Sisif după revoltă

În Unchiul Vanea nu moare nimeni, totul se continuă. Totul merge înainte. Aici,
întreaga lume pare sortită repetiției, până la stingerea concluzivă.Toată lumea e de acord că,
odată cu bătrânețea, se instaurează repetiția.(…) Cele patru acte ale piesei nu sunt decât o
paranteză, un accident, o rătăcire. Rătăcire stârnită în speranța de noutate. Toți eșuează fiindcă
au vrut să schimbe lucrurile. Serebreakov plănuia să trăiască retras căci, în mijlocul tumultului
urban, mulți ani a nutrit speranța de a se retrage la țară, speranță pe care, rapid dezamăgit, o
va abandona. De aceea , întoarcerea la oraș pecetluiește și pentru el o înfrângere: nu se poate
schimba, incapacitatea de a se confrunta cu sine însuși se confirmă, vechile obiceiuri trebuie
reluate! În numele speranței, Sonia îndrăznește în fine să-și mărturisească dragostea pentru
singurul bărbat pe care-l poate întâlni-dacă nu doctorul, altcineva cine?- așteptând să se
producă și ceva nou în viața ei. Vanea se destăinuie și el, dar recunoaște că o face cu zece ani
întârzâiere. Astrov, timp de o vară, își abandonează munca pentru a se lansa în tirade și pentru
a o seduce pe Elena Andreevna( amintere a Elenei care a stat la originea războiului troian).
Toți se plâng că lenea a pus stăpânire pe ei. Dar tocmai ea le dă răgazul să vorbească, să
treacă de la muțenie la locvacitate, suspendând pragul paralizant al tăcerii.
Dintre toate piesele tetralogiei cehoviene, Unchiul Vanea este singura care poartă ca
titlu numele unui personaj, ca și cum Cehov ar fi vrut să facă din el simbolul unei stări, al unei
relații cu lumea. Vanea, în final, se constituie în figură mentală: Sisif după revoltă. De acum
înainte nu-i rămâne decât să se resemneze în absurd. Cu Sonia alături. Amândoi își șterg
lacrimile și hotărăsc să trăiască, admițând că în lumea absurdă, valoarea unei noțiuni sau a
unei vieți se măsoară după gradul ei de sterilitate. Dacă Astrov mai crede în fertilitate, fie ea și
a solului care hrănește un copac, Vanea și Sonia nu mai așteaptă nimic. Nici din cer nu se
refugiază în credință-, nici de la pământ- mereu infecund.

George Banu – Experiența absurdului: Unchiul Vanea în Cehov, aproapele nostru