„Fără Miorița noi n-am fi fost niciodată poeți.

”
Poeții și scriitorii români și-au manifestat deschis o admirație necondiționată față de acest
poem al literaturii populare, valorificându-i valențele prin filtrul talentului și al modului personal de
percepere a mesajului. Nichita Stănescu (1983) a mărturisit, în numele generației sale și al celor
anterioare: "Fără Miorița n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală".
“Miorița nu este un cântec de pierdere. Cine pierde așa cum a pierdut ciobanul Mioriței este înstăpânit în
sufletul pământului. Da, în sufletul pământului pentru că noi toți ne-am născut pe pământ. Pentru că
pământul este carnea strămoșilor noștri și carnea strămoșilor pomilor. Așa este: pom și om. În limba
noastră diferența dintre pom și om este diferența dintre o consoană și a vocală.”
Miorița este o producție folclorică, succesivă, socotită, deci, o creație anonimă, transmisă pe
cale orală din generație în generație. Date fiind calitățile excepționale ale acestei creații—unicitatea,
paradoxul și valențele artistice ale versiunii finale—problema creatorului a trezit un interes aparte în
rândul celor preocupați de subiect. S-a afirmat că Miorița, la fel ca toate creațiile literaturii populare,
este opera colectivă a poporului. Această concepție a fost exemplar definită de Vasile Alecsandri, atunci
când a găsit de cuviință să afirme, într-un elan de entuziasm facil, că „românul e născut poet”. În scurt
timp a apărut o altă teorie, situată la extrema celei dintâi: balada Miorița nu poate fi decât o creație
individuală, opera unui ins înzestrat cu un talent nativ ieșit din comun. În această categorie s-au grupat
toți admiratorii baladei și susținătorii obârșiei extracarpatice. Dintre ei s-a desprins un grup de radicali
care au mers până la nominalizarea unor pseudo-creatori. Cea de-a patra direcție, dezvoltată din teoria
evoluției, a pledat pentru o creație succesivă. Tema fatalismul mioritic se constituie într-un capitol decisiv
al istoriei exegetice, însumând totodată răspunsurile semnificative la una dintre întrebările fundamentale:
de ce păstorul își acceptă soarta cu atâta seninătate?. Pentru a înțelege Miorița este de a pătrunde în
specificul etnic, cultural și mai cu seamă spiritual al poporului român. Mircea Eliade, prin studiul Mioara
năzdrăvană este un precursor al celor care au contribuit la integrarea Mioriței într-un context global,
european, prin definirea acestei creații drept un efect al „creștinismului cosmic”. Frumoasa alegorie prin
care moartea este prezentată ca o nuntă continuă cu această credință populară că, la căderea unei stele,
moare un om. Dacă Miorița va zări însă o „Măicuță bătrână/Cu brâul de lână, /Din ochi lăcrimând, /Pe
câmpi alergând, /Pe toți întrebând'' de el, să-i spună despre aceeași frumoasă alegorie a nunții lui cu fata
de crai, dar să omită amănuntul despre căderea stelei, deoarece mama și-ar fi dat seama că, de fapt, fiul
său a murit. Din cuvintele ei, aflăm prima dată și despre trăsăturile fizice ale ciobănașului: „Mândru
ciobănel, / Tras printr-un inel, /Fețișoara lui, / Spuma laptelui; /Mustăcioara lui,/Pana corbului; /Ochișorii
lui, /Mura câmpului", chipul său asemănându-se cu cel al unui Făt-Frumos prototip, de aceea nu trebuie
să ne mire nepotrivirea dintre culoarea părului și cea a mustății - aici fiind un caz de sincretism: luarea
automată a unor formule consacrate și alăturarea lor. In desfășurarea acțiunii acestei balade, întâlnim
următoarele motive de bază: motivul transhumantei, motivul complotului, motivul Mioarei năzdrăvane,
motivul testamentului, motivul alegoriei moarte-nuntă și motivul măicuței bătrâne.
Nu știm dacă această moarte a avut loc sau nu, dar, acolo unde sfârșește Miorița-, începe Baltagul, lui
Mihail Sadoveanu, din care aflăm cum Nichifor Lipan a fost ucis de însoțitorii săi, iar Vitoria îi descoperă
pe făptași și-i pedepsește, cu ajutorul fiului ei Gheorghiță. Ea este varianta mai tânără a „măicuței
bătrâne" și nu mai plânge neputincioasă, ci își amplifică lacrimile în mânia răzbunării. Iată cât de
frumoasă poate fi colaborarea dintre poetul anonim și scriitorul cult.
În concluzie, consider că Literatura română rămâne astfel un izvor pururea viu, pornind de la
folclor, prezentând un izvor de inspirație pentru poeți, scriitori la fel cum spune si Nichita Stănescu in
afirmația sa „Fără Miorița noi n-am fi fost niciodată poeți.”.