Octavian Goga - Rugăciune

Alungă patimile mele, 

Rătăcitor, cu ochii tulburi, 
Pe veci strigarea lor o frânge, 
Cu trupul istovit de cale, 
Şi de durerea altor inimi
Eu cad neputincios, stăpâne, 
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
În faţa strălucirii tale.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
În drum mi se desfac prăpăstii, 
Ursitei maştere şi rele, 
Şi-n negură se-mbracă zarea, 
Ci jalea unei lumi, părinte, 
Eu în genunchi spre tine caut:
Să plângă-n lacrimile mele.
Părinte, -orânduie-mi cărarea!
Dă-mi tot amarul, toată truda
În pieptul zbuciumat de doruri
Atâtor doruri fără leacuri, 
Eu simt ispitele cum sapă, 
Dă-mi viforul în care urlă
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Şi gem robiile de veacuri.
Din care sufletul s-adapă.
De mult gem umiliţii-n umbră, 
Din valul lumii lor mă smulge
Cu umeri gârbovi de povară...
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, 
Durerea lor înfricoşată
În veci spre cei rămaşi în urmă, 
În inimă tu mi-o coboară.
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
În suflet seamănă-mi furtună, 
Dezleagă minţii mele taina
Să-l simt în matca-i cum se zbate, 
Şi legea farmecelor firii, 
Cum tot amarul se revarsă
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Pe strunele înfiorate;
Tăria urii şi-a iubirii.
Şi cum sub bolta lui aprinsă, 
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
În smalţ de fulgere albastre, 
Şi zvonul firii-ndrăgostite, 
Încheagă-şi glasul de aramă:
Dă-i raza soarelui de vară
Cântarea pătimirii noastre. 
Pleoapei mele ostenite.