura de traducere stabilită prin CEN System Handbook.
De regulă, procedura pentru adoptarea standardelor europene şi
internaţionale este identică cu procedura de elaborare a standardelor
române, în varianta existenţei în prealabil a unui proiect de standard.
Pentru urgentarea adoptării se folosesc proceduri simplificate,
prin publicarea versiunii române sau prin andorsarea standardelor
europene sau internaţionale.
Fazele de obţinere a versiunii române sunt:
a) întocmirea programului de adoptări a standardelor europene ca
standarde române;
b) traducerea textului uneia din versiunile oficiale ale standardului
european;
c) verificarea şi corectarea versiunii române;
d) difuzarea versiunii române către membrii Comitetului Tehnic
de profil;
e) definitivarea textului versiunii române pe baza eventualelor
observaţii ale membrilor CT;
f) aprobarea versiunii române şi adoptarea standardului european
ca standard român;
g) publicarea standardului român.
Programul de adoptări se elaborează de ASRO pe baza
propunerilor primite din partea factorilor interesaţi şi ţinând cont de
sarcinile care revin părţii române din relaţiile internaţionale.
Programul este comunicat de către ASRO fiecărui secretariat de CT, care
introduce în programul său de lucru temele corespunzătoare domeniului specific.
Traducerea textului uneia dintre versiunile oficiale ale
standardului european se face, de regulă, de către unul din membrii
Comitetului Tehnic de profil (sau de secretarul CT) stabilit în şedinţa
comitetului pe baza analizei comparative a CV-urilor candidaţilor. Sunt
preferate pentru această activitate persoanele care cunosc foarte bine cel
puţin una din limbile oficiale (engleză, franceză sau germană), au
experienţă în elaborarea standardelor în cadrul CT şi posedă cunoştinţe
temeinice profesionale în domeniu. Traducătorul selectat devine elaborator
al versiunii române şi încheie un contract de parteneriat cu ASRO.
Elaboratorul realizează versiunea română a standardului
european şi o transmite membrilor comitetului de lectură – CDL în
termen de maximum 30 zile calendaristice.
Versiunea română trebuie realizată respectându-se terminologia
utilizată în standardele din domeniu sau din standardele generale de
terminologie şi regulile metodologice de redactare şi tehnoredactare
stabilite de ASRO.
Coperta, preambulul, anexele (dacă este cazul) şi ultima pagină a
versiunii române sunt redactate de ASRO.
Comitetul de lectură – CDL constituit din preşedintele şi
secretarul CT, împreună cu reprezentantul ASRO în CT verifică
corespondenţa dintre versiunea oficială şi versiunea română realizată de
elaborator, verifică respectarea terminologiei şi a regulilor metodologice
de redactare şi definitivează textul versiunii române pe baza observaţiilor
membrilor CDL, asigurând identitatea (echivalenţa) dintre versiunea
oficială şi versiunea română.
Toate modificările convenite se consemnează în procesul verbal
al şedinţei CDL pe baza căruia secretarul CT modifică textul versiunii
române şi o difuzează tuturor membrilor comitetului tehnic care, în cel
mult 15 zile calendaristice trebuie să-şi dea acordul sau să transmită
eventualele observaţii cu caracter formal sau redacţional.
Secretarul CT întocmeşte sinteza observaţiilor şi o transmite
membrilor CDL şi, după consultarea cu preşedintele CT şi reprezentantul
ASRO, convoacă o nouă şedinţă a CDL sau se procedează la rezolvarea
observaţiilor într-un mod convenit.
Secretarul CT redactează textul final al versiunii române şi
transmite la ASRO dosarul complet al standardului.
ASRO, prin compartimentele de specialitate, face o ultimă
verificare a textului final, după care versiunea finală a standardului
european se supune aprobării de către Directorul General al ASRO şi
capătă statut de standard român.
 Procedura de adoptare prin andorsare este şi mai simplă întrucât
nu se mai realizează traducerea versiunii oficiale a standardului european,
cei interesaţi urmând să consulte documentul în limba oficială în care a
fost elaborat.
ASRO redactează numai fila de confirmare a adoptării
standardului european (coperta, preambulul, anexele naţionale şi ultima
pagină) pe care o trimite membrilor comitetului de lectură CDL pentru
verificare şi redactare finală.
Standardul se aprobă de conducerea ASRO şi se înregistrează în
baza de date.

9.2 Standardizarea în perspectivă

Nevoia de standarde a omenirii este departe de a fi satisfăcută.

Există încă ţări care nu au un organism naţional de standardizare, iar în
unele ţări în curs de dezvoltare activitatea de standardizare este slab
dezvoltată.
Se constată de asemenea că în nici un domeniu de standardizare
nu s-a ajuns la un grad de acoperire cu standarde de 100 %, iar în alte
domenii numărul de standarde elaborate este foarte mic. Pentru unele
domenii, în unele ţări, nu s-a elaborat nici un standard.
Pentru a completa întregul portofoliu necesar de standarde este de
presupus că se vor depune eforturi susţinute materiale, financiare şi forţă
de muncă specializată, cu calificare superioară.
Sistemul organizatoric, principiile, metodologiile şi strategiile
actuale nu vor mai fi satisfăcătoare pentru activitatea viitoare.
Standardele naţionale care nu sunt echivalente cu standardele
internaţionale sau europene, pot constitui "bariere tehnice" pentru
schimburile de mărfuri. Fără o armonizare totală a documentelor
normative nu se va putea realiza o îmbunătăţire reală a comerţului
mondial şi a transferului de tehnologie.
Ieşirea din situaţia prezentată şi înaintarea spre viitor a
standardizării nu se poate realiza numai pe cale extensivă, ceea ce ar
necesita cheltuieli suplimentare, ci printr-o nouă abordare a activităţii, cu
orientare preferenţială spre standardizarea internaţională, pe baza unor
principii moderne.
 Realizarea unui astfel de sistem de standardizare este impusă şi
de acordurile şi de codurile practice elaborate de Organizaţia Mondială a
Comerţului - OMC, potrivit cărora mondializarea comerţului impune
globalizarea standardizării.
Adoptarea unei strategii globale în domeniul standardizării
presupune intervenţia simultană şi totală în soluţionarea tuturor
subiectelor şi aspectelor standardizabile.
Această abordare nu se poate realiza decât cu forţe unite ale
ţărilor în cadrul unor organisme internaţionale de standardizare.
Strategia globală ar impune o acţiune ofensivă care să dinamizeze
elaborarea standardelor internaţionale şi europene şi să repună în evidenţă
şi să întărească directivele organismelor corespunzătoare.
În acest scop procedura de întocmire a programelor de
standardizare, pornind de la o cerere la nivel comunitar, prezentată de un
organism de standardizare trebuie lărgită, pentru a se putea include
propuneri şi solicitări ale altor organisme sau comitete naţionale sau
tematici derivate din studiile şi analizele efectuate din proprie iniţiativă.
Pentru a implementa o strategie globală ar trebui ca în cadrul
fiecărei profesii să se procedeze la un examen de ansamblu al diferitelor
oportunităţi de standardizare, chiar dacă priorităţile sunt deja stabilite.
Totodată trebuie stimulate şi direcţionate confruntările de idei în aşa fel
încât în cadrul fiecărui organism de standardizare să se ajungă la un
program de ansamblu. Această sarcină ar putea fi preluată de grupuri de
gândire strategică care s-ar putea transforma în comitete de orientare
strategică.
Gândirea strategică nu trebuie să devină un scop în sine ci este
necesar să se întreprindă fără întârziere acţiuni exemplare de elaborare şi
finalizare a lucrărilor de standardizare.
Implementarea strategiei globale implică şi un efort de explicare
şi informare la diferite niveluri: (administraţie, producători, distribuitori,
consumatori) pentru cunoaşterea şi folosirea documentelor normative,
ceea ce ar amplifica cererea de standarde.
În mod normal o activitate de asemenea anvergură face necesară
o perfecţionare a colaborărilor pe plan european şi internaţional, pentru a
mobiliza şi canaliza în condiţii optime eforturile de elaborare şi
implementare a standardelor.
 Strategia globală trebuie completată cu strategia modulară sau
sectorială care permite o cunoaştere mai aprofundată şi mai detaliată a
necesităţilor de standardizare şi o evaluare mai exactă a posibilităţilor
practice de realizare a lucrărilor.
Strategia modulară sprijinită de o structură organizatorică
adecvată permite să se pună de acord tendinţa de descentralizare a
iniţiativelor şi necesitatea menţinerii coerenţei ansamblului.
Strategia modulară permite fiecărei profesii să obţină satisfacţie
în efortul depus pentru standardizare. Profesioniştii nu se vor limita la
elaborarea unor standarde specifice şi la implementarea acestora în
sectorul lor de activitate ci îşi vor extinde preocupările în câmpul de
aplicare specific, cu influenţă evidentă asupra numărului de teme de
standardizare ce vor fi luate în lucru.
Strategia globală trebuie să fie susţinută de strategia pragmatică,
bazată pe folosirea experienţei, cu condiţia ca aceasta să fie suficient de
progresivă şi să-şi păstreze flexibilitatea indispensabilă pentru a nu frâna
evoluţia. Valorificarea experienţei înseamnă şi folosirea unor documente
normative adoptate anterior, de tipul reglementărilor, codurilor de
utilizare, codurilor de bune practici, ghiduri, directive, standarde etc.
Aceste documente normative trebuie supuse unor analize prealabile şi
revizuite la momentul oportun.
×
× ×

În perspectivă, standardizarea ne apare ca o activitate complexă,

cu ramificaţii în toate domeniile, prezentă în toate colţurile lumii, nu atât
sub formă de documente normative, cât, mai ales, ca un mod de existenţă
care ne influenţează viaţa sub toate aspectele ei.
Probabil că în viitor nu se va vorbi numai de globalizarea
standardizării ci de universalizarea ei.