Sunteți pe pagina 1din 6

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

MASTER Românii în istoria Europei

Masterand NIȚULESCU BOGDAN

ANUL I

DISCIPLINA: Românii și Cruciada târzie

Mari bătălii antiotomane: Rovine (17 mai 1395)

În secolele XIV-XVII, statutul internațional al Tarilor Române a depins în


mare măsură de raporturile dintre marile puteri vecine și de obiectivele politicii
externe românești. Esențiale în raporturile internaționale au fost relațiile dintre
Tările Române și Poarta. Țările Române nu aveau resursele necesare unor acțiuni
ofensive de durată în teritoriul inamic. Strategia lor militară era în principal
defensivă și urmarea sa impiedice Poarta să instaureze la nord de Dunăre regimul
de pasalâc. Toți voievozii români, de la Mircea cel Bătrân și pană la Mihai
Viteazul, au căutat să evite bătăliile cu turcii în camp deschis și au aplicat o tactică
militară proprie.
Tările Române nu se aflau pe directia strategica de inaintare spre centrul
Europei, ci la marginea sa. La baza raporturilor româno-turcesti în epoca
medievala s-au aflat Capitulatiile, care reprezentau diplome de privilegii acordate
de sultanii otomani domnilor romani. Ele prevedeau respectarea autonomiei Tărilor
Române, care își păstrau propriile institutii. Principele era un domn pamântean ales
de boieri. În schimbul recunoașterii autonomiei, Țările Române plateau un tribut
(haraci), care a reprezentat inițial un fel de impozit, iar apoi, în forma sa clasică,
răscumpărarea păcii.1 Cu timpul, haraciul a crescut la sume foarte mari. Se
adaugau numeroasele daruri cu prilejul reconfirmarii domniei și obligațiile
constând în mari cantitati de cereale, turme de oi, lemn, ce se indreptau spre
Constantinopol. În plus, Țările Române erau obligate să sprijine Poarta pe timpul

1
Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Istoria românilor, Editura Corint, București, 2007, p. 223

1
campaniilor militare cu soldați și salahori pentru întreținerea drumurilor și
repararea cetăților.
Studiile de istorie militară românească nu au adâncit epoca de la începutul
formării principatelor noastre, Moldova şi Ţara Românească, deşi în această
perioadă cade domnia războinică a lui Mircea cel Bătrân. Acest domnitor a purtat,
lucru rar în istoria noastră, şi războaie ofensive, de aceea studiul armatei lui Mircea
este un subiect deosebit de interesant.
Politica externă a lui Mircea a fost dominată de un fapt capital: primejdia
turcească. Combaterea acestei primejdii - direct sau indirect - constituie
preocuparea de căpetenie a marelui domn. Ea străbate întreaga activitate militară şi
diplomatică a lui. Toate războaiele lui Mircea se fac cu turcii, nici unul cu ungurii,
cu moldovenii şi, cu atât mai puţin, prin urmare, cu polonii. Raportul dintre forţe
însă era inegal. Turcii, în plină expansiune cuceritoare, aveau mai multe mijloace
decât domnul muntean. De aceea, la urmă, Mircea a şi trebuit să recunoască
această superioritate şi să ajungă la o înţelegere cu noii stăpâni ai răsăritului. Dar
rezistenţa lui îndelungată - provocând admiraţia adversarilor înşişi - a avut un
rezultat de cea mai mare însemnătate: a păstrat fiinţa statului muntean
În 1387, îndată după suirea pe tron a lui Mircea, cneazul Lazăr al sârbilor
repurtează la Ploenik o biruinţă asupra turcilor. încurajat de succesul avut, el se
hotărăşte să organizeze o coaliţie creştină împotriva «necredincioşilor». Din
nefericire, acest plan n-a găsit răsunetul pe care-1 merita. Ungurii n-au răspuns la
timp, iar contingentele creştine din partea apuseană a Peninsulei Balcanice - din
Bosnia, din Albania - au fost neîndestulătoare. Mircea se pare că a trimis un corp
de oaste; aşa cel puţin rezultă din relaţia cronicarului turc Sukriillah, care scrie în
1457, cât şi a lui Seadeddin, care menţionează ca participanţi pe «principii
Valahiei şi Bogdaniei», în timp ce scriitorul Leunclavius pomeneşte numai pe
«valahi», aşadar pe munteni. Lupta s-a dat în ziua de 15 iunie 1389 pe «Câmpia
Mierlei» (Kosovopolje în sârbeşte). La început se părea că biruinţa va fi a
creştinilor, mai ales după ce un sârb fanatic, Miloş Obilici, pătrunsese până la
locul unde se afla sultanul Murad şi-l ucisese cu lovituri de pumnal. 2 Fiul lui
Murad însă, Baiazid, supranumit şi Ilderim, adică Fulgerul, din cauza repeziciunii
mişcărilor şi hotărârilor sale, luă imediat comanda armatei turceşti şi schimbă
retragerea iniţială într-o strălucită victorie. Creştinii fură zdrobiţi; cneazul Lazăr
însuşi și-a pierdut viaţa.
2
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Editura All Educațional, București, 2003, p. 365

2
Ca răspuns la acţiunea lui Mircea, Baiazid a organizat o mare campanie de
pedepsire la nord de Dunăre, cu efective militare de peste 40 000 oameni, cărora li
se adăugau detaşamente oferite de vasalii sârbi; Cele mai multe cronici scurte
sârbeşti datează lupta de la Rovine la 10 octombrie 1394, dar un document bizantin
din septembrie 1395, arătând grija împătesei bizantine Elena Dragas pentru
pomenirea tatălui ei căzut — ca şi Marko Kraljevic de altfel — în menţionata luptă
reprezintă un argument serios în sprijinul datării acestei morţi în timpul ciocnirii
militare de la 17 mai 1395. Nu este de loc exclusă nici existenţa unei duble
angajări a ostilităţilor, prima în octombrie 1394, a doua în mai 1395, pe Jiu.
Războiul pe care l-a purtat împăratul Baiazid cu oştile lui din Europa şi Asia
împotriva domnului muntean Mircea a avut un mare răsunet. Pentru prima dată, un
sultan trecea Dunărea, iar apărarea românilor a fost aşa de puternică şi de
neaşteptata, încât, cu tot succesul trecător, expediţia lui Baiazid s-a terminat printr-
o înfrângere şi Mircea a rămas, nu numai stăpân în ţara lui, dar a putut mai târziu
să ia ofensiva.3
Cronica românească scrisă în secolul al XVII-lea la sfârşit, pune lupta lui
Mircea cu Baiazid pe Ialomiţa, dar e vorba de o tradiţie târzie şi fără valoare. La fel
şi ştirea cronicilor raguzane de la sfârşitul veacului al XVII-lea, care afirmă,
contrar izvoarelor contemporane, că lupta s-ar fi dat lângă Craiova. Numele
Craiovei e pus de aceşti cronicari în legătură cu numele lui Marco Cralievici, care a
pierit în luptă.
Lupta nu poate fi căutată decât pe linia ce uneşte Turnu cu Argeş. Era,
probabil, un loc ales de Mircea cu şanţuri în pădure, ceea ce făcea cu neputinţă
desfăşurarea cavaleriei în care turcii erau foarte puternici. Cronicile bizantine arată
că oastea turcească a fost atacată pe neaşteptate de Români într-un loc foarte greu.
Este vorba de o regiune deluroasă sau muntoasă, nu în câmpia Dunării. Locul
luptei fusese ales de Mircea, care cunoştea bine tot ţinutul şi anume pe malul unui
rau, care nu poate fi altul deci: Argeşul. Mai întâi, au fost trimişi să se ciocnească
cu românii auxiliarii sârbi. „Iar aceştia, zice cronicarul sârb, erau cu păgânul, nu de
voe, ci de nevoe. Şi fericitul Marco (Cralievici) a spus către Constantin: Eu cutez
să spun şi mă rog lui Dumnezeu să fie ajutător creştinilor. Iar eu cel dintâi să fiu
între morţi în această luptă“. Şi în adevăr Marcu fiul craiului Vukaşui, pe care şi
până azi îl plâng cântecele bătrâneşti în Macedonia, a pierit în luptă, murind pentru
o cauză nelegiuită. Constantin a căzut şi el în acelaşi război, ceva mai târziu.
3
Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediția a II-a, Editura Corint, București, 2000, p. 256

3
Încleştarea celor două oştiri a fost extrem de sângeroasă la Rovine, toponim
neprecizat, situat foarte probabil pe malurile Argeşului, aproape de cetatea de
scaun a ţării. Cuvântul desemnează şanţuri, râpe, loc accidentat, mocirlos,
Cronicarul turc Orudj consemnează că „s-a dat o mare bătălie ...; din amândouă
părţile au murit mulţi oameni“. La rândul lor, cronicile sud-slave relatează că
„lănci nenumărte s-au frânt şi s-au tras atâtea săgeţi, încât cerul nu se putea vedea
de mulţimea lor“, adăugând că din cauza pierderilor suferite, Baiazid „s-a
înspăimântat şi a fugit. Iar râul acela curgea roşu de sângele trupurilor căzute“ , în
vreme ce acelaşi cronicar turc (Orudj) arată că sultanul „se retrăgea plin de
demnitate.4
Victoria repurtată de Mircea a pus în lumină tactica militară folosită de
atâtea ori în cursul evului mediu de către romani cu distrugerea bunurilor materiale
şi pustiirea teritoriului aflat în calea duşmanului.
Pe plan extern s-au produs între timp schimbări care au imprimat un curs
oarecum neaşteptat situaţiei politice din Ţara Românească: aliatul lui Mircea din
Moldova, Roman voievod a fost înlăturat de la domnie, urmaşul său, Ştefan,
manifestându-şi deschis ostilitatea faţă de domnul Ţării Româneşti, ca şi faţă de
Sigismund de Luxemburg.
În aceste împrejurări tulburi, secondat de unii boieri care continuau să-l
sprijine, în martie 1395 Mircea a încheiat la Braşov un tratat de alianţă cu
Sigismund de Luxemburg, prin care se stabilea un plan concret de colaborare,
pentru izgonirea turcilor din Peninsula Balcanică. Tratatul conţinea o formă de
vasalitate, fără prestarea efectivă a omagiului. Mircea se angaja să meargă personal
cu oaste alături de Sigismund de Luxemburg în caz că acesta avea să conducă
personal o campanie împotriva turcilor ori a altor aliaţi ai acelora, sau să trimită un
corp de oaste în caz că „domnul rege n-ar merge el însuşi, ci ar trimite numai
oştirea“, oriunde ar fi avut loc acest fapt „adpartes Dobrodicii“ sau în oricare alte
„ pământuri, cetăţi, ţinuturi, trecători, porturi şi în oricare alte locuri supuse
stăpânirii şi ascultării noastre“, voievodul asigurând libera trecere şi procurarea
hranei „totdeauna potrivită pentru banii lor“ .

4
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediția a IV-a, Editura Univers Enciclopedic, București,
2008, pp. 94-95.

4
Ca o consecinţă imediată a încheierii tratatului de la Braşov, forţele
maghiare şi ro mâne au reocupat cea mai mare parte a Dobrogei, unde turcii îşi
instalaseră garnizoane.
O cerere de ajutor adresată turcilor de către Vlad sau de către Ştefan după
alte izvoare, a dus la o înţelegere între Vlad şi Baiazid, în cursul căreia n-a fost
vorba de plata vreunui tribut, nici de aservirea Ţării Româneşti, pretenţiile
otomane mai scăzute cu acest prilej explicându-se uşor prin înfrângerea suferită la
Rovine.
Instigat probabil de Vlad, Baiazid a trecut însă Dunărea cu o puternică oaste
în Banat, unde a prădat cumplit localităţi ca Becicherec, Timişoara, Caransebeş şi
Orşova. De aici a trecut şi în Ţara Românească, pe la Turnu Severin. Cu acest
prilej, oştilor otomane li s-au alătuat şi detaşamente ale vasalilor sârbi, însumând 8
000 de oameni, conduse de Ştefan Lazarevic, Marko Kraljevic şi Constantin
Dejanovic.
O cerere de ajutor adresată turcilor de către Vlad sau de către Ştefan după
alte izvoare, a dus la o înţelegere între Vlad şi Baiazid, în cursul căreia n-a fost
vorba de plata vreunui tribut, nici de aservirea Ţării Româneşti, pretenţiile otomane
mai scăzute cu acest prilej explicându-se uşor prin înfrângerea suferită la Rovine.
Ostile româneşti, sub conducerea lui Mircea, împreună cu cele maghiare,
conduse de însuşi Sigismund, sosite în grabă în ajutorul aliatului său, i-au aşteptat
pe invadatori lângă Craiova, unde, pe malul Jiului, la 17 mai 1395, s-a dat o mare
şi sângeroasă bătălie, în care ostile româno-maghiare au repurtat o răsunătoare
victorie.
Baiazid s-a retras după luptă peste Dunăre în Bulgaria, unde, iritat de noul
insucces din Ţara Românească, a poruncit ca Sisman,țarul bulgar, să fie ucis (3
iunie 1395).
Politica externă a marelui voievod a fost dominată de primejdia otomană. De
remarcat că toate luptele pe care Mircea cel Bătrân a fost silit să le poarte au fost
cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii, cu care, de altfel, a
încheiat alianţe trainice în lupta comună antiotomană. 5

5
Petre P. Panaitescu, op.cit.,p.260

5
BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Denis, Istoria românilor, Editura Corint,


București, 2007
2. Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, Editura All Educațional,
București, 2003
3. Panaitescu, Petre P., Mircea cel Bătrân, ediția a II-a, Editura Corint,
București, 2000
4. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ediția a IV-a,
Editura Univers Enciclopedic, București,2008