De ce în post nu mâncăm alimente de origine

animală?
 

De ce Biserica noastră în post ne oprește de la alimentele de origine

animală? Care este noima/ logica/ raționamentul duhovnicesc/
spiritual? De exemplu, am prieteni vegani, ei postesc mereu (logica
lor este „mila” față de animale)? La noi care e? Considerăm că e rea
carnea?

PS.: Știu și că postul trupesc nu ne este de folos fără cel sufletesc!

Răspunsuri:

Aș dori, în primul rând, să îți pun în vedere faptul că expresia

„Biserica oprește” are un iz străin duhului ei matern. Ca Trup al lui
Hristos Cel viu, ea nu „oprește” așa cum ar face, de pildă, un polițist
de la rutieră, atunci când te obligă să tragi pe dreapta, întrucât ai
încălcat o regulă de circulație. Mai degrabă, Biserica este, pentru a
împrumuta titlul unei frumoase icoane ale Maicii Domnului,
o hodegetria, adică te ia de mânuță și îți arată un drum, un mod de
viață cu Hristos, punctat în permanență de seninătatea și prospețimea
dimineții zilei Învierii. Știi ce mi se pare fascinant? Că atunci când
Dumnezeu îi poruncește lui Adam în Paradis să postească (da, Postul
își are obârșia în Rai, nu e o invenție a omului; vezi și Facerea 1:29),
spunându-i: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei
mânca din el, vei muri negreşit” (Facerea 2:17), termenul grecesc
folosit pentru cuvântul „poruncă” este entole, ce nu are un sens
dictatorial (precum celălalt termen grecesc - prostagma), ci unul
pedagogic, dar și sacramental, aproape similar cu
latinescul ordinatio, care desemnează hirotonia unei persoane întru
treapta de preot. Altfel spus, actul de „postire” cerut lui Adam, nu
trebuie văzut în primul rând ca o interdicție, ci o punere în rânduială,
indicând vocația euharistică și sacerdotală a omului în planul creației
sensibile.

În ceea ce privește partea centrală a întrebării, și anumea cea

privitoare la alimentele de origine animală, vreau să-ți amintesc că,
prin abținerea de la consumul de carne, Biserica sub nicio formă nu
condamnă acest tip de hrană. De unde știm asta? Din Sfânta Scriptură.
La Faptele Apstolilor, capitolul 10, ni se relatează un crâmpei din
viața Sfântului Petru care, flămânzind, are o vedere duhovniească prin
care Dumnezeu îi arată că nu există nimic spurcat în creația Sa, ci
toate sunt curate, inclusiv hrana de origine animală. Iată, aici ne
distanțăm într-o mare măsură de atitudinea vegană, care nu reușește
să privească creația prin optica acestei binecuvântări divine (probabil
îți este cunoscut sloganul: Meat is Bad For You). Acum, să lămurim
scopul acestei postiri. Renunțând la alimentele de origine animală,
înseamnă, de fapt, o limitare a relației de moarte între om și lume,
reamintindu-ne de ceea ce am menționat mai sus, adică de adevărata
noastră vocație de a transfigura liturgic creația văzută. E o
reactualizare a stării paradisiace, dar, mai ales, o icoană a Împărăției
eshatologice, în care „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi
bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17). De altfel, postirea aceasta e
un exercițiu de smerenie, virtute prin care, spune Sfântul Isaac Sirul,
omul se apropie de „fiarele pierzătoare, şi când acestea îşi aruncă
privirea lor spre el, sălbăticia li se îmblânzeşte şi vin la el ca la
stăpânul lor, şi-și pleacă capetele lor şi ling mâinile şi picioarele lui,
căci din ele se răspândeşte acea mireasmă ce se răspândea din Adam
înainte de cădere, când s-au strâns împrejurul lui şi le-a pus lor nume
în rai” (Filocalia, vol. X, p. 99). Poate de aceea și Hristos ne spune să
ungem capul atunci când postim, nu numai pentru a nu ne
face advertising la propria nevoință, ci și pentru că postul ne îngăduie
să ne parfumăm cu toate miresmele pământului, pe care-l putem
contempla cu alți ochi atunci când nu-l transformăm în pradă. Așa
cum notează și Vladimir Soloviov în Fundamentele spirituale ale
vieții, adevărata vocație a vieții noastre constă în aceea de a lucra
grădina pământului, de a preschimba ceea ce este mort în lucru viu, de
a împărtăși tuturor făpturilor o mai mare intensitate și plenitudine a
vieții. Adică de a le face vii.
Departe de a constitui o formă maniheică de disprețuire a materiei,
abținerea de la carne este, așa cum ai remarcat în finalul întrebării, un
mijloc ascetic de reglare a sinergiei dintre suflet și trup, adică să
lucreze nu autonom, ci împreună, simfonic, dorindu-se și sprijinindu-
se unul pe celălalt. Depășind dialectica plăcerii și durerii, foamei și
săturării, postul ne golește pentru a ne umple de viața celui Viu, ne
modelează dorința pentru a-l căuta ca niște îndrăgostiți pe Mirele
ospățului euharistic. În acest sens, aș dori să te întreb: dacă postirea
este această golire de sine și umplere de Duh, în ce măsură îi putem
numi pe vegani – postitori? Așa cum un citat biblic scris într-o agendă
nu o transformă pe aceasta din urmă într-o Sfântă Scriptură, la fel și
renunțarea la carne nu îl face pe vegan un postitor, tocmai pentru că îi
lipsește această dimensiune spirituală, ascetică. Îi lipsește conținutul
hristologic. Mila pentru creație este o atitudine creștină. Dar, această
milă, este o flacără de rugăciune? Nu cumva este o filautie, adică
iubire trupeasă de sine, camuflată sub haina unei pseudo-compasiuni?
Or, Sfântul Pavel ne învață cu limpezime: „Orice făptură a lui
Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu
mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin
rugăciune” (I Timotei 4:4).

În concluzie, îți las spre meditație un cuvânt din Ecclesiastul: „Cu

adevărat iată ceea ce am văzut că este bine şi frumos: să mănânce şi să
bea şi să trăiască omul bine din tot lucrul cu care se trudeşte sub soare
în vremea vieţii dăruite lui de Dumnezeu, căci aceasta este partea lui”.

Dar, nu uita, așa cum „vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este
să taci şi vreme să grăieşti” (Ecclesiastul 3:7), la fel, vreme este să
mănânci, și vreme este să postești. Este o vreme pentru toate.
Important e să faci din viața ta o Liturghie, adică o „vreme în care
Domnul să lucreze” (Psalm 118:126).