Fitoterapia in Afectiunile Renale

MOTTO:
„SĂNĂTATEA ESTE O COMOARĂ PE CARE PUȚINI ȘTIU SĂ

O PREȚUIASCĂ,DEȘI APROAPE TOȚI SE NASC CU EA...”
(Hipocrate)
1
CUPRINS
ARGUMENT.................................................................................................................................5
CAPITOLUL I. ANATOMIA APARATULUI RENAL............................................................7
1.1 Aparatul renal- localizare și structură..................................................................................7
1.2 Cauze ale afecţiunilor renale..............................................................................................10
1.3 Factori de risc......................................................................................................................11
1.4 Factori de risc ce nu pot fi controlaţi..................................................................................11
1.5 Factori de risc ce pot fi controlaţi.......................................................................................11
1.6 Simptome.............................................................................................................................12
CAPITOLUL II . AFECȚIUNILE RENALE...........................................................................12
2.1 Cistita..................................................................................................................................12
2.1.1 Cauzele cistitei..................................................................................................................12
2.2 Glomeruronefrita...............................................................................................................13
2.2.1 Cauze ale glomeruronefritei și patogenitate.....................................................................13
2.3 Nefrita – (Pielonefritele)...................................................................................................14
2.3.1 Cauze ale pielonefritei- agenți etiologici-simpatologie....................................................14
2.4 Litiaza renală......................................................................................................................15
2.4.1 Compoziţia calculilor renali.............................................................................................16
2.5. Insuficienţa renală acută - IRA.......................................................................................16
2.6 Insuficienţa renală cronică - IRC....................................................................................17
2.7 Incontinența urinară..........................................................................................................18
2.8 Hematuria...........................................................................................................................19
CAPITOLUL III. PLANTE MEDICINALE UTILIZATE ÎN TRATAREA

AFCEȚIUNILOR RENALE......................................................................................................20
3.1 COADA CALULUI(Equisetum Arvense)..........................................................................20
3.1.1 Mod de preparare si administrare....................................................................................22
3.1.2 Tratamente interne...........................................................................................................23
3.1.3 Preparate farmaceutice....................................................................................................25
2
3.2 MESTEACĂNUL(Betula alba).........................................................................................27
3.2.1 Mod de preparare și administrare....................................................................................29
3.2.2. Preparate farmaceutice.....................................................................................................30
3.3 PĂPĂDIA(Taraxacum Officinale).........................................................................................32
3.3.1 Mod de preaparare și administrare..................................................................................34
3.4 PEDICUȚA , BRĂDIȘOR(Lycopodium clavatum).............................................................37
3.4.1 Mod de preparare și administrare:...................................................................................38
3.5 PORUMBUL și MĂTASEA DE PORUMB(Zea mays) și (Stigma Maydis).......................40
3.5.1 Mod de preparare și administrare...................................................................................41
3.5.2 Mătasea de porumb şi cistita............................................................................................43
3.5.3 Mătasea de porumb acționează asupra litiazei renale.....................................................44
3.6. OSUL-IEPURELUI(Ononis spinosa)..................................................................................45
3.6.1. Mod de preprare și administrare.....................................................................................46
3.7 MUȘEȚELUL (Matricaria chamomilla)...............................................................................48
3.7.1 Întrebuințări ale mușețelului:............................................................................................49
3.7.2. Preparate farmaceutice......................................................................................................49
3.8 COADA-ȘORICELULUI(Achillea millefolium ).................................................................50
3.8.1 Mod de administrare și preparare....................................................................................51
3.9 MERIȘORUL(Vaccinum vitis idaea)...................................................................................53
3.9.1 Mod de preparare și administrare....................................................................................54
3.10 URZICA(Urtica dioica).......................................................................................................61
3.10.1 Mod de administrare și preparate:.................................................................................62
3.11 IENUPĂRUL(Juniperus communis)....................................................................................64
3
3.11.1 Mod de administare și preparate....................................................................................65
3.13 MĂCEŞUL(Rosa Canina)....................................................................................................67
3.12 1 Proprietăţile măceşelor..................................................................................................68
3.12.2 Preparate farmaceutice..................................................................................................69
CONCLUZII................................................................................................................................70
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................72
4
ARGUMENT
Lucrarea de față a fost elaborată în scopul prezentării unor aspecte importante legate de rol
fitoterapiei în tratamentul afecțiunilor renale.
În viziunea medicinii chineze, rinichii dețin/depozitează energia reproductivă și prenatală și
distribuie această energie crucială, după necesitate,în întregul corp.
De asemenea rinichii sunt numiți ”rădăcina vieții”,ei fiind foarte impotanți în determinarea
nivelului de vitalitate și durată de viață..De obicei rinichii sunt cei care determină durerile (și
problemele) de spate în zona lombară(șalele) și de genunchi.
Am ales această temă, deoarece consider că rinchii sunt foarte importanți prin faptul că ei
reglează balanța fluidelor în organism(alături de intestinul gros), filtrează sângele și participă,de
asemenea,la eliminarea toxinelor din organism prin intermediul urinei.
Rinichii joaca un rol vital în buna funcționare a organismului. Ei sunt principalele 'filtre' care
purifica organismul. Aceste organe separa ce este bun de ce este rău în corpul nostru, curăță
sângele de toxine, apa în exces și alte reziduuri. Dar rinichii mai au un rol important: secretă
hormonii care ajută la producerea de celule roșii din sânge și mențin volumul și compoziția
fluidelor din corp.
Din păcate, oamenii subestimează importanța rinichilor în păstrarea sănătății. Mulți își dau
seama ca rinichii lor suferă când deja este prea târziu pentru a mai putea fi salvați. Astfel ajung
sa faca toată viața dializă, o procedura medicală de purificare a sângelui, care substituie funcția
pierdută a rinichiului.
Boala cronică de rinichi, diabetul și bolile cardiovasculare sunt principalii factori implicați în
reducerea semnificativă a speranței de viață a populației, iar specialiștii estimează că diabetul
determină o creștere de aproximativ 12 ori a riscului de boală cronică de rinichi în stadiul
terminal, în condițiile în care prevalența bolii cronice de rinichi în populația generală atinge
valori între 11-15% și este în creștere.
Ziua Mondială a Rinichiului, marcată anual la 10 martie, constituie un motiv de a atrage un
semnal de alarmă asupra pericolului reprezentat de boala cronică de rinichi în rândul populației,
precum și asupra asocierii dintre această afecțiune, bolile cardiovasculare și diabet, care
reprezintă o amenințare pentru sănătatea publică, reducând semnificativ rata de viață a
oamenilor.Astfel președintele Societății Române de Nefrologie,doctor Adalbert Schiller, prin
motto-ul Zilei Mondiale a Rinichiului din 2011-”Protejează-ți rinichii,salvează-ți inima!”
scoate în evidență importanța afecțiunilor rinichilor ca factor de risc pentru bolile cardivasculare.
5
O boală renală cronică pare sa apară brusc, dar de fapt, aceasta apare puțin câte puțin, pe
parcursul mai multor ani. Fiecare rinichi are aproximativ un milion de filtre mici, denumite
nefroni. Atunci când nefronii sunt deteriorați și nu mai funcționează, cei rămați sănătoși preiau și
funcția acestora.
Dacă deteriorarea continuă, din ce în ce mai mulți nefroni devin nefuncționali până la
momentul în care rinichiul nu își mai poate îndeplini funcția. Administrarea de tratamente
naturiste la timp poate preveni deteriorarea nefronilor și în acest sens rinichiul își poate îndeplini
cu succes funcțiile.
Lucrarea de față își propune să acorde o importanță asupra modului în care afecțiunilor
renale pot fi tratate utilizând fitoterapia.
Fitoterapia este o ramură a terapiei naturiste(phyton = planta +therapea = tratament)
care folosește plantele și preparatele din plante ca mijloc de tratare a bolilor. Dupa remediile
provenite din natură, include: terapia cu ceaiuri, terapia cu plante aromate (aromoterapie), terapia
cu uleiuri (oleoterapie), terapia cu muguri de plante (gemoterapia).
Tratamentul fito-terapeutic utilizează combinații de plante medicinale sub diferite
forme (pulberi vegetale, macerate la rece, extracte hidro-alcoolice, siropuri, loțiuni, unguente
naturale etc)în vederea restabilirii echilibrului și a înlăturării cauzelor care au generat boala.
Printre avantajele ei se numără :
 accesibilitatea (plantele sunt uşor de procurat şi ieftine),
 acţiunea blândă şi lipsa efectelor adverse (când se respectă dozele adecvate),
 tratarea bolnavului ca întreg (plantele au efecte fizice şi psiho-emoţionale şi echilibrează
organismul la toate nivelele).
Plantele medicinale se pot folosi în paralel cu medicamentele alopate (cu câteva mici
excepţii, la care trebuie să se ţină seama de antagonismul dintre unele medicamente - de exemplu
anticoagulantele - şi unele plante).Utilizarea plantelor medicinale în procesul curativ, presupune
din partea medicului cunoașterea principiilor active din fiecare plantă, a parților utilizate, a
acțiunilor farmaco-dinamice, a afecțiunilor în care plantele pot avea efect adjuvant.
Combinarea mai multor plante se face respectând compatibilitatea dintre acestea iar
dozele administrate au în vedere puterea activă a fiecarei plante.Tratamentul cu plante
medicinale dă rezultate foarte bune în afecţiunile uşoare, funcţionale sau în stadiile incipiente ale
bolilor.
În cele ce urmează am incercat să prezint cele mai frecvente afecțiuni ale aparatului renal
și, respectiv medicația fitoterapeutică corespunzătoare fiecărei boli.
6
CAPITOLUL I. ANATOMIA APARATULUI RENAL
1.1 Aparatul renal- localizare și structură
Rinichii au un rol vital în filtrarea, curăţarea şi

menţinerea echilibrului sângelui şi a altor lichide din
organism. Ei
elimină substanţele nefolositoare şi împiedică umflarea
organismului asemenea unui balon plin cu apă. Aportul
permanent de apă este esenţial pentru supravieţuire. Apa
este preluată zi de zi din băuturi şi alimente. Un lucru
important este şi eliminarea excesului de apă din organism.
Aceasta se realizează prin producerea urinei, un lichid
compus din apă şi substanţe nefolositoare, creat de rinichi.
Urina este separată de celelalte resturi ale
organismului, materiile fecale. Acestea din urmă sunt
rămăşiţe ale digestiei care ajung la capătul tubului digestiv,
intestinal, unde sunt depozitate pentru o vreme. Urina este
formată prin filtrarea sângelui. În timp ce sângele circulă prin organism, preia excesul de apă şi
substanţe chimice nefolositoare.
Fig. 1.1 Poziţionarea rinichilor în corpul uman
Când sângele ajunge în rinichi, aceştia îndepărtează excesul de apă şi toxinele pentru a
forma urina. Un corp uman de greutate medie produce 1-1.5 litri de urină zilnic. Urina este
produsă aproape continuu, însă mai lent noaptea decât ziua.
Aceasta se scurge în uretere, tuburi musculare subţiri, cu o lungime de 25 cm. De la
fiecare rinichi porneşte o ureteră care transportă urina într-o pungă de depozitare, situată în
partea inferioară a abdomenului, denumită vezică. Vezica poate înmagazina 700 ml sau mai
multă urină. Însă, când se umple pe jumătate, senzorii din pereţii săi atenţionează că trebuie
golită, prin urinare. În acest proces, muşchii din jurul tubului de scurgere a urinei, uretra, se
relaxează. Ceilalţi muşchi, ai vezicii, o micşorează pe aceasta.
7
Urina este împinsă în afară şi este eliminată prin uretră.
Rinichii sunt importanţi şi pentru că ajută la
controlul şi echilibrul de apă, săruri şi minerale din
organism. Deşi corpul uman are un aspect solid, în
interior acesta este străbătut de fluide. Aproape două
treimi din greutatea organismului este apă. Jumătate
din această cantitate se află în interiorul celulelor, iar
restul este amestecat cu săruri naturale şi scaldă toate
celulele.
Fig 1.2 Rinichi umani tratați cu rășină,
în scopul evidențierii vaselor de sânge
Dacă celulele au prea multă sare în jurul lor, se zbârcesc şi se micşorează, iar cu prea
puţină sare, acestea se umflă şi se sparg. Aşadar, este foarte importantă păstrarea fluidelor din
organism la un echilibru corect. Celulele pot fi distruse şi de amoniac, unul dintre produsele
nefolositoare create prin prelucrarea proteinelor pentru a furniza energie .
Mai puţin de o miime de gram de amoniac în sânge poate ucide o persoană. Amoniacul
este transformat de ficat într-o substanţă mai puţin otrăvitoare, urea. Însă şi aceasta este foarte
periculoasă, dacă se acumulează. Rinichii îndepărtează această substanţă din sânge. În acelaşi
timp, rinichii controlează aciditatea lichidelor din corp, pentru funcţionarea optimă a celulelor şi,
de asemenea, reglează cantitatea totală de fluid din organism.
Cei doi rinichi sunt situaţi în partea dorsală a abdomenului, în spatele stomacului şi
ficatului, de o parte şi de alta a şirei spinării, protejaţi de coastele inferioare.
Rinichiul stâng este poziţionat puţin mai sus decât cel drept. Fiecare rinichi are o lungime
de aproximativ 10 cm, o lăţime de 6 cm şi cântăreşte aproximativ 150 g.
Rinichiul este conectat la principalul sistem sanguin prin intermediul arterei renale, care
transportă sângele spre rinichi şi prin vena renală, care transportă din rinichi sângele filtrat şi
curăţat.
Importanţa rinichilor constă în faptul că aceştia primesc o cincime din toată cantitatea de
sânge pompată de inimă-1200 ml pe minut. În interiorul rinichiului artera renală se împarte de
multe ori în ramuri mai mici. În final, acestea se divid în grupuri separate de capilare
microscopice. La acest nivel începe acţiunea de filtrare, bazată pe circulaţia fluidelor prin nişte
tuburi mici. Fiecare grup de capilare este dispus sub forma unui ghem răsucit, denumit glomerul
(în limba latină însemnând “bilă mică”). În interiorul glomerulului, pereţii capilari sunt perforaţi
8
de nişte pori minusculi, atât de mici încât se comportă asemenea unor filtre în miniatură. Acestea
reţin elementele mai mari, cum ar fi globulele roşii şi globulele albe, însă permit trecerea
substanţelor de dimensiuni mai reduse.
Apa, sărurile din organism şi alte substanţe chimice, inclusiv vitaminele, glucoza (zahărul
din sânge) şi urea se scurg din capilare, în afară, prin porii minusculi din pereţii capilarelor. Apoi
pătrund într-un recipient de forma unei ceşti, care învăluie grupul de capilare. Acest recipient
poartă denumirea de capsula lui Bowman, după numele chirurgului englez din sec. 19, William
Bowman, care l-a descoperit.
Fiecare grup de capilare şi capsula lor se situează în partea exterioară a rinichiului,
cunoscută sub numele de cortex. Din capsulă iese un tub extrem de subţire cu o lungime de
aproximativ 30 cm. Acesta poartă denumirea de tub contort. Acesta coboară spre zona internă,
sau medulară, a rinichiului, apoi realizează forma unui U şi se întoarce la cortex. În drumul său
spre zona medulară, sângele din capilare reabsoarbe substanţele folositoare din lichidul aflat în
interiorul tubului. Prima porţiune a tubului este contorsionată si cunoscută sub numele de tub
contort proximal. Substanţele absorbite includ şi apă şi substanţe chimice, cum ar fi glucoza,
sare, vitamine, pe care organismul nu trebuie să le piardă. Fluidul se scurge de-a lungul porţiunii
în formă de U, la capătul inferior al tubului. Aceasta este cunoscută sub numele de ansa lui
Henle. Apoi fluidul se întoarce înapoi prin ansă, spre porţiunea răsucită a tubului, cunoscută ca
tub contort distal.
Tuburile contorte se unesc în tuburi mai mari, numite tuburi colectoare.
Acestea transportă fluidul filtrat înapoi spre zona medulară. Tuburile colectoare se unesc,
devenind din ce în ce mai mari. Ele transportă urina spre zona principală, în centrul rinichiului,
denumit pelvis renal. Acum, lichidul conţine doar resturi de apă, uree şi alte deşeuri –urina. Din
pelvisul renal, urina se scurge prin ureter în vezică.
Unitatea de filtrare, care include glomerulul, capsula, reţeaua de tuburi şi capilare, poartă
denumirea de nefron. Fiecare rinichi are aproximativ un million de nefroni.
Un rinichi prelucrează 125 ml fluid filtrat în fiecare minut, sau 180 l pe zi. Acest lucru
este echivalent cu filtrarea întregii cantităţi de apă şi săruri din organism de 15 ori pe zi,
9
1.2 Cauze ale afecţiunilor renale
Cauzele bolii renale cronice nu sunt întotdeauna cunoscute. Dar, orice afecţiune sau boală
care deteriorează vasele sanguine sau alte structuri ale rinichiului pot duce la suferinţa renală.
Cele mai întâlnite cauze de boală
renală cronică sunt urmatoarele:
- diabetul zaharat. Diabetul zaharat
cauzează aproximativ 35% din totalul
bolilor renale cronice. Nivelurile
crescute ale glicemiei (zahărului din
sânge) duc la alterarea vaselor sanguine
renale. Dacă nivelurile glicemiei râmân
crescute, funcţia renală este deteriorată
progresiv
Fig.1.3 Structura internă a aparatului renal
- hipertensiunea arterială. Presiunea crescută a sângelui reprezintă cauza altor 30% dintre bolile
renale cronice. Deoarece presiunea sângelui creşte adesea în bolile renale, ea poate duce la
deteriorarea progresivă a funcţiei renale chiar şi atunci când boala renală are altă cauză
Alte situaţii care pot deteriora rinichiul şi cauza boli renale cronice includ:
- boli sau infecţii ale rinichiului, ca rinichiul polichistic, pielonefrita (infecţie a parenchimului şi
a pelvisului renal), glomerulonefrita (infecţie localizată la nivelul capilarelor glomerulare), sau
boli renale congenitale (născut cu respectiva boală)
- stenoza sau obstrucţia de arteră renală. Artera renală este cea care duce sângele la rinichi
- alte boli, ca hiperplazia benignă de prostată (o prostată mărită), litiaza renală (pietre la rinichi)
sau o tumoră care împiedică evacuarea urinii din rinichi
- intoxicaţia cu plumb
- utilizarea cronică a unor medicamente care au ca efect secundar deteriorarea funcţiei renale,
10
1.3 Factori de risc
O parte din cauzele ce conduc la boala renală cronică sunt legate de vârsta şi markerii
genetici. Alţi factori ce pot creşte riscul apariţiei bolilor renale cronice pot fi controlaţi cum ar fi,
obiceiurile alimentare şi efortul fizic.
1.4 Factori de risc ce nu pot fi controlaţi

Principalii factori de risc ce pot duce la apariţia bolii renale cronice sunt:
- vârsta - rinichii încep să scadă în dimensiuni începând cu vârsta de 35 de ani. Până la vârsta de
80 de ani mai rămâne funcţională aproximativ 30% din masa renală
- rasa - afro-americană şi rasa caucaziană sunt mai predispuse la boli renale cronice
- sexul - bărbaţii au risc mai mare de a dezvolta boală renală cronică decât femeile.
- istoricul familial - acesta este un factor de risc atât în dezvoltarea diabetului zaharat cât şi a
hipertensiunii arteriale, cele două cauze majore de apariţie a bolilor renale cronice. Rinichiul
polichistic este una din bolile renale moştenite ce pot duce la apariţia insuficienţei renale.
1.5 Factori de risc ce pot fi controlaţi

Este posibilă încetinirea progresiei bolii renale, prevenirea sau întârzierea apariţiei
insuficienţei renale prin controlarea unor factori ce cresc riscul de deteriorare a rinichilor
precum:
- hipertensiunea arterială care duce la deteriorarea graduală a capilarelor renale
- diabetul zaharat - valori glicemice crescute permanent pot duce la deteriorarea capilarelor
sanguine renale. În timp deteriorarea renală avansează până când rinichii încetează să mai
funcţioneze
- consumul de proteine şi grasimi - O dietă săracă în proteine şi grăsimi ajută rinichii să
funcţioneze normal
- anumite medicamente - trebuie evitat consumul cronic de medicamente care alterează funcţia
renală cum ar fi antiinflamatoarele nesteroidiene (Aspirina) sau unele antibiotice.
1.6 Simptome
Majoritatea indivizilor care dezvoltă boală renală cronică nu au iniţial simptome. Acest
fapt este cunoscut ca faza silenţioasă a bolii. Odată cu deteriorarea masivă a funcţiei renale pot să
apară:
- oligurie (cantitate de urină eliminata/zi mai mică decât în mod normal)
- edeme (acumularea de lichide în interiorul ţesuturilor)
- fatigabilitate (oboseală) - scăderea apetitului sau scăderi inexplicabile în greutate
11
CAPITOLUL II
AFECȚIUNILE RENALE
2.1 Cistita
Cistita este o inflamaţie sau o
infecţie a vezicii urinare. Atunci când este
cauzată de o infecţie bacteriană, cistita face
parte din grupul infecţiilor tractului urinar
(ITU).
Fig 2.1- Inflamarea vezicii urinare-Cistita

Cistita poate deveni o problemă gravă de sănătate atunci când infecţia se extinde la
rinichi. Boala debutează în general atunci când bacteriile pătrund în tractul urinar prin uretră,
canalul prin care se elimină urina din organism.
Este o afecțiune frecventă, aproape toate femeile suferă de cistită la un moment dat. În
schimb, este destul de rar intâlnită la bărbați. Acest lucru apare deoarece uretra feminină este
mai scurtă la femei decât la bărbați. Peste 90% dintre cazurile de cistită sunt provocate de
Escherichia coli, o bacterie întâlnită în colon și rect.
2.1.1 Cauzele cistitei
Cistita debutează în general atunci când bacteriile ajung în tractul urinar prin uretră,
canalul prin care se elimină urina din organism.Cauzele cistitei în rândul femeilor sunt:
infecțiile vaginale, infecțiile intestinale, expunerea la frig, igiena genitală deficitară.
Alte manifestari ale acestei afecțiuni sunt reprezentate de:
- poliurie (creșterea numărului de micțiuni zilnice)
- nicturie (micțiuni în timpul nopții)
- incontinență urinară (pierdere involuntară de urină)
- dureri uretrale
- dureri suprapubiene
- dureri lombare joase
- hematurie (sânge in urină)
12
.
2.2 Glomeruronefrita
Funcţia principală a rinichilor este filtrarea şi excreţia

excesului de apă şi a subsţantelor toxice din sânge. Dacă rinichii îşi
pierd capacitatea de filtrare, nivelul crescut de lichide şi de toxine
acumulate în organism devine periculos.
Glomerulonefrita este o afecţiune renală care împiedică
rinichii să-şi îndeplinească funcţia de filtrare şi de excreţie. Boala
poate fi atât acută (se instalează subit) cât şi cronică (cu o evoluţie
lentă). Glomerulonefrita poate fi consecinţa unor boli sistemice
(lupus sau diabet), sau poate fi o afecţiune de sine stătătoare
-glomerulonefrita primară.
Fig 2.2 Glomeruronefrita
2.2.1 Cauze ale glomeruronefritei și patogenitate
Este o afecțiune inflamatorie renală bilaterala, localizata la nivelul capilarelor
glomerulare, de natura infecto-alergica si caracterizata clinic prin edeme, hematurie si
hipertensiune arterială.
Etiopatogenie: boala apare mai ales la copii și adulti tineri, cu predilecție la sexul
masculin. Se întâlnește îndeosebi în lunile de toamnă și de iarnă. Factorul etiologic cel mai
important este infecția streptococică (în special streptococul he-molitic din grupa A, tipul 12):
angine, amigdalite, sinuzite, otite, infectii dentare, scarlatina, erizipel.
Excepțional, poate apărea după infecții pneumococice sau stafilococice .
Patogenia este imunologica. Prin toxinele (antigenele) eliberate, streptococul hemolitic
sensibilizează capilarele glomerulare, cu formare de anticorpi.
Perioada de latență de 10 - 12 zile dintre angina streptococica si aparitia glomerulonefritei
pledeaza pentru o inflamatie glomerulara cauzata de conflictul antigen-anticorp..
Anatomie patologică: macroscopic, rinichii sunt normali sau putin mariți, palizi, cu mici
puncte hemoragice; microscopic, se observă proliferarea celulelor en-docapilare ale glomerulilor.
Simptomatologie: debutul poate fi brutal, cu dureri lombare, cefalee, grețuri, febră și
frisoane, sau insidios, cu astenie, inapetență, paloare, subfebrilitate; apare după 10-12 zile de la
infecția streptococică.
13
2.3 Nefrita – (Pielonefritele)
Nefrita este o boala inflamatorie a unui rinichi

sau a ambilor rinichi. Nefritele sunt provocate de o
atingere a tesutului interstitial pe cale urinara.
Denumite si nefrite interstitiale pe cale
ascendenta, sau pielonefrite, ele sunt provocate de o
infectie sau de o malformatie a cailor excretorii.
Pielonefritele acute nu afecteaza de cele mai
multe ori decat un singur rinichi.
Fig 2.3 Nefrita
De origine bacteriana, ele se manifesta prin dureri lombare vii, insotite de frisoane si de
febra. Pielonefritele cronice pot afecta un singur rinichi sau ambii.
Ele sunt consecinta unor infectii urinare recidivante, provocate, in general, de anomaliile
congenitale sau dobandite ale cailor excretorii, care favorizeaza sau stanjenesc scurgerea urinei.
Nefritele provocate de o atingere a tesutului interstitial pe cale sangvina survin atunci cand
sangele vehiculeza pana la rinichi un agent infectios, toxic sau antigenic (nefropatie interstitiala
imunoalergica).Aceste nefrite afecteaza intotdeauna ambii rinichi.
2.3.1 Cauze ale pielonefritei- agenți etiologici-simpatologie
Nefritele acute afectează de cele mai multe ori doar un singur rinichi. Ele apar în urma
infectării de origine bacteriană a rinichilor, infectare ce se poate produce în urma unor otite,
sinuzite, furuncule, septicemii sau chiar în urma unei boli ca scarlatina. Alteori cauza infecţiei
apărute în organism este o afecţiune mai gravă, precum diabetul. Şi pacienţii cu pietre la rinichi
pot face frecvent infecţie urinară deoarece pietrele opresc curgerea urinei şi fac ca urina să
stagneze şi să se infecteze. acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul pacieţilor cu adenom de prostată.
Nefritele cronice pot afecta un singur rinichi sau ambii, ele fiind consecinţa unor infecţii
urinare mai vechi care recidivează, fiind provocate în general de anomaliile congenitale sau
dobândite ale căilor excretorii, care stânjenesc scurgerea urinei şi permit astfel înmulţirea
bacteriilor la nivelul rinichilor.
14
Simpatologie: Nefrita se manifestă cu dureri vii în zona lombară, însoţite de frisoane şi
de febră (febra este un semn de infecţie). La debutul bolii semnele nu sunt specifice: bolnavul
prezintă stări de oboseală aparent fără motiv, se simte slăbit, apar dureri de cap şi starea generală
a organismului se deteriorează.
De asemenea apar şi dereglări de urinare, manifestate prin urinări dese, scăderea cantităţii
de urină, apariţia uneori a sângelui în urină şi greutate la urinat. Pacientul este somnolent, îi
scade pofta de mâncare, are un gust neplăcut în gură, se balonează, și suferă de diaree. De
asemenea apar și degreglări de urinare.
2.4 Litiaza renală
Litiaza renală se caracterizează prin

prezenţa calculilor la nivelul rinichilor sau a
întregului aparat urinar. Calculii renali sunt
constituiţi în general din acid uric şi fosfat de
calciu.
Calculii renali (numiţi în mod
obişnuit “pietre la rinichi"), sunt rezultatul
cristalizării sărurilor prezente în urină.
Fig 2.4 Litiaza renală
Se pot forma în rinichi, în ureteră (canalul ce leagă rinichiul de vezica urinară), în vezică
sau în ureter. În 90% din cazuri, calculii au mărimea unui fir de nisip, fiind eliminaţi cu uşurinţă
de către sistemul urinar şi nu antrenează de regulă niciun simptom. Totuşi, dacă sunt mai mari,
de exemplu de mărimea unui bob de mazăre, calculii provoacă dureri intense (colică nefretică).
Litiaza renală este mai frecventă la bărbaţi decât la femei. Întrucât peste 50% din
persoanele cu litiază renală, vor avea din nou calculi renali în termen de 10 ani după prima criză,
măsurile preventive sunt foarte importante. Consumul de lichide, administrarea unor
medicamente şi adoptarea unei diete sănătoase contribuie la prevenirea formării unor noi calculi
renali.
2.4.1 Compoziţia calculilor renali

Calculii conţin frecvent fosfat, carbonat, oxalat de calciu şi uneori fosfat amoniaco-
magnezian, cum e cazul calculilor coraliformi ce apar în legatură cu o infecţie urinară. Uneori
15
conţin acid uric, cistină (rar) sau o altă substanţă medicamentoasă. Calculii renali pot fi eliminaţi
spontan pe căi naturale, cu condiţia că diametrul lor să nu depăşească 8 -10 mm.
Calculii pe bază de calciu – Acest prim grup, care reprezintă 75% – 85% din cazurile de
calculi renali, înglobează calculii de oxalat de calciu (cei mai frecvenţi), fosfat de calciu sau
dintr-un amestec al acestor două săruri. Mai mulţi factori contribuie la creşterea concentraţiei de
calciu în urină. Printre aceştia se numără deshidratarea, aportul excesiv de vitamina D, unele
medicamente (hormonii tiroidieni, diureticele) şi unele boli (cancer, boli renale,
hiperparatiroidism). Creşterea concentraţiei de oxalaţi în urină se datorează unei alimentaţii
bogate în această substanţă sau unor factori genetici.
Calculii de struvită – această categorie reprezintă 10% -15% din cazurile de calculi
renali. Sunt compuşi din magneziu şi din amoniac şi sunt asociaţi cu infecţiile bacteriene cronice
ale căilor urinare. Bacteriile produc enzime ce cresc cantitatea de amoniac din urină, un factor
favorabil formării cristalelor de struvită. Spre deosebire de celelalte tipuri de calculi renali, aceşti
sunt mai frecvenţi la femei decât la bărbaţi.
Calculii de acid uric – reprezintă 5 - 8% din cazurile de calculi renali. Aşa cum indică
numele lor, ei se formează datorită unei concentraţii anormal de crescute de acid uric din urină.
Acidul uric este un produs al metabolismulu proteinelor. O dietă bogată în proteine poate antrena
un exces de acid uric în urină. Pacienţii cu gută sau cei care efectuează chimioterapie sunt
predispuşi la apariţia acestui tip de calculi renali.
Calculii de cistină – această formă rară afectează mai puţin de 1% din pacienţi. Calculii
sunt compuşi din cistină, un aminoacid. În toate cazurile, formarea lor se datorează cistinuriei
(excreţia unei cantităţi excesive de cistină prin rinichi).
2.5. Insuficienţa renală acută - IRA

Insuficienţa renală reprezintă diminuarea capacităţii de filtrare a rinichilor (necesară
eliminării reziduurilor din sânge), asociată cu un dezechilibru al organismului în săruri şi apă şi
cu dificultăţi de reglare a tensiunii arteriale. În general, insuficienţa renală se caracterizează prin
diminuarea funcţiei şi a numărului de nefroni (unitate de bază a rinichiului ce serveşte la
eliminarea toxinelor din sânge, elaborând urina primitivă).
Insuficienţa renală acută (IRA) constă într-o privare bruscă a organismului de funcţia sa
renală. Spre deosebire de insuficienţa renală cronică, IRA este în general reversibilă şi se vindecă
deseori fără sechele. Insuficienţa renală acută survine frecvent la pacienţii spitalizaţi şi în mod
deosebit la cei internaţi în unităţile de terapie intensivă. Afecţiunea survine în urma unei
intervenţii chirugicale complexe, administrării unor medicamente, unui traumatism, sau atunci
16
când aportul de sânge la nivelul rinichilor este redus. Insuficienţa renală se poate instala treptat,
prezentând puţine semne şi simptome în fazele de debut. În acest caz, poartă denumirea de
insuficienţă renală cronică (IRC). Hipertensiunea arterială şi diabetul sunt cauze comune ale
insuficienţei renale cronice.
Insuficienţa renală acută este o afecţiune gravă, necesitând tratament medical intensiv.
Spre deosebire de forma cronică, insuficienţa renală acută este reversibilă. Dacă pacientul are o
stare bună de sănătate, funcţia renală poate fi recuperată în decurs de câteva săptămâni. Dar daca
insuficienţa renală acută survine în contextul unor afecţiuni cronice severe- infarct miocardic,
accident vascular cerebral, infecţie generalizată sau insuficienţa mai multor organe - prognosticul
este în general mai puţin favorabil.
2.6 Insuficienţa renală cronică - IRC

Insuficienţa renală cronică (IRC) reprezintă diminuarea lentă şi progresivă a capacităţii de
filtrare a rinichilor. IRC survine de obicei drept complicaţie a altei boli sau afecţiuni. Spre
deosebire de insuficienţa renală acută, IRC se instalează progresiv, pe parcursul mai multor ani,
pe măsura deteriorării rinichilor. Evoluţia este atât de lentă, încât primele simptome apar doar
după ce boala a determinat consecinţe clinice şi biologice importante. Rinichii sunt organe
pereche de forma unor boabe de fasole, situate retroperitoneal, de fiecare parte a coloanei
vertebrale. Funcţia principală a rinichilor este filtrarea şi excreţia excesului de apă şi a
substanţelor toxice din sânge.
Rinichii asigură trei funcţii majore:
- filtrarea sângelui şi producerea urinei pentru eliminarea deşeurilor, împiedicând astfel
acumularea toxinelor în sânge
- reglarea concentraţiei mineralelor şi electroliţilor (sodiu, calciu şi potasiu) şi cantitatea de
lichid din organism
- producerea de hormoni care acţionează asupra altor funcţii ale corpului, precum reglarea
tensiunii arteriale (renina) şi producerea de globule roşii (eritropoietina).
Insuficienţa renală cronică are o evoluţie lentă şi prezintă puţine semne şi simptome în
fazele de debut. Din acest motiv, numeroşi pacienţi cu insuficienţă renală cronică nu sunt
conştienţi de prezenţa bolii decât după ce funcţia renală este redusă la 25% din valorile normale.
Printre cauzele comune ale insuficienţei renale cronice se numără hipertensiunea arterială şi
diabetul. Scopul tratamentului insuficienţei renale cronice este oprirea sau încetinirea evoluţiei
bolii. Aceasta poate evolua în insuficienţă renală terminală, în care funcţia renală este mult
17
redusă sub valorile normale. În acest caz, pacienţii au nevoie de filtrare artificială a sângelui
(dializa) sau de un transplant renal pentru a supravieţui.
2.7 Incontinența urinară

Incontinenţa urinară (IU) reprezintă emisia involuntară de urină. Incontinenţa urinară nu
este atât o boala cât un simptom care poate fi atribuit unor afecţiuni fizice sau mentale diverse:
diabet, accident vascular cerebral, scleroza multiplă, boala Parkinson, etc. Incontinenţa urinară
poate să apară la orice vârstă, dar prezintă o incidenţă crescută în cazul femeilor peste 60 ani.
Afecţiunea poate fi clasificată în funcţie de simptomele şi de circumstanţele în care apare.
Incidenţa în cazul femeilor peste 65 ani este de 25%, iar în cazul bărbaţilor este de aproximativ
15%. De altfel, 10% din copii suferă de enurezis (emisie involuntară sau inconştientă de urină în
timpul nopţii).
Unele forme de incontinenţă urinară pot fi temporare şi dispar în urma tratamentului
(pentru o infecţie urinară, de exemplu). Alte forme se datorează unor probleme pe termen lung,
dar, în majoritatea cazurilor, există soluţii pentru eliminarea sau controlarea lor cu succes – în
special dacă tratamentul este instituit prompt.
În absenţa unui tratament, incontinenţa poate deveni un handicap ce limitează activităţile
fizice, viaţa socială, sau profesională, fără a pune la socoteală creşterea riscurilor de depresie şi
anxietate.
2.8 Hematuria
Prin hematurie se înţelege prezenţa globulelor roşii în urină. Hematuria poate fi
“macroscopică” (observabilă cu ochiul liber) sau
“microscopică” (atunci când hematiile din urină sunt
identificate doar la examenul microscopic). Hematuria
microscopică este descoperită în mod accidental, în timpul
unui test de urină ce face parte dintr-o examinare medicală
de rutină. În schimb, hematuria macroscopică determină în
general prezentarea urgentă la medic.
Fig 2.8 Hematuria

Hematuria poate avea drept sediu orice componentă a tractului urinar: rinichi, uretere,
vezică urinară, prostată sau uretră. Se estimează că între 2,5 si 21% din populaţie suferă de
hematurie. La numeroşi pacienţi, cauza afecţiunii nu este identificată; cu toate acestea, hematuria
18
este un semn de alarmă pentru infecţii, calculi renali, sau cancer. Factorii de risc pentru aceste
afecţiuni sunt: tabagismul, abuzul de analgezice, expunerea la radiaţii şi la unele substanţe
chimice.
2.9 Rinichi polichistic
Rinichiul polichistic este o boală caracterizată prin apariţia mai multor chisturi la nivelul
rinichilor. Chisturile sunt tumori benigne (necanceroase) de forma unor pungi cu conţinut lichid.
Apariţia chisturilor nu se limitează doar la rinichi, deşi aceştia sunt în general organele cele mai
afectate. Chisturile pot să apară la nivelul ficatului, pancreasului, meningelor şi veziculelor
seminale. Cel mai mare risc la care se expun pacienţii cu rinichi polichistic este instalarea
hipertensiunii arteriale. Insuficienţa renală este o altă complicaţie a rinichiul polichistic. Boala
rinichiului polichistic (numită şi polichistoză renală) afectează peste 12 milioane de persone în
lume. Gradul de severitate al bolii variază, iar unele complicaţii ale sale pot fi prevenite.
Consulturile periodice pot duce la instituirea unor tratamente care să reducă riscul apariţiei
complicaţiilor (de exemplu, hipertensiunea).
Polichistoza renală autosomal dominantă este o boală a adulţilor şi constituie forma cea
mai frecventă. Polichistoza renală autosomal recesivă este o boală a copilului şi este mult mai
rară. Există de asemenea şi o polichistoză dobândită: chisturile se dezvoltă în acest caz la
pacienţii cu insuficienţă renală.
19
CAPITOLUL III. PLANTE MEDICINALE UTILIZATE ÎN TRATAREA
AFCEȚIUNILOR RENALE
Plantele utilizate in afectiunile renale au actiune diuretica, antiinflamatoare, depurativă și

astringentă
3.1 COADA CALULUI
(Equisetum Arvense)
Increngatura : Pteridophyta
Clasa : Equisetopsida
Ordinul : Equisetales
Familia : Equisetaceae
Genul : Equisetum
Specia : Equisetum arvense
Denumiri populare: barba sasului, barba ursului, bota calului, bota cucului, bradisor,
coada iepei, coada mânzului, coada sopârlei, codaie, iarba de cositor, opintici, părul porcului,
peria ursului.
Coada-calului este o plantă perenă erbacee înaltă, care crește într-un climat umed, pe
câmpii, pe malul râurilor de munte sau chiar lânga căile ferate. În primăvară, din rizom ies mai
întai tulpinile, colorate maroniu și purtătoare de spori. Apoi ies frunzele, înalte de până la 40 de
cm. Coada-calului răsare sub forma unei ciuperci, cu o mică pălărie brună-cafenie, plină cu
spori, din care planta se va înmulți.
20
Cea de-a doua viață o are chiar acum, la trecerea dintre primăvară și vară, când din iarbă
apar tulpini de un verde deschis, cu frunze subțiri, așezate ca o coadă de cal, de unde și numele
plantei.
Tulpinile sterile de 15-50 cm lungime şi (l, 3) - 5 mm în diametru, cu lacuna centrală de
aproximativ 2,5 mm în diametru, ramificate până aproape de vârf, rugoase, cu câte (4-) 6-19
muchii (coaste) evidente; ramurile nefistuloase ascendente sau erecte cu câte 4 muchii ascuţite,
acute; tecile frunzelor cu câte 6-12 dinţi ascuţiţi, uninervaţi, de culoare deschisă; tulpinile fertile
au internodurile mai scurte decât tecile frunzelor; conuri de l- 4 cm lungime; rădăcini
moniliforme. Tulpinile de coada-calului sunt recoltate între lunile iulie și septembrie, pe o zi
însorită după ce roua s-a evaporat. Acestea se usucă la umbră și va fi păstrată în pungi de hârtie.
Compozitie: oxid salicilic (sursa de acid salicilic, aspirina naturala), gluteolina,
palustrina, fitosterina, beta-sitosterol, acid oxalic, acid malic, gliceride ale acidului stearic,
linoleic, linolic, oleic, dimetil sulfone, vitamina C, uleiuri volatile, saruri de potasiu.
Coada-calului conține 5-7% acid silicic, nicotina, palustrine, palustridine, fitosterol, beta-
sitosterol, acid malic, vitamina C, ulei volatil, săruri de potasiu, etc.. Componentele active din
plantă au efecte antimicrobiene, antiseptice, anti-inflamatorii; de asemenea conservă acuitatea
vizuală și stimulează fluxul de sânge.
Principii active: Ulei volatil, bioxid de siliciu, săruri de potasiu, acid salicilic.
Această plantă conține acid silicic 5-7% în materia primă uscată, din care 10-20% se află
sub formă solubilă, o saponină – equisetonina (cca 5%), substanță cu proprietăți slab hemolitice
care, prin hidroliză, dă arabinoză, fructoză și equisetogenina.
Planta mai conține galuteolină și izoquercetină – substanțe de natură flavoinidică,

alcaloizi 3 -metoxi-piridina, nicotina, palustrina și palustridinina, articulidina si izomerul ei,
substanțe de natură glicozidică considerate ca antivi-tamine B1, o fitosterina beta-sitosterolul,
acid malic și oxalic, gliceride ale acizilor stearic, linoleic și oleic, dimetil sulfone, vitamina C și
urme de ulei esențial.
Unii autori atribuie efectele diuretice prezenței acidului silicic, iar alții, equisetoninei.
S-a demonstrat pe cale experimentală că fracțiunile extrase în alcool au o acțiune
diuretică mai puternică decât extractele apoase obținute la cald, deoarece prin fierbere
substanțele organice responsabile de acțiunea diretica s-ar distruge.
Actiune: antiseptică, antimicrobiană, antiinflamatorie, diuretică, depurativă, măresc
rezistența țesutului conjunctiv, activează circulația locală, bogată în minerale consolidează oasele
și dinții (planta este bogată în calciu și magneziu și în același timp favorizează absorbția acestor
21
minerale), datorită conținutului mare de siliciu din plantă intervine în combaterea și tratarea
aterosclerozei (s-a constatat că lipsa siliciului duce la rigidizarea și sclerozarea pereților
vasculari, participă la sinteza colagenului, care menține integritatea țesutului conjunctiv,
articulații, țesut muscular și pielea), are efect antiacid la nivel gastric și cicatrizant.
Indicații: Coada-calului este o plantă care posedă efecte diuretice şi stimulează funcţia
renală, fiind recomandată în cistite, nefrite şi retenţia de apă în ţesuturi.Se recomandă cure de
14 zile cu 3 pahare de macerat la rece.
Contraindicații: datorită conținutului mare de siliciu nu este indicat consumul acestei
plante pentru copii mai mult de 2 săptămâni (se fac pauze și apoi se reia).
3.1.1 Mod de preparare si administrare
a. Pulberea de Coada-calului
Se obține prin măcinarea fină, cu râșnița electrică de cafea, a părților aeriene uscate.
Pulberea astfel obținută se depozitează în borcanele închise ermetic, în locuri ferite de lumină,
așa încât principiile sale active să nu se degradeze.
Se administrează câte o jumătate de linguriță - o linguriță rasă, de trei-patru ori pe zi, în
cure cu o durată de până la trei luni.
b. Infuzia combinata de Coada-calului Se folosește mai ales extern.

Se prepară folosind extracția la rece, combinată cu cea la cald: 4-6 lingurițe de pulbere de
tulpini mărunțite de Coada-calului se macerează 8 ore, într-un sfert de litru de apă, după care se
filtrează, iar preparatul obținut se lasă deoparte.
Planta rămasă după filtrare se opăreste cu încă un sfert de litru de apă, după care se lasă
să se răcească și se strecoară. În final, se combină maceratul cu infuzia, preparatul rezultat
folosindu-se mai ales extern, pentru spălături și comprese. Acest remediu este un puternic
diuretic, antiseptic, cicatrizand totodata si tonifiind țesuturile, inhibând dezvoltarea unor bacterii.
c. Tinctura de Coada-calului
Se pun într-un borcan cu filet douăzeci de linguri de pulbere de Coada-calului, peste care
se adaugă două căni (în total 500 ml) de alcool alimentar de 50 de grade. Se închide borcanul
ermetic și se lasă la macerat vreme de două săptămâni, într-un loc călduros, după care se
filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluțe mici, închise la culoare.
Se administrează, de 4-6 ori pe zi, câte o linguriță diluată în puțină apă.
22
d. Sucul de Coada-calului
Se obține doar din planta proaspătă, care se spală și apoi se toacă mărunt. 30 g de tocătură
se pun într-un vas cu 30 ml de apă și se lasă la macerat vreme de jumătate de oră, după care se
stoarce prin tifon. Se obține un lichid verzui, cu miros specific, ce se folosește intern și extern.
e. Baia de şezut: 100 g de coada-calului se pun în apă rece şi se lasă la macerat 12 ore, apoi se
încălzeşte, se strecoară şi se adaugă la apa de baie. Pentru o baie este nevoie de o găleată de 5
litri, plină cu plante proaspete. Baia se face timp de 20 de minute.
Se poate folosi un lighean mare sau o cădiţă. Regiunea inimii trebuie să fie afară din apă.
Este important ca bolnavul să fie îmbrăcat. Sus, în halat de baie, apoi un pulover gros, iar în
picioare şosete groase de lână. Bazinul fiind în apă se masează uşor, de 2-3 ori, regiunea
abdominală de sus în jos, apoi dinspre lojile renale în jos spre vezica urinară. După baie nu vă
ştergeţi, ci, încă ud, îmbrăcaţi halatul de baie şi staţi în pat pentru a transpira timp de o oră. Apa
de baie se poate utiliza încă de 2 ori, reîncălzind-o.
3.1.2 Tratamente interne
* Retenție de apă în țesuturi, edeme - mai multe studii de laborator și clinice au arătat că
administrarea de Coada-calului are ca efect eliminarea accelerată a apei din țesuturi.
Ca urmare a acestor studii, organismul guvernamental german de avizare a plantelor
medicinale a aprobat folosirea acestei plante în cazul edemelor, dar și al altor probleme renale.Se
administrează infuzia combinată, câte un litru pe zi, iar în cazurile în care aportul suplimentar de
lichide este contraindicat, atunci se ia pulbere de Coada-calului, câte 4-6 lingurițe pe zi.
* Cistita, nefrita - se administrează zilnic un litru -un litru si jumatate de infuzie de Coada-
calului. O cură durează minimum 14 zile și are efecte diuretice și stimulente asupra funcției
renale.
* Litiaza renală - conform studiilor făcute la Universitatea de Medicină din Maryland, Statele
Unite, infuzia combinată de Coada-calului are efecte de prevenire a formării, dar și de mărunțire
și de eliminare a calculilor renali Cea mai mare eficiență s-a înregistrat în cazul litiazei cu urați.
Se administreaza infuzia combinata, cate 1,5 litri zilnic, in cure de 15 zile, urmate de alte
15 de pauza, dupa care tratamentul poate fi reluat, daca mai este cazul.
23
* Incontinenta urinara – deși ar putea părea greu de crezut ca o plantă cu un asemenea efect
diuretic poate ajuta la controlul urinării, este adevarat. Studii recente au arătat că administrarea
de pulbere de Coada-calului, câte 8-12 g zilnic, ajută la evitarea jenantelor pierderi nocturne de
urină, inclusiv a celor asociate unor infecții reno-urinare cronicizate sau alterării unor funcții
cognitive, odata cu varsta (dar nu in cazurile foarte avansate).
Precauții
* Administrarea plantei pe perioade de timp mai lungi de doua saptamani nu le este

recomandata copiilor, datorita continutului ridicat de siliciu.
* Administrarea de Coada-calului inhiba absorbtia vitaminei B1, motiv pentru care nu va
fi administrata concomitent cu suplimentele care contin aceasta vitamina.
* Curele cu Coada-calului nu vor depasi durata de trei luni, urmate de 30-45 de zile de
pauza, pentru a da timp organismului sa elimine eventualul exces de siliciu.
Tratamente preventive cu Coada-calului
* Infectii renale si urinare - cele nu mai putin de cincisprezece tipuri de flavonoizi continuti de
catre Coada-calului asigura acestei plante unul din cele mai puternice efecte diuretice din toata
lumea vegetala. Acest efect de stimulare a formarii si a evacuarii urinei este un garant al sanatatii
aparatului reno-urinar, mai ales in anotimpul cald, cand pierderea masiva de apa prin transpiratie
poate afecta puternic rinichii si vezica urinara. Pentru prevenirea aparitiei si a recidivelor
cistitelor, nefritelor, pielonefritelor, se consuma cate 1-2 litri de infuzie combinata de Coada-
calului zilnic, in cure de 12 zile, urmate de alte 7 zile de pauza, dupa care tratamentul se poate
relua.
3.1.3 Preparate farmaceutice
24
1. TINCTURA DE COADA-CALULUI este o soluţie hidroalcoolică obţinută prin
preparare la rece din părţile aeriene ale plantei Equisetum arvense, aceasta fiind un
remediu cunoscut şi folosit în medicina tradiţională încă din antichitate, datorită
proprietăţilor hemostatice.
Acţiuni :
INTERN: diuretică, hemostatică, dezinfectantă urinară, antimicrobiană, antiinflamatoare,

expectorantă, bronhodilatatoare, remineralizantă; stimulează sinteza de colagen, având efecte de
consolidare a ţesutului conjunctiv.
EXTERN: antiinflamatoare, antimicrobiană, stimulează creşterea părului.
Indicaţii
INTERN:
se utilizează ca adjuvant în: edeme, infecţii urinare (nefrită, cistită, pielonefrită), hemoragii
(epistaxis, menoragii, metroragii, hemoragii interne), bronşite acute şi cronice, osteoporoză,
poliartrite cronice, artroze, fracturi, afecţiuni ale prostatei.
EXTERN:
- se utilizează ca adjuvant în: contuzii (umflături, vânătăi), poliartrite cronice, artroze, fracturi,
mătreaţă, eficient împotriva căderii părului.
Contraindicații
Datorită conţinutului de alcool nu se recomandă administrarea în: hepatite virale, toxice şi

metabolice, steatoză hepatică, ciroză hepatică, sarcină şi alăptare.
Alergie la coada-calului, tratamente care nu permit consumul de alcool.
Precauţii
- Se administrează cu prudenţă la persoanele cu gastrită hiperacidă şi ulcer gastric şi

duodenal (datorită conţinutului în alcool, poate creşte aciditatea gastrică).
25
2. CEAI DE COADA- CALULUI
Efect:
Diuretic, elimină acidul uric, calciul şi fosforul
anorganic, antiseptic, astringent, hemostatic,
cicatrizant, antiacid, remineralizant.
Întrebuinţari principale:
Calculoza şi colici renale; cistite, nefrite, edeme.
Alte întrebuinţari:
-Uz intern: reumatism, artrită, gută, fracturi.
-Uz extern: hemoroizi, eczeme, răni.
Contraindicaţii:
Nu se cunosc.
Preparare:
-Uz intern: se prepară decoct din 2 linguriţe plantă
la o cană cu apă.
-Uz extern: se prepară un decoct foarte concentrat
din 100 grame plantă la un litru apă.
Întrebuinţare:
-Uz intern: se beau 2-3 căni cu ceai pe zi, înaintea
meselor principale.
-Uz extern: se aplică băi locale şi comprese cu
infuzia concentrată.
26
3.2 MESTEACĂNUL
(Betula alba )
Fig 3.2 Mesteacănul ( Betula alba)
Încrengătura : Magnoliophyta
Clasa : Magnoliopsida
Ordinul : Fagales
Familia : Betulaceae
Genul : Betula
Specia : Betula alba
O altă specie cu acțiune diuretică este Mesteacănul (Betula alba L. sin. cu Betula
pubescens Ehrh. ssp. carpatica sau Betula pendula Roth.)
În Europa mesteacănul atinge înălţimi de până la 25-30m. Tulpina are culoare albă, este
netedă şi se exfoliază în fâşii circulare la copacii tineri, iar la cei bătrâni este fisurată, de culoare
închisă.
Frunzele sunt romboidale, de culoare verde deschis, lucioase, iar florile sunt unisexuate:
cele feminine verzi, iar cele masculine maro-roşiatice şi sunt protejate sub solzii amenţilor -
„mâţişorii”, care cad după polenizare.
Mestecenii preferă terenurile silicoase, se dezvoltă deosebit de bine pe terenuri nisipoase
şi pietroase, dar tolerează bine şi terenurile umede şi argiloase.
Datorită rădăcinilor extinse mai ales superficial, arborele regenerează terenurile
degradate, transformând un sol uscat într-unul umed şi permiţând supraviaţuirea altor specii
vegetale. Sunt utilizaţi pentru regenerarea terenurilor inerte şi sterile.
27
Toate părţile acestui arbore pot fi folosite în scop terapeutic: mugurii, seminţele, seva,
frunzele şi scoarţa, dar cele mai utilizate sunt frunzele tinere care se recoltează din mai până la
sfârşitul lui iulie, când sunt lipicioase şi conţin cea mai mare cantitate de resine.
Compoziţie chimică
Frunzele de mesteacăn conţin:
- saponozide cu acţiune diuretică;
- flavone cu acţiune diuretică şi
antiinflamatoare;
- taninuri cu efect cicatrizant;
- ulei volatil cu proprietăţi antiseptice;
- resine cu efect diuretic, antiseptic şi de eliminare a acidului uric;
- glucide;
- vitamina C;
- săruri minerale.
Acţiuni terapeutice
 foarte bun diuretic;

 depurativ (contribuie eficient la eliminarea toxinelor din organism);
 antiinflamator; printre componentele active ale mesteacănului se numără glucozidele

salicilice care în organism se transformă în acid salicilic (aspirină naturală) cu acţiune
antiinflamatorie;
 antiseptic urinar şi intestinal, datorită răşinilor şi uleiului volatil;
 litotriptic (contribuie la fragmentarea ”pietrelor” localizate renal, de asemenea la

eliminarea lor prin efectul diuretic);
 hipocolesterolemiant (diminuează nivelul colesterolului sanguin);
 contribuie la eliminarea acidului uric excesiv, fiind util în tratarea gutei;
 tonic capilar (stimilează regenerarea şi creşterea firelor de păr)
Indicaţii terapeutice
- infecţii urinare (cistite, pielonerfrite) datorită acţiunii diuretice şi antiseptice;
28
- litiază urinară, în asociere cu turiţa mare şi rădăcina de brusture;
- gută, datorită efectului diuretic, depuretiv, antiinflamator; se asociază bine cu frunzele de
urzică;
- afecţiuni reumatismale în general, datorită acţiunii antiinflamatorii;
- enterocolită, în asociere cu sunătoare şi răchitan, datorită proprietăţilor antiseptice;
- edeme (retenţie de apă în ţesuturi) datorită efectului diuretic; se poate asocia cu coada-calului;
- obezitate, în asociere cu coada-şoricelului şi păpădia;
- hipertensiune arterială: se poate folosi ca adjuvant, datorită acţiunii diuretice şi de scădere a
colesterolului;
- stări alergice şi afecţiuni ale pielii, în combinaţie cu trei-fraţi-pătaţi;
- aplicat extern, sub formă de macerat, este foarte util pentru regenerarea firului de păr, în
combinaţie cu rădăcina de brusture şi cu urzica;
- răni sau plăgi - se pot face spălături sau cataplasme cu macerat.
3.2.1 Mod de preparare și administrare
 pulbere sublingual: planta se râşneşte fin cu o râşniţă electrică curată; se ia câte o

jumătate de linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de
masă, se ţine sublingual 15-20 minute, apoi se înghite cu puţină apă plată. De regulă se
administrează mai multe plante într-un amestec, în funcţie de efectul dorit.
 tinctură: se prepară în alcool de 45 grade, în proporţie de 1 la 5 (o parte de plantă la 5
părţi alcool) – se administrează câte 30 picături de 3 ori pe zi în 100 ml apă plată.
 macerat: se pun 2 linguri pline de plantă la 1 l apă plată şi se lasă la temperatura camerei
aproximativ 7 ore iarna şi 3 ore vara, după care se strecoară. Lichidul rezultat se bea pe
parcursul unei zile, cu înghiţituri mici, între mese. Pentru aplicaţii externe (clătirea
părului, răni, plăgi) se face un macerat mai concentrat, din 5 linguri pline de plantă la 1
litru de apă.
 Amestec din mesteacan, ienupăr, măceș și roibă- Un amestec deosebit de eficient în

cazul pietrelor la rinichi este din: o parte frunze de mesteacăn, o parte fructe de ienupăr, o
parte fructe de maceș și două părți rădăcini de roibă. O linguriță din acest amestec se
pune într-un pahar de apă rece, se lasă la infuzat 10 ore, apoi se fierbe 5 minute și se
strecoara. Se bea 1/4 de pahar de 3-4 ori/zi.
29
Cercetări recente arată că acidul betulinic, prezent în scoarţa de mesteacăn, are efect
inhibitor asupra celulelor melanomului malign; acidul betulinic are, de asemenea, proprietăţi
antibacteriene, inhibând dezvoltarea stafilococului auriu şi a Escherichiei coli, două bacterii
întâlnite destul de frecvent în infecţii.
3.2.2. Preparate farmaceutice
1. Compoziție Tinctura de Mesteacăn:
saponozide triterpenice de tip lupeolic (betulinol, acid
betulinic, acid platanic, aldehidă betulinică, betulinat de
metil), taninuri, flavone (hiperozidă şi glicozide ale
quercetolului, kaempferolului şi miricetinei), heterozide ale
linaloolului (betulalbozidele A şi B), ulei volatil (alcătuit din
α-copaen, germacren-D, δ-cadinen, α şi β-betulinol, α şi β-
cariofilen, salicilat de metil), acizi fenolici (cafeic şi
clorogenic), heterozide fenolice (monotropitozidă şi
betulozidă), steroli, acizi graşi (linoleic şi linolenic), vitamina
C, oligoelemente (Na, K, Cu, Ca, Mn, Fe), etc.
Acțiuni Tinctura de Mesteacăn:

INTERN: diuretic (cu eliminare de acid uric), antilitiazic (dizolvă calculii urinari), antibacterian,
diaforetic, febrifug, hipocolesterolemiant, antiinflamator.
EXTERN: antiinflamator, antiseptic, tonic capilar, stimulează creşterea părului.
Indicații Tinctura de Mesteacăn:
INTERN: se utilizează ca adjuvant în: edeme, litiază urinară, gută, infecţii urinare (cistite şi nefrite
cronice), hipercolesterolemie, stări febrile, reumatism, artrite.
EXTERN: se utilizează ca adjuvant în: mătreaţă şi căderea părului.
Administrare Tinctura de Mesteacăn:
INTERN: Câte o linguriţă de tinctură diluată în 100ml de apă (jumătate de pahar) de 3-4 ori pe zi, înainte
de mese.
EXTERN: Se fricţionează pielea capului cu tinctură de 2-3 ori pe săptămână.
Contraindicatii Tinctura de Mesteacăn:

- sarcină, alergie la mesteacăn.
Precautii Tinctura de Mesteacăn:

- În doze mari (peste 300ml de tinctură) mesteacănul este toxic, producând tulburări digestive (dureri
violente abdominale, inflamaţii intestinale, anorexie).
30
Observatii Tinctura de Mesteacăn:
În cazul infecţiilor urinare se recomandă asocierea cu tinctura de ienupăr, în proporţii egale.
2.Ceai de mesteacăn
Compoziție
- saponozide triterpenice (betulinol, aldehidă

betulinică, acid betulinic, acid platanic),
flavone, heterozide ale linaloolului
(betulalbozida A şi betulalbozida B), ulei
volatil (alcătuit din salicilat de metil, α şi β-
betulinol, α şi β-cariofilen), heterozide fenolice
(monotropitozidă şi betulozidă), taninuri, rezine, steroli, glucide, săruri minerale, etc.
Administrare
Acțiuni
INTERN:
- diuretic (cu eliminare de acid uric), diaforetic şi hipotermizant, depurativ, antiseptic urinar şi
intestinal, antibacterian (faţă de Escherichia coli), hipocolesterolemiant, dizolvă calculii urinari.
EXTERN:
- antiseptic, antiinflamator, tonic capilar (stimulează creşterea şi regenerarea părului).
Indicații:
INTERN:
- se utilizează ca adjuvant în: edeme, nefrită, litiază renală, hipertensiune arterială, gută,
uricemie, hipercolesterolemie, reumatism, febră tifoidă, tifos exantematic .
Administrare
-infuzia – se prepară dintr-o lingură cu plantă adăugată la 250ml de apă clocotită, se menţine
timp de 15 min. la temperatura camerei, apoi se strecoară şi se bea pe stomacul gol. În scop
terapeutic se beau 3 căni cu infuzie pe zi, cu 30min. înainte de mese.
Contraindicații
- Sarcină, alăptare, copii mici, alergie la mesteacăn.
31
3.3 PĂPĂDIA
(Taraxacum Officinale)
Fig 3.3 Păpădia(Taraxacum officinale)
Increngătura : Magnoliophyta
Ordinul : Asterales
Familia : Asteraceae
Genul : Taraxacum
Specia : Taraxacum officinale
Păpădia (Taraxacum officinale) este o plantă erbacee din familia Compositelor, cu frunze
lungi, crestate şi cu flori galbene grupate în capitule. Mai este numită şi buhă, cicoare, crestăţea,
lăptucă, lilicea, mâţă, papalungă, pilug, turci, curu-găinii, floarea-broaştei, floarea-găinii, floarea-
mălaiului, floarea-sorului, floarea-turcului, flori-galbene, gălbinele-grase, guşa-găinii, ouăle-
găinilor, papa-găinii, părăsita-găinilor sau pui-de-gâscă.
Păpădia este găsită pretutindeni, unde se află vegetaţie, de la câmpie până în zona
subalpină, prin locuri necultivate şi pe marginile drumurilor.Păpădia are un rizom gros, vertical,
ramificat, lung de 1-2 cm, continuat cu o rădăcină pivotantă lungă până la 15 m, din care se
32
desprind puține rădăcini secundare. Tulpina aeriană este cilindrica, goala în interior, făăa noduri,
nefoliată și se termină cu o inflorescență. Frunzele sunt lanceolate, atenuate în pețiol, cu
marginea inegal scobită, rezultând lobi triunghiulari acuți sau obtuzi, cu lobul terminal mult mai
mare. Nervura mediană are pe fața superioara aspect de șanț. Florile sunt galbene, mari, linguate,
grupate cate 100-200 într-un calatidiu care se deschide dimineața și se închide seara.
Papadia înflorește in perioada aprilie-septembrie(octombrie).
Compoziție : Părtile aeriene ale păpădiei conțin gliceride ale acizilor oleic, palmitic,
stearic, ulei volatil, colină, glucoză, polioze, flobafene, acid tartric, substanțe proteice, substanțe
antibiotice, alcooli triterpenici, carotenoide, flavoxantine, vitaminele A, B, C, D, săruri de azot,
calciu, fosfați etc. Rădăcinile conțin alcooli triterpenici, fitosterine, glucide (inulină, levuloză
etc), substanțe proteice, rezine, gliceride ale acizilor palmitic, oleic, linoleic, arginina,
asparagina, acid nicotinic și amida acidului nicotinic, vitamine B, C, substanțe minerale.
La păpădie, frunzele sau planta întreaga se recolteaza primăvara înaintea înfloririi.
Rădăcina se recoltează toamna în septembrie-noiembrie sau primăvara de timpuriu, în martie-
aprilie. Florile se recoltează în faza de boboc sau la deschidere. Se usucă la umbra, în strat
subțire, în locuri foarte bine aerate.
Primăvara au cantitatea cea mai mare de principii active: tijele (se recoltează în timpul
înfloririi), rădăcinile se recoltează primăvara devreme (martie-mai) sau toamna (septembrie-
noiembrie), întreaga plantă împreună cu rădăcinile, fără flori și fără fructificații, se recoltează
primavara înainte sau în timpul formării bobocilor florali, în lunile aprilie-septembrie. În această
perioada, adică primăvara înainte de înflorire, planta are cea mai mare cantitate de latex.
Rădăcinile recoltate se curață de pământ și se despică în lungime.
Principii active:
Principiu amar- taraxacina-, pectine, vitamina B, C, steroli

Rădăcinile: Alcooli triterpenici, fitosteroli, vitamine B1, C si D, inulina, tanin, rezine,
colina, taraxacina, acid nicotic.
Cercetarile de laborator arată că în lunile iulie-august rădăcinile conțin cantități ridicate
de principiu amar (taraxacina), atingând maximum în luna noiembrie. În luna august, rădăcinile
au cca 40% inulina, un alt principiu activ de bază. Primăvara, această substanță(taraxacina) se
găsește numai în proporție de 1-2%. În schimb, rădăcinile de primăvară conțin mai multă colină
și latex. Rădăcinile recoltate se lasă 2-3 zile la soare pentru a se veșteji și cicatriza rănile.
33
provocate in urma taierii coletului si a radacinilor subtiri. Pe cât este posibil, rădăcinile nu se vor
scurta, deoarece, prin tăiere, latexul se scurge, diminuând valoarea terapeutică a produsului.
Acţiune terapeutică
De secole, păpădia este cunoscută drept una dintre cele mai puternice ierburi detoxifiante.
Datorită principiilor amare, tonifică ficatul obosit, stimulează activitatea rinichilor şi a
intestinelor. Prin aceste calităţi, are un rol esenţial în eliminarea toxinelor.
Este indicată în toate afecţiunile în care există dereglări glandulare. Creşte diureza,
măreşte secreţia glandulară şi normalizează circulaţia sângelui.
3.3.1 Mod de preaparare și administrare

Infuzie de păpădie:
Preparată corect, infuzia reprezintă un adevărat elixir pentru ficat şi rinichi, un depurativ
natural al întregului organism, contribuind eficient la eliminarea toxinelor. Se obţine amestecând
10 g (2 linguriţe) de plantă uscată (partea aeriană alcătuită din frunze) şi 250 ml apă (o cană).
După ce a dat în clocot, vasul se acoperă şi preparatul se lasă la infuzat, în repaus, 10 minute.
La final, se strecoară şi poate fi băut. Important este să nu îndulcim ceaiul cu zahăr. Dacă
totuşi, gustul ni se pare neplăcut, putem folosi mierea de albine sau zahărul brun.
Doza recomandată este de două căni pe zi, una dimineaţa, pe stomacul gol, şi seara
înainte de culcare. O cură de trei săptămâni va avea efecte benefice asupra întregului organism,
acţiunea sa fiind vizibilă şi la nivelul pielii, care va deveni mai fermă şi mai fină.
Filtrele de detoxifiere ale organismului sunt numeroase: pielea (prin transpiraţie),
plămânii (prin respiraţie), aparatul renal (prin urinare) şi, nu în ultimul rând, tubul digestiv (prin
defecaţie), care este a patra cale de eliminare a toxinelor din organism.
În afecţiunile renale de natură infecţioasă se recomandă cura cu infuzie de păpădie şi
administrarea de pilule cu albastru de metilen.
Decoct din păpădie:

La o cană cu apă (250 ml) se pun două linguri (30 g) de rădăcină de păpădie uscată şi
mărunţită. Preparatul se fierbe la foc mic, timp de 15 minute, completându-se treptat apa care se
evaporă. După ce se filtrează, poate fi păstrat la frigider cel mult două zile.
Doza recomandată este de 30 ml (2 linguri), de trei ori pe zi, înainte de fiecare masă.
Cura se ţine vreme de trei săptămâni şi poate fi reluată după o săptămână de pauză.
34
Alte efecte terapeutice: Cura cu decoct de rădăcină de păpădie contribuie semnificativ la
normalizarea circulaţiei sângelui şi a ritmului cardiac şi este un valoros tratament adjuvant în
ciroza hepatică, cistită şi dereglări ale glandei tiroide. Decoctul contribuie şi la eliminarea
calculilor renali (cunoscutele pietre la rinichi), fiind un bun diuretic.
Poţiune tonifiantă pentru ficat şi rinichi: 15 g rădăcină uscată de păpădie (aproximativ o lin-
gură), 30 g rădăcină uscată de cicoare (aproximativ 2 linguri), 15 g boabe de ienupăr, 1 litru de
apă.
Mod de preparare şi dozaj:
Păpădia, cicoarea şi ienupărul se amestecă într-un vas emailat, care se pune pe foc şi
peste plante se toarnă apă. Ingredientele se fierb 15 minute, apoi lichidul se strecoară. Licoarea
poate fi păstrată în frigider, doza recomandată fiind 30 ml (două linguri) de trei ori pe zi.
Efecte terapeutice:
Este indicată mai ales atunci când toxinele din organism s-au concentrat şi cristalizat sub
formă de piatră la nivelul ficatului ori rinichilor.
Poţiunea este recomandată şi celor care suferă de diabet, principiile active din ienupăr
având rolul de a reduce nivelul zahărului din sânge şi a stimulează diureza.
Avertizarea farmacistului: Preparatul nu este recomandat celor care suferă de afecţiuni renale
grave, deoarece ienupărul poate produce iritarea rinichilor.
Insuficienta renală cronică - siropul si cura cu tije are un efect cat se poate de benefic in aceasta
maladie cronica. In afara perioadei de primavara, se recomanda zilnic sa se bea un litru de ceai
din radacina si frunze de papadie. Se bea 12 zile la rand ceaiul recomandat mai sus, in care s-a
pus si papadie proaspata (trei-patru plante cu tot cu radacina si rozeta bazala de frunze).
Tinctura de papadie – utilizări terapeutice

Tinctura de păpădie se recomandă în : litiaza biliara,
litiaza renala, insuficienta renală, oligurie
Descriere: Extractul hidroalcoolic de păpădie
optimizează digestia, participă la procesul de detoxifiere a
ficatului şi a sângelui.
35
Compoziție:
- rădăcină și frunze de papadie (Taraxacum officinale), alcool etilic, apa
distilata.
Indicații:
Purificator al ficatului şi al sângelui, antiinflamator, antioxidant, stimulent al secreţiilor
pancreatice, hipoglicemiant, mineralizant, stimulent al digestiei, tonic amar, coleretic-
colagog,decongestiv,laxativ,diuretic.Se recomandă ca adjuvant în: diskinezie biliară, lipsa poftei
de mâncare, hepatită cronică, insuficienţă hepatică, ateroscleroză, hipercolesterolemie, litiază
biliară, constipaţie, acnee, furunculoză, eczeme, intoxicaţii cronice, diabet zaharat, obezitate,
gută, stări depresive, distrofie neurovegetativă, sindrom psihovegetativ.
Contraindicații:
Afecţiuni în care este contraindicat consumul de alcool, conducători auto, sarcină,
alăptare, copii mici, alergie la oricare dintre componentele produsului.
Precauţii la administrare: gastrită hiperacidă, ulcer gastric şi duodenal.
Interacţiuni medicamentoase: nu se administrează cu antibiotice şi alte tratamente la
care este contraindicat consumul de alcool. Administrare: Adulţi şi tineri peste 15 ani: câte
30-40 picături de 3x/zi, după masă, într-un pahar cu apă.
Copii între 7-14 ani: câte 15-20 picături de 3x/zi, după masă, într-un pahar cu apă.
36
3.4 PEDICUȚA , BRĂDIȘOR
( Lycopodium clavatum )
Fig 3.4 Pedicuța, Brădișor(Lycopodium clavatum)
Încrengătura : Lycopodiophyta
Clasa : Lycopodiopsida
Ordinul : Lycopodiales
Familia : Lycopodiaceae
Genul : Lycopodium
Specia : Lycopodium clavatum
Descriere : Frunzele se termină cu un păr lung, alb.Prezinta spice sporangifere câte 1-3
pe un peduncul lung, acoperit cu frunze mai mici şi mai laxe decât pe tulpini. Planta este perenă,
camefită, cu inaltimea de 5-20 cm si sporifică în lunile iulie-noiembrie. Este sporadică, montană,
subalpină,fiind intalnita adesea in păduri de gorun, fag si molid. Prefera semiumbra.
Pedicuța este o plantă veșnic verde, cu aspect de mușchi, care crește prin pădurile de fag
și brad. Are tulpini târâtoare, ramificate și prinse în pământ prin rădăcini ramificate.
De la tulpina cresc vertical ramurile fertile care au înălțimea de 7-10 cm, sunt moi la
pipăit și se termină în general prin 2 spice. Frunzele sunt liniare, mici și dispuse de jur împrejurul
tulpinii pe 5-8 rânduri. Un aspect de remarcat este acela ca frunzele pedicuței sunt necăzătoare și
au la vârf un păr lung alburiu.
37
Pedicuta era folosită și pentru tratarea bolilor de ficat și vezica biliara. Tulpinile de
pedicuta, împreună cu rădăcina de ghințura și anghinare, se fierbeau in 2 litri de apa pana scadea
Acțiune farmaceutică: Pedicuța se folosește ca pulbere sicativă la copii pentru pudrarea

contra transpirațiilor, iar la adulți pentru combaterea căderii și stimularea creșterii părului (fiind
un tratament foarte raspandit la barbatii cu alopecie). Pedicuța îi ajută și pe cei care doresc să se
lase de fumat sau de alcoolism. De asemenea, planta are acțiune diuretică (se recomandă în
colici și litiaze renale), purgativă (în caz de constipație sau colite cronice), antitumorală (se
indică în tratarea cancerului) si antireumatismală (fiind utilă în reumatism, articulații dureroase
sau artrită).
Ea poate trata ciroza hepatică dacă este folosită în amestec cu păpădia. Ajută la calmarea
durerilor și spasmelor abdominale, reface ficatul (chiar și în caz de hepatită) și ajută la refacerea
aparatului sexual chiar dupa afecțiuni grave (cum ar fi inflamația testiculelor). Nu în ultimul
rând, pedicuța este folosită și pentru tratarea crampelor și durerilor musculare, a entorselor si a
dferitelor râni de la nivelul pielii.
Recoltare si compoziție: Se recoltează întreaga tulpină a plantei, cu frunze cu tot, în lunile

iunie-august, înainte de coacerea completă a spicelor. Se aleg spicele și se usuca separat. Planta
conține nicotină, minerale și substanțe de natură flavonică și triterpenică. Sporii de pedicuță
conțin acizi grași, acizi esterificați și fitosterine.
3.4.1 Mod de preparare și administrare:
- Ceai - punei 1 linguriță de plantă mărunțită la 250 ml apă clocotită, acoperiți pentru 10 minute,
dupa care strecurați. Se poate consuma o cană pe zi, cu înghițituri rare. Atenție: Pedicuța nu se
fierbe niciodată înainte de administrarea internă!
În cazul litiazei renale sau biliare se poate folosi o cantitate dublă de plantă pentru prepararea
ceaiului sau se vor bea 2 ceaiuri pe zi. Cu planta rămăsa după preparare se pot face cataplasme
utile la durerile reumatice sau de altă natură. Acest ceai se folosește și la creșterea părului,
făcându-se spălături pe cap de 2 ori pe săptămână.
- Pudră - asa cum am menționat și anterior, sporii plantei se pot folosi la pudraje în cazul
transpirațiilor excesive sau la copiii mici (în cazul rănilor provocate în special de scutece sau alte
răni).
38
- Saculeț cu plantă - În cazul în care bolnavul nu poate să urineze, se aplică pe regiunea vezicii
un săculeț în care s-a pus pedicuța proaspătă sau eventual fiartă puțin.
- Tinctura – puneți 50 g plantă mărunțită la 500 ml alcool alimentar de 70 de grade. Se lasă timp
de 15 zile, dupa care se strecoară. Se va putea folosi câte 1 linguriță de tinctură diluată cu puțină
apă, de 3 ori pe zi înainte de mese.
1. Compozitie Tinctura de Pedicuța:

- alcaloizi (licopodină, dihidrolicopodină, clavatină, licoclavină,
licodină, clavatoxină, licodolină), flavonozide (luteolină,
crisoeriol), triterpene (α-onocerină, licoclavanol, saratendiol), acid
cafeic, substanţe minerale, etc.
Acțiuni Tinctura de Pedicuța:

INTERN: antialcoolic, antitabagic, emetic, diuretic, laxativ, tonic
hepatic, antiinflamator, antispastic, emenagog (declanşează ciclul
menstrual).
EXTERN: antiinflamator, antispastic, stimulează creşterea părului.
Indicații Tinctura de Pedicuța:

INTERN:- se utilizează ca adjuvant în: alcoolism, tabagism, edeme, litiază renală, Colici
renale, gută, constipaţie, afecţiuni hepatice (congestie hepatică, hepatite virale, ciroză),
reumatism, artrite.
EXTERN: se utilizează ca adjuvant în: reumatism, artrite, spasme şi contracturi musculare
(cârcei), căderea părului.
Administrare Tinctura de Pedicuța:
INTERN: Se administrează câte o jumătate de linguriţă de tinctură diluată în 100ml de apă
(jumătate de pahar) de 4 ori pe zi, pe stomacul gol.
Contraindicații Tinctura de Pedicuta:

sarcină, alăptare, insufienţă renală cronică, alergie la pedicuţă.
39
Forma de ambalare Tinctura de Pedicuța: 50ml
3.5 PORUMBUL și MĂTASEA DE PORUMB
(Zea mays)
Fig 3.5 Porumbul (Zea mays )și mătasea de porumb

(Stigma Maydis)
Increngătura : Magnoliophyta
Clasa : Liliopsida
Ordinul : Poales
Familia : Poaceae
Genul : Zea
Specia : Zea mays
Descriere:
Porumbul este o cereală originală din America și a fost introdus în țara noastră după anul
1750, devenind foarte curând hrana de bază a locuitorilor de la țară și nu numai. Este o plantă cu
florile bărbătești amplasate la vârful tulpinii, iar cele femeiești mai jos. Aceasta din urmă au
stigmate lungi învelite cu frunze modificate, pănușele. În scop medicinal se recoltează
stigmatele, adică matasea (Stigma Maydis) înainte de maturizarea boabelor, când porumbul este
înca în „lapte”.
Ceea ce numim, în mod obişnuit, "mătasea porumbului”, desemnează, de fapt, o parte a
40
florilor femeieşti ale plantei (stigmat) şi care are rolul de a primi micile particule de polen
necesare fertilizării.
În farmacia secolului trecut, aceste părţi de plantă erau cunoscute sub numele de stigmata
maydis (de la denumirea ştiinţifică a porumbului, care este Zea mays) şi erau cel mai folosit
diuretic şi hipotensiv din Europa şi din America.
În secolul nostru, ştiinţa a evidenţiat şi alte calităţi vindecătoare ale mătăsii de porumb,
care are o acţiune extrem de complexă în organismul uman. Fiind direct implicate în procesul de
perpetuare a vieţii de la o generaţie la alta, stigmatele de porumb au o compoziţie chimică la
înălţimea rolului lor biologic, fiind ca atare şi extrem de bogate în principii active, cu efecte tera-
peutice. Totul este ca ele să fie culese la timp, uscate şi preparate cu pricepere, aşa încât să-şi
păstreze însuşirile vindecătoare nealterate.
Recoltarea
Pentru a avea calităţi terapeutice, mătasea se culege atunci când are o culoare gălbuie-
verde (NU roşiatică sau brună), iar ştiuleţii sunt încă verzi, cu boabele nematurizate, fiind în aşa-
numita fază de porumb de lapte.
Se taie stigmatele şi se pun cât mai repede la uscat, într-un loc umbros, lipsit de umiditate
şi bine aerisit. Când mătasea de porumb îşi pierde elasticitatea, devenind rigidă şi foarte uşoară,
procesul de uscare s-a încheiat, iar produsul obţinut se pune în pungi de hârtie sau în saci de
pânză. Termenul de valabilitate al mătăsii de porumb uscate este de maximum doi ani.
Substanțe active – mătasea de porumb conține flavonoizi, saponine și săruri de potasiu,
vitaminele K, C, B6, E, grăsimi, taninuri, ulei volatil, rășini și substanțe minerale.
Acțiune propietăți – preparatele fitoterapeutice din matasea de porumb au propietăți : -
diuretice, sedative, colagoge.
Indicații terapeutice – ceaiurile din mătasea de porumb sunt utilizate în afecțiunile
căilor urinare, cistite, pielite, calculoză renală, în afecțiuni hepato-biliare, guta, reumatism.
1.Infuzia combinată de mătase de porumb
În jumătate de litru de apă se pun 3-4 linguriţe de mătase de porumb mărunţită, la

macerat, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar
planta rămasă după filtrare se fierbe în încă jumătate de litru de apă, vreme de cinci minute, după
care se lasă să se răcească şi se filtrează. În final, se amestecă cele două extracte, obţinându-se
aproximativ un litru de infuzie combinată de mătase de porumb, care se foloseşte intern (3-4 căni
41
pe zi). Este excepţională pentru persoanele diabetice, care au nisip la rinichi (microlitiază
renală) sau care suferă frecvent de dischinezie şi de migrenă biliară.
De asemenea, cu infuzia combinată de mătase de porumb se obţin rezultate foarte bune în
cazul durerilor menstruale, precum şi în tulburările care apar la premenopauză.
Singurul dezavantaj al acestui preparat este acela că are un gust greu de suportat, care la
multe persoane produce o senzaţie de vomă puternică. De aceea, s-a obţinut încă un preparat din
mătase de porumb, extrem de concentrat ca principii active, dar mult mai uşor de administrat şi
suportat.
2. Extractul uscat de mătase de porumb
Este genul de remediu pe care persoanele cu diabet, cu
probleme renale şi urinare sau cu tulburări biliare este bine să îl
aibă mereu la îndemână.
Se obţine din extractul apos din părţi aeriene de mătase de
porumb, din care se evaporă complet apa, rămânând o pulbere
alb-gălbuie, extrem de concentrată în principii active - extractul
uscat de mătase de porumb.
Pe lângă că are o acţiune terapeutică extrem de intensă, extractul uscat este
"medicamentul” cel mai simplu şi comod de administrat care se poate obţine din mătasea de
porumb. Dozele necesare de extract vor fi precizate la fiecare tip de afecţiune în parte.
Tratamente
* Infecţiile renale (nefrite, pielite, pielo-nefrite etc.) - se administrează infuzia combinată de

mătase de porumb, câte 3-6 căni pe zi, pe stomacul gol. Are efecte antibiotice directe, creşte
diureza, favorizează acţiunea antibioticelor de sinteză, tratamentul cu mătase de porumb fiind
perfect compatibil cu aceste medicamente.
În cazurile grave, în locul infuziei combinate se foloseşte extractul uscat, mai puternic ca
acţiune, din care se administrează 750-1000 mg pe zi, în cure de minimum două săptămâni.
* Adjuvant în chisturile renale - se ţin cure de lungă durată cu mătase de porumb, sub formă de
extract, din care se iau câte 500 mg zilnic, pe o perioadă de 2 luni, după care se face o pauză de o
lună, după care tratamentul se poate relua. În pauza de cură, se pot lua cozi de cireşe, un alt
diuretic şi stimulator al activităţii renale foarte bun. Ambele plante au dovedit a avea o acţiune
protectoare asupra rinichilor, încetinind sau chiar stopând evoluţia acestei boli, altfel atât de greu
de tratat. Explicaţia ştiinţifică pentru acţiunea benefică a mătasei de porumb în această boală este
42
faptul că, pe lângă că este un bun diuretic şi antiinflamator renal, ea are o puternică acţiune
antioxidantă, blocând procesele degenerative de la nivelul rinichilor.
* Enurezis (urinare nocturnă necontrolată) - se ţin cure de lungă durată (2-3 luni), în timpul
cărora se administrează câte o capsulă cu extract uscat de mătase de porumb, de 3 ori pe zi. Şi la
copiii peste 8 ani se poate face tratamentul, dar în acest caz se vor administra doar două capsule
pe zi, având grijă ca pe parcursul zilei să consume suficientă apă şi lichide.
Atât la copii, cât şi la adulţi, ultima administrare va fi cu cel puţin 6 ore înainte de
culcare. Studiile de caz au arătat că tratamentul cu mătase de porumb ajută la controlul urinării
nocturne, acest control îmbunătăţindu-se gradat în timpul tratamentului.
3.5.2 Mătasea de porumb şi cistita
Mătasea de porumb acţionează prin nu mai puţin de patru mecanisme, unele extrem de
subtile, pentru vindecarea infecţiilor urinare.
1. Este un foarte bun diuretic, ceea ce automat va reduce gravitatea manifestărilor
infecţiei, va preveni complicaţiile care apar prin urcarea acesteia spre rinichi şi va preveni
recidivele ulterioare.
2. Distruge bacteriile şi unii fungi din aparatul urinar, având o acţiune antibiotică directă.
3. Alcalinizează urina, ceea ce ajută acţiunea antiinfecţioasă a antibioticelor şi a plantelor
medicinale.
4. Reduce inflamaţia tractului urinar şi elimină spasmele, ceea ce va ameliora destul de
rapid senzaţiile de durere şi usturime produse de cistită.
Mătasea de porumb se administrează sub formă de capsule cu extract, câte 6 pe zi, în cure
de 14-21 de zile, urmate de o pauză de şapte zile. Pentru reuşita tratamentului, pe timpul
administrării extractului de mătase de porumb, se consumă minimum 2 litri de apă, iar regimul
alimentar va fi unul preponderent alcalin, cu multe legume şi verdeţuri, dar fără zahăr, fără carne
şi fără făină albă. De asemenea, lactatele se pot consuma doar la două ore după administrarea
mătăsii de porumb, deoarece pot inactiva taninurile din această plantă.
În cazurile de cistită severă, mătasea de porumb se poate asocia şi cu antibioticele spe-
cifice, utilizate în tratamentul cistitei, dar şi cu plante cum ar fi strugurii ursului (Arctostaphylos
uva-ursi) sau merişorul (Vaccinium vitis-idaea). Conform unor cercetători, administrarea mătăsii
de porumb, în condiţiile sus menţionate, dublează sau chiar triplează eficienţa medicamentelor
clasice contra cistitei.
43
3.5.3 Mătasea de porumb acționează asupra litiazei renale
Efectul diuretic al stigmatelor acestei plante este pe cât de preţios, pe atât de rar, între
remediile naturale. Şi, graţie acestui efect diuretic, extractul de mătase de porumb are efectiv o
acţiune de "spălare” a rinichilor, care va conduce la eliminarea rapidă a nisipului (microlitiazei)
depus la nivelul lor. În cazul pietrelor la rinichi de mari dimensiuni, extractul din această plantă
se administrează ca adjuvant, atunci când acestea au început să migreze pe ureter, deoarece are
efecte antispastice, ajutând la eliminarea pietrelor mai rapid şi cu mai puţină suferinţă.
La persoanele care au suferit deja o intervenţie chirurgicală la nivelul rinichilor pentru
extragerea pietrelor, curele de câte două săptămâni pe lună cu această plantă sunt foarte eficiente
pentru prevenirea recidivelor.
Se administrează extractul câte 4-8 capsule pe zi, în cure de 2-4 săptămâni, după care se
face o pauză de 7-14 zile, apoi tratamentul se poate relua.
Precauţii şi contraindicații :
Studiile făcute până în prezent au arătat că mătasea de porumb nu are nici un fel de
toxicitate. Singurele interdicţii sunt în cazul calculilor renali de mari dimensiuni, care pot migra
sub acţiunea acestui diuretic foarte puternic şi pot produce blocaje. În cazul în care aceşti calculi
deja au migrat, administrarea plantei este însă permisă, deoarece accelerează şi face mai puţin
dureroase procesele de eliminare.
44
3.6. OSUL-IEPURELUI
(Ononis spinosa)
Fig 3.6 Osul- iepurelui (Ononis spinosa)
Încrengatura : Magnoliophyta
Ordinul : Fabales
Familia : Fabaceae
Genul : Ononis
Specia : Ononis spinosa
Numită în diferite părţi ale ţării dirmotin, asudul calului sau sălăştioară, osul-iepurelui e o
plantă medicinală care nu ar trebui să lipsească din farmacia casei.
A nu se confunda cu o plantă asemănătoare, numită în popor umbra-iepurelui. În scopuri
medicinale, de la osul-iepurelui se foloseşte doar rădăcina, care se recoltează toamna târziu, chiar
şi în timpul iernii sau începutul primăverii. Proprietăţile acestei plante sunt în mod deosebit
diuretice şi depurative.
Descriere:
Osul iepurelui este o plantă vivace, jumătate ierboasă, jumătate lemnoasă, spinoasă,
ramificată, înaltă de 20-60 cm, cu rădăcină lungă de cca 60cm și groasă.
Are două feluri de frunze : cele inferioare sunt trifoliate, iar cele superioare, simple, cu
45
foliole ovale, nepăroase sau puțin păroase și dințate pe margini.
Florile au culoare roz-purpuriu, așezate câte 1-2 la subțioara frunzelor, cu deosebire la
vârful ramurilor spinoase. Seamănă cu florile de mazăre, dar ceva mai mici.Fructul este o păstaie
ovală cu 3 semințe.
Principii active : glucozide, onopsina, omonima (derivat flavonic), onocerina (derivat
triterpenic), fitosteroli, tanin, ulei gras, acid citric.
Indicații terapeutice : cistite, litiază renală, reumatism, edeme renale, guturai.
3.6.1. Mod de preprare și administrare
Diuretic eficace, fără efecte secundare

Osul-iepurelui este considerat un diuretic complet inofensiv pentru întregul
organism.Datorită acestei proprietăţi, planta este folosită în special în afecţiunile renale. Infuzia
consumată zilnic, înainte de masă, este eficientă în tratarea stărilor inflamatorii ale căilor urinare.
Pentru litiază renală se foloseşte cu succes infuzia la rece. Consumul unei ceşcuţe cu o
astfel de infuzie înainte de masă ajută la eliminarea pietrelor la rinichi. Infuzia mai este utilizată
şi pentru ameliorarea gutei şi a dermatitelor cronice.
Maceratul şi infuzia, utile în litiază

În cazurile de litiază renală pot fi de folos maceratul la
rece, infuzia la rece şi un decoct cu fenicul.Maceratul la rece se
prepară dintr-o linguriţă cu pulbere la o cană cu apă rece,
care se lasă la macerat, la temperatura camerei, de seara până
dimineaţa, apoi se strecoară şi se consumă două căni pe zi.
Infuzia la rece se
prepară dintr-o linguriţă cu rădăcină tocată mărunt, care se
pune într-o cană cu apă rece. Se lasă 12 ore la macerat, iar
dimineaţa se încălzeşte puţin, apoi se strecoară şi se bea
înainte de masă. Decoctul
contra litiazei renale se obţine dintr-un amestec de rădăcină de
osul-iepurelui şi seminţe de fenicul (molură). Se face un
decoct din rădăcină de nalbă, în care apoi se adaugă seminţele de fenicul, se lasă în repaus 10-15
minute. Se îndulceşte cu zahăr şi se bea fracţionat, în 24 de ore. Este indicat în catar vezical şi în
litiază renală.
46
Ceaiul din rădăcină de osul-iepurelui se recomandă şi în hidroptizia însoţită de edeme, în
calculoză renală şi în cistite.
Ceai
Acțiune:
Puternic diuretică, depurativă, sedativă, ușor laxativa.
Utilizare:
În mod traditional în afecțiuni renale, edeme, dermatoze,
staăi de nervozitate, insomnii, constipații usoare.
Mod de preparare:
Decoct: Se fierb 2 lingurițe produs in 250 ml apa timp de 15-20 minute, se strecoară și se
consumă la temperatura camerei.
Mod de administrare:
2-3 cani/zi.
47
3.7. Mușețelul
(Matricaria chamomilla)
Fig3.7 Mușețelul (Matricaria chamomilla)
Ordinul : Asterales
Genul : Matricaria
Specia : Matricaria chamomilla
Descriere :
Plantă anuală, frecventă în locurile ruderale, semănături, în locuri sărăturoase .

O caracteristică a acestei specii este forma conică a calatidiului, cu interiorul gol.
Florile radiare sunt fals-ligulate, de culoare albă, iar cele centrale sunt tubuloase şi
galbene. Tulpina este relativ scundă şi de regulă ramificată. Frunzele sunt 2-4 penat-sectate, cu
foliolele filiforme. Întreaga plantă are un miros puternic "de muşeţel". Este plantă medicinală.
Recoltare
Pentru scopuri medicinale se folosesc capitulele florale cu pedunculul de cel mult 1 cm.
Acestea vor fi recoltate pe timp insorit dupa ce s-a ridicat roua și când florile ligulate s-au
desfacut și au luat o poziție orizontală, receptaculul s-a alungit în formă de con, iar florile
48
tubulare au înflorit și au căpătat culoarea galbenă pe jumatatea inferioară a conului purtător de
flori.
Jumătatea superioară este de culoare galben-verzuie, datorită florilor tubulare neajunse la

maturitate. În acest stadiu florile au cel mai ridicat procent de ulei eteric. Produsul obținut are
miros specific, aromat puternic, iar gustul este amărui aromatic.
Principii active: ulei volatil bogat în chamazulena, ce ia naștere din proazulene (matricina si
matricarina: substanțe amare de natură sescviterpenică), flavonozide, substanțe de natură
cumarinica, colina și mucilagii.
Acțiune farmacologică:
Datorită principiilor active foarte variate pe care le conțin, florile de mușetel au

proprietăți farmacodinamice numeroase ca: antiinflamatoare, analgezice, antiseptice,
antihistaminice, antispastice, cicatrizante si stomahice și diuretice.
Extern, are acțiune emolientă, antiseptică si decongestivă ano-rectal și tonic capilar.
3.7.1 Intrebuințări ale mușețelului:
Ca sedativ, antispasmodic și stimulant în cistitele purulente, fiind analgezice, antiseptice

si antiflogistice. Se recomandă pentru tratamentul gastritelor, enterocolitelor, dismenoreelor,
colicilor intestinali, diareei, infecțiilor renale, astmului bronșic la copii și în boli ale ficatului.
1. Tinctură de mușețel :
Intern:Epididimită (adjuvant), cistite purulente şi

inflamaţii ale căilor urinare (ca analgezic) se ia 1 linguriţă de 3- 4
ori pe zi. Rezultate foarte bune se obţin prin administrarea
combinaţiei în proporţii egale de tinctură de muşeţel , coada
şoricelului şi ienupăr. Este eficientă şi în nefrită, pielo-nefrită,
glomerulo-nefrită, cistită hemoragică, inclusiv formele cu
inflamaţie severă, combinaţia fiind deopotrivă blândă şi eficientă.
49
3.8 Coada -șoricelului
(Achillea millefolium)
Fig 3.8 Coada-șoricelului (Achillea millleofolium)
Ordinul : Asterales
Genul : Achillea
Specia : Achillea millefolium
Descriere :
Este frecventă în fâneţe, păşuni şi chiar locuri ruderale. Este perenă şi prezintă stoloni
scurţi, de pe care pleacă tulpini aeriene drepte, neramificate, acoperite cu frunze. Frunzele bâzâie
sunt peţiolate, iar cele tulpinale sunt sesile, mici, dispuse altern, întreaga plantă are un miros
penetrant. Calatidiile sunt mici, cu flori puţine; pe margine au flori ligulate false, albe. Are
întrebuinţare medicinală.
Planta are proprietăți antiinflamatoare, calmante, astringente, aseptice care limitează
procesul inflamator, distruge microorganismele, diminuează secrețiile și favorizează cicatrizarea.
Acțiunea farmaceutică se datorează în primul rând prezenței uleiului volatil și a proazulenelor.
Recoltare
50
Pentru scopuri medicinale se folosesc capitulele florale cu pedunculul de cel mult 1 cm.
Acestea vor fi recoltate pe timp insorit dupa ce s-a ridicat roua și când florile ligulate s-au
desfacut și au luat o poziție orizontală, receptaculul s-a alungit în formă de con, iar florile
tubulare au înflorit și au căpătat culoarea galbenă pe jumatatea inferioară a conului purtător de
flori.
Jumătatea superioară este de culoare galben-verzuie, datorită florilor tubulare neajunse la

maturitate. În acest stadiu florile au cel mai ridicat procent de ulei eteric. Produsul obținut are
miros specific, aromat puternic, iar gustul este amărui aromatic.
Principii active: ulei volatil bogat în chamazulena, ce ia naștere din proazulene (matricina si
matricarina: substanțe amare de natură sescviterpenică), flavonozide, substanțe de natură
cumarinica, colina și mucilagii.
Acțiune farmacologică:
Datorită principiilor active foarte variate pe care le conțin, florile de mușetel au

proprietăți farmacodinamice numeroase ca: antiinflamatoare, analgezice, antiseptice,
antihistaminice, antispastice, cicatrizante si stomahice și diuretice.
Extern, are acțiune emolientă, antiseptică si decongestivă ano-rectal și tonic capilar.
3.8.1 Intrebuințări ale mușețelului:
Ca sedativ, antispasmodic și stimulant în cistitele purulente, fiind analgezice, antiseptice

si antiflogistice. Se recomandă pentru tratamentul gastritelor, enterocolitelor, dismenoreelor,
colicilor intestinali, diareei, infecțiilor renale, astmului bronșic la copii și în boli ale ficatului.
1. Tinctură de mușețel :
Intern:Epididimită (adjuvant), cistite purulente şi

inflamaţii ale căilor urinare (ca analgezic) se ia 1 linguriţă de 3- 4
ori pe zi.
Rezultate foarte bune se obţin prin administrarea
combinaţiei în proporţii egale de tinctură de muşeţel , coada
şoricelului şi ienupăr. Este eficientă şi în nefrită, pielo-nefrită,
51
glomerulo-nefrită, cistită hemoragică, inclusiv formele cu inflamaţie severă, combinaţia fiind
deopotrivă blândă şi eficientă.
Coada șoricelului este recomandată ca remediu natural în tratarea și vindecarea: bolilor

aparatului urinar, a constipației, cancerului genital, durerilor menstruale, osteoporozei, oboselii,
gastritei, gingivitei, anorexiei, hemoroizilor, lipsei menstruației, enterocolitei, durerilor renale,
chisturilor ovariene, viermilor intestinali, mâncărimilor vaginale, inflamațiilor ovarelor, stărilor
de nervozitate.
52
3.9 MERIȘORUL
(Vaccinum vitis idaea)
Fig 3.9 Merișorul (Vaccinum vitis idaea)
Increngatura : Magnoliophyta
Ordinul : Ericales
Familia : Ericaceae
Genul : Vaccinium
Specia : Vaccinium vitis-idaea
Merisorul este un mic arbust cu frunzele mereu verzi si florile de culoare alba sau rosie,
care creste in zonele muntoase de la noi din tara, de regula la marginea padurii
Merişorul conţine : 3,5—8% arbutozid, glucozid al hidrochinonei, hidrochinonă liberă,

metilarbutozid, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, vitamina C, săruri
ale acizilor organici. Cercetări recente efectuate în ţara noastră au identificat prezenţa următorilor
derivaţi flavonici — leucoantociani şi flavonoli glicozidici: leucocianidină, cvercetol, cianidină,
precum şi derivaţi fenilpropanolici.
Frunzele merișorului sunt foarte bogate în taninuri (substanțe puternic antibacteriene și
antimicotice) și în flavonoide (substanțe cu efect antioxidant), fiind principalele "responsabile"
de acțiunea antiinfecțioasă a plantei.
Se recoltează pe tot timpul anului, ele fiind mereu verzi, dar cele mai puternice efecte se
pare ca le au înainte și după fructificație (adică la sfârșitul primăverii și la începutul toamnei).
53
După recoltare, care se face prin simpla rupere, frunzele se usucă în strat de grosime medie (3-4
cm) și apoi se păstrează în pungi de hârtie.Fructele merișorului se aseamănă la forma cu afinele,
însă culoarea diferă. Având la început o nuanță albicioasă, colorația lor se schimbă spre roșu, pe
măsura ce se coc.
Este principala plantă ale cărei efecte terapeutice sunt legate în principal, de eliminarea
uraţilor, cei din care se formează pietrele la rinichi sau vezica urinară şi care favorizează
apariţia fenomenelor urinare infecţioase prin golirea incompletă a vezicii urinare.
1. Decoct din frunze de merișor

Este recomandat, mai ales, în cazul pietrelor la rinichi, la vezica biliară și vezica urinară,
al inflamărilor renale și ale vezicii urinare. Pentru aceasta, se iau 3 mâini de frunze de merișor,
se pun în 3 pahare cu apă și se fierb 10 minute. Se bea toată această cantitate de decoct pe
parcursul unei zile, în 3 doze. Acest decoct este eficient nu numai în bolile de rinichi, ci și în cele
de ficat.
2. Amestec de merișor și alte plante

În cazul afecțiunilor rinichilor și ale vezicii urinare, se pregătește un amestec din frunze
de merișor (două părți), frunze de levănțică (1 p), coacăze negre (1 p), frunze de mesteacăn alb
(1 p), fructe de ienupăr (1 p), muguri de hamei (1 p), petale de trandafir (1 p), frunze de strugurii
ursului (2 p), frunze de brânca porcului (2 p), frunze de pătlagină (2 p), frunze de urzică (3 p),
măceșe (4 p), frăguțe de pădure (6 p) și muguri de coada calului (6 p). Două lingurțte de amestec
se pun în 2-3 pahare de apă fierbinte, se lasă la infuzat 30 de minute, apoi se strecoară. Infuzia se
bea fierbinte, câte 150 ml de 3 ori/zi, cu 30 de minute înainte de masă. Are efecte deosebite în
cistită.
3. Decoct din fructe și frunze de merișor

Incontinența urinară se tratează cu decoct din amestec de fructe și frunze de merișor, în
care se adaugă sunătoare. Se beau 3 pahare pe zi, începând cu ora 16 și terminând înainte de
culcare.
54
- rădăcina de merișor – în 250 de ml de apă se vor pune 2 lingurițe de plantă tăiată
mărunt. Se fierbe 15 minute, și se consumă 2-3 cani pe zi
- merișor mărunţit – în 250 de ml de apă se pun 2 lingurițe, se fierbe 5 minute, se
strecoară și se beau 2 căni pe zi.
- fructele de merișor – din acestea se fac un decoct – din 3 lingurițe la 250 de ml de apă –
se fierbe 10 minute, se strecoară și se beau 3 căni pe zi.
- din merișoare se poate face sirop sau dulceață și se consumă cu lingurița diluat cu apă
- tinctura de merișor – aceasta se poate prepara din orice parte a plantei – se mărunțesc
50 de g de merișor, se adaugă 250 de ml de alcool alimentar de 70 de grade, se lasă 15 zile la
temperatura camerei într-o sticlă inchisă ermetic și se agita des. Se strecoară și se bea o linguriță
de 3 ori pe zi, diluat cu apă.
Administrare
- pentru cei care sufera de infecţii urinare repetate, cu tendinţă de cronicizare – se administrează
ceai de merișor și alte plante. Merișorul este foarte bun în combinație cu boabe de ienupăr,
coada şoricelului şi rădăcină de tătăneasă. Este bine să se administreze în fiecare zi câte un litru
de infuzie combinată – din câte o linguriță din plantele de mai sus – în paralel se va ține o dietă
alcalină
- pentru bolnavii cu ( litiaza renală) – se bea ceai de merișor și alte plante medicinale. Este
foarte bine să se consume în asociere cu muşeţel si frunze de mesteacăn. Cantitatea de ceai de
merișor în combinatie cu alte plante, pentru o zi este de 1-1,5 litri. Doza pentru un litru este de o
lingură din fiecare plantă (trei linguri în total).
- pentru afecțiuni precum cistită, pielită, uretrită – se administrează pulbere de merișor – câte o
linguriță de publere rasă de câte 3 ori pe zi. Este foarte bun în fazele purulente cu febră.
- pentru cei care suferă de hematurie (urinare cu sânge) se administrează pulbere de merișor.
Dacă se doresc efecte maxime, se va administra în combinatie și coada șoricelului. Se
face un amestec și se administrează câte 2 lingurițe din 3 în 3 ore în prima zi. Ulterior, se va
administra o linguriță de 4 ori pe zi.
Tratamente interne
* Nefrita, pielita, - se administreaza tinctură de merișor, câte o linguriță diluată într-un pahar de
55
apa (200 ml), de 4-6 ori pe zi, în cure de 30 de zile, urmate de 10 zile de pauză. Înainte cu 10
minute de a lua fiecare doză de tinctură, veti lua și un vârf de cuțit de bicarbonat, pentru
alcalinizarea urinei. Suplimentar, se recomandă și un tratament extern cu merișor, și anume, băile
de șezut. Intr-un lighean cu apă fierbinte se adaugă 1-2 litri de infuzie combinată de merișor,
reglând temperatura apei, așa încât să fie cât de caldă puteți suporta. Baia de șezut durează 10-20
de minute, apoi se va rămane la căldură vreme de măcar o oră.
Principiile active ale frunzelor de merișor, asimilate de organism pe cale internă și
externă, au un puternic efect antibacterian, antiviral și antimicotic, fiind utile în tratamentul
aproape al tuturor formelor de infecții reno-urinare. Un studiu chinez, publicat în 2001, arată că
acest tratament este util și ca adjuvant la terapia medicamentoasă a uretritelor rezistente la
antibiotice.
* Adjuvant în calculoza urinară - două categorii de principii active din componența frunzelor și a
fructelor de merișor (flavonoidele și saponinele) au o puternică acțiune diuretică, "spălând"
rinichii de microlitiază și fiind un bun ajutor pentru eliminarea calculilor mărunțiți în prealabil.
Se recomandă tratamentul cu tinctură de merișor, din care se iau câte 6 lingurițe pe zi, diluate în
apă, în cure de minimum 3 săptămâni.
* Cistită - În fructele și, mai ales, în frunzele de merișor se află o adevarată colecție de substanțe
cu efect antibiotic, extrem de eficiente în lupta cu infecțiile bacteriene de la nivelul vezicii
urinare. Mai multe studii făcute în Finlanda, Statele Unite și Suedia arată că extractele de merișor
sunt un ajutor de nădejde al antibioticelor de sinteză, în tratarea cistitelor, inclusiv a celor
recidivante. Se administrează câte șase comprimate pe zi, în trei reprize, în cure de 2-3
săptămâni, urmate de 1-2 săptămâni de pauză, dupa care tratamentul se poate relua. Dar pentru
ca tratamentul cu merișor să aibă eficiență maximă, urina pacientului trebuie să aibă un pH
alcalin, Cu 10 minute înainte de a ingera fiecare doză de merișor, vom lua un vârf de cuțit de praf
de bicarbonat alimentar, care are un puternic efect alcalinizant al urinei. În mediul alcalin, cel
mai important principiu activ cu efect antiinfecțios din frunzele merișorului (arbutozida) se
descompune în alte două substanțe, cu un efect antibiotic foarte puternic contra Escherichia coli,
Staphylococcus aureus, Streptococcus fecalis.
Merișoarele au acțiune bactericidă (datorită acizilor benzoic și citric), diuretică,
antiinflamatorie și antiinfecțioasă.. Merișorul este principala specie pomicolă ale cărei extracte
(din fructe, frunze, muguri) lizează (dizolvă, netezesc) urații.
Frunzele de merișor se recoltează în septembrie-octombrie, când conținutul lor în
substanțe active este maxim; se usucă la umbră, în strat subțire. Ele conțin arbutozidă, glicozid al
56
hidrochinonei, hidrochinona libera, metilarbutozida, flavonoizi, taninuri, ericolina, acid chinic,
saruri de magneziu, săruri ale acizilor organici, vitamina C și alte vitamine, leucoantociani și
flavonali glicozidați (leucocianidina, cianidina, cvercetol, derivați fenilpropanolici, etc.).
Conținând acid benzoic și acid citric, frunzele - ca și fructele - au acțiune bactericidă.
Datorită acidului chinic, extractele lor lizeaza urații, asa cum s-a arătat.
Pe traiectul căilor urinare, arbutozida și metilarbutozida din infuzia din frunze de merișor
se dedublează în hidrochinona și, respectiv, metil-hidrochinonă, care alături de flavonide,
imprimă infuziei acțiune diuretică și dezinfectantă a căilor urinare.
Totodata, frunzele de merișor au acțiune antiinflamatorie, astringentă (datorită taninului),
precum și o slabă acțiune antidiabetică. Decoctul din frunze de merișor se administrează ca
diuretic și antiseptic în tratamentul bolilor căilor urinare, îndeosebi în stări inflamatorii purulente
(catar vezical, cistite, pielite, uretrite). Datorită conținutului în tanin, acest decoct se poate folosi
și în tratamentul diareii și hemoragiilor.
Se recomandă, de asemenea, în gută, reumatism, litiază urinară etc.
PRECAUTII SI CONTRAINDICAȚII
În caz de sarcina, tratamentul intern cu merișor se va face cu prudență și doar la

recomandarea și sub supravegherea medicului.Administrarea internă a frunzelor de ,merișor este
contraindicată în cazurile de constipație acută.
Tinctura de Merișor 50 ml DaciaPlant

Descriere:
Merişorul face parte din familia Ericaceae, fiind un arbust pitic răspândit în zonele
montane, la altitudini de peste 1300m. El provine din emisfera nordică, unde reprezenta
alimentaţia de bază a vikingilor. În scopuri medicinale, se folosesc frunzele, care se recoltează în
lunile septembrie şi octombrie, perioadă în care conţinutul în substanţe active este maxim.
Merişorul conţine următoarele principii active: arbutozidă, metilarbutozidă, arbutină, fraxină,
flavonoide, antocianidine şi taninuri.
Pe traiectul urinar, arbutozida şi metilarbutozida sunt hidrolizate la hidrochinonă,
metilhidrochinonă şi glucoză.
57
Principala sa acţiune terapeutică, aceea de antiseptic urinar, se datorează hidrochinonei,
care se elimină rapid prin urină, pe care o poate colora in verde. Înca o acţiune deosebit de
folositoare a merişorului este cea antimicrobiană asupra bacteriilor Porphyromonas gingivalis şi
Prevotella intermedia, implicate în dezvoltarea infecţiilor gingivale şi pulpare, contribuind la
igienizarea cavităţii bucale.
Acțiuni:
INTERN: antiseptic urinar, antiinflamator, diuretic, diaforetic (produce transpiraţie),
astringent, expectorant, antitusiv, antioxidant şi dezinfectant al cavităţii bucale.
EXTERN: antiseptic al cavităţii bucale.
Indicații:
INTERN:
- se utilizează ca adjuvant în: infecţii ale tractului urinar (cistite,
uretrite, pielonefrite), inflamaţii urogenitale, leucoree, infecţii
acute şi cronice ale tractului respirator (tuse, bronşite,
traheobronşite), reumatism, gută şi diaree.
EXTERN:
- se utilizează ca adjuvant pentru aseptizarea cavităţii bucale.
Administrare:
INTERN:
Adulţi şi tineri peste 15 ani: câte o linguriţă de tinctură diluată în 100ml de apă
(jumătate de pahar) de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol.
Copii 7-14 ani: câte 10-30 picături de tinctură diluate în 100ml apă (jumătate de pahar)
de 3 ori pe zi, pe stomacul gol.
2. Merisor - Sanatatea cailor urinare:

- antiseptic urinar, antiinflamator, diuretic, diaforetic (produce
transpiraţie), astringent, expectorant, antitusiv şi antioxidant.
Indicatii Merisor - Sanatatea cailor urinare:
- infecţii ale tractului urinar (cistite, uretrite, pielonefrite),
58
- inflamaţii urogenitale, leucoree, infecţii acute şi cronice ale tractului respirator (tuse, bronşite,
traheobronşite), reumatism, gută şi diaree.
Administrare Merișor - Sănătatea căilor urinare:

1.Adulți şi copii peste 14 ani: cate 1 comprimat de 3-4 ori pe zi, înainte de mese.
2. Copii între 7-14 ani: jumatate din doza adultului.
3. Copii sub 7ani: după sfatul medicului.
Contraindicații Merișor - Sănătatea căilor urinare:

Sarcină, alăptare, alergie la merişor.
3. Extract din mlădiţe de merişor
Acțiune farmacologică :Antiinfecțios și cicatrizant cu

tropism pe intestin, căile urinare, aparatul genital feminin și
aparatul osteoarticular; antiscleros.
Indicații terapeutice :
- sindromul intestinal, colite, colibaciloze, tranzit perturbat

(diaree sau constipatie)
- cistite
Mod de administrare
Adulti și copii peste 7 ani: câte 40-50 de picături, în puțină apa, de 1-2 ori pe zi; 50-70 de
picături, în puțină apa, o data pe zi, în asocieri.
La copiii între 2 și 7 ani dozele trebuie reduse la jumătate.
59
4.Sirop de merișor
Descriere:
Fructele de merișor sunt bogate în proteine,
provitamina A, vitaminele B1, B2 și C, taninuri, săruri
minerale.
Sunt excelente pentru menţinerea stării de sănătate a
aparatului urinar datorită proprietăților antiseptice.
În sirop, fructele de merișor sunt macerate în

zahăr invertit, la temperaturi sub 40oC, special pentru a fi păstrate toate enzimele şi
vitaminele pe care le conţin.
Compoziție: Extract din fructe proaspete de merișor (Vaccinium vitis-idaea) 70%, zahăr
invertit, apă deionizată.
Indicații:
- Menţinerea stării de sănătate a aparatului renal şi urinar.
Contraindicatii:
- Diabet zaharat, alergie la oricare dintre componentele produsului.
Administrare: 3 lingurițe la un pahar .
3.10 URZICA
60
( Urtica dioica )
Fig 3.10 Urzica(Urtica

dioica)
Ordinul : Rosales
Familia : Urticaceae
Genul : Urtica
Specia : Urtica dioica
Descriere : Urzica este o plantă erbacee, perenă, ce crește pe lângă case, garduri, în locuri
gunoite cu mult azot, pe malul apelor, în tăieturi de pădure. Se întâlnește în întreaga țară din zona
de câmpie până în cea montană. Înflorește din iunie până toamna târziu. Cuvantul „Urtica”
provine de la latinescul „urere”= a arde făcând aluzii la perii urticanți ce acoperă planta.
Urzica are în pământ un rizom târâtor, tulpina aerată, înalta până la 1.50 m, cu frunze
opuse, oval lanceolate, dințate pe margini și cu peri urticanți rigizi. Florile dioice, de culoare
verzuie, sunt dispuse pe indivizi diferiți, cele femele alcătuite dintr-un ovar super, înconjurat de 4
petale, iar cele mascule dintr-un perigon patru-foliat și 4 stamine, ele sunt reunite în panicule, la
subțioara frunzelor superioare.
Compoziția chimică :
61
Conţine substanţe proteice cu un mare număr de aminoacizi, glucide, amine, steroli,
cetone (metilheptenona, acetofenona), ulei volatil, substanţe grase, sitosteroli, acizii acetic,
formic, pantotenic, complex vitaminic (A, B2, C, K), clorofilă, protoporfirină, coporfirină, beta-
caroten, săruri de Ca, Mg, Fe, Si, P şi altele. în peri se află o substanţă vezicantă pentru piele,
constituită din acid formic, o enzimă şi o toxalbumină.
Actiune farmacologică :
 Datorită vitaminei K urzica are proprietăți hemostatice.
 Datorită mucilagiilor urzica fluidifică secrețiile bronșice.
 Datorită flavonoidelor au acțiune diuretică.
 Urzica activează circulația sângelui cu eliberare de histamine, elimină acidul uric, este
astringentă și antiseptică , antimicrobiană și antidiareică.
 Urzica vitaminizează și scade zahărul din sânge.
 Urzica are acțiune depurativă și galactogogă.
 Extern este cicatrizantă și stimulează refacerea țesuturilor.
3.10.1 Mod de administrare și preparate:
1. URZICA
capsule
Compoziţie: o capsulă conţine 0,400 g pulbere din partea aeriană de urzică (Urtica
dioica).
Acţiune: remineralizantă – sursă naturală de oligoelemente (Fe, K, Mg şi alte minerale),
vitaminizantă, diuretică, depurativă, antialergică, antianemică, astringentă, hemostatică,
antiinflamatorie, antioxidantă, imunomodulatoare, galactagogă.
Recomandări:
 infecţii uro-genitale;
 tulburări de micţiune (nicturie, polakurie, disurie);
 edeme de diferite cauze.
 adjuvant în tratamentul adenomului de prostată, al prostatitei,
62
 litiază renală;
Contraindicaţii: nu sunt semnalate până acum.

Precauţii: nu se asociază cu diuretice clasice.
Mod de administrare: 2 capsule de 2 – 3 ori pe zi, sau după recomandarea medicului. Se poate
administra timp îndelungat.
2. URZICA
extract uleios
Prezentarea produsului: extract în ulei alimentar obţinut din rădăcină, rizomi şi masă
verde de urzică (Urtica dioica).
Compoziţie chimică: 3-ß-sitosterol şi steroli similari, alcool fenil propilic, ceramide,
acizi graşi, dioli monoterpenici, lectine şi isolectine leukotriene, histamină.
Acţiunea produsului: antireumatic, acţiune estrogenică, stimulator al
circulaţiei sangvine, antiviral, stimulează activitatea sistemului
imunitar, hepatoregenerator, hepatoprotector, antialergic.
Indicaţii:
 hiperplazie benignă de prostată – tratament simptomatic
 alergii, urticarii
 edeme, ascite
 cistite, infecţii urinare.

Mod de administrare: intern, 10 picături x 3/zi, după masă, extern – în
cosmetică, sub formă de creme, loţiuni etc.
Contraindicaţii şi efecte secundare: Nu se cunosc. De aceea se administrează cu
precauţie la femeile însărcinate şi la femeile care alăptează.
Interacţiuni cu alte medicamente/produse de uz farmaceutic: nu se cunosc.
Mod de prezentare: flacoane de sticlă brună, de 20 ml, cu picurător.
3.TINCTURĂ DE URZICĂ
Urtica dioica L - herba
Compoziţie: flavonozide, acizi polifenolici, saponozide triterpenice, substanţe
63
proteice, aminoacizi, amine, lectine, vitamine, oligoelemente.
Acţiune: diuretică, depurativă.
3.11. IENUPĂRUL
(Juniperus communis)
Fig 3.11. Ienupărul (Juniperus communis)
Increngatura : Coniferophyta
Clasa : Pinopsida
Ordinul : Pinales
Familia : Cupressaceae
Genul : Juniperus
Specia : Juniperus communis
Descriere :
Este un arbust dioic cu frunzele aciculare ţepoase la vârf, dispuse cîte trei într-un verticil.
Galbulele constau din trei carpele, care la maturitate, în anul al doilea, capătă o culoare
negricioasă-albăstruie şi un gust aromat dulceag. Ele au întrebuinţări în medicină.
Ienuparul este un arbust cu o forța miraculoasă de a sintetiza un complex de principii
active eficiente în tratarea a peste o sută de afecțiuni.
Conținutul chimic al fructelor mature asigură proprietățile terapeutice specifice. Uleiul
64
eteric de ienupăr, un lichid gălbui, cu miros dulceag, balsamic și ușor camforat, este considerat
un panaceu pentru toate bolile.
Rezultatele curelor cu boabe de ienupăr sunt deosebit de favorabile în tratarea unui mare număr
de afecțiuni:
- boli renale și genitale (litiaza renală, cistita cronica, poliurie, uremie, albuminurie, hidropizie,
uretrita gonococica, prostatita, edeme renale, leucoree, dismenoree) datorită proprietăților
diuretice, antiseptice și dezinfectante. Efectul vindecator crește în cazul combinării fructelor de
ienupăr cu herba de coada-calului și mătase de porumb;
În scopuri terapeutice, se folosesc frunzele şi pseudobacele ienupărului.

Frunzele sunt uşor laxative, diuretice şi condimentare. Ele se folosesc uscate, în combinaţii cu
alte plante. În amestec cu pseudobacele, sunt recomandate în constipaţie şi obezitate.
De la ienupăr, cel mai mult se utilizează pseudofructele. Fructele false sunt: lipotrope,
expectorante, puternic diuretice (diureza se produce prin iritarea directă a epiteliului renal)
3.11.1 Mod de administrare și preparate
1. Infuzia sau decoctul din boabe de ienupăr (două lingurițe fructe uscate la 200 ml apă), din
care se iau 4 linguri pe zi, cu efecte vindecatoare în:
- afecțiuni renale, vezicale și genitale, litiaza renala, edeme

renale la picioare, colici nefritice, cistite, infecții renale,
blenoragie, leucoree, menstre neregulate, cu adaos de coada-
calului, cozi de cireșe, mătase de porumb, frunze de
mesteacăn, rădăcini de pătrunjel și de urzică vie pentru a
intensifica acțiunea diuretică și antiseptică;
Precauții:
Administrarea îndelungată provoacă iritații renale.
În cazurile de nefrită acută și cronică, nefroza nu se va administra ienupăr decât la

recomandarea și sub supravegherea medicului. Efectul iritant ale ienupărului este considerabil
65
redus dacă se folosește sub formă de tinctură, în combinație cu alte plante, care protejează
epiteliul renal și urinar (tătăneasa, nalbă, coada șoricelului, mușețel).
2.Tinctura de ienupăr
Acțiuni:
Elimină apa din țesuturi, depurativ, antiseptic

urinar, antiseptic intestinal, antiseptic general,
antireumatic, antigutos, imunostimulator, anticolitic,
calmant, carminativ, digestiv, diuretic puternic, reglator
al activității glandelor suprarenale, vermifug.
Indicații:
Intern:
- supraponderabilitate (îngrășare) asociată cu țesut adipos supradezvoltat, acumulare de

apă în țesuturi ca rezultat al unei hipersecreții a cortico-suprarenalelor, a administrării de
anticonceptionale, a unor disfuncții reno-urinare ori a unei stări de lascitudine generală;
- cisitita, cisitita recidivanta, nefrita, pielo-nefrita, litiaza reno-urinara (mai ales
microlitiaza);
Mod de administrare:
-1 linguriță de tinctură se diluează în jumătate de pahar de apă. Și se ia pe stomacul gol,

cu minim 10 minute înainte de masă. Se iau 4 doze pe zi. În cazurile de cistită recidivantă,
infecții renale acute se iau până la 5-6 doze pe zi.
Contraindicații:
Nu se recomandă în perioada sarcinii deoarece poate avea efecte abortive.

66
3.12. MĂCEŞUL
(Rosa canina)
Fig 3.12 Măceşul (Rosa Canina)
Ordinul : Rosales
Familia : Rosaceae
Genul : Rosa
Specia : Rosa canina
Descriere :
Măcesul este un arbust înalt, cu tulpina acoperită de spini cu vârful curbat. Planta
multianuala, crește pe dealuri, la marginea pădurilor, fânețelor sau pe marginea drumurilor.
Frunzele sunt dințate. Florile au culoare roz sau albă, formate din cinci petale. La maturitate, în
receptaculul plantei formează se în interior, fructele de măceș (achene) care au culoare portocaliu
închis sau roșie. Planta înflorește în luna iunie.
Fructele se recoltează începând din luna august până în septembrie, înainte de venirea
67
toamnei, când fructele îți schimbă culoarea în roșu-portocaliu. Fructele conțin o cantitate mare de
vitamina C.
Compoziţie chimică :
În scop fitoterapeutic se folosesc fructele, florile și frunzele.
Măceşele conţin: apă 49%, zaharuri 21,0%, proteine 3,6%, acizi 3,5% (în acid malic),
celuloză 23,0%, substanţe minerale 2,8%, provitamina A, (500-5000 mg la 100 g pulpă în funcţie
de specie), vitaminele B1,B2, E, K şi P (sub formă de flavonoglucozide), precum şi urme de
vitamină PP. Uleiul seminţelor de măceşe conţine vitamina F (acizi esenţiali: acidul linolic,
acidul linoleic şi acidul arahidonic). Acizii din măceşe (malic şi citric, îndeosebi) contribuie la
stabilizarea vitaminei C. În măceşe se mai găsesc compuşi terpenici, ca betulina, precum licopen
(izomer al carotenului), pigment care le imprimă culoarea roşie-portocalie.
3.12.1 Proprietăţile Măceşelor:

- Întăreşte sistemul imunitar.
- Vitamizant, tonic, astringent, colagog, coleretic, diuretic, vasodilatator arterial,
antilitiazic, antiinflamator intestinal.
- Măreşte permeabilitatea şi elasticitatea capilarelor, acţionând pentru normalizarea
circulaţiei periferice.
- Intervine favorabil în respiraţia tisulară, în reacţiile fermentative, în procesul de
eliminare a toxinelor din corp.
- Stimulează contracţia vezicii biliare şi a căilor biliare, provocând golirea conţinutului
lor.
- Împiedică formarea calculilor renali.
- Vindecă inflamaţiile.
- Completează necesarul de săruri al organismului.
68
1.Ceai de măceşe
Acțiune: tonic vitaminizantă, antiinflamatorie,

hepatoprotectoare, diuretică.
Utilizare: în mod tradițional, în avitaminoze, afecțiuni

hepatice, diskinezie biliară, afecțiuni renale.
Mod de preparare: Decoct scurt - se fierb două pliculețe în 250 ml apă timp de 5
minute; se lasă în repaus 10 minute. Se îndulcește după gust sau se adaugă lămâie.
Mod de administrare:2-3 căni pe zi.
2.Ulei din sâmburi de măceşe
Descriere: Uleiul din sâmburi de măceșe este bogat în vitamina C, minerale. Se obține
prin presarea sâmburilor de măceșe. Are un conținut
ridicat de acizi grasi esențiali, acizi grași nesaturați:
oleic, linoleic, linolenic.
Recomandări: Intern se utilizează în afecțiuni
renale, colici biliare, purificator al sângelui, efect
diuretic. Îmbunătățește elasticitatea tenului, previne
ridurile, renumit pentru atenuarea cicatricilor.
Promovează creșterea nivelului de colagen și elastină.
Contribuie cu succes la tratarea pielii îmbătrânite
prematur sau a tenului cu probleme. Aplicarea sa
continuă ajută efectiv la atenuarea cicatricilor și
ridurilor, precum și la prevenirea îmbătrânirii,
permițând eliminarea petelor.
Mod de folosire: intern-5-10 picături pe zi; extern-zilnic pe pielea curată.
69
Compoziție: ulei din sâmburi de măceșe 100% natural.
Mod de prezentare: 50 ml.
CONCLUZII
Afecţiunile renale au un impact serios asupra vieţii bolnavului din momentul în care
încep să se agraveze. Iniţial, rinichii sunt capabili să regleze balanţa dintre fluide, săruri şi
reziduurile toxice din organism.
Dar, odată ce funcţia renală se deteriorează, încep să apară complicaţiile, iar în acest caz
tratamentul fitoterapeutic rămâne doar un adjuvant.
Numărul şi severitatea complicaţiilor creşte o dată cu deteriorarea funcţiei renale. Dacă
boala nu poate fi controlată, atunci funcţia renală se deteriorează progresiv.
În momentul în care funcţia renală scade sub un anumit punct, boala poartă numele de
insuficienţă renală cronică. Insuficienţa renală are efecte devastatatoare asupra întregului
organism. Poate cauza serioase probleme cardiace, osoase şi cerebrale, scăzând calitatea vieţii
pacientului.
Odată instalată insuficienţa renală cronică, bolnavul are nevoie fie de dializă, fie de un
nou rinichi. Ambele variante au riscuri şi beneficii. Pacientul trebuie informat şi consiliat de
către medic, în vederea alegerii uneia dintre variante.
Boala cronică de rinchi este o afecţiune cu o dezvoltare graduală, care poate evolua
asimptomatic foarte mult timp, dând primele semne abia după 20 de ani de la instalarea bolii în
rinichi.
Pentru a evita boala cronică de rinichi oamenii trebuie să devină conştienţi de pericolul
pe care aceasta îl implică şi din acest motiv implementarea programului de prevenţie în această
patologie era mai mult decât necesară.
Oamenii care suferă de boală cronică de rinichi, dar și oamenii sănătoși, care vor să
prevină afecțiunile renale, ar trebui să adopte un stil de viață și o dietă sănătoase, care să le
asigure funcționarea normală a rinichilor.
Multi oameni au calculi la rinichi fără să ştie, pentru că aceşti calculi sunt foarte mici. În
cazul în care sunt mari, ei încearcă să se deplaseze la nivelul vezicii urinare, pentru a fi eliminaţi,
și se pot fixa în ureter - tuburile înguste care leagă rinichii şi vezica urinară. Atunci când aceste
pietre se blochează, pot provoca dureri severe şi, uneori, chiar pot bloca fluxul de urină.
Putem preveni o mare parte dintre afecţiunile renale dacă pur şi simplu consumăm o
70
cantitate mare de lichide deoarece atunci când corpul nostru nu este hidratat îndeajuns, anumite
elemente minerale cum ar fi calciul şi alte oligoelemente se pot acumula şi transforma foarte uşor
în calculi la nivelul rinichilor.
Totodată lipsa lichidelor creează unor categorii de germeni şi bacterii condiţii prielnice de
pătrundere, înmulţire la nivelul rinichiului şi odată ajunse în rinichi aceste bacterii sunt
răspunzătoare de declanşarea infecţiei.
Cel mai important lucru pentru sănătatea aparatului renal îl reprezintă prevenția.
Acest lucru se face prin optimizarea stilului de viață și identificarea persoanelor cu risc
crescut.
Pentru a avea un stil de viață sănătos este necesar să facem exerciții fizice zilnic,să
renunțăm la fumat,să ne controlăm greutatea corporală,să avem o viață echilibrată,cu un consum
moderat de alcool.
71
BIBLIOGRAFIE
1. Memomed 2012 ,, Ghid farmacoterapic”, Editura Universitară, pag
*** http://www.revistagalenus.ro/revista-e-galenus-
2007/25.htmhttp://www.scrigroup.com/sanatate/Plante-medicinale-cu-actiune-
d12115.php
*** http://www.doctoracasa.ro/plante-a-z/931-plantele-diuretice.html
*** http://www.terapia-verde.ro/ro/boz-r701.html
*** http://www.naturamedic.ro/glomerulonefrita-439.html
*** http://www.mirabilys-magazin.ro/fitoterapie/mesteac%C4%83nul-betula-verrucosa
*** http://www.health-andthecity.ro/healthy/plante-medicinale/mesteacanul-betula-
verrucosa.html
*** http://www.formula-as.ro/2011/970/medicina-naturii-44/iarba-cu-doua-vieti-coada-
calului-13758- imagini coada calului - prima viata, a doua viata- sub forma de caoada de
cal.../ denumirea
*** http://www.plantmed.bioagro.ro/plantemedicinale.php
*** http://www.retetanaturista.ro/planta-medicala/coada-calului-20.html
*** http://www.terapiinaturiste.ro/fitoterapie-catalog-plante-medicinale.php?
planta=Papadie
*** http://www.eplante.ro/plante-a-z/papadie-Taraxacum-officinale.html
*** http://oanapopa.blogspot.ro/2008/10/papadia-taraxacum-officinale.html
*** http://www.formula-as.ro/2013/1053/medicina-naturii-44/papadia-magicianul-
detoxifierii-15998
*** http://www.util21.ro/naturiste/litiaza-renala-terapie-naturista-tratamente.htm
*** http://suplimentenaturiste.wordpress.com/2011/03/18/utilizarea-produselor-naturiste-
in-tratamentul-insuficientei-renale/
*** http://www.terapii-naturiste.com/remedii_naturiste/cistita.htm
*** http://plantelemedicinale.info/k-o/merisor-tratamente-naturiste-merisor.html/
*** http://www.ecomagazin.ro/merisor/
72
*** http://www.formula-as.ro/2012/1032/medicina-naturii-44/matasea-de-porum-b-
elixir-pentru-rinichi-si-pancreas-15428
*** http://www.eplante.ro/plante-a-z/porumb-Zea-mays.html
73

Fitoterapia in Afectiunile Renale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fitoterapia in Afectiunile Renale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MOTTO:

„SĂNĂTATEA ESTE O COMOARĂ PE CARE PUȚINI ȘTIU SĂ

CAPITOLUL I. ANATOMIA APARATULUI RENAL............................................................7

1.1 Aparatul renal- localizare și structură..................................................................................7

1.2 Cauze ale afecţiunilor renale..............................................................................................10

1.3 Factori de risc......................................................................................................................11

1.4 Factori de risc ce nu pot fi controlaţi..................................................................................11

1.5 Factori de risc ce pot fi controlaţi.......................................................................................11

CAPITOLUL II . AFECȚIUNILE RENALE...........................................................................12

2.1.1 Cauzele cistitei..................................................................................................................12

2.2.1 Cauze ale glomeruronefritei și patogenitate.....................................................................13

2.3 Nefrita – (Pielonefritele)...................................................................................................14

2.3.1 Cauze ale pielonefritei- agenți etiologici-simpatologie....................................................14

2.4 Litiaza renală......................................................................................................................15

2.4.1 Compoziţia calculilor renali.............................................................................................16

2.5. Insuficienţa renală acută - IRA.......................................................................................16

2.6 Insuficienţa renală cronică - IRC....................................................................................17

2.7 Incontinența urinară..........................................................................................................18

CAPITOLUL III. PLANTE MEDICINALE UTILIZATE ÎN TRATAREA

3.1 COADA CALULUI(Equisetum Arvense)..........................................................................20

3.1.1 Mod de preparare si administrare....................................................................................22

3.1.2 Tratamente interne...........................................................................................................23

3.1.3 Preparate farmaceutice....................................................................................................25

3.2.1 Mod de preparare și administrare....................................................................................29

3.2.2. Preparate farmaceutice.....................................................................................................30

3.3 PĂPĂDIA(Taraxacum Officinale).........................................................................................32

3.3.1 Mod de preaparare și administrare..................................................................................34

3.3.2 Preparate farmaceutice....................................................................................................35

3.4 PEDICUȚA , BRĂDIȘOR(Lycopodium clavatum).............................................................37

3.4.1 Mod de preparare și administrare:...................................................................................38

3.4.2 Preparate farmaceutice....................................................................................................39

3.5 PORUMBUL și MĂTASEA DE PORUMB(Zea mays) și (Stigma Maydis).......................40

3.5.1 Mod de preparare și administrare...................................................................................41

3.5.2 Mătasea de porumb şi cistita............................................................................................43

3.5.3 Mătasea de porumb acționează asupra litiazei renale.....................................................44

3.6. OSUL-IEPURELUI(Ononis spinosa)..................................................................................45

3.6.1. Mod de preprare și administrare.....................................................................................46

3.6.2 Preparate farmaceutice....................................................................................................47

3.7 MUȘEȚELUL (Matricaria chamomilla)...............................................................................48

3.7.1 Întrebuințări ale mușețelului:............................................................................................49

3.7.2. Preparate farmaceutice......................................................................................................49

3.8 COADA-ȘORICELULUI(Achillea millefolium ).................................................................50

3.8.1 Mod de administrare și preparare....................................................................................51

3.9 MERIȘORUL(Vaccinum vitis idaea)...................................................................................53

3.9.1 Mod de preparare și administrare....................................................................................54

3.9.2 Preparate farmaceutice....................................................................................................57

3.10 URZICA(Urtica dioica).......................................................................................................61

3.10.1 Mod de administrare și preparate:.................................................................................62

3.11 IENUPĂRUL(Juniperus communis)....................................................................................64

3.13 MĂCEŞUL(Rosa Canina)....................................................................................................67

3.12 1 Proprietăţile măceşelor..................................................................................................68

3.12.2 Preparate farmaceutice..................................................................................................69

1.1 Aparatul renal- localizare și structură

Rinichii au un rol vital în filtrarea, curăţarea şi

Fig.1.3 Structura internă a aparatului renal

1.4 Factori de risc ce nu pot fi controlaţi

1.5 Factori de risc ce pot fi controlaţi

Fig 2.1- Inflamarea vezicii urinare-Cistita

2.1.1 Cauzele cistitei

Funcţia principală a rinichilor este filtrarea şi excreţia

Nefrita este o boala inflamatorie a unui rinichi

Fig 2.3 Nefrita

2.3.1 Cauze ale pielonefritei- agenți etiologici-simpatologie

2.4 Litiaza renală