COMPOZIŢIA BIOCHIMICĂ A MEMBRANELOR BIOLOGICE

Pentru a înţelege funcţiile membranelor biologice este necesar a le cunoaşte structura moleculară. Componentele moleculare ale
oricărei membrane biologice sunt proteinele, lipidele polare şi glucidele în alcătuirea glicoproteinelor şi glicolipidelor.
Proporţiile în care sunt reprezentate diferitele componente biochimice variază cu funcţia şi localizarea biomembranelor respective.
De exemplu, mulţi neuroni au extensiile învelite de o teacă de mielină. Teaca de mielină care este multistratificată este compusă în
mare parte din lipide care induc rolul de izolator electric. La nivelul membranelor mitocondriilor sau cloroplastelor (echivalentul
mitocondriilor la celulele vegetale), acolo unde au loc numeroase reacţii catalizate enzimatic, proteinele sunt majoritare.
Fiecare specie, fiecare tip de ţesut sau de celulă precum şi diferitele tipuri de organite posedă un set caracteristic de lipide
membranare. De exemplu, plasmalema hepatocitelor este bogată în colesterol şi nu conţine nivele detectabile de cardiolipină. În
acelaşi timp, membrana mitocondrială internă a hepatocitelor prezintă o distribuţie inversată. Este evident că în celulă există
mecanisme de control a cantităţii de lipide sintetizate şi a modului de distribuţie.
Compoziţia proteică a membranelor variază mai mult decât compoziţia lipidică, reflectând specializarea funcţională (1 funcţie – 1
specie proteică). De exemplu, la nivelul celulelor cu bastonaş din retină, o porţiune a celulei este specializată pentru recepţia luminii.
La acest nivel, peste 90% din compoziţia plasmalemei este reprezentată de o glicoproteină fotoabsorbantă – rodopsina. Plasmalema
eritrocitului, care are o specializare mai redusă faţă de celulele cu bastonaş, prezintă circa 20 de tipuri de proteine esenţiale şi alte
câteva sute de importanţă mai mică. Multe din aceste proteine sunt transportori pentru solviţi prin membrană.
Unele proteine membranare sunt legate covalent de reţele complexe de carbohidraţi. De exemplu, glicoforina, o glicoproteină din
membrana eritrocitului este compusă în proporţie de 60% din unităţi oligozaharidice complexe ataşate covalent la reziduuri specifice
de aminoacizi (cele mai utilizate puncte de legătură le reprezintă reziduurile Ser, Thr şi Asn). Ca şi exemplu antinomic prezentăm
rodopsina, glicoproteina majoritară din membrana celulelor cu bastonaş din retină care prezintă un singur hexazaharid. Componentele
glucidice de la suprafaţa glicoproteinelor influenţează plierea lanţurilor de aminoacizi precum şi stabilitatea şi destinaţia intracelulară;
joacă de asemenea un rol esenţial în cuplarea specifică a liganzilor la nivelul receptorilor glicoproteici de suprafaţă. Membranele
intracelulare (de exemplu, membranele mitocondriale, conţin rareori componente carbohidrate cuplate. Unele proteine sunt cuplate
covalent la unul sau mai multe lipide care joacă rolul de ancore hidrofobe.
 ARHITECTURA SUPRAMOLECULARĂ A MEMBRANELOR BIOLOGICE

Membranele biologice:
 sunt impermeabile pentru solviţii polari şi permeabile pentru soluţiile non-polare;
 au o grosime care variază între 5-8 nm (50-80 angstromi);
 au un aspect trilamelar (trilaminar) pe secţiune, prin vizualizare la microscopul electronic;
Studiile combinate de microscopie electronică şi de compoziţie chimică, de studiu a permeabilităţii şi mobilităţii lipidelor şi
proteinelor a determinat dezvoltarea modelului de mozaic fluid.

Conform acestui model, fosfolipidele şi sterolii formează un bistrat lipidic în care regiunile nepolare ale moleculelor lipidice sunt
dispuse în apoziţie (faţă în faţă) la nivelul miezului bistratului în timp ce capetele polare privesc spre exterior. În acest bistrat, lipidele
sunt inclavate la intervale neregulate şi menţinute prin interacţiuni hidrofobe dintre lipidele membranare şi domeniile hidrofobe ale
proteinelor. Unele proteine protruzionează numai pe o singură parte a bistratului lipidic, altele având domenii de ambele părţi ale
acestuia. Orientarea proteinelor în bistrat este asimetrică dând aspectul regionalizat al membranei. Domeniile proteice expuse de o
parte şi de alta a bistratului diferă, ceea ce reflectă asimetria funcţională. Modelul de mozaic fluid reprezentat de lipidele şi proteinele
membranare are particularitatea esenţială a libertăţii de mişcare laterală în planul membranei.

LIPIDELE MEMBRANARE

Lipidele reprezintă substanţe cu semnificaţie biologică particulară care sunt insolubile în apă şi solubile în solvenţi organici cum ar
fi: acetona (propanona), etanol, cloroform (triclorometan), dietileter (etoxietan) şi petrol uşor (cu punct de fierbere la 40-60°C).
Din punct de vedere biochimic, lipidele se pot clasifica în:
 lipide de stocare – neutre
 lipide membranare – polare
o fosfolipide
 glicero-fosfolipide
 sfingo-fosfolipide
o glicolipide – sfingo-glicolipide
o colesterol
 Clasificarea lipidelor (schemă) – după Lehninger

LIPIDE DE LIPIDE
STOCARE MEMBRANARE
(NEUTRE) (POLARE)

FOSFOLIPIDE GLICOLIPIDE

GLICERO- SFINGO- SFINGO-

TRIGLICEROLI
FOSFOLIPIDE FOSFOLIPIDE GLICOLIPIDE

AG AG

SFINGOZINĂ

SFINGOZINĂ
GLICEROL

GLICEROL
AG AG AG AG

AG PO4 Alcool Mono sau

PO4 Alcool
oligozaharid

Lipidele sunt molecule care conferă membranei funcţia de barieră. Hartley, în 1936, le-a descris ca şi structuri amfifile sau amfipatice.
Aceasta înseamnă că lipidele sunt molecule asimetrice, ele posedând un “cap” polar, hidrofil şi o porţiune alungită “coadă” hidrofobă.

Fosfolipidele (sau fosfogliceridele).

Sunt cele mai abundente molecule lipidice. Ele sunt compuse dintr-un cap polar şi o coadă non-polară. Ele provin din esterificarea
glicerolului (propan-1,2,3-triol) la nivelul grupelor -OH. Aceste esterificări se fac la nivelul grupărilor OH din poziţiile 1 şi 2 cu acizi
graşi iar la nivelul OH-ului din poziţia 3 cu un derivat al acidului fosforic.

esterificare cu acizi graşi

esterificare cu acizi graşi
CH2 OH CH2 OC R

HO CH R CO CH O

CH2 OH CH2 O P O X
glicerol
esterificare cu un derivat O
de acid fosforic

Natura substituentului X, fixat la nivelul acidului fosforic precizează natura fosfogliceridului.

Cel mai simplu compus rezultat din esterificare (în cazul în care X este hidrogenul -H) se numeşte acid fosfatidic. Acesta nu este
un component al membranei, el apărând numai în cadrul sintezei altor fosfogliceride. Cele mai importante fosfogliceride membranare
sunt:

X = CH2 CH2 NH3+ Fosfatidill-etanolamină FE

X = CH2 CH2 N+(CH3)3 Fosfatidil-colină FC

X = CH2 CH2 COO-

Fosfatidi-serină PS
NH3+

CH2 OC R
Difosfatidil-glicerol - cardiolipină
X= R CO CH O O

CH2 O P O CH2 CH CH2 O P O H2C

O OH O CH COO R
CH2 COO R
Sfingolipidele sunt lipide de o mare diversitate, construite pe baza unui schelet constituit de o moleculă de sfingozină care este un
alcool aminat cu lanţ lung de atomi de carbon.
Putem distinge 3 clase de sfingolipide:
 Sfingofosfolipide (sfingomieline) Sfingomielinele joacă un rol important la nivelul membranelor mielinice.

 Glicosfingolipide neutre
Glicosfingolipidele neutre sau glicozil-ceramidele sunt formate din ataşarea la nivelul primului alcool al ceramidei, printr-o
legătură glicozidică, a glucozei, galactozei sau a unui alt polizaharid (di, tri sau tetrahexoză). Putem astfel obţine o mare diversitate de
glicosfingolipide. Ele sunt denumite popular cerebrozide deoarece au fost descrise prima oară la nivelul creierului (-galactozil-
ceramida); ulterior ele au fost descrise şi la nivelul altor ţesuturi (-galactozil-ceramida, în splină, la un pacient cu maladie Gaucher).
Exemplificarea implicării glicolipidelor neutre în determinismul grupelor sangvine. Aceste glicolipide fac parte din antigenele de
suprafaţă care determină grupele sangvine la suprafaţa hematiilor.
Grupa 0 posedă anticorpi antiA şi antiB iar antigenul specific este prezentat în figura de mai jos. Cei cu grupa 0 pot primi sânge
numai de la grupa 0.

Grupa A posedă anticorpi antiB iar antigenul specific este prezentat în figura de mai jos Acest antigen este similar cu cel de la
grupa 0 având însă în plus o grupare N-acetil-galactozamină. Cei cu grupa A pot primi sânge de la grupa A şi 0.

Grupa B posedă anticorpi antiA iar antigenul specific este prezentat în figura de mai jos. Antigenul este similar cu cel de la grupa
A dar în loc de N-acetil-galactozamină prezintă galactoză. Cei cu grupa B pot primi sânge de la grupa B şi 0.

Grupa AB nu posedă anticorpi iar la suprafaţa hematiilor găsim ambele tipuri de glicolipide de la grupele A şi B. Cei cu grupa
AB pot primi sânge de la toate grupele.

 Glicosfingolipide acide
c. derivă din glicolipidele neutre.
Cuprind 5 clase:
- sialo-glico-sfingolipide (gangliozide – conţin unul sau mai multe reziduuri de acid sialic, denumit şi acid N-acetil
neuraminic - NANA);
 - urono-glico-sfingolipide (conţin unul sau mai multe reziduuri de acid uronic);
- sulfo-glico-sfingolipide (conţin grupări esterice carbohidrat-sulfat);
- fosfo-glico-sfingolipide (conţin grupări mono sau diester-fosfat);
- fosfono-glico-sfingolipide (conţin grupări 2-aminoetil-hidroxifosforil)
Descoperite în celulele ganglionare (de unde şi denumirea de gangliozide), ele reprezintă 6% din lipidele membranelor neuronale
dar se găsesc şi în alte celule. Glicolipidele sunt acide, deci încărcate electric datorită acidului sialic (care are o încărcare negativă).
Rolul lor nu se cunoaşte precis (sunt presupuşi receptori) dar există câteva exemple:
 epiteliile de acoperire conţin o cantitate mare de gangliozide care protejează membrana de acţiunea degradativă a factorilor
diverşi, cum ar fi pH-ul, enzimele litice.
 prezenţa gangliozidelor în membrane poate influenţa încărcarea electrică şi captarea ionilor de Ca2+.
 toxina vibrionului holeric nu poate penetra enterocitele decât în prezenţa, la polul apical al acestor celule, a unui gangliozid,
denumit GM1. Pătrunderea acestei toxine în interiorul enterocitelor produce creşterea concentraţiei de AMPc care conduce la o
secreţie crescută de Na şi apă către lumenul intestinal, ceea ce produce diareea caracteristică.

Proprietăţile lipidelor membranare

 Autoaranjarea spontană (autoorganizarea).
Această proprietate se datorează caracterului amfifil (sau amfipatic) descris; astfel, fosfolipidele şi glicolipidele introduse în apă
formează un dublu-strat.
Din diverse experimente, cunoaştem 2 tipuri de organizare a bistraturilor lipidice:
 bistraturi lipidice plane (denumite şi membrane negre);
 bistraturi lipidice ce formează vezicule - denumite liposomi.
 o altă formă de organizare spontană este reprezentată de micelii, de asemenea sferice ca şi liposomii, dar, spre deosebire
de aceştia, cozile lor hidrofobe exclud apa din interiorul lor.
A. Bistraturile lipidice plane

Pot fi obţinute prin amplasarea unei picături lipidice dizolvate în solvenţi organici, la nivelul unui orificiu care separă 2
compartimente ce conţin apă.
B. Liposomii.

Fosfolipidele introduse în apă pot forma liposomi multilamelari, cu un diametru de aproximativ 2 m. Formarea lor poate fi accelerată
de agitarea mecanică a vasului de formare. Prin tratamentul lor ultrasonic pot fi transformaţi în liposomi unilamelari. Liposomii sunt
folosiţi în experienţe de reconstruire a membranelor prin adiţie de proteine. Astfel ei sunt utilizaţi în terapeutică. Ei permit vehicularea
(transportarea) unor medicamente pe care le înglobează, în torentul sangvin de unde pot fi dirijaţi către ţesuturile ţintă.
C. Miceliile
Miceliile reprezintă structuri sferice care conţin câteva zeci până la câteva mii de molecule lipidice dispuse cu regiunile hidrofobe
agregate spre interior, excluzând moleculele de apă, şi cu capetele hidrofile spre exterior, în contact cu mediul apos.
 Fluiditatea bistraturilor lipidice. Bistraturile lipidice sunt structuri cvasifluide, interiorul bistratului fiind fluid. Această cvasi-
fluiditate este rezultatul mişcărilor efectuate în special de fosfolipidele membranare. Cele mai importante mişcări efectuate de lipide
sunt rotaţia în jurul propriei axe şi mişcările lanţurilor laterale. Fluiditatea este proporţională cu amplitudinea acestor mişcări şi are
ca rezultat deplasarea lipidelor şi a proteinelor în planul membranei.
Mişcările lipidelor sunt:
a. Intramoleculare - când se deplasează numai anumite porţiuni ale moleculei lipidice.
b. De rotaţie şi de translaţie când în mişcare este angajată întreaga moleculă.

Mişcările intramoleculare sunt puţin accesibile şi numai metodelor de investigaţie ca RMN (Rezonanţa Magnetică Nucleară) sau
RES (Rezonanţa Electromagnetică de Spin). Aceste mişcări sunt reprezentate de mişcări ale grupurilor de atomi în jurul legăturilor
simple precum şi de mişcări segmentare la nivelul acizilor graşi şi modificări de conformaţie la nivelul grupărilor polare.

Mişcările de rotaţie şi de translaţie sunt mai accesibile investigaţiilor.

Mişcarea de rotaţie este foarte rapidă (10-6-10-7 sec.). Moleculele se răsucesc în jurul propriei axe şi, din cauza flexibilităţii lanţurilor
laterale, molecula lipidică va fi flectată la maxim la nivelul miezului dublului strat lipidic şi mai puţin flectată la nivelul capetelor
polare.
Mişcările de translaţie sunt de două tipuri:
 o mişcare de translaţie laterală
 o migrare a lipidelor dintr-un strat în altul.
Prin translaţie laterală, lipidele îşi schimbă locurile între ele de circa 10 7 ori pe secundă, deci coeficientul de difuziune (D) este în
medie de 10-8 cm2/sec. Aceasta înseamnă că o moleculă lipidică poate difuza ("străbate") suprafaţa unei bacterii mari (aprox. 2 m)
într-o secundă. Este permisă comparaţia cu un ocean lipidic în care moleculele componente au libertate de mişcare datorită
interacţiunilor Van der Waals. Mişcările de lateralitate afectează şi mobilitatea proteinelor care, pentru regionalizare şi păstrarea
polarităţii funcţionale necesită sisteme specifice de ancorare prin generarea de clustere (agregate macromoleculare lipido-proteice care
păstrează poziţiile relative ale proteinelor în membrană) sau prin ancorarea la elementele citoscheletului cortical (cazul proteinelor
transmembranare). Un exemplu util este cel al glicoforinelor şi pompelor Na/bicarbonat care sunt cuplate şi imobilizate de spectrină, o
proteină specifică citoscheletului eritrocitelor.
 Asimetria dublului strat lipidic.
Un mare număr de membrane au o componenţă lipidică diferită pentru cele 2 monostraturi din structură. Originea asimetriei chimice
se găseşte la nivelul locului lor de sinteză, adică în reticulul endoplasmic neted (un organit celular specializat), unde se găsesc
translocatori ai lipidelor care le inseră şi le repartizează într-un monostrat sau în altul (aşa cum se va vedea în capitolele referitoare la
organitele celulare, reînnoirea membranelor celulare depinde de reticulul endoplasmatic - atât rugos cât şi neted - care "înmugureşte"
trimiţând vezicule spre membrana celulară cu care fuzionează).