Aspecte morfo-

funcţionale ale osului ca

organ
 ▪ Oasele sunt constructii minime absolute care asigura
o rezistenta maxima cu un material minim.
▪ Numarul oaselor care alcatuiesc corpul omenesc este
de 206
▪ Forma si dimensiunile oaselor sunt dependente de
forta si directia fortei cu care actioneaza grupele
musculare inserate pe oase.
▪ Din punct de vedere al formei exterioare si a
dimensiunilor, oasele se imapart in:
˕ Oase lungi (caracteristice scheletului membrelor).
Prezintă un corp numit diafiză şi 2 extremităţi
numite epifize.
˕ Oase scurte (col vertebrala, gâtul mâinii şi al
piciorului).
Permit mişcări complexe, dar de mică amplitudine.
- Oase plate şi late. Participă la formarea unor cavităţi
(cutia
craniană)
˕ Oase pneumatice, oase neregulate ce conţin
cavităţi pline cu aer (sinusuri paranazale)
sinus frontal, sfenoidal, maxila

˕ Oase sesamoide, oase mici,

interligamentare (rotula).
▪ Suprafetele sau fatetele articulare sunt portiuni de
pe suprafata oaselor care servesc pentru
articularea cu alte oase. Când fetele articulare se
prezinta ca o scobitura sferica, ea se numeste
cavitate glenoida, când are forma de scripete
poarta numele de trohlee, iar când apare ca o
formatiune proeminenta, se numeste cap sau
condil.
▪ Apofizele, proeminente care se gasesc la suprafata
oaselor, au forma conica sau cilindrica.
▪ Spinele sunt proeminenţe lamelare
▪ Fosele sunt scobituri de forma ovala, incizurile
scobituri cu forma cilindrica, iar santurile,
scobituri de forma alungita ce se gasesc pe
suprafata oaselor.
Constituţia oaselor
Osul se compune din
1. Cartilaj articular
2. Periost
3. Osul propriu-zis
4. Cartilaj de creştere
5. Endost
6. Canalul medular
7. Vase şi nervi.
1. Cartilajul articular, ţesut de origine
conjunctivă, are
culoare alb-gălbuie şi acoperă suparafeţele
articulare. Se
numeşte cartilaj hialin şi asigură o bună
alunecare între
piesele osoase.
Este poros, elastic, compresibil, elastic datorită
conţinutului mare în apă. Poate suporta prin
deformare
presiuni ridicate până la 300kg, revenind la
forma iniţială
după încetarea presiunii. Depăşirea unui
anumit prag de
presiune duce la irevesibilitatea deformării.
 2. Periostul este o membrană conjunctivă ce acoperă
osul, cu excepţia suprafeţelor articulare, unde se
continuă cu, capsula articulară. Are culoare alb-gălbuie
fiind mai bine reprezentat la nivelul diafizelor oaselor
lungi.
▪ Microscopic prezintă 3 straturi
- strat extern adventicial format din ţesut conjunctiv cu
rol
protector şi trofic.
- strat fibros, strat intermediar cu structură conjunctivă.
- strat cambial, sau proliferativ cu rol de refacere
osoasă.
La tineri straturile periostului sunt mai bine dezvoltate,
la adult
diminuă, mai ales cel cambial, care însă reapare în caz
de leziuni
3. Cartilajul de creştere, este descris ca o structură
interpusă între epifiză şi diafiză (cartilaj de conjugare
ce asigură o creştere axială a osului) dar şi în alte
locuri. Asigură nu doar creşterea în lungime a osului
dar şi forma, particularităţi morfologice şi
congruenţa articulară.
4. Endostul este o membrană asemănătoare cu
periostul, ce căptuşeşte canalul medular şi cavităţile
subst spongioase.
5. Canalul medular conţine măduva oasoasă, vase şi
nervi. Măduva osoasă ocupă canalul medular şi
cavităţie substanţei spongioase.
 ▪ Este de 3 feluri
˕ Măduva roşie prezentă doar la copii, dar şi la adult în
corpurile vertebrale şi oasele plate ale cutiei craniene,
epifizele proximale ale humerusului şi femurului.
˕ Măduva roşie este de două feluri: osteogenă şi
hematogenă. Măduva roşie osteogenă se găseşte în
diafiza oaselor în perioada intrauterină şi de creştere
şi are ca rol principal formarea ţesutului osos.
˕ Măduva roşie hematogenă se găseşte numai în diafiza
oaselor fătului şi are ca rol primordial formarea
elementelor figurate ale sângelui. La adult, ea dispare
din diafiza oaselor lungi rămânând cantonată numai
în ţesutul osos spongios din epifizele unor oase lungi
din oasele late şi din corpurile vertebrelor .
˕ Măduva galbenă prezentă la adult
˕ Măduva gelatinoasă prezentă la bătrâni
 Vascularizaţia şi inervaţia osului.
▪ Putem descrie 4 sisteme circulatorii. Cea mai
importantă este artera nutritivă care asigură
50-70% din sângele necesar.
▪ Inervaţia osului este asigurată de o bogată reţea
nervoasă prezentă mai ales la nivelul
periostului.
▪ Ţesutul osos este alcătuit din substanţă
intracelulară organică, substanţe minerale si
celulele osoase.
▪ Matricea osului este formată din constituenţi
extracelulari ai osului, şi anume:
- substanţe minerale 60%
- substanţe organice 40%
▪ Substanţa intracelulară organică este
reprezentată 90% de fibre de colagen şi de
substanţa fundamentală (proteoglicani, lipide) cu
rol în procesul de calcifiere. Substanţa
intracelulară organică formează matricea numită
osteoid.
- Substanţa organică este mineralizată
- Sărurile minerale asigură rezistenţa şi
rigiditatea osului
 Celulele osoase
1. Osteoblastele celule cilindrice cu rol în sinteza ţesutului osteoid,
în formarea, creşterea, remodelarea oaselor şi în procesele de
osificare. Osteoblastul sintetizează substanţa organică
intracelulară
2. Osteocitul este un osteoblast cuprins în matricea osoasă.
Osteocitul menţine viaţa osului, menţine echilibrul între funcţia
osteoblastică şi osteoclastică.
4. Osteoclastele sunt celule mari sunt capabile să se deplaseze de
la un loc
în altul pe suprafaţa osoasă.
Osteoclastul este macrofagul ţesutului osos.
Sunt implicate în resorbţia osoasă având enzime
proteolitice
degredative pentru dizolvarea mineralului şi matricei
osoase.
Osteoclastul este o celula care intervine in procesul de
formare a
osului, indeplinind rolul de distrugere si limitare a formarii
tesutului, in
functie de necesitatile fiziologice.
 Microarhitectura ţesutului osos
▪ Ţesutul osos este dispus în lamele osoase concentrice,
aranjamentul tubular fiind organizat în jurul unui canal vascular
central (canal Havers) care conţine o arteriolă şi un vas capilar.
▪ Canalul cu lamelele tubulare formează sistemul haversian sau
osteonul, unitatea anatomo-funcţională a osului.
▪ Sistemul haversian este format din 5-25 de lamele concentrice
dispuse în jurul unui canal central. Lamele conţin fibre de
colagen răsucite în spirală în jurul canalului central. Atât în
interiorul lamelor cât şi între ele se găsesc mici cavităţi numite
lacune osoase ce conţin osteocite.
 ▪ STRUCTURA OASELOR LUNGI
▪ Indiferent de forma lor, oasele sunt alcatuite în principal din
tesut osos compact si tesut osos spongios, la care se mai
adauga si alte varietati de tesut conjunctiv.
a) Structura diafizei
▪ Pe o sectiune transversala sau longitudinala prin diafiza
femurului se observa la examenul cu ochiul liber ca în axul
diafizei se afla canalul medular, în care se gaseste maduva
osoasa.
▪ Canalul medular este circumscris pe peretele diafizei, în
constitutia caruia intra, de la exterior catre interior
urmatoarele componente: periostul, masa osoasa si endostul.
 b) Structura epifizei
▪ Pe o sectiune longitudinala sau transversala prin epifize
se observa la examenul cu ochiul liber ca substanta
osoasa are un aspect de burete, cu camarute de diferite
marimi (areole) limitate de pereti ososi subtiri, cuprinse
într-o capsula de os compact.
▪ In aceste camarute se gaseste maduva osoasa.
▪ Masa osoasa din structura epifizei este formata îndeosebi
din tesut osos spongios, tesutul osos compact formând
doar un strat foarte subtire pe suprafata epifizei.
▪ In ceea ce priveste periostul si endostul, acestea sunt
prezente si în structura epifizelor, dar cu urmatoarele
particularitati:
- periostul lipseste de pe suprafetele articulare ale
epifizelor fiind
înlocuit cu cartilaj hialin,iar endostul captuseste
trabeculele care
delimiteaza areolele.
Este important sa retinem si faptul ca trabeculele
osoase au
 Constituţia osului-mecanostructură

▪ Osul prin structura sa se adaptează pentru a rezista la presiune,

tracţiune
si torsiune.
▪ Corpul oaselor lungi şi pătura externă a oaselor late şi scurte
sunt alcătuite
din os compact.
▪ Interiorul oselor late şi scurte, epifizele oaselor lungi sunt
alcătuite din os
spongios.
▪ Osul spongios are aspect buretos, este format din lame care se
întretaie, delimitând cavităţi pline cu măduvă oaosă. Are
structură de fagure.
▪ Prin dispoziţia lamelor sale osoase s-a adaptat la factori
mecanici (presiune, tracţiune), ce determină arhitectura osului.
▪ Se constată o anumită dispoziţie a trabeculelor oasoase
care se dispun în direcţia liniilor de efort principal,
numite şi linii izostatice.
▪ Acestea reprezintă traiectoriile după care se transmite
presiunea sau
tracţiunea la care este suspus osul.
▪ Prezenţa canalului medular şi a întregului sistem
haversian din
substanţa compactă, îi măreşte rezinstenţa.
▪ Osul lung la nivelul extremităţilor sale prezintă o
mecanostrutură, în raport cu forţa de presiune şi
tracţiune ce acţionează.
▪ Aranjarea trabeculelor sale interne se face sub formă de
fascicule sau stâlpi de presiune şi tracţiune, ce se
întretaie în formă de boltă crescând astfel rezistenţa
osului.
Procesele osteogenetice
1. Dezvoltarea şi creşterea oaselor
2. Modelarea oaselor
3. Remodelarea oaselor
4. Formarea calusului osos
Dezvoltarea şi creşterea oselor este un proces lung, începe
în viaţa
embrionară şi se continuă până la vârsta de 25 de ani.
Într-o primă etapă oasele au o structură fibroasă, care
este înlocuită de
un ţesut cartilaginos pentru ca ulterior să apară centre de
osificare ce
vor transforma cartilajul în piesă osoasă.
 ▪ Formarea oselor se numeşte osteogeneză şi prezintă 2 faze
1. Osificare primară sau embrionară, care are ca rezultat osul
primar, brut,
nediferenţiat
1. Osificare secundară sau postnatală care are ca rezultat osul
funcţional.
Osificarea este procesul prin care ţesutul osos apare într-un
ţesut
non osos şi căruia îi ia locul.
▪ Remodelarea sau remanierea osoasă
Este procesul de reânnoire a osului adult. Formarea unor
structuri
osoase noi este precedată de resorbţia altor structuri.
▪ Formarea calusului osos
Calusul este ţesutul osos neoformat care înlocuieşte o soluţie de
continuitatea a osului, după o fractură şi constituie o modalitate
de vindecare a acesteia prin procesul regenerativ spontan.