Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi

Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie

Specializarea: Geopolitică și interferențe sociale și culturale est-europene

Anul II

Teroarea comunismului în România

Închisoarea din Sighet (1950 -1955)

Lect.univ.dr.:Viviana Ivlampie

Masterand: Oktavios Petropoulos

Galaţi

2020

1
 Teroarea comunismului în România
Închisoarea din Sighet (1950 -1955)

Închisoarea din Sighet a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul

regimului austro-ungar fiind considerată una din închisorile cele mai moderne şi riguroase ale
epocii. Destinaţia iniţială a imobilului era găzduirea deţinuţilor de drept comun, acest caracter
menţinându-se şi în perioada interbelică. Începând de la jumătatea anului 1947, în penitenciarul
de la Sighet, au fost închise diverse persoane pentru motive politice (ţărani maramureşeni care nu
reuşeau să-şi achite cotele obligatorii la produsele agricole, fiind condamnaţi pentru sabotaj elevi
şi studenţi din zonă, membri ai unor organizaţii anticomuniste) însă caracterul penitenciarului era
de drept comun.

Din luna mai 1950, închisoarea din Sighet a devenit, pentru mai bine de cinci ani, un
penitenciar exclusiv politic, unde a fost întemniţată elita politică a României interbelice. Primul
lot de foşti demnitari a fost adus la Sighet, la 7 mai 1950. La 26 mai 1950, a fost transferat aici
lotul episcopilor şi preoţilor greco-catolici, arestaţi încă din octombrie 1948, pentru refuzul de a
trece la religia ortodoxă1. Pe parcursul anului 1950, a mai fost adus la Sighet un al doilea lot de
foşti demnitari, la începutul lunii iulie, iar, la 26 octombrie a fost transferat un al doilea grup de
episcopi şi preoţi greco-catolici. La sfârşitul anului 1950 şi în cursul anilor 1951-1952 au fost
transferaţi la Sighet, de la diverse penitenciare din ţară, atât foşti miniştrii din guvernele
interbelice, cât şi episcopi sau preoţi catolici condamnaţi în cadrul unor procese cu un evident
caracter politic.

Fără să fie judecaţi sau condamnaţi, majoritatea deţinuţilor au fost arestaţi şi închişi la
Sighet în baza unor decizii ale Ministerului de Interne, respectiv ale Securităţii. Odată catalogaţi,
pe criterii politice sau ideologice, drept „duşmani ai regimului” sau „duşmani ai poporului”,
temeiul juridic al arestării şi detenţiei foştilor demnitari era asigurat. Vina arestaţilor nu consta în

1
Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Editura Fundației Culturale Române,
București, 1994

2
altceva decât în simplul fapt că aparţineau unei anumite „categorii” care trebuia eliminată din
noua societate.

O schimbare în statutul juridic al întemniţaţilor de la Sighet a intervenit în urma aplicării

prevederilor Decretului nr. 6 din 14 ianuarie 1950, în baza căruia au fost înfiinţate coloniile de
muncă. În baza acestui decret, prin mai multe decizii ale Ministerului de Interne, atât foştii
demnitari, cât şi ierarhii şi preoţii catolici erau internaţi administrativ în unitatea de muncă
„evidenţă specială Dunărea”, pentru o perioadă cuprinsă între 24 şi 60 luni.

Supravieţuitorii Sighetului povestesc de trei elemente principale care definesc viaţa din
închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate acestea având, de fapt, acelaşi scop, lichidarea
sistematică a deţinuţilor. De altfel, întreg regimul din penitenciar a fost conceput parcă pentru a-i
dezumaniza, umili şi batjocori pe deţinuţi. Aceste scopuri erau urmărite atât prin regimul zilnic
(muncile la care erau supuşi indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii), cât şi prin regimul
alimentar sau cel sanitar. Înfriguraţi, înfometaţi, terorizaţi, nu atât fizic cât psihic, aveau de
acceptat şi violenţele de limbaj, trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar deveniţi
şefi ai unor foşti miniştri, academicieni sau ofiţeri de rang superior. Supuşi mereu verificărilor
neaşteptate ale gardienilor2, găsiţi vinovaţi de încălcarea unor reguli scrise sau nescrise, deţinuţii
erau aruncaţi la „neagra”, o celulă mică, fără ferestre, cu un lanţ în mijloc, care vara era ca un
cuptor, iar iarna ca un frigider. Mâncarea era redusă la minimum şi nu se permitea nici un
contact cu nimeni. Mai multe zile petrecute la „neagra” însemnau îmbolnăvirea sigură a celui
pedepsit. Fiecare dintre memorialiştii universului concentraţionar au evocat cu groază perioadele
lungi de izolare, iar pierderea obişnuinţei vorbirii şi gravele dereglări ale sistemului nervos sunt
doar două din cele mai des amintite urmări ale izolărilor3.

Într-o apreciere generală privind condiţiile de viaţă de la Sighet, foştii deţinuţi considerau
foamea4 drept „cel mai mare chin al temniţei”. Astfel, episcopul Iuliu Hossu scria în memoriile
sale referitor la regimul alimentar din închisoare: ,,La Sighet am văzut, am simţit şi am trăit
foamea. Se vorbeşte de atâtea ori de foame şi nu ne dădeam şi nu ne dăm destul de bine seama ce
este foamea; în temniţa Sighetului am învăţat ce este foamea. Pentru a vedea gradul de foame
care era al tuturor acelaşi, pomenesc că, ieşind să aducem apa de la robinetele din anticamera
2
Constantin Orzescu, Locuri și documente ale memoriei, în România literară nr. 51-52 din 2019
3
Ibidem.
4
Ibidem.

3
WC-ului, la uşă în colţ era o mică cantitate de grăunţe de porumb, care au fost alese din fasole;
îmi venea să iau din grăunţe să le mănânc aşa, roase şi crude, dar nu era cu ce să le rod pentru că
măselele pe rând s-au măcinat şi au căzut”5.

Istoricul Constantin C. Giurescu nota şi el în amintirile sale referitoare la perioada

detenţiei de la Sighet: „În cursul primei săptămâni n-am avut, de altfel, decât arpacaş şi fasole,
masa de seară fiind întotdeauna repetarea celei de la prânz, dar mai slabă, uneori mult mai slabă.
Chiar din a treia zi a detenţiunii la Sighet, începe să-mi fie foame, o foame aproape permanentă
şi care, în ultimele zile, ajunge o adevărată obsesie. La jumătate de ceas după ce ai isprăvit de
mâncat prânzul ti-e foame; senzaţia creşte treptat şi atinge maximum la cinci şi jumătate seara, în
momentul când, de obicei, sună clopotul de cină. După zeama chioară de seară, nu ai nici măcar
jumătatea de ceas de răgaz de la prânz; ţi-e foame chiar din momentul când ai terminat de
mâncat”6.

Potrivit documentelor oficiale ale penitenciarului, în anul 1950, deţinuţii din închisoarea
de la Sighet aveau ca raţie „250 gr. pâine (5 zile pe săptămână), 250 gr. mălai (2 zile pe
săptămână) şi câte 50 gr. mălai zilnic, pentru terci, iar dintre alimentele raţionalizate zahăr 250
gr. lunar, ulei 50 gr. lunar, şi carne 250 gr. săptămânal”7. La 21 octombrie 1950, Direcţia
Generală a Penitenciarelor stabilea alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor în timpul iernii
1950-1951: „În tot timpul iernii, alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor vor fi prazul, cartofii
şi varza. Veţi folosi în cea mai largă măsură cartoful pentru alimentarea deţinuţilor, pe
considerentul că sunt supuşi unei degradări rapide, având mai ales în vedere calitatea lor
inferioară. Veţi înlocui ceapa, arpacaşul şi fasolea prin praz în modul următor: ceapa va fi
înlocuită parţial prin praz, care o va înlocui şi la prăjit. Va fi micşorată raţia zilnică de arpacaş
pentru fiecare deţinut, iar raţia astfel micşorată va fi înlocuită parţial prin praz. În acest sens, în
compoziţia mâncării de praz vor intra şi 25-30 gr. arpacaş. Fasolea se opreşte din consum, fiind
lăsat ca o rezervă după epuizarea tuturor celorlalte alimente, pe considerentul că poate fi
conservată în condiţii bune, datorită rezistenţei ei. Varza, va constitui de asemenea un aliment de
bază al deţinuţilor, pe tot timpul iernii”8.
5
Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Editura Fundației Culturale Române,
București, 1994
6
Ibidem.
7
Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006.
8
Arhiva Penitenciarului Baia Mare, Fond Penitenciarul Sighet Principal.

4
 Începând din vara anului 1953, regimul alimentar din penitenciarul de la Sighet se
ameliorează simţitor, iar acest lucru a fost remarcat şi de foştii deţinuţi: „La 1 iulie 1953,
dimineaţa în loc de terci, am primit cafea neagră, accentuat dulce; surprindere generală la noi în
celulă şi în celelalte; înainte de masă, la distribuirea pâinii miliţianul oferă porţie dublă, o bucată
de pâine de 500 de gr.; apoi am văzut că primim marmeladă dublă, de două ori cât înainte; apoi,
în loc de arpacaş, care s-a rărit până la completa dispariţie, primeam gamela plină de macaroane
cu marmeladă, altădată cu brânză, apoi griş cu lapte, griş cu marmeladă şi mai mare surpriză, la
câteva zile au început să ne dea câte o ceaşcă de lapte; de două ori carne pe săptămână, care nu
se mai servea pescuită din ciubărul cu ciorba, ci pe o tavă, cusută din scânduri, erau bucăţele
aşezate în şire, pe care le luam noi pe rând, la uşa celulei; mai târziu sa dat carne de trei ori pe
săptămână, laptele seara se dădea tot după masă, ca lapte acru ori altădată cafea cu lapte
dimineaţa iar noi nu ştiam ce poate însemna această îmbunătăţire după mai bine de trei ani:
moartea lui Stalin sau apropierea eliberării”9.

Fraza repetată mereu „medicamentele sunt inutile, să lăsăm natura să lucreze” de medicul
închisorii de la Sighet caracterizează regimul sanitar din penitenciar, unde pe lângă vizita de
rutină, a doctorului Iosif Lungu19 deţinuţii primeau doar nişte banale medicamente. Deţinuţii
politici de la Sighet au fost lipsiţi, datorită caracterului special al închisorii, bazat pe un regim de
izolare totală, de posibilitatea unor tratamente medicale de specialitate.

În perioada 1950-1955, personalul închisorii din Sighet a cunoscut o permanentă

schimbare, rare fiind cazurile în care unii din gardieni au rămas în funcţie de la mijlocul anului
1950 până în luna iulie 1955. Istoricul Constantin C. Giurescu caracteriza astfel sistemul din
penitenciar: ,,Neîncrederea tuturor în toţi, spionajul tuturor contra tuturor, acestea erau principiile
de bază în raporturile dintre cei ce alcătuiau personalul închisorii. O atmosferă de teroare nu
numai în ceea ce priveşte pe deţinuţi, dar şi pe gardieni”10.

Directorul închisorii în perioada mai 1950-iunie 1955 a fost Vasile Ciolpan. Din
mărturiile celor care au trecut prin închisoarea din Sighet, confirmate prin documentele de
arhivă, în perioada 1950-1955, în penitenciar au existat patru ofiţeri de securitate, aceştia fiind de
fapt cei care controlau totul în închisoare, atât pe deţinuţi, cât şi pe gardieni. Primul dintre
9
Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Editura Fundației Culturale Române,
București, 1994.
10
Ibidem.

5
securiştii din penitenciar, locotenentul Manea Petru, poreclit de deţinuţi „Mutul”, avea obiceiul
să spună că suferă şi el de aceleaşi boli de care se plângeau deţinuţii. După el a venit un personaj
„mic de statură şi rău”, locotenentul Bertea Vasile, numit de deţinuţi şi „Tebeceul”, înlocuit la
rândul său de sublocotenentul Tâmp Gheorghe, poreclit „Gorila”11. În luna noiembrie 1953, în
penitenciar apare un nou ofiţer de securitate, Satmari Alexandru, având gradul de locotenent
major. Profesorul Constantin C. Giurescu îşi aminteşte că Nicolae Sibiceanu l-a botezat
imediat ,,Martel”, după numele coniacului întrucât avea trei stele pe epolet. Misiunea ofiţerilor
de securitate din penitenciar era de a ţine sub observaţie activitatea din închisoare, având
posibilitatea de a întocmi rapoarte despre toţi angajaţii, inclusiv despre director. În activitatea
informativă aceştia se bazau pe relatările şi notele informative furnizate atât de o parte a
personalului închisorii, cât şi de unii deţinuţi.

O categorie aparte din cadrul personalului o reprezentau gardienii, unii apreciaţi în unele
cazuri de deţinuţi, alţii fiind detestaţi. În foarte puţine cazuri deţinuţii cunoşteau numele real al
gardienilor, în general aceştia primeau nume convenţionale pentru a putea fi recunoscuţi. Numele
convenţionale ale gardienilor erau date fie după asemănarea lor cu persoane cunoscute de toţi în
cadrul unui colectiv, fie după profesia lor anterioară, fie după unele caracteristici fizice. În codul
propriu al deţinuţilor unii gardieni erau desemnaţi numai cu iniţiale, acestea exprimând modul în
care erau ei apreciaţi. Astfel, sunt menţionaţi unii gardieni cu siglele: B1, B2, B3 – B venind de
la bestie sau J1, J2, J3 - de la javră. Iată câteva exemple de nume date gardienilor din
penitenciarul de la Sighet: „Habsburgul”, „Mongolul”, „Pithecantropus Erectus”, „Nazone”,
„Aviatorul”, „Păsărilă”.

Condiţiile inumane din penitenciar, adăugate vârstei înaintate a celor întemniţaţi şi stării
lor de sănătate precare, au contribuit substanţial la rata ridicată a mortalităţii celor închişi la
Sighet, încât în perioada mai 1950- iulie 1955, dintr-un număr de aproximativ 200 de persoane,
53, adică 25%, au decedat. Printre aceştia erau prim-miniştri, academicieni, profesori universitari
şi episcopi. Trupurile acestora au fost transportate în timpul nopţii cu o căruţă, iniţial în cimitirul
oraşului, iar de la mijlocul anului 1952, la Cimitirul Săracilor, situat la marginea Sighetului şi
aruncate în gropi rămase până azi anonime12.

11
Arhiva Penitenciarului Baia Mare, Fond Penitenciarul Sighet Principal.
12
Arhiva Penitenciarului Baia Mare, Fond Penitenciarul Sighet Principal.

6
 În intervalul mai 1950- iulie 1955, la penitenciarul din Sighet, cu trei excepţii din anul
1955, nu s-au întocmit acte de moarte pentru cei decedaţi, această operaţiune realizându-se abia
în 1957, în urma presiunilor venite din partea familiilor celor dispăruţi13.

În anul 1955, pe fondul destinderii pe plan internaţional şi odată cu creşterea interesului

României vremii de a fi acceptată în Organizaţia Naţiunilor Unite, autorităţile comuniste au
hotărât să întreprindă câteva măsuri de bunăvoinţă. În acest sens trebuie văzută eliberarea unui
număr important de deţinuţi politici sau transformarea penitenciarului din Sighet, a cărui faimă a
ajuns în Occident, din nou, în închisoare de drept comun. Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri
nr. 1199 din 26 iunie 1955, deţinuţii din penitenciarul Sighet au fost împărţiţi în trei categorii: o
parte puşi în libertate, alţii eliberaţi din penitenciar, dar fixându-li-se domiciliu obligatoriu, iar
cei din a treia categorie urmau să fie transferaţi la alte penitenciare 14. Astfel, la începutul lunii
iulie 1955, o mică parte din deţinuţii politici de la Sighet au fost eliberaţi revenind la familiile
lor, nu şi la fostele lor locuinţe, confiscate între timp de autorităţile comuniste, însă majoritatea
au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan sau transferaţi la alte penitenciare din ţară.

Până în luna august 1977, când a fost dezafectat, în penitenciarul din Sighet au mai fost
încarceraţi doar ocazional deţinuţi politici, pentru perioade foarte scurte, însă nu din rândul
elitelor.

Bibliografie

Arhiva Penitenciarului Baia Mare, Fond Penitenciarul Sighet Principal.

13
http://www.memorialsighet.ro/scurt-istoric-al-cladirii-inchisorii-din-sighet/
14
Ibidem.

7
 Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final,
Bucureşti, 2006.

Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Editura

Fundației Culturale Române, București, 1994.

Constantin Orzescu, Locuri și documente ale memoriei, în România literară nr. 51-52 din
2019.

http://www.memorialsighet.ro/scurt-istoric-al-cladirii-inchisorii-din-sighet/