Fortuna ( latină : FORTUNA , echivalent cu greaca zeita Tyche ) este zeița norocului și personificarea de noroc în religia

romană , care, în mare parte datorită autorului Late Antique Boethius , a rămas populară prin Evul Mediu până cel
puțin Renașterii . Descrierea ei legată la ochi este încă o figură importantă în multe aspecte ale culturii italiene actuale, unde
dihotomia fortuna / sfortuna (noroc / nefericire) joacă un rol proeminent în viața socială de zi cu zi, reprezentată și de foarte
frecventul refren „La [dea] fortuna è cieca "( latin Fortuna caeca est ; „Norocul [zeița] este oarbă”).
Fortuna este adesea descrisă cu un gubernaculum (cârma navei), o minge sau Rota Fortunae (roata norocului, menționată
pentru prima dată de Cicero ) și o cornucopie (cornul abundenței). Ar putea aduce noroc sau ghinion: ar putea fi
reprezentată ca voalată și orbă, ca în reprezentările moderne ale Lady Justice , cu excepția faptului că Fortuna nu deține un
echilibru. Fortuna a ajuns să reprezinte capriciozitatea vieții. Ea a fost, de asemenea, o zeiță a sorții : ca Atrox Fortuna , ea
a revendicat viața tânără a nepoților prințului Augustus , Gaius și Lucius , potențiali moștenitori ai Imperiului. [1](În antichitate
era cunoscută și sub numele de Automatia .) [2]

Cuprins

 1Cultul antic
 2Evul Mediu și Renașterea
 3Pars Fortuna în astrologie
 4Aspecte
 5Vezi si
 6Note
 7Referințe
 8linkuri externe

Cultul antic [ edita ]

Fortuna și Pont
Fortuna heraldică în brațele lui Glückstadt .

Se spune despre tatăl lui Fortuna că este Jupiter și, ca și el, ar putea fi, de asemenea, abundentă
( Copia ). Ca Annonaria, ea a protejat aprovizionarea cu cereale. 11 iunie i s-a sfințit: pe 24 iunie i s-a dat cult la
festivalul Fors Fortuna . [3] [4] Numele lui Fortuna pare să provină de la Vortumna (ea care se învârte anul). [ este necesară citarea ]
Scriitorii romani nu au fost de acord dacă cultul ei a fost introdus la Roma de Servius Tullius [5] sau Ancus Marcius . [6] Cele
mai vechi două temple menționate în calendarele romane se aflau în afara orașului, pe malul drept al Tibrului (în
italiană Trastevere ). Primul templu dedicat Fortunei a fost atribuit etruscilor Servius Tullius, în timp ce al doilea este
cunoscut ca fiind construit în 293 î.Hr. ca împlinire a unei promisiuni romane făcute în timpul războaielor
etrusce ulterioare . [7]Data dedicării templelor sale a fost 24 iunie, sau Ziua Midsummer, când sărbători din Roma pluteau
anual la templele din aval de oraș. După ritualuri nedezvăluite, au vâslit înapoi, au fost ghirlandate și amețite. [8] De
asemenea, Fortuna avea un templu la Forum Boarium . Aici Fortuna a fost înfrățită cu cultul Mater Matuta (zeițele au
împărtășit un festival la 11 iunie), iar templele împerecheate au fost dezvăluite în săpăturile de lângă
biserica Sant'Omobono : cultele sunt într-adevăr arhaice la dată. [9] Fortuna Primigenia din Praeneste a fost adoptată de
romani la sfârșitul secolului al III-lea î.Hr. într-un important cult al Fortunei Publica Populi Romani (Noroc oficial al poporului
roman ) pe Quirinalis în afara Porta Collina . [10] Cu toate acestea, niciun templu din Roma nu a rivalizat cu măreția
sanctuarului Praenestin.
Identitatea lui Fortuna ca personificare a evenimentelor întâmplătoare era strâns legată de virtus (forța caracterului). Oficialii
publici cărora le lipseau virtuțile au invitat ghinionul asupra lor și asupra Romei: Sallust folosește infamul Catilină ca ilustrație
- „Într-adevăr, când la locul de muncă, trândăvie, în locul spiritului măsurii și echității , capriciul și mândria invadează, avere
se schimbă la fel ca la morală ". [11]
Un oracol de la Templul Fortunei Primigena din Praeneste a folosit o formă de divinație în care un băiețel a ales unul dintre
diferitele contracte futures care erau scrise pe tije de stejar . Cultele către Fortuna în numeroasele ei forme sunt atestate în
întreaga lume romană. S-au găsit dedicații pentru Fortuna Dubia (avere îndoielnică), Fortuna Brevis (avere nestatornică sau
capricioasă) și Fortuna Mala (avere proastă).
Fortuna se găsește într-o varietate de contexte domestice și personale. În timpul Imperiului timpuriu, o amuletă din Casa lui
Menander din Pompei o leagă de zeița egipteană Isis , sub numele de Isis-Fortuna. [12] Ea este înrudită funcțional cu
zeul Bonus Eventus , [13] care este adesea reprezentat ca omologul ei: ambele apar pe amulete și pietre prețioase gravate în
toată lumea romană. În contextul perioadei republicane timpurii , relatarea lui Coriolan , în jurul anului 488 î.Hr., senatul
romana dedicat un templu Fortunei din cauza serviciilor matronelor Romei în salvarea orașului de distrugere. [14] Dovezi ale
închinării la Fortuna au fost găsite până la nord, până la Castlecary , Scoția [15], iar un altar și o statuie pot fi vizualizate acum
la Muzeul Hunterian din Glasgow . [16]
Cea mai veche referință la Roata Norocului , emblematică a nesfârșitelor schimbări din viață dintre prosperitate și dezastru,
este din 55 î.Hr. [17] În tragedia lui Seneca , Agamemnon , un cor se adresează Fortunei în termeni care ar rămâne aproape
proverbiali și într-un mod eronat ridicat pe care scriitorii Renașterii l-ar imita:
O, norocule, care dăruiești binecuvântarea înaltă a tronului cu mâna batjocoritoare, în stare periculoasă și îndoielnică, tu
stabilești pe cei prea înălțați. Niciodată sceptrele nu au obținut o pace calmă sau un anumit mandat; grija pentru grijă îi
împiedică și oricând furtunile proaspete le supără sufletele. ... marile regate se scufundă din propria lor greutate, iar Fortuna
cedează sub povara ei. Pânzele umflate cu brize favorizante, frica le explodează prea puternic; turnul care își ridică capul
chiar spre nori este bătut de Auster ploios . ... Indiferent ce a crescut Fortune în sus, ea ridică, dar pentru a aduce jos. Moșia
modestă are o viață mai lungă; apoi fericit, oricine, mulțumit de soarta obișnuită, cu briza sigură îmbrățișează țărmul și,
temându-se să-și încredințeze schifful în marea mai largă, cu vâsla neambițioasă ține aproape de uscat. [18]

Descrierea lui Ovidiu este tipică reprezentărilor romane: într-o scrisoare din exil [19], el reflectă cu tristețe asupra „zeiței care
recunoaște prin roata ei nestatornică propria ei volubilitate; are întotdeauna vârful sub piciorul legănat ”.