ACUITATE VIZUALA (lat.

 acuitas = acuitate, finete), termen generic ce defineste

proprietatea functionala a organelor de simt de a percepe senzatii la un prag coborat al
excitantului si de a distinge diferente minime; ~ reprezinta capacitatea ochiului de a distinge
separat doua obiecte alaturate in functie de claritatea focalizarii retiniene, integritatea
elementelor nervoase si interpretarea cerebrala a stimulului; ~ se masoara prin scari vizuale –
optotipuri – bazate pe valoarea minima de un minut a unghiului vizual care permite
recunoasterea unui obiect (v. optotipi). Notatia gradului de acuitate se face in fractii ordinare
sau zecimale. In mod obisnuit ~ se masoara la distanta de 5 m, distanta la care ochiul nu face
efort de acomodare (infinitul oftalmologic); masurarea la aproape determina „eficienta
vizuala”.

Irisul are formă de cerc cu un orificiu în mijloc (pupila). Irisul este constituit din stromă,
pigment melanic (responsabil de culoarea ochiului) şi muşchi, datorită cărora mărimea pupilei
se schimbă. El intră în sistemul vascular al ochiului. Asigură obscurizarea în interiorul
globului ocular, pentru a nu se produce reflexii. fectuează aceeaşi funcţie ca şi diafragma în
aparatul de fotografiat, reglează fluxul de lumină.

Pupila reprezintă o gaură în iris. Mărimile acesteia depind de obicei de nivelul iluminării.
Muşchii irisului modifică mărimea ei: muşchiul circular (prin contracţie) micşorează
diametrul pupilei, proces numit mioză şi controlat de sistemul parasimpatic; muşchiul radiar
creşte diametrul pupilei, proces numit midriază şi controlat de sistemul nervos simpatic. Cu
cât este mai multă lumină în mediul înconjurător cu atât pupila devine mai mică.

Camera posterioară este cuprinsă între iris şi cristalin. La acest nivel se formează umorul
apos, care umple acest spaţiu. La periferie se găsesc procesele ciliare (capilare sanguine
dispuse pe toata circumferinţa).

Cristalinul este a doua “lentilă naturală” a ochiului (după cornee). Este transparent,
nevascularizat, elastic – poate să-şi schimbe forma, aproape instantaneu reglând
focalizarea,proces numit acomodaţie, datorită căruia omul vede bine atât aproape cât şi
departe. Este amplasat într-o membrană, sacul cristalinian, şi se menţine în poziţie cu ajutorul
unor prelungiri ale muşchiului ciliar: zonula lui Zinn. Cristalinul, la fel ca şi corneea, intră în
sistemul optic al ochiului.
Corpul vitros este o substanţă transparentă gelatinoasă, de consistenţa albuşului de ou,
amplasată în partea posterioară a ochiului (în spatele cristalinului). Corpul vitros menţine
forma globului ocular, împinge retina pe peretele ocular. Intră în sistemul optic al ochiului.

Retina este o prelungire a scoarţei cerebrale la nivelul ochiului. Este constituită din
fotoreceptori (aceştia sunt sensibili la lumină) şi celule nervoase. Celulele-receptori amplasate
în retină se împart în două tipuri: conuri şi bastonaşe. În aceste celule, care produc rodopsină,
are loc transformarea energiei luminoase (fotoni) în energie electrică a ţesutului nervos, adică
reacţia fotochimică. Este bogat vascularizată de către artera centrală a retinei şi de către vasele
de la nivelul coroidei.

Vederea de precizie se formează în maculă (pata galbenă), care este o structură lipsită de vase
de sânge şi foarte bogată în celule cu conuri. Locul de unde porneşte nervul optic nu prezintă
celule receptoare şi de aceea poartă denumirea de pata oarbă.

Bastonaşele ne permit să vedem la lumină proastă (vedere scotopică), ele se găsesc în

principal la periferia retinei. Conurile dimpotrivă, necesită multă lumină pentru activare, însă
tocmai acestea ne permit să observăm detaliile mici (sunt responsabile pentru vederea
centrală, fotopică) şi oferă posibilitatea de a diferenţia culorile. Aglomerările cele mai mari
ale conurilor se află în foveea centrală, răspunzătoare pentru cea mai înaltă acuitate vizuală.

Coroida – considerată membrana vasculară a ochiului, este responsabilă pentru alimentaţia

sanguină a structurilor intraoculare. Între vasele irisului, corpului ciliar şi ale coroidei (toate
alcătuiesc uveea) există numeroase anastomoze, de aceea afecţiunile cuprind toate aceste
elemente: uveita.

Sclera este o membrană exterioară netransparentă a globului ocular, albă. Pe ea se inseră cei
şase muşchi oculomotori.

Nervul optic – cu ajutorul acestuia semnalele de la terminaţiile nervoase sunt transmise

creierului.

Anexele globului ocular sunt:

Muşchii extrinseci – sunt muşchi striaţi, inervaţi de nervii cranieni III, IV şi VI.
Pleoapele – superioară şi posterioară. Sunt alcătuite din tegument, ţesut lax, tars, muşchiul
ridicător al pleoapei şi conjunctivă palpebrală. Pe marginea liberă a pleoapei se inseră cilii
(genele). În grosimea lor se află muşchiul orbicular al pleoapei, responsabil de închiderea
ochiului.
Glandele şi căile lacrimale – există o glandă externă, care secretă lacrimi sub acţiunea unor
stimuli diverşi, şi glande lacrimale etalate în grosimea conjunctivei, responsabilă de
umectarea continuă a suprafeţei ochiului (formează filmul lacrimal)
Conjunctiva – bulbară şi palpebrală
Căile lacrimale – pornesc de la nivelul punctelor lacrimale (în unghiul intern al ochiului), se
continuă cu canaliculul lacrimal, către piramidele nazale, se unesc şi formează canalul
lacrimal, sacul lacrimal, conductul lacrimo-nazal şi se exteriorizează la nivelul meatului nazal.

Vederea clara o considerăm firească până când observăm că ochii noştri lăcrimează des,
obosesc, iar conturul obiectelor din jur nu mai este clar.
Pe lângă avantajele aparatelor electronice, care ne uşurează munca şi viaţa, nici nu ne dăm
seama că prin folosirea lor ne suprasolicităm corpul, în special ochii.
Vederea deteriorată – cu excepţia afecţiunilor moştenite sau contractate – este o boală a
civilizaţiei. Poverile sufleteşti, stările de stres, forţarea ochilor, odihna insuficientă, insomniile
pot deteriora vederea.
80% din informaţiile sosite din mediul înconjurător ajung în creier prin intermediul ochilor,
astfel importanţa vederii clare o înţelegem numai după ce sesizăm deteriorarea vederii.
Vederea este un proces extrem de complicat. Razele de lumină, ajunse în ochi, străbat cu
viteză mare cornea transparentă. Refractându-se prin cristalin trec prin umoarea sticloasă şi
ajung pe pata galbenă, o zonă a retinei.
Aceasta este o zonă de circa 1,5 – 2 nanomilimetri, zona formării vederii clare.
Impulsurile razelor adunate aici sunt transformate în informaţii biochimice prin intermediul
receptorilor fotosensibili. Informaţiile sunt conduse prin nervul optic în centrul vederii din
creier. Prelucrarea lor are ca rezultat imaginea.
Pentru a vedea precis ce se află în faţa noastră, ochiul nostru trebuie să „străbată” întreaga
imagine prin mişcarea în stânga şi în dreapta a globurilor oculare, astfel razele aducătoare de
informaţii ajung în ochi din poziţii diferite.
În condiţii obişnuite această mişcare se efectuează de circa 50 de ori pe secundă. Claritatea
vederii depinde în mare de frecvenţa acestor mişcări.
În cazul în care în câmpul vizual al ochilor ajunge un obiect nou, creierul reglează distanţa
focală a ochilor până când se obţine claritatea optimă. Dacă aceasta nu este obţinută, muşchii
oculari sunt lăsaţi în starea iniţială, cauzând vederea neclară. Aceste cazuri sunt cauzate în
majoritatea cazurilor de muşchii oculari relaxaţi, leneşi.
Ochii au nevoie de exerciţii, de alternanţa ritmică a stărilor de relaxare – încordare. Metoda
cea mai răspândită pentru corectarea deteriorării vederii este folosirea lentilelor care ajută la
refracţia luminii.
La începutul secolului, medicul american Bates a arătat că funcţionarea normală a ochiului
poate fi restabilită. Pentru aceasta se recomandă mai multe metode de antrenare a ochilor
(Metod