ABANDONUL ȘCOLAR

prof. înv. preșc. Mihăilescu Ana, Liceul Teologic Tg-Jiu

prof. înv. preșc. Oprian Claudia, Grad. Cu P.N. ,,Sfântul Stelian” Tg-Cărbunești

Superficialitatea cu care este tratat acest fenomen din punct de vedere ştiinţific poate fi
uşor evidenţiată prin lipsa unor definiţii complexe în dicţionarele de pedagogie şi în literatura
de specialitate, el fiind precizat doar ca efect sau formă de manifestare a eşecului şcolar. Nu
putem contesta acest lucru, dar este eronată reducerea lui doar la sfera de cuprindere a
eşecului şcolar. Dacă avem în vedere cauzele abandonului şcolar, constatăm că acesta
depăşeşte sfera eşecului şcolar, fiind o consecinţă a mediului familial sau social. Se impune o
desprindere a conceptului de abandon şcolar de eşecul şcolar fără a-i neglija acestuia
„meritul”.
Tratând abandonul şcolar ca efect al insuccesului şcolar, acest fenomen descrie situaţia
acelor elevi care părăsesc şcoala înainte de terminarea ei, renunţând la studiu în mod deliberat
sau forţaţi de anumite împrejurări.

Pledând pentru o educaţie integrată, incluzând în rândul elevilor cu cerinţe

educaţionale speciale şi pe cei care prezintă un risc ridicat de a părăsi şcola, astfel ar trebui sa
se faca distincţia dintre „copiii uitaţi” şi „ copiii pierduţi”. „Copiii uitaţi” sunt cei care nu au
fost niciodată cuprinşi în evidenţa unei şcoli: copii din zonele rurale izolate, greu accesibile,
copiii din mediile socio-culturale sever deteriorate, „de generaţii în şir care preiau condiţia
părinţilor, la rândul lor needucaţi”, copiii rromi, cei mai mlţi meînregistraţi de la naştere, deci
inxistenţi pentru societate. „Copiii pierduţi” sunt cei care au intrat iniţial în sistemul oficial al
educaţiei, dar care s-au pierdut pe drum, pe itinerariul educativ, „copiii străzii” din marile
oraşe, cu tulburări comportamentale, precum şi copiii care, deşi prezintă anumite deficienţe au
fost consideraţi ca educabili în şcolile de masă, dar faţă de care „s-au depus armele” ulterior
de educatorii înşişi.
În cadrul învăţământului preşcolar educatoarea are, de asemenea, un rol decisiv în
formarea conceptului despre şcoală a copiilor preşcolari – viitori şcolari. Rolul acesteia este
nu numai de a-i informa cu privire la şcoală, ci şi de a-i face să conştientizeze importanța pe
care o deține scoala în viața unui individ.
 Un alt element în combaterea abandonului şcolar este participarea tuturor copiilor la
programul educativ, fiecare după forţa şi posibilităţile sale. Copiii sunt diferiţi, capacităţile lor
sunt diferite, gradul lor de adaptare şi percepere este diferit, dar în grupul de la grădiniţă
fiecare poate avea un loc, un statut, un rol şi o valoare, fapt ce îi determină să îndrăgească
mediul şcolar. Evaluarea pe care o poate face educatoarea se referă la competenţele şi
capacităţile educaţionale ale fiecărui copil. Trebuie plecat de la premisa că fiecare copil are
valoare şi este unic şi că fiecare copil poate învăţa, indiferent de nevoile lui sociale. Pentru o
mai bună prevenire a abandonului şcolar trebuie cunoscute aptitudinile şi nevoile fiecărui
copil integrat în sistemul de educaţie fie el de religie sau etnie diferită faţă de restul copiilor.

În cazul etniei rrome, cunoaşterea obiceiurilor şi tradiţiilor, faţa necunoscută şi

nebănuită a existenţei membrilor ei pune în valoare ceea ce ei înşişi nu mai ştiu ori nu au
reuşit să răzbată. Copiilor le oferă identitate şi apartenenţă la neam, le redă mândria de
descendenţi ai poporului lor, răspândit prin numeroase teritorii, le crează o „unicitate
pozitivă” – adică aceea care ascunde comoara trăsăturilor caracteristice unui popor.
„Unicitatea pozitivă” care în esenţă arată demnitatea neamului lor, se opune aceleia
„negative”, aceea care a fost impusă mediatizării care condamnă la inhibare, la izolare.

Aşadar, copilul fie că este integrat într-un sistem de învăţământ preprimar, primar,
gimnazial, liceal, profesional, universitar, trebuie urmărit cu mare atenţie cum evoluează cum
se menţine în sistemul educative, făcându-l cât mai eficient prin intervenţii oportune atât din
partea părinţilor, cadrelor didactice, cât şi a comunităţii din care provine copilul pentru o mai
mare siguranţă în prevenirea abandonului şcolar – o problema gravă în România.

Educaţia pentru toţi este o nevoie a epocii noastre. Depinde de fiecare cadru didactic în
parte, de responsabilitatea şi implicarea tuturor ca ea să devină o realitate din care fiecare să
înveţe şi să se dezvolte şi să nu uităm că educația depinde foarte mult de familie.

Privitor la - Abandonul şcolar – cauze şi modalități de prevenire, consider că este o

temă foarte mult abordată în mediul şcolar. Cadrele didactice împreună cu consilierul şcolar
încearcă să-i determine pe elevi să conştientizeze importanța şcolii, a terminării unui liceu. La
noi, în România, abandonul şcolar reprezintă un motiv de îngrijorare şi pentru aceasta şcoala
trebuie să aibă o relație foarte strânsă cu membrii familiei.
BIBLIOGRAFIE

1. Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi,

2000;
2. Davitz, J., R., Ball, S., Psihologia procesului educaţional, Ed. Didactică şi
pedagogică, 1978;
3. Popescu, V., Succesul şi insuccesul şcolar, din Revista de Pedagogie, Nr. 11,
1991;
4. Ungureanu, D., Educaţia integrată şi şcola inclusivă, Ed. De Vest, Timişoara,
2000;